Cu şi despre NATO la Bucureşti
Jurnalul Naţional [1 aprilie 2004] ne deconspiră eforturile de pregătire pentru această reuniune internaţională.
Opt luni de pregătiri, 600 de oameni implicaţi, 150 de voluntari, 260 de ofiţeri de legătură, peste 30 de săli pregătite şi 25 de milioane RON cheltuite. După două săptămâni de muncă zi şi noapte, Camera Deputaţilor, gazda Summit-ului NATO, aşteaptă acum cu sufletul la gură să-i treacă pragul înalţii oaspeţi.
Pentru reuniune se va folosi mai puţin de o treime din capacitatea totală a Palatului, care are o suprafaţă de 330.000 de metri pătraţi şi 1.000 de săli, fiind a doua din lume ca suprafaţă după Pentagon.
Pentru cei aproximativ 3.500 de ziarişti acreditaţi la reuniune a fost pregătit un centru media special.
Aproximativ 60 de preşedinţi, premieri şi miniştri de Externe vor veni cu soţiile la Summit-ul de la Bucureşti. Astfel, în România se vor afla prima doamnă a SUA, Laura Bush, soţia premierului britanic, Sarah Brown, Jeannine, soţia secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, dar şi Yoo Soon-taek, soţia secretarului general al ONU, sud-coreeanul Ban Ki-moon. Va lipsi prima doamnă a Franţei, Carla Bruni Sarkozy.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mSGv1uxZ9YY]
Şefii delegaţiilor prezente la Summit-ul NATO se vor deplasa cu 69 de limuzine Mercedes, în timp ce alte 396 de autoturisme Ford vor fi folosite pentru restul membrilor delegaţiei. Dintre cele 396 de autoturisme Ford, care vor fi utilizate pentru deplasarea miniştrilor şi a celorlalţi oficiali, 69 sunt microbuze „unu plus opt” – Ford Transit. Autoturismele au fost puse la dispoziţie organizatorilor de cele două companii, care au sponsorizat astfel organizarea Summit-ului. Sponsorizarea a constat în punerea autoturismelor la dispoziţia organizatorilor timp de două săptămâni, plata asigurării, înmatricularea şi pregătirea şoferilor, care sunt români şi provin de la SPP, MAp, MIRA, SRI, STS şi Camera Deputaţilor. Şi ziariştilor le vor fi puse la dispoziţie autobuze şi microbuze pentru a se putea deplasa de la aeroport la hoteluri şi de acolo la Parlament.
50 de şefi de stat şi de guverne vor fi prezenţi începând de mâine în Bucureşti. Preşedintele SUA, George Bush, va avea cea mai numeroasă delegaţie – aproximativ 1.000 de oameni. Delegaţia Germaniei va număra în jur de 100 de persoane, cea britanică – 80, spaniolă – 60. Majoritatea celorlalte delegaţii vor fi formate din 20-25 de persoane. Unde vor sta înalţii delegaţi? 14 hoteluri celebre de 4 şi 5 stele s-au pregătit pentru a-i primi pe oaspeţi, printre acestea numărându-se: Marriott, Intercontinental, Ramada Majestic, Sofitel, Howard Johnson, Novotel, Hilton. Potrivit unor surse oficiale, preşedintele SUA, George Bush, va fi cazat la Marriott, cancelarul german, Angela Merkel, la Hilton iar preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, la Sofitel. Pentru presa străină au fost rezervate camere la 16 hoteluri, majoritatea distincte de cele unde vor sta liderii ţărilor aliate. De asemenea, jurnaliştilor le va fi asigurat transportul de la hotel la Parlament.
Un album cu Bucureştiul de altădată, unul de prezentare a unor obiective turistice din România, ghiduri cu restaurantele, cluburile şi cafenele din Bucureşti, filmul lui Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, toate în genţi create de designerul Mihai Albu, dar şi o sticlă de vin vechi. Acestea sunt câteva dintre amintirile cu care ziariştii acreditaţi la reuniune şi invitaţii la Summit-ul NATO vor pleca de la Bucureşti. Firma ieşeană Cotnari SA a asigurat aproximativ 180 de sticle cu vin marca „Grasă de Cotnari”, vechi de cel puţin 29 de ani, pentru cadourile invitaţilor la Summit, o astfel de sticlă ajungând să coste până la 343 de euro. De asemenea, oficialii vor putea să cumpere suveniruri din România chiar de la parterul Palatului Parlamentului, unde pe durata reuniunii va fi deschisă o expoziţie cu vânzare, cuprinzând ouă încondeiate, icoane sticlă, ţesături, podoabe, obiecte din lemn şi din ceramică. La evenimentul organizat de Muzeul Ţăranului Român participă zece meşteri din Teleorman, Bistriţa Năsăud, Maramureş, Dâmboviţa, Argeş şi Suceava, care – în măsura în care meşteşugul lor nu presupune utilizarea unor instrumente care nu au putut trece de filtrele de securitate – îşi vor demonstra măiestria în realizarea obiectelor tradiţionale.
Organizarea celui mai mare summit din istoria NATO a costat statul român 37 de milioane de euro. 25,7 milioane de euro au fost alocate de Executiv, peste 2 milioane de euro au venit din sponsorizări şi 9 milioane de euro au fost economisite de la organizarea Sommet-ului Francofoniei, în septembrie 2006. România va avea însă şi câştiguri de pe urma Summit-ului. Pe lângă imaginea pe plan internaţional, companiile româneşti care îşi vor pune la dispoziţie serviciile pe perioada summit-ului vor avea de încasat bani frumoşi. Cele mai câştigate vor fi hotelurile, restaurantele şi firmele de catering care vor servi delegaţiile oficiale, dar şi jurnaliştii străini şi echipele de IT ce vor fi prezente la Summit. „Numai volumul încasat de hotelurile unde vor sta delegaţiile oficiale se ridică la 1,4 milioane de euro pe zi. Jurnaliştii consumă şi ei… Mai sunt oameni care vor rămâne pentru turism după summit”, declara recent secretarul de stat pentru organizarea Summit-ului, Victor Micula. Mai-marii Camerei Deputaţilor au promis că după Summit vor fi oferite publicităţii toate detaliile legate de costuri şi achiziţii.
Amenajări şi trafic pe timpul summitului NATO
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=An4FLNm9y6o]
NATO este cea mai importantă structură militară globală, care a apărut ca o necesitate pentru contracararea disensiunilor de la sfârşitului celui de-al doilea război mondial dintre URSS şi aliaţii occidentali, a extinderii ideologiei comuniste şi a amprentei pe care Moscova o lăsase asupra regiunilor ocupate de Armata Roşie în Europa. După ce în februarie 1948 în Cehoslovacia s-a instaurat comunismul, Marea Britanie, Franţa, Luxemburg, Belgia şi Regatul Ţărilor de Jos s-au aliat într-o organizaţie de apărare numită Tratatul de la Bruxelles. Tratatul stipula existenţa unui sistem de apărare colectiv, dar nici una dintre aceste state nu ar fi putut face faţă singure în faţa unei eventuale invazii sovietice. Astfel, diplomaţii occidentali au ajuns „să curteze” Statele Unite, pentru a pune bazele unei cooperări militare strânse menite să apere vestul Europei.
La 11 iunie 1948, Congresul SUA a adoptat Rezoluţia Vendenberg, care permitea Statelor Unite să se implice, pe timp de pace, într-o alianţă de apărare colectivă. La 10 decembrie acelaşi an, au început, la Washington, negocierile asupra Tratatului Nord-Atlantic între statele membre ale Tratatului de la Bruxelles, SUA şi Canada. La 15 martie 1949, au fost invitate să adere Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia. La 4 aprilie 1949 a fost semnat Tratatul Nord-Atlantic, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Washington, prin care statele membre se angajau să-şi asigure reciproc libertatea şi securitate. Tratatul de la Washington a intrat în vigoare la 24 august în acelaşi an, iar la 12 aprilie 1951 a intrat în funcţiune Comandamentul Aliat pentru Europa.
În 1952, Grecia şi Turcia au aderat la NATO la 18 februarie, consolidând astfel flancul sudic al Organizaţiei Nord-Atlantice, în conformitate cu aşa-numita doctrină de „containment”, de restrângere, de blocare a expansiunii sovietice.
La sfârşitul anului 1962, după ce s-a încheiat criza rachetelor din Cuba (declanşată de URSS, care voia să construiască baze de lansare de rachete strategice cu focoase nucleare), preşedintele de-atunci al SUA, John F. Kennedy, şi şeful Guvernului britanic din acea perioadă, Harold Macmillan, au decis de comun acord să contribuie cu o parte a forţelor nucleare strategice la NATO. La 9 septembrie 1965, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a promis că procesul de integrare militară a Franţei în NATO se va încheia la finele lui 1969. Dar la 10 martie 1966, De Gaulle a anunţat oficial intenţia ţării sale de a se retrage din structurile nord-atlantice.
EUROPA DE EST. În decembrie 1967, la Consiliul Nord-Atlantic a fost aprobat „Raportul Harmel”, care viza viitoarele sarcini ale NATO. Comitetul de Planificare a apărării a adoptat atunci un nou concept strategic al Alianţei asupra ripostei flexibile în caz de agresiune. Un aspect important în evoluţia NATO l-a reprezentat escaladarea, în anii ’70-’80, a capacităţilor nucleare în regiunea euroatlantică. Climatul de dialog între SUA şi URSS, concretizat prin negocierile asupra limitării armelor strategice, au creat un mediu relativ stabil în privinţa armelor nucleare în regiune. În decembrie 1979, statele membre ale NATO au adoptat decizia „în două sensuri”, asupra modernizării forţelor nucleare active, incluzând desfăşurarea în Europa a sistemelor Cruise şi Pershing II (sol-sol), alături de un efort paralel şi complementar de controlare a armamentului.
Un capitol aparte în istoria Alianţei îl constituie relaţiile dintre URSS şi NATO, relaţii care cunosc o oarecare îmbunătăţire după decesul lui Constantin Cernenko, în 1985. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, un adept al reformelor interne şi a deschiderii dialogului cu Vestul, a marcat o schimbare radicală în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Atunci a fost vremea în care au apărut primele iniţiative de reducere a armamentelor convenţionale, în paralel cu tratativelor pe marginea reducerii sau eliminării totale a unor categorii de arme nucleare şi vectori purtători de focoase nucleare. Acordurile bilaterale între SUA şi URSS privind reducerile de arme strategice, dar şi decizia lui Gorbaciov de a retrage trupele din Afganistan, în mai 1988, şi iniţiativa uniletarelă de reducere a forţelor convenţionale ale URSS, din decembrie 1988, au indus un climat de încredere şi cooperare între Est şi Vest. RFG, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria, state membre ale Pactului de la Varşovia, au anunţat reduceri substanţiale ale armamentului convenţional şi ale bugetelor apărării. La 1 iulie 1988, Manfred Worner, fost ministru al Apărării din Germania, a preluat funcţia de secretar general al NATO. Partizan al extinderii Alianţei Nord-Atlantice, Worner a jucat un rol deosebit de important în stabilirea unui parteneriat între NATO şi ţările din Centrul şi Estul Europei.
BRUXELLES. Schimbările democratice suferite de Europa Centrală şi de Est la finele anilor ’80 au transformat radical relaţia dintre Alianţă şi statele foste comuniste. În noiembrie 1990, cele 22 de state membre ale NATO şi ţările Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au semnat Tratatul privind Forţele Convenţionale din Europa (CFE). După dispariţia URSS, în decembrie 1991, NATO s-a văzut confruntată cu noi ameninţări la adresa securităţii spaţiului euro-atlantic. 1994 a fost anul în care NATO a derulat prima operaţiune de luptă din istoria organizaţiei – forţele coaliţiei au doborât atunci patru avioane de luptă sârbeşti care încălcaseră zona de interdicţie aeriană.
În anii 1993-1994 a fost creat Parteneriatul pentru Pace, România fiind prima ţară care a aderat la acest parteneriatul euroatlantic, care este o formulă politico-diplomatică care pregăteşte noii candidaţi, dar şi se preocupă de extinderea cooperării, a securităţii în zone care exced sfera teritorială a NATO. Pentru mulţi analişti, Parteneriatul pentru Pace, lansat la Summit-ul de la Bruxelles, este una dintre cele mai fericite formule care asigură ca NATO să-şi diminueze funcţia militară pe care a avut-o în timpul războiului rece şi să propage securitatea şi cooperarea şi în alte regiuni, dincolo de limitele teritoriale ale membrilor Alianţei.
În ianuarie 1997, Nato şi Moscova au semnat „actul fondator privind relaţiile reciproce, cooperarea şi securitatea între NATO şi Federaţia Rusă”. În aceeaşi perioadă a fost încheiată Carta pentru un parteneriat distinctiv între NATO şi Ucraina, document de bază care reglementează relaţiile dintre Alianţă şi unul dintre cele mai mari state din Europa de Est, Ucraina.
SUB UMBRELA NATO. Criza din Kosovo a fost subiectul principal de pe agenda internaţională, NATO fiind implicată în gestionarea crizei. La 23 martie, secretarul general al NATO, Javier Solana, a dat undă verde Comandamentului Forţelor Aliate din Europa (SACEUR) să lanseze atacuri aeriene în Republica Federativă a Iugoslaviei, pentru a pune capăt actelor de violenţă şi crizei umanitare din Kosovo. Operaţiunile militare ale NATO au fost oprite 78 de zile mai târziu, după ce preşedintele Slobodan Miloşevici s-a declarat de acord cu retragerea trupelor sârbe din Kosovo.
Viziunea asupra securităţii a căpătat însă alte valenţe o dată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie din Statele Unite. Pentru prima dată în istoria Alianţei, Washingtonul a solicitat activarea articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic, care prevede apărarea reciprocă a statelor aliate. În octombrie 2001, preşedintele în exerciţiu al SUA, George W. Bush, a lansat atacurile împotriva regimului taliban din Afganistan.
Cotidianul [ 31 martie 2008]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AzcELAp_wYk]
România liberă [ 1 aprilie 2008]
Secretarul general NATO, Jaap de Hoop Scheffer, declara pentru „Romania libera”, inaintea inceperii summitului de la Bucuresti, ca spera ca Alianta sa se extinda cu inca trei state: Croatia, Albania si Macedonia. Deocamdata, situatia este neclara din cauza disensiunilor dintre Grecia si Macedonia, iar cei 26 de membri ai NATO nu impartasesc un punct de vedere comun.
Preşedintele Americii doreşte Georgia şi Ucraina în NATO
„Pozitia mea este foarte solida”, a repetat el. „Pozitia mea este ca Ucraina si Georgia ar trebui sa primeasca MAP la Bucuresti”. Presedintele american a mai spus ca l-a asigurat pe Putin ca nu are de ce sa se teama, pentru ca NATO inseamna stabuilitate si democratie si orice tara are avantaje daca tarile vecine sunt democratice si stabile.
Modificări ale traficului în capitală.