Etichetă: Proclos

Graba de a şti

Leave a comment

Frunza de tutun, frunza verde, reprezintă pentru insecte una dintre cele mai dulci şi gustoase plante. Informaţie aflată de la Douglas Kellner, Cultura Media, ed. Institutul European, Iaşi, 2001, p. 309.

*

Cf. Proclos, Elemente de teologie [Stoicei,wsij Qeologikh,] trad. şi ed. îngrijită de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 200-201, aflăm că Ammonios Sakkas a fost maestrul lui Plotin timp de 11 ani de zile, că nu a scris nimic, pentru că era un filosof al oralităţii şi că a trăit între 175-250 d. Hr. Numele de Sakkas îi vine de la cuv. gr. sa,kkaj = purtător de sac, pentru că înainte de a se dedica filosofiei fusese hamal în portul Alexandriei Egiptului.

Ammonios s-a născut într-o familie creştină, a fost creştin, însă a apostat de la credinţă şi a devenit păgân odată ce a început să cunoască filosofia păgână greacă.

Aici, pentru fontul nostru de limbă greacă veche.

*

Nu m-am simţit niciodată complexat de faptul că am crescut la ţară…cum nu cred că este un atuu în plus pentru a mă mântui sau pentru a fi un om erudit faptul că…trăiesc la oraş.

Atât satul cât şi oraşul au făcut din mine un om matur, atent, cu ample valenţe dialogice. Pot merge oriunde fără să am pretenţia ca locul în care merg să fie de… calibrul meu.

Dar cine sunt eu pentru ca lumea să fie într-un anume fel?! Şi ce poate face oraşul sau satul împotriva mea…dacă, tot timpul, urmăresc să mă mântuiesc şi să mă umplu de frumuseţe?! Nu cred că locul ne sminteşte sau ne sfinţeşte de la sine…ci alegerea noastră, concentrarea noastră spre rău ne sminteşte şi concentrarea noastră spre bine ne umple de sfinţenie.

*

30 iunie 2008. Peşti morţi în lacul Cernicăi. E prea cald, un cald sufocant în această vară. Însă în pădure era un zgomot făcut de zeci, sute de insecte, de parcă eram la un meci de fotbal, pe un stadion imens.

Totul se schimbă, e într-o continuă schimbare. Noi suntem cei care ne schimbăm şi schimbăm şi lucrurile din jurul nostru. Altă dată găseam oameni vânzând pepeni la uşa mănăstirii. Acum nu mai era nimeni…

*

Karunesh, Sahara Sunset…cu acorduri dureroase orientale. / John Lee Hooker, My Dream…slow, very slow, American blues.

*

Supoziţii, caricaturizări, enormităţi…Adnotări pe baza cărţii: Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, introd., dosar, trad. şi com. de Cristian Bădiliţă, Polirom, Iaşi, 2003, 183p.

Traducătorul nostru ne dă o viaţă a lui Evagrie mai înainte de a ne prezenta traducerea comentată de dumnealui. Şi noi ne vom întreba vizavi de unele afirmaţii ale sale.

De ce e falsă afirmaţia că Evagrie s-a convertit la „origenism” după ce s-a întâlnit cu Didim cel Orb? , p. 12/ Nu există…ungere în citeţ, p. 12, ci hirotesire în citeţ. Hirotesiile şi hirotoniile ortodoxe nu se dau prin ungere ci prin punerea mâinilor şi rugăciune./ De unde rezultă că Sfântul Grigorie de Nazianz nu avea veleităţi administrative?, p. 12/ Episcopii egipteni nu au năvălit, ci au venit la Constantinopol, p. 13. Ei nu sunt cruciaţi, ci episcopi sinodali, participanţi la Sinodul II Ecumenic./

De ce Grigorie de Nazianz este un „biet patriarh improvizat” ?, p. 13. Noi suntem atenţi când citim, analizăm cuvintele şi ideile în parte…şi credem că o carte se scrie cu şi mai multă meticulozitate şi cu coerenţă interioară./

De ce presupune comentatorul român că în Istoria lausiacă Paladie mistifică un pasaj din viaţa lui Evagrie?, p. 13. Ne întrebăm toate aceste lucruri pentru că anumite afirmaţii ale autorului sunt forţări ale textelor sau sunt presupuneri fără nicio acoperire./

Autorul român crede că Evagrie a avut…probleme psihice. Însă, el presupune şi mai mult, faptul că „discipolul lui Grigorie „Melancolicul” [adică Evagrie, ucenicul lui Grigorie de Nazianz] moştenise până şi boala de la maestrul său”, p. 15.

Cum se transmite o problemă psihică, domnule Bădiliţă, de la un om la altul: prin privire, prin faptul că stăm unul lângă altul? Vi se pare că Dumnezeiescul Grigorie de Nazianz este …un melancolic de tip Nietzsche? Melancolia e o parte de acedie, de spleen, cum spuneţi şi dv. …dar nu ceva asemănător psihozei, isteriei, paranoiei, schizofreniei. Dacă vă citim jurnalul cu atenţie, cel pe care l-aţi publicat, constatăm că dv. aveţi accese de melancolie enorme, de lipsă de chef de muncă…şi nu credem, totuşi, că aveţi… probleme psihice. Puneţi prea lejer şi aiuristic/ mirabil etichete.

„anecdotă delicioasă”. E vorba de savurarea glumei/a zicerii/a bancului sau de savurarea înţelesului lor?/ „Intelectualii au fost numiţi, de către adversarii lor, origenişti, întrucât cei mai mulţi dintre ei se revendicau de la teologia alexandrinului”, p. 21. Unde şi de către cine? /

Cum puteau Părinţii sinodali de la Sinodul V Ecumenic să îl confunde pe Origen…cu Evagrie?, cf. p. 23/ Are dreptate Fericitul Ieronim când îl acuză pe Evagrie de păgânism, cf. n. 1, p. 24 ?/

Noi discutăm…ipotetic cu domnul Bădiliţă, aşa că nu aşteptăm răspunsuri scrise. / Vi se pare, domnule Dr. Bădiliţă, că reîmprospătaţi limbajul ortodoxiei, că aţi început să îl faceţi de secol. 21, ca să nu mai fie de… 18? Sau ajustările dv. de limbaj înseamnă o limbă aidoma…latinizanţilor transilvani de acum două secole? Întrebări, cf. n. 1, p. 51./ Este cu adevărat Origen maestrul indirect al lui Evagrie?, cf. p. 57/

Gastrimargia /lăcomia desemnează, în opinia noastră, deopotrivă excesul de mâncare şi băutură dar şi lipsa postirii, p. 62. […]

*

În începutul cărţii lui Adrian Marino, Libertate şi cenzură în România. Începuturi, Polirom, Iaşi, 2005, p. 15 am găsit o frază deplin justificată: „Definirea şi evaluarea întregii noastre culturi şi literaturi doar din perspectivă literară se dovedeşte unilaterală, exclusivistă şi reducţionistă, deci incompletă, în esenţă falsă”.

Însă credem că maximalizează în mod nedrept gânditorii transilvani, decretându-i primii oameni care doresc/vor/definesc…ideea de libertate. Pentru dumnealui Paul Iorgovici, transilvan, în Observaţii de limbă românească, Buda, 1799, exprimă întâia dată ideea de…voinţă liberă, cf. p. 22. Pentru noi această afirmaţie este stupefiantă. Revelaţia dumnezeiască vorbeşte despre libertatea de alegere de când e lumea…nu din secolul 18. /

În p. 31 o altă afirmaţie stupefiantă: „Mişcările de rezistenţă împotriva Unirii [ adică a uniriii cu Roma a românilor transilvani, opoziţia împotriva greco-catolicismului n.n.], dintre care cea mai importantă a fost a călugărului Sofronie din Cioara [a Sfântului Mărturisitor Sofronie de la Cioara n.n.], au în esenţă apelul la libertatea esenţială a conştiinţei. Istoricii uniţi [adică greco-catolici n.n.] din secolul al XIX-lea văd în Sofronie un agent rus al panslavismului, cum pare să şi fost în realitate”, p. 31-32.

Deci nu a luptat pentru corectitudinea credinţei Sfântul Sofronie ci pentru libertatea de conştiinţă, fiind un fel de promotor al drepturilor omului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ar fi un proto-KGB-ist. Câteodată, dacă tot gândeşti astfel de aberaţii şi mistificări ale adevărului, înţelegi în fapt că intelectualismul areligios sau dorinţa noastră de a părea oameni instruiţi rămânând, în esenţă, nişte păcătoşi sadea, nişte neciopliţi, nişte barbari, nu e decât o barbarie poleită educaţional, în care nu mai tragem cu pistolul dar mânjim cu cuvântul.

Ce înseamnă intelectual, dacă puterea minţii şi a cugetului tău naşte orori, falsificări, sacrilegii? Ce fericire e aceea de a fi un monstru? Şi aici nu mă refer la cartea lui Marino şi la enormităţile sale…ci la tot cel care doreşte să se considere un om al minţii, al gândirii…dar se arată o mostră veritabilă de ilogicitate şi de barbarie. Tiranii nu au fost cu toţii mojici, neciopliţi, ci unii au fost monştri intelectuali. Nu e de ajuns să fii educat, ci trebuie să fii şi un om înduhovnicit, un om al lui Dumnezeu. Nu e de ajuns să ştii, dacă ştiinţa ta e nefericită, te umple de nefericire.

Pr. Dorin

Înţelegi oare…că orice lucru contează?!

One comment

Limba ebraică masoretică are 22 de consoane, 5 vocale lungi, 5 vocale scurte şi 3 vocale foarte scurte. Alef-ul şi iod-ul apar în texte dar nu se citesc. Ain-ul a devenit spirit aspru din consoană. Fiecare literă are valoare numerică.

*

Pentru că lui Nichita Stănescu îi plăceau caii, am primit odată un pulover verde, cu un cal minuscul pe piept…la care am ţinut mult. Era un fel de a mă purta cu Nichita pe mine, cu a-l avea lângă mine…Poezia lui Nichita e o stare de spirit a prieteniei, a voioşiei…a lucrului grav, spus cu gravitate…

*

Cele mai bune fotografii nu se fac în faţa soarelui…ci stând cu spatele la soare. Dacă ştii să stai în faţa soarelui – adică cu spatele la el – poţi să prinzi imaginile cu lumină…naturală.

*

L-am auzit şi văzut pe Adrian Păunescu plângând atunci când recita un poem despre părinţi…despre cum repetăm, din generaţie în generaţie, raportarea urâtă faţă de părinţii noştri. Când a auzit vestea morţii lui George Pruteanu, omul Păunescu – singurul de altfel atunci – a dat un interviu memorialistic unei televiziuni cu lacrimi în ochi şi cu durere în glas…Marii poeţi ştiu să plângă…pentru că suferă mult.

*

Inepţii culturale vs adevăruri eclesiale. Alexandru Anghel, în Proclos [ Filosoful Proclu n.n.], Elemente de teologie, traducere şi îngrijire a ediţiei de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 12, spune: „Scrierile lui Dionisie Areopagitul, care au inspirat şi influenţat profund gândirea creştină timp de mai multe secole, îi datorează mult lui Proclos. În general şi în particular în tratatul său Despre numirile dumnezeieşti, Dionisie a împrumutat destul de mult de la acest filozof. Ierarhiile lui Dionisie sunt modelate după diferitele ordine de „zei” [ θεοι], care reprezintă naturi, esenţe sau forţe divine cu puteri şi ranguri diferite”.

Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în secolul 1 d. Hr., pe când Proclu între 410-485 d. Hr. şi nu putea decât Proclu să îl fure…la texte pe Dionisie. Din ce spune traducătorul nostru…ar rezulta că ierarhiile cereşti propovăduite de către Biserică, adică angheologia Bisericii e de provenienţă…neoplatonică, adică e… simplă fantezie.

Citind pe Proclu nu l-am găsit decât pe Platon într-o formă mult mai concisă, teologia păgână a lui Platon şi ceva foarte redus valoric în comparaţie cu teologia Sfântului Dionisie. Ideea de Unu sau de Bine suprem a lui Platon, Plotin sau Proclu e observabilă în teologia mahomedană şi nu în teologia ortodoxă, pentru că acolo Unu nu poate avea tripersonalitate, ci orice persoană care ar exista în Unu ar însemna o minimalizare a lui Unu.

Propoziţia a 8-a din cartea citată a lui Proclu spune explicit acest lucru: „adăugarea, din moment ce nu este Binele, ci un lucru mai neînsemnat decât acesta, prin coexistenţa sa va micşora Binele”, cf. Idem, p. 31. Adică tripersonalitatea lui Dumnezeu nu era gândită în păgânism, după cum nu este nici în mozaism sau mahomedanism, pentru că ar strica ideea de Unu, Dumnezeu fiind văzut ca o monadă ce exclude în Sine comuniunea. Iar dacă Dumnezeu nu este comuniune, nu e comuniune de persoane care Se iubesc din veşnicie…atunci de unde să propovăduieşti comuniune, iubire între oameni? Dacă Dumnezeu e văzut ca singur, singuratic, fiind sus şi fără racordare cu noi, bineînţeles că şi credincioşii unui astfel de Dumnezeu vor să se individualizeze şi să se separe unii de alţii.

*

Filmul The Passion of the Christ al lui Mel Gibson e, în opinia noastră, cel mai autentic film care s-a făcut vreodată despre suferinţa Domnului. El restaurează ideea de suferinţă excesivă a Domnului, suportată pentru noi, conform cu Is. 53, care apare ca motto al filmului.

Am văzut filmul cu încetinitorul de curând, pentru că am făcut într-o carte a noastră un capitol dedicat acestui film. Mi-au sărit în ochi însă câteva imagini netradiţionale, neortodoxe din film.

Spre exemplu, prima dintre ele, e…râsul Domnului. Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte într-o carte a sa despre faptul că Domnul nu a râs niciodată…ci numai a surâs. Râsul e văzut ca un simptom al omului căzut în viaţa duhovnicească ortodoxă, pentru că nevoitorul ortodox se gândeşte numai la păcatele sale şi la moarte.

O a doua imagine netradiţională marcantă a filmului e aceea că nu sunt străpunse ambele labe ale picioarelor Mântuitorului, în mod separat – adică nu apar 4 piroane ci doar trei în film, în momentul răstignirii – piciorul stâng fiind suprapus peste piciorul drept [marcă romano-catolică, deşi regizorul, Mel Gibson, e vechi-catolic] şi străpunse cu un singur piron.

A treia imagine netradiţională e…poziţia capului Domnului după moartea Sa. În icoana ortodoxă Mântuitorul are capul spre dreapta. În film, capul Domnului cade spre inimă, în partea stângă.

Ultima imagine netradiţională marcantă a filmului e că Domnul înviat – filmul alocă Învierii Domnului nici măcar două minute pline – nu apare plin de slavă, transfigurat, ci Mel a redat în mod impozant numai faptul că trupul înviat al Domnului e identic cu cel cu care a suferit, pentru că în palma Sa dreaptă se vede gaura pironului.

Însă filmul restaurează multe lucruri din tradiţia ortodoxă şi anume:

1. Domnul a dorit până în ultima clipă mântuirea lui Iuda vânzătorul; 2. Domnul a dorit crucea, o îmbrăţişează cu dor pe calvar şi ştia că prin ea toate se fac noi, se înnoiesc; 3. Satana nu crede că Domnul va birui ispitele şi moartea până la sfârşit; 4. În faţa ispitei îţi trebuie tărie duhovnicească şi ajutorul dumnezeiesc; 5. Domnul a suferit imens de mult pentru noi, în aşa fel încât fiecare parte a trupului Său a fost lovită; 6. Evreii cer omorârea Lui şi…Pilat vrea să îi dea drumul; 7. Cuvintele Sale Se împlinesc. El împlineşte prorociile rostite de către Sine dar… şi profeţiile vechitestamentare.

8. Nu strică giulgiurile când înviază. Nimeni nu simte că a înviat Domnul. El înviază cu acelaşi trup cu care a suferit moartea. 9. Veronica vine şi Îl ajută…şi chipul Domnului se imprimă în năframa ei albă. 10 Femeile Ierusalimului plâng pentru El. Simon din Cirene Îi duce crucea. Maica Domnului, Ioan şi Maria Magdalena sunt lângă cruce. Claudia are un vis…şi îl roagă pe Pilat să nu Îi facă nimic Galileeanului. Se mântuieşte tâlharul credincios. Din coasta Lui curge sânge şi apă, etc.

Însă sângele, sângele Lui care îi stropeşte pe soldaţii romani beţi care Îl lovesc cu bestialitate, insultele şi răutatea evreilor şi a romanilor…sunt restaurarea cea mai fidelă pe care ne-o aduce filmul. Într-o lume ca a noastră unde se propovăduieşte ideea că nu merită să mori pentru idei mari şi că e bine să vinzi pe toţi dacă ţie ţi-e bine, Mel Gibson vine şi ne reaminteşte că am fost răscumpăraţi cu sânge şi cu multă suferinţă, cu sânge din plin.

Pr. Dorin