Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [18]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Studiul Liturgic Special, Tomul III, Bucureşti, 1912, 430 p.

Coranul are 6.000 de versuri, cf. n. 1, p. 12./ În Oltenia, bărbaţii care rămâneau văduvi mergeau timp de un an de zile cu capul descoperit în semn de doliu pentru moartea soţiei lor, cf. n. 4, p. 32./ În n. 4, p. 37, autorul îşi arată decepţia/dezamăgirea pentru doi târgoveţi care nu l-au lăsat să asculte în linişte Sfânta Liturghie de Paşti ci au trăncănit tot timpul lângă el./

În n. 7, p. 40-41, autorul arată câteva obiceiuri ale ortodocşilor pe care le caracterizează drept semne ale pietăţii şi ale nevinovăţiei, dar care sunt mai degrabă semne ale neştiinţei. / În n. 14, p. 45, el foloseşte forma lingvistică încongiurată pentru a desemna adjectivul verbal: înconjurată. /

Pe locul unde Domnul S-a înălţat la cer, astăzi este o moschee musulmană, n. 14, p. 45./Autorul remarcă faptul că credincioşii ortodocşi ruşi îşi aştern adesea faţa la pământ când se roagă, p. 47./

Oraşul Smirna e în Asia, p. 52/ Cf. n. 2, p. 134, autorul dă detalii despre un somnambul de la Spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti. Acesta l-a văzut pe acest om, în vârstă de 21 de ani, în data de 22 iulie 1907, cum a umblat o oră pe afară, apoi s-a întors înapoi şi s-a pus în pat la loc. Când s-a trezit a doua zi nu ştia nimic din ce se petrecuse cu el noaptea anterioară. Pe acest tânăr somnambul, spune autorul, l-au văzut în acea zi circa 8000 de oameni./

Tatăl autorului, Gheorghe Anghel Cireaşă, a fost cântăreţ bisericesc, cf. n. 3, p. 151-152. A fost 40 de ani cântăreţ bisericesc şi autorul crede că tatăl său a avut o viaţă sfântă, n. 3, p. 152./

Cf. n. 5, p. 155-156, autorul a văzut în vara lui 1904 vreo 8 peşteri în dealul Ierihonului, unde trăiau pustnici. Aceştia săvârşeau Obedniţa în loc de Sfânta Liturghie./

Cf. n. 3, p. 160, autorul se plângea de răutatea cămătarilor din vremea sa./

Corban = dar, cf. n. 2, p. 164./ Cf. n. 3, p. 168, autorul spune că şi astăzi, aproape de Betleem, se poate vedea mormântul Sfintei Rahela./

Până la Sinodul de la Toledo, din 693 d. Hr., şi în partea apuseană a Bisericii Ortodoxe s-a folosit pâine pentru pregătirea Cinstitelor Daruri şi nu azimă. În Anglia, azima la Liturghie apare în sec. 8 d. Hr, în Germania în sec. 9 iar din sec. 11 se generalizează peste tot în romano-catolicism, cf. n. 4, p. 170./

Sfântul Sofronie al Ierusalimului [+ 638] dă mărturie despre faptul, că în vremea sa, toţi credincioşii sărutau Sfânta Evanghelie la Sfânta Liturghie după ce se citea pericopa zilei, p. 168./

Cf. n. 2, p. 193, autorul era împotriva pomenirilor nominale de la Vohodul mare. Ce spune autorul: „Candela, dacă nu are untdelemn se stinge, iar dacă se toarnă în ea prea mult, iar se stinge. Aşa se întâmplă şi cu poporul! Dacă serviciul divin nu este solemn, el nu ne încălzeşte; iar dacă are multe adaosuri, poporul îşi pierde răbdarea şi pleacă”, cf. n. 2, p. 193./

Anafora apare în sec. al 4-lea d. Hr. şi e prezentată ca realitate liturgică de Canonul 2 de la Antiohia [341 d.Hr.], p. 219./ Cf. n. 2, p. 224, hirotonia e o lucrare de veselie, adică un moment de mare bucurie, cf. tâlcuirii lui Balsamon/Valsamon la Canonul 49 Laodiceea./

Sfânta Maria Magdalena, Mironosiţa şi Apostolul lui Hristos, a mers la împăratul Tiberiu cu un ou roşu în mână şi i-a spus: Hristos a înviat! De atunci se pare că Biserica noastră a început obiceiul de a vopsi ouă roşii de Paşti, p. 260./ Autorul ne trimite la Molitfelnicul din 1832, editat la Bucureşti, ca să vedem cum arată Rugăciunea binecuvântării ouălor de Paşti./

Cf. n. 1, p. 260, Sf. Augustin, Omilia a 8-a: „Rămâne nădejdea, care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârşit, aşa nici nădejdea nu se termină niciodată”, p. 260. Autorul a redat acest fragment augustinian, ca să arate că simbolismul oului este acela că exprimă nădejdea creştină care niciodată nu se termină./

Preotul sau diaconul atunci, când adorm întru Domnul, sunt luaţi de alţi trei preoţi şi sunt puşi pe o rogojină ca semn al umilinţei. Celui adormit din clerul bisericesc nu i se spală trupul cu apă când adoarme ci e uns cu un burete îmbibat în ulei sau cu o cârpă îmbibată în puţină apă. E îmbrăcat apoi în veşmintele sale diaconale sau preoţeşti, potrivit treptei sale de slujire, i se acoperă faţa cu un procovăţ/acoperământ nesfinţit şi i se pune pe piept Sfânta Evanghelie, p. 354.

La finalul cărţii

O carte admirabilă, pentru că e o carte foarte muncită, la care s-a muncit ani grei. Noi am spicuit din ea, şi cei care vor să o descopere la reala ei valoare, vor observa ce se poate face, dacă vrei, ca teolog, într-o viaţă de om.

O carte trudnică, realmente impresionantă, pentru că nu s-a făcut cu aparatură modernă, cum avem noi acum şi ni se pare că totul e uşor şi nici cu o bibliotecă enormă la îndemână, ci autorul a călătorit în toată Europa, Africa şi Asia ca să îşi adune materialul şi să o scrie. El a citat din limba greacă, latină, ebraică, rusă, franceză, engleză, germană…şi a muncit la ea, a muncit în mod real.

Tocmai de aceea am ales să elogiem această carte, în deschiderea acestui periplu spre noi şi noi monumente ale credinţei şi spiritualităţii ortodoxe şi nu numai, pentru a vă strecura umilinţa în faţa măreţiei.

Ca să înţelegeţi cât de greu e să faci 10 pagini de carte reală, muncită, vă invit să vă alegeţi un subiect în care să vă traduceţi toate sursele şi, pe baza lor, să plecaţi în călătoria depistării unui adevăr istoric sau dogmatic. Nu e deloc uşor ci impresionant de greu!

Noi ne bucurăm că această carte, cumva, a ajuns şi la dv.!

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [17]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Simboluri vechitestamentare. Coarnele taurilor simbolizează puterea. De aceea, spune autorul, Sfântul Proroc Moise este iconizat având două coarne de raze sau de păr ieşite din cap, p. 592./

Părul bogat = onoare; pleşuvia capului = un motiv de batjocură, p. 592./ părul roşu = frumuseţe, p. 593/ sărutarea = un semn de prietenie; capul cărunt = o cunună de laudă, p. 593./masa pâinilor din Cortul Sfânt şi din Templu simboliza mila dumnezeiască, p. 593./

pâinile punerii înainte = hrana sufletească; focul ce ardea pe altar = simbolul Sfântului Duh, p. 593; punerea mâinilor peste animalul de jertfă = trecerea păcatelor asupra victimei; nimicirea cărnurilor jertfite = nimicirea păcatului, p. 593./

mâncarea rămasă şi cărnurile care se dădeau preoţilor reprezenta faptul că preoţii poartă asupra lor păcatele poporului, p. 594./ vaca roşie = simbolul vieţii curate, p. 594/ lemnul de cedru = simbolul trăiniciei, p. 594./

isopul = simbolul curăţiei, p. 594. Pentru creştini, simbolul curăţiei este busuiocul, spune autorul./ tăierea împrejur reprezenta legătura omului cu Dumnezeu şi curăţia, p. 594. / Nazireatul a fost prototipul monahismului, p. 594./ Părul lung al nazireului = cununa capului sfinţit adusă lui Dumnezeu, p. 594./ Post şi durere: II Sam. 13, 19; I Împ. 21, 27; Plângerile lui Ieremia 2, 10, p. 595./

Simbolismul veşmintelor preoţilor şi leviţilor : veşmintele de in = curăţia; cămaşa = întregimea spirituală; pantalonii = acoperirea păcatelor; brâul = pregătirea pentru slujbă; turbanul = viaţa viguroasă; tunica arhiereului cu clopoţei = devotamentul, râvna pentru Dumnezeu; efodul = greutatea arhieriei; pectoralul = judecata spirituală; mitra = coroana sfântă, p. 598./

Istoricul Iosif Flaviu are şi el o exegeză la hainele arhiereului în Antichităţi Iudaice III, 7, apud Idem, p. 596. / Fariseii au mărit numărul lucrurilor oprite sâmbăta la cifra de 39, cf. Mişna, tratatul Sabath VII, 2, apud Idem, p. 596./

Simboluri creştine primare: ancora = nădejdea; ramura de măslin = simbolul familiei numeroase şi al păcii; ramura de smochin = victoria; crinul = providenţa, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de întreaga creaţie; cumpăna = dreptatea divină; cerbul = agerimea spre fapte bune; delfinul = sosirea la scopul dorit; calul = iuţimea în a propovădui învăţăturile evanghelice tuturor; lampa = lumina veşnică, şi la fel şi la sfeşnic; lopata = discernământul; laptele = învăţătura începătorilor, p. 598./

Cf. n. 3, p. 598, o columnă de flori însemna Biserica [I Tim. 3, 15]; casa = trupul omenesc [II Cor. 5, 1]; o jumătate de ou ca răboj* = frăţia; pasărea foenix = simbolul veşniciei, p. 598. Autorul dă o descriere a păsării foenix aici, în p. 598./

Cf. n. 3, p. 598, pasărea foenix/fenix se regăseşte şi în mitologia egipteană. Pe văile Nilului ea se zugrăvea de mărimea unui vultur, cu o creastă frumoasă în cap, cu ochi strălucitori, având pene aurii împrejurul gâtului şi o coadă albă. Când aceasta îşi prevedea sfârşitul vieţii, ea se transforma într-un cuib de plante aromate. Din oasele ei ieşea un vierme ce se transforma din nou într-un fenix, aşa încât pasărea vieţuia cam 500 de ani prin transformări şi renaşteri.

Alte simboluri scripturale: mâna ieşită din nor = puterea infinită şi binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl [Ieş. 13, 16]; rugul de foc = Dumnezeu Tatăl [Ieş. 13, 21; omul întraripat [Ps. 17, 8] şi cei 7 ochi [Zah. 4, 10] = tot pe Dumnezeu Tatăl, p. 599/ Peştele = Hristos; porumbelul = Sfântul Duh, p. 599./

Engolpionul [evgko,lpion = ceea ce este în sân], p. 600. Autorul îi spunea: engolpium, p. 600. /Corabia înotând prin valuri = Biserica biruind în lumea aceasta plină de necazuri, p. 602/ Cf. n. 20, p. 606-607 autorul aminteşte de faptul, că şi în vremea lui românii fugeau de numărul şi de ziua a 13-a. /

Trebuie să cunoaştem, crede autorul, ceea ce simbolizează fiecare obiect liturgic bisericesc în parte pentru a ne dinamiza viaţa duhovnicească şi raportarea la fiecare lucru în parte, p. 608. / „Misticismul [sensul mistic, tainic al cultului ortodox n.n.] este un înţeles ascuns, tainic, pe când cel alegoric [sensul său alegoric n.n.] este figurativ şi nu exprimă o adâncime aşa de mare”, p. 609/

Epistola lui Barnaba prezintă pe cei 318 bărbaţi ai casei Sfântului Avraam [Fac. 14, 14] ca reprezentând pe Hristos şi crucea Sa sau harul Său, cf. n. 2, p. 609./

Anul adormirii lor: Sfântul Clement Alexandrinul [+ 215], Origen [m. 254], Sfântul Vasile cel Mare [ + 379], Sfântul Chiril al Ierusalimului [ + 386], Sfântul Macarie Egipteanul [ + 391], Sfântul Ioan Gură de Aur [+ 407], Sfântul Nil Pustnicul [+450], Sfântul Ioan Scărarul [+600], Sfântul Grigorie cel Mare al Romei [+ 604], Sfântul Sofronie al Ierusalimului [ + 638], Sfântul Maxim Mărturisitorul [ + 662], Eustatiu* al Tesalonicului [+1194], Sfântul Nicolae Cabasila [ + 1371], Sfântul Simeon al Tesalonicului [ +1429], Sfântul Marcu al Efesului [+1447], cf. p. 610-612./

finalul volumului al II-lea

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [16]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Ectenie [evkte,neiai, de la evktei,nw= întind, prelungesc], p. 555. Adică ecteniile sunt rugăciuni prelungite ale celor din treapta preoţiei. De la I Tim. 2, 1-5.

Ecteniile din Liturghia Sfântului Marcu Evanghelistul sunt foarte scurte, ne spune autorul, p. 556./Ecteniile liturghiei armeneşti se aseamănă întru câtva cu cele ale Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Ele există şi la copţi şi la nestorieni, p. 557./ Mărturii despre ectenii la Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariul la II Corinteni, Omilia a 18-a şi Sfântul Augustin, Epistola 197 către Vitalie./

Textul integral al Simbolului Apostolic

„Cred în Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul, şi în Hristos Iisus Fiul Lui unic, Domnul nostru, Care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, Care sub Ponţiu Pilat a fost răstignit şi îngropat, a treia zi a înviat din morţi, S-a suit la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii şi morţii. Şi în Duhul Sfânt, Sfânta Biserică, în iertarea păcatelor, învierea morţilor. Amin”, p. 559.

Cred că am citit o variantă a Simbolului/Crezului Sfinţilor Apostoli în care se vorbea şi despre pogorârea Domnului la Iad, dar nu mai ştiu unde./ Până în sec. al 15-lea d. Hr, spune autorul nostru, acest Simbol a fost mărturisit de către întreaga creştinătate ca fiind al Sfinţilor Apostoli, după mărturia lui Rufin de Aquileea din sec. 4 d. Hr., care a spus că el a fost compus de către Sfinţii Apostoli mai înainte ca ei să se împrăştie în întreaga lume la propovăduire, p. 559./

Primul care contestă autenticitatea Crezului Sfinţilor Apostoli a fost Laurenţiu Vala./ Însă, dacă autorul nostru apără autenticitatea Crezului Apostolic, el neagă autenticitatea Simbolului Sfântului Atanasie cel Mare, p. 561. Noi, personal, considerăm că Simbolul Sfântului Atanasie e autentic, e al său, dar a suferit alterări în varianta sa latină. /

Pe timpul lui Origen, în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, se citea în Biserică cartea Sfântului Iov. Sfântul Ioan Gură de Aur comenta/predica făcând exegeză pe text, în Postul Mare, din cartea Facerea. Sfântul Ambrozie cel Mare, al Milanului, cf. Ep. 33 către Marcellin, ne spune că se citea în Biserică din cărţile Iov şi Iona în Săptămâna Patimilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur citea în Vinerea şi în Sâmbăta Mare cele despre crucea şi îngroparea Domnului. Sfântul Augustin, cf. Predicii 139, citea Evanghelia Învierii în ziua de Paşti. În zilele Cincizecimii, adică în perioada dintre Înviere şi Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Ioan Gură de Aur citea şi explica cartea Faptele Sfinţilor Apostoli în Biserică, p. 570./

Paremia [ paroimi,a = proverbe, asemănări, tipuri] e o citire din Vechiul Testament, aleasă special, care să consune cu fondul sărbătorii. Paremiile sunt alese din Pentateuh, Iosua, Judecători, Împăraţi, Iov, Pilde, Înţelepciunea lui Solomon şi cărţile Profetice, cf. p. 571-572. /

Pericopa [perikoph, = tăietură, lecţiune] e o parte aleasă din Noul Testament, p. 572. Ceea ce noi numim Sfânta Evanghelie citită într-o anume zi. De aceea, adesea, predicatorii ortodocşi români vorbesc despre pericopa evanghelică care e citită la Liturghie şi pe care o explică în cadrul predicii.

Autorul spune că metoda cântării Sfintei Evanghelii, a recitării ei muzicale, în cadrul slujbelor ortodoxe, e o preluare din cultul iudaic, p. 572. / Sfântul Ioan Gură de Aur predica şi câte două ore odată, cf. Omilia 48, din De inscript. altaris, Omilia 50, din De util. lection. script. şi Omilia 24, De baptismo Christi, apud Idem, p. 577. /

Sfântul Chiril al Alexandriei compunea omilii şi le trimitea episcopilor săi sufragani ca să le rostească în Biserică, p. 577./

Panegiricele [panhguruka.] sunt cuvântările solemne care laudă viaţa şi virtuţile Sfinţilor, p. 577./

Când predicile ierarhilor erau prea lungi ei le rosteau stând în scaunele arhiereşti, cf. scriitorului bisericesc Socrate, Istoria Bisericească, VII, c. 5, apud Idem, p. 577/Când credincioşii simţeau că aud o predică bună şi erau entuziasmaţi de ceea ce auzeau, ei începeau să-l aplaude pe predicator în Biserică, p. 577./

Sfântul Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur erau aplaudaţi zgomotos pentru predicile lor de către credincioşii din Biserică, p. 577/ Însă erau momente şi când credincioşii plângeau şi gemeau pentru păcatele lor, când li se predica la slujbă, fiind foarte pătrunşi interior de cele propovăduite, p. 578/ Predica se ţinea în vechime, ca şi astăzi uneori, imediat după citirea Sfintei Evanghelii, cf. Constituţiilor Apostolice VIII, cap. 5, apud Idem, p. 578./

Mireanul, care cerea binecuvântare ca să predice, era îmbrăcat de către preoţii slujitori în stihar şi predica în Biserică fiind îmbrăcat în stihar, p. 579./

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [15]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Catavasia [katabasi,a, kata.basij = pogorâre/coborâre; katabai,nw = mă pogor/mă cobor] este irmosul de la fiecare Cântare. În timpul acestei cântări, în vechime, cântăreţii bisericeşti ai ambelor străni ale Bisericii se coborau în mijlocul Bisericii pentru a cânta împreună această cântare, p. 507./

Idiomelele [aşezămintele sau prosomiile] sunt modele de cântări din Minei sau Octoih, după care se cântă alte cântări, p. 508/

Antifoanele Sfintei Liturghii sunt formate din psalmii 102 şi 145, p. 508/ Binecuvântările [euvlogita,] Învierii ale Utreniei se cântă, având ca stih prefaţator fiecare, Ps. 118, 2: „Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale!”, p. 508./

Polieleul [polue,leoj = multă îndurare] e compus din Ps. 134 şi 135, p. 508/ Fericirile cântate liturgic sunt cf. Mt. 5, 3-12, p. 508/

Chinonicul [koinwniko,n = ceea ce este comun] este stihul care se cântă, în timpul Sfintei Liturghii, în momentul când se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, p. 509/ Din textele sale, observăm că autorul nostru a folosit din plin dicţionare romano-catolice de provenienţă franceză./

Prochimenul [prokei,menoj= ceea ce se pune înainte] este stihul biblic de dinaintea Paremiilor, şi de dinaintea Sfântului Apostol şi a Sfintei Evanghelii rostite liturgic, p. 509/

Ipacoi [u`pakoh, = ascultare; u`pakou,w = ascult] e o mică cântare ce nu se cântă ci se citeşte. El se ascultă în picioare, pentru că vorbeşte despre Învierea Domnului, p. 509/

Sedelnele [ka,qisma] sau Şezândele sunt cântările pe care credincioşii aflaţi la slujba Utreniei le ascultă neridicându-se din scaunele lor, p. 509./

Doxologia [doxologi,a = preamărire] este compusul imnografic de la sfârşitul Utreniei şi se numeşte Doxologie mică, în timpul săptămânii, când nu e cântată ci e recitată şi se numeşte Doxologie mare atunci când e duminică sau sărbătoare principală şi ea se cântă în întregime. Doxologia a fost compusă de Sfântul Antinoghen [+ 196 d. Hr.], p. 510./ Aflăm textul Doxologiei în Constituţiile apostolice VII, c. 47. Când ea se cântă, credincioşii se ridică în picioare şi Sfintele uşi ale altarului sunt deschise, p. 510./

Sfântul Ambrozie introduce cântarea antifonică în dioceza sa, p. 511./ Potrivit n. 4, p. 508, în Antiohia a fost introdusă cântarea antifonică de către Sfântul Ignatie Teoforul. Sistemul muzical ambrozian aşadar e împrumutat din partea de răsărit a Bisericii Ortodoxe, p. 511./

Guido, de origine italiană şi călugăr benedictin, din oraşul Arrezo, de lângă Ferrara [care moare la circa 1050 d. Hr.] este inventatorul notaţiei muzicii liniare, p. 515. Tot el inventează cheia sol, scara liniară şi precizează înălţimea notelor muzicale. El creează primele 6 note muzicale, numele lor fiind scoase din silabele iniţiale ale unui vechi imn latin închinat Sfântului Ioan Botezătorul: ut, re, mi, fa, so, la, cf. n. 5, p. 515. Nota ut a devenit mai apoi nota do iar nota si a fost introdusă în gamă în secolele 16-17 d. Hr., pentru că Guido repeta în locul notei si una din cele 6 note stabilite de către el, p. 515./

Petru Abelard [m. 1142]/ Bernard de Clervaux [m. 1153]/ Alexandro Scarlatti [m. 1725] introduce în Biserica romano-catolică folosirea muzicii instrumentale în cult, adică în secolul al 18-lea, cf. p. 518./ Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur [Com. la Ps. 144 şi 149] sunt împotriva muzicii instrumentale în cadrul cultului, p. 520-521./

Ecfonisele [evkfw,nhsij, de la ek fwne,w = ridic glasul] sunt frazele terminale ale ecteniilor, triadologice în esenţa lor, care se pronunţă mai puternic în timpul slujbelor de către preoţi şi arhierei, p. 545./

Amin = Adevărat este! Aşa să fie!, p. 546./Aliluia = Lăudaţi pe Domnul!, p. 547./

Sfântul Augustin al Hipponei, Epistola 119 către Ianuarie, c. 15: „Omnibus diebus dominicis ad altare stantes oramus, qoud signum este resurrectionis et halleluiah canitur, qod significat, actionem nostram futuram non esse, nisi laudare Deum”, cf. n. 3, p. 547.

Traducerea textului augustinian în varianta autorului, cf. p. 547: „În toate zilele de duminică stând în altar ne rugăm, fiindcă este semnul Învierii, şi se cântă Aliluia, ceea ce înseamnă că lucrarea noastră viitoare [adică în viaţa veşnică n.n.], nu este decât [aceea de a aduce] laudă lui Dumnezeu”.

Apolisul [avpo,lusij, avpo. lu,w = după ce dezleg] este ultima porţiune a slujbei, porţiunea finală, după care credincioşii sunt eliberaţi din Biserică pentru ca să poată să meargă acasă. În limba slavonă: отпуст = otpust. În tradiţia liturgică românească se folosesc ambii termeni, şi apolis şi otpust, pentru binecuvântarea finală a slujbei.

În Constituţiile apostolice VIII, c. 15, diaconul le spunea credincioşilor: avpolu.esqe evn eivrh.nh = Sunteţi liberi să mergeţi în pace!, p. 548. Un asemenea îndemn final se regăseşte în Missa romano-catolică actuală.

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [14]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Ioan Mavropol [sec. 11 d. Hr.], Mitropolitul Euhaidei din Asia Mică [noi îl cunoaştem ca al Evhitelor : traducere încetăţenită la sfârşitul secolului al 20-lea n.n.] , apare în cărţile de cult ca : „Ioan Monahul”. El a compus 24 de canoane de umilinţă către Domnul Hristos, Acatistul Mântuitorului, Canonul Îngerului Păzitor, câteva canoane ale Maicii Domnului şi la slujbele Sfântului Chiril al Alexandriei, la Sfinţii Trei Ierarhi, la Sfântul Ioan Botezătorul , la Sf. M. Mc. Teodor Tiron, p. 503/

Nichifor Pectoratul [ născut la 1050 d. Hr.], Egumen la Sf. Mănăstire Studion, a scris canonul Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, p. 503/

Mihail File este un monah cunoscut sub numele de Mihail Psel cel Tânăr, născut la 1070 d. Hr. Acesta a fost preceptor al împăratului Mihail Duca şi a alcătuit mai multe cântări cuprinse în Minei, p. 503./

Vasile Monahul [sec. 12 d. Hr.] a compus canonul la praznicul Intrării în Biserică a Prea Curatei Fecioare, p. 503./

Împăratul Teodor Lascaris II [1254-1258 d. Hr.] a scris un frumos Paraclis al Născătoarei de Dumnezeu, spune autorul. Era un om foarte înduhovnicit şi de aceea, pe monedele ştanţate de el ca împărat, era imprimat chipul său, având în mâna dreaptă crucea şi în stânga cartea. Acesta a combătut în mod aprig viaţa desfrânată a demnitarilor săi, p. 503./

Patriarhul Arsenie al Constantinopolului [1255-1266 d. Hr.] a compus câteva cântări din Minei, p. 503./

Sfântul Patriarh Nichifor Calist [+ c. 1340 d. Hr.] al Constantinopolului a scris Sinaxarele din Triod şi din Penticostar şi rânduiala slujbei din Vinerea Luminată, adică a slujbei de la Izvorul Tămăduirii, p. 503./

Monahul Teodor, fostul Toma Teccara din Tesalonic, născut în anul 1431 d. Hr., a compus mai multe imne şi a făcut o adunare de cântări bisericeşti şi de rugăciuni bisericeşti din cărţile vechilor scriitori, cu teorii asupra lor, p. 504, adică cu explicaţii./

Sfântul Marcu Eugenicul [+ 1447], Mitropolitul Efesului şi cel mai mare apologet ortodox al secolului său împotriva inovaţiilor romano-catolice, a compus câteva stihiri din slujba praznicului Naşterii Domnului şi 8 canoane ale Maicii Domnului la diferite zile liturgice din Minei, p. 504./Autorul remarcă faptul că există foarte mulţi imnografi ortodocşi despre care nu ştim aproape nimic. Nu-i ştim pentru că nu i-am cercetat sau nu-i ştim pentru că nu avem niciun fel de dată despre ei?/

Începe discuţia despre numele a diverse forme imnografice din tezaurul liturgic ortodox.

Stihira [stichra, = ceea ce este compus din stihuri]. Cel dintâi autor de stihiri ortodoxe e Patriarhul Anatolie al Constantinopolului [+ 452 d. Hr.]. În cultul ortodox există trei feluri de stihiri: 1. la începutul Vecerniei, după psalmul 140 şi împreună cu stihurile din psalmii 141, 129 şi 116; 2. la stihoavna Vecerniei, spre finalul acesteia şi 3. la Laudele Utreniei, fiind precedate de stihuri din psalmii 148, 149 şi 150, p. 504-505./

Condacul [konda,kion sau konta,kion, de la ko,ntoj = scurt] este cântarea liturgică ortodoxă care chintesențiază/ rezumă/ spune pe scurt ceea ce sărbătorim în acea zi sau e o laudă adusă Sfântului care se cinsteşte în acea zi, p. 505./

Icosul [oi=koj = casă]. E cântarea care dezbate pe larg ceea ce exprimă condacul de dinaintea sa. Icosul urmează condacului şi după acesta este Sinaxarul Utreniei, unde se spune pe larg ceea ce sărbătorim în acea zi sau viaţa Sfântului în rezumat, p. 505./

Dogmaticele, spune autorul nostru, nişte cântări speciale ale Utreniei, au fost alcătuite de către Sfântul Ioan Damaschin, p. 505./Autorul folosea pentru Utrenie de astăzi, la începutul secolului al 20-lea, cuvântul: Ortrină, p. 506./

Canon [kanw,n = regulă, îndreptar], p. 506. Cf. n. 5, p. 506, pentru vechii greci, păgâni, cuvântul kanw,n desemna o bucată de lemn sau de sfoară pe care zidarii o foloseau ca să traseze rectitudinea unui zid. Şi astăzi se foloseşte în construcţii un obiect asemănător, care indică dacă peretele e drept sau nu. În cultul ortodox, în imnografie şi în dreptul bisericesc, în legislaţia bisericească, cuvântul grecesc a fost preluat cu sensul său figurat. Dacă în legislaţia bisericească canonul reprezintă o regulă, o normă, o precizare concisă a ceea ce trebuie să facem într-un anume context sau exprimă, în rezumat, o învăţătură de credinţă, în imnografie, canonul e un sistem de cântări, format din nouă grupe de cântări, create cu o logică foarte profundă./

Cf. n. 6, p. 506-507, autorul explică acest complex şi coerent sistem de cântare al unui canon liturgic. Astfel, în Oda I/ Cântarea întâi se foloseşte pasaje din cântarea Sfântului Moise când a trecut Marea Roşie: „Să cântăm Domnului că cu mărire S-a preamărit” [Ieș. 15, 1-9]; Cântarea a doua are ca fundament cuvântarea Sfântului Moise: „Ia aminte cerule şi voi grăi” [Deut. 32, 1-43]. Pentru că această cântare a Sfântului Proroc Moise a fost rostită contra idolatriei evreilor, Cântarea a doua a canonului liturgic se suspendă/ nu se cântă în tot anul bisericesc şi apare numai în Postul Mare, ca o cântare întâistătătoare, spune autorul.

Cântarea a 3-a are la bază rugăciunea Sfintei Prorociţe Ana, mama Sfântului Proroc Samuel: „Întăritu-s-a inima mea întru Domnul ” [I Regi 2, 1-10]. Cântarea a 4-a imită cântarea Sfântului Proroc Avacum: „Auzit-am, Doamne, auzul Tău şi m-am temut” [Avac. 3, 1-12]. Cântarea a 5-a împrumută cuvintele Sfântului Proroc Isaia: „Din noapte mânecă sufletul meu către Tine, Dumnezeule” [Is. 26, 9-17]. Cântarea a 6-a se întemeiază pe rugăciunea Sfântului Proroc Iona, rostită în pântecele chitului: „Strigat-am în necazul meu către Domnul” [In. 2, 3-10]. Cântarea a 7-a e întreţesută cu expresiile Sfinţilor Trei Tineri din Babilon: „Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat”[Dan. 3, 24-30].

Cântarea a 8-a cuprinde tot cuvintele celor Trei Sfinţi Tineri, chemând întreaga fire „să înalţe pe Domnul întru toţi vecii” [Dan., cap. I]. Cântarea a 9-a are la bază rugăciunea Sfântului Proroc Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul: „Bine este cuvântat Domnul, Dumnezeul lui Israel” [Lc. 1, 68-79]. Canonul liturgic acesta, după cum se observă , o lucrare imnografică foarte complexă şi cu fire interioare puternice, îşi are locul în slujba Utreniei, care precedă Sfânta Liturghie, fiind situat între Psalmul 50 şi Laudele Utreniei, ocupând un spaţiu enorm de mare din Utrenie, din slujba de dimineaţă./

Troparul [tropa,ria , de la tro,poj = trop, sub formă de poezie iambică], p. 507. Cel dintâi tropar dintr-o cântare a canonului liturgic, prezentat anterior, se numeşte irmos [ei`rmo,j = legător, de la ei;rw = eu leg, ridic]. Adică irmosul e modul de legătură, punctul de legătură dintre cântările unei Cântări din cele 9, el fiind modelul de cântare al celorlalte cântări dintr-o Cântare. Mai pe înţeles: irmosul e cel care indică modul cum se cântă cele de după el. Dacă el e pe glas 4, spre exemplu, cântările de după irmos, după cel care iniţiază felul cum trebuie să se cânte, se cântă în sistemul de cântare al glasului 4 bizantin. În linia melodică a acestui glas/mod de cântare./

Cf. n. 2, p. 507, în vechime, grecii ortodocşi nu cântau în Biserică pe note, ci aveau un sistem tradiţional al melodiilor, al căror ton era dat de irmoase şi după cum se cântau irmoasele se cântau toate troparele canoanelor./ Şi astăzi în cărţile de cult ortodoxe se păstrează indicaţia glasului Irmoaselor şi ele sunt executate astfel de cântăreţii/psalţii cu experienţă bogată şi nu de tot omul. Acum ele sunt redate aidoma numai de specialiştii în muzica bizantină./

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [13]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

 Antimis [avntimh,nsion =  în loc de masă sfântă], p. 443./ Pentru Sfântul Isidor Pelusiotul, Sfântul Antimis reprezintă giulgiul Domnului, cf. p. 443-444./ Mahrama, pânza în care se înfăşoară/împătureşte Sfântul Antimis se numeşte iliton [ei`lhto,n, de la ei`lu,w= rostogolesc], p. 444./

Linguriţa de împărtăşire a credincioşilor, spune autorul, se pare că a fost introdusă în cultul ortodox de Sfântul Ioan Gură de Aur, p. 445, însă, remarcă autorul, ea nu era oficializată nici în secolul al 7-lea d. Hr., p. 445./ În Omilia a III-a din Comentariul la Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că el ştergea cu buretele şi Sfânta Masă, p. 446./

Ripida diaconală închipuie pe Sfinţii Serafimi, p. 447./ Autorul numea evantaiul nostru: evantaliu şi spunea că el este o ripidă depreciată, n. 6, p. 447,  secularizată. Adică am împrumutat ideea din Biserică şi am transformat  ripida liturgică,  cu care se păzesc Cinstitele Daruri, în instrument personal de ventilaţie./

Cădelniţa [qumiath,rion], p. 448./ Psalmodia [yalmodi,a] = modul special în care se cântă psalmii scripturali în Biserica Ortodoxă, p. 473. / Mt. 26, 30: şi Mântuitorul Hristos a cântat imne cu Sfinţii Apostoli, p. 473/ Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre relele muzici din Biserică şi mai ales era împotriva cântăreţilor bisericeşti care imitau pe actorii de teatru atunci când cântau în Biserică. A se vedea: Omilia 1, Despre Sfântul Isaia şi Omilia 17, Comentariul la Matei, cf. n. 1-2, p. 482./

Localitatea Maiuma e în Fenicia, p. 483/ Leon Înţeleptul a inventat cântările cu tereremuri, p. 485./  Sfântul Ioan Cucuzel e datat de autorul nostru drept un trăitor în secolul al 12-lea d. Hr., cf. n. 3, p. 485./ Numele Cucuzel înseamnă mâncător de bob şi varză: kouki,a  = bob, grăunte+ zelia = varză; adică era un om ascetic, postitor. Autorul a înțeles, în 1904, când a vizitat Sfântul Munte Athos, că această semnificaţie a numelui Sfântului Ioan Cucuzel e un fel de poreclă transformată în renume sau o însuşire ascetică transformată în renume, cf. n. 2 p. 486./

Autorul nostru crede că Anatolie imnograful e Patriarhul Anatolie al Constantinopolului din sec. al V-lea d. Hr., care a adormit în anul 452 d. Hr., cf. n. 6, p. 497./

Acatistul apare ca gen liturgic în anul 626 d. Hr. şi primul acatist e scris de Patriarhul Serghie al Constantinopolului [610-638], numit: u[mnoj avkaqistoj. În timpul citirii unui Acatist nu se stă jos sau în genunchi, p. 498./

Diaconul George Pisidul a scris: Acum Puterile cereşti… de la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi rugăciunea: Să se umple gura mea de lauda Ta, Doamne… . Acesta a trăit în sec. al 7-lea d. Hr. şi a fost diaconul Patriarhului Serghie al Constantinopolului amintit anterior, p. 498./

Împăratul Iustin II [+ 578], nepotul Sfântului Împărat Iustinian cel Mare, a hotărât să se cânte la Sfânta Liturghie Heruvicul [Care pe Heruvimi cu taină închipuim…], cât şi chinonicul de la împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor: Cinei Tale celei de taină…, p. 498./ Sfântul Sofronie al Ierusalimului este autorul rugăciunii, pline de teologie trinitară, din cadrul slujbei „Sfinţirea apei în ziua Botezului Domnului”, p. 498./

Sfântul Ioan Damaschin apare în cărţile noastre de cult, de la strană, în cărţile imnografice – fiind pomenit cu o desăvârşită smerenie –, ca: „Ioan Monahul”, p. 500. /Sfântul Ioan Damaschin, spune autorul nostru, a scris troparele de umilinţă [cele trei, de după rugăciunile începătoare, din cadrul Rugăciunilor de seară], axionul de la Liturghia Sfântului Vasile şi cea mai mare parte din cântările slujbei înmormântării pe care o avem astăzi, slujbă care a fost începută de către Sfântul Efrem Sirul, p. 500./

Cf. n. 1, p. 500, axionul De Tine se bucură toată făptura… a fost cântat Prea Curatei Stăpâne de Sfântul Ioan Damaschin, în semn de mulţumire, în momentul când aceasta i-a vindecat mâinile tăiate, când i le-a lipit în mod dumnezeieşte la loc./

Sfântul Ştefan Savaitul, trăitor în sec. al 8-lea d. Hr., a scris canonul imnografic al Utreniei praznicului Tăierii împrejur a Domnului [1 ianuarie], p. 501./Marcu Monahul va deveni Episcop de Idrunt, în sec. al 9-lea, cf. p. 501./

Sfântul Iosif Imnograful [+ 883] s-a născut în Sicilia şi devine monah în Constantinopol, p. 502. Autorul îl consideră pe Sfântul Iosif cel mai mare imnograf bisericesc, pentru că a scris 175 canoane, 30 triode şi nouă cântări ale Pavecerniţei, p. 502./

George, Mitropolitul Nicomidiei [sec. 9 d. Hr.], prieten al Sfântului Fotie cel Mare, compune vreo 30 de canoane, p. 502./

Arsenie, Arhiepiscopul Cercirei [sec. 9 d. Hr.] scrie cântări pentru praznicul Sfinţilor Arhangheli, pentru al Sfinţilor Petru şi Pavel şi pentru al Sfântul Proroc Ilie Tezviteanul, p. 502./

Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului [+ 891] a scris mai multe stihiri la slujba Sfântului Metodie Mărturisitorul [842-846], p. 502./

Lui Codin Curopalatul [+ c. 1460], un imnograf necunoscut nouă, i se atribuie Rânduiala sfinţirii celei mici a apei sau a Sfeştaniei, p. 502./

Mitrofan, Mitropolitul Smirnei [sec. 9 d. Hr.] a compus canoanele Octoihului dedicate Prea Sfintei Treimi şi canoanele triadologice ale Miezonopticii din duminici, p. 502./

Nicon [sec. 9 d. Hr.], Egumen la Sfântul Munte Athos a rânduit/ a stabilit a se citi, după Vecernia Mare, Canonul Sfintei Treimi şi apoi pe cel al Născătoarei de Dumnezeu, p. 502./

Anatolie Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului [sec. 9 d. Hr.] a scris stihiri la praznicele Naşterii şi Botezului Domnului  şi la slujbele înainte-serbării/ înainte-prăznuirii lor, p. 502./

Împăratul Leon Înţeleptul sau Filosoful [+ 911] a scris stihirile Evangheliilor de la Utrenie, stihirile de la Vecernia Floriilor, o stihiră la Cincizecime şi 11 zvetilne/ svetilne ale Utreniei, p. 502./ Tot împăratul Leon are stihiri cuprinse în Triod, unde apar sub titlul: „facerea lui Leon înţeleptul”, dar şi în Minei, sub prescripţia: „facerea Bizanţiului”, p. 503/

Fiul lui Leon, Împăratul Constantin VIII Porfirogenetul [+ 959] a completat luminândele duminicale din Octoih, p. 503./

Sfântul Simeon Metafrastul [născut la 790 d. Hr.] prelucrează/ înnoieşte/ dă o nouă rescriere a Vieţilor Sfinţilor, p. 503. El a compus canonul „după cinare” al Vinerii Mari din Triod şi canonul, tot din Triod, al Sfintei Maria Egipteanca, p. 503. După cum se cunoaşte, Sfântul Simeon Metafrastul a scris şi rugăciuni care se regăsesc în canoanele de dinainte şi de după împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Domnului, p. 503./

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [12]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Stiharul [stica,rion], veşmântul lung al diaconului, şi-a primit numele de la sti,coj = rând, şir, verset, p. 418, pentru că diaconul e cel care rosteşte ecteniile, cererile multiple de rugăciune integrate într-un tot unitar liturgic. În partea occidentală a Bisericii Ortodoxe stiharul răsăritenilor se numea alba sau tunica albă, p. 419./

Orarul [wvra,rion], p. 420/ În partea occidentală el se numea stola [stolh, = veşmânt lung, fâşie de pânză care se târăşte pe pământ şi care e legată de tine], p. 421. Orarul diaconal arată atenţia pe care trebuie să o avem la Sfintele Slujbe, p. 421. Autorul însă crede că, mai degrabă, denumirea de orar vine de la oro = mă rog, căci prin acest veşmânt se dă semnalul de rugăciune, p. 421. Adică diaconul cere preotului să înceapă slujba, să dea binecuvântarea pentru începerea slujbei. Orarul se ţine cu cele trei degete mari de la mâna dreaptă, p. 421. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, orarul diaconal închipuie aripile subţiri ale Îngerilor, p. 422, pentru că diaconii închipuie pe Sfinţii Îngeri, care Îl înconjoară pe Domnul, închipuit de preotul sau ierarhul slujitor./

Mânecuţele [evpimani,kia] au apărut între veşmintele preoţeşti în sec. al 6-lea d. Hr., spune autorul, fără ca să ne dea detalii suplimentare. Ele desemnează puterea lui Dumnezeu, care întăreşte pe slujitorul altarului în slujba sa, p. 423./

Epitrahilul [evpitrach,lion, de la evpi, + tra,chloj = pe grumaz, pus în jurul gâtului, la gât], p. 423. În partea occidentală el se numea stola, p. 423. Epitrahilul închipuie jugul învăţăturii lui Hristos pe care îl poartă preotul şi ierarhul, p. 425./ Autorul dă anumite semnificaţii ale Sfintelor veşminte dar asta nu înseamnă că aceste semnificaţii trebuie privite în mod restrictiv. Alţi Sfinţi Părinţi, autori liturgici, profesori universitari sau Părinţi duhovniceşti dau noi şi noi semnificaţii ale veşmintelor preoţeşti. Aşa că, dacă găsiţi alte semnificaţii în altă parte, ele trebuie integrate, alăturate acestora şi nu trebuie să le vedeţi pe acestea ca fiind antagonice cu acelea.

Brâul [zw,nh] e simbolul puterii dumnezeişti cu care e încins preotul sau ierarhul slujitor, p. 426./

Felonul [felw,nhj, de la fai,nw = acopăr] închipuie puterea lui Dumnezeu, cea care cuprinde toate câte există, p. 427 sau hlamida, veşmântul batjocurii cu care a fost îmbrăcat Domnul după ce a fost flagelat şi a fost dus să fie răstignit, p. 427./

Dacă veşmintele de până acum au fost ale diaconului şi ale preotului, autorul începe să descrie semnificaţiile lingvistice şi duhovniceşti ale veşmintelor episcopale.

Sacosul [sa,kkoj] e haina în formă de sac, ca şi stiharul, cu mâneci scurte însă şi mai scurtă decât stiharul, pe care o îmbracă arhiereul la Sfânta Liturghie. Arhiereul îmbracă sacosul peste stihar, apoi mânecuţele, epitrahilul şi brâul, pentru ca să slujească Sfânta Liturghie, p. 427./

Acest veşmânt liturgic, spune autorul nostru, nu a existat în vechime, ci episcopii se îmbrăcau numai cu felon, p. 427./Profesorul Cireşanu presupune că sacosul a intrat ca veşmânt liturgic, între veşmintele ierarhului, în Moldova, în 1425, când împăratul bizantin Ioan Paleologul a dăruit mitropolitului Iosif al Moldovei un sacos, cf. n. 2, p. 428./

Omoforul (wvmofo,rion, de la w=moj [umăr] + fe,rein [a purta] = a purta pe umeri) e veşmântul pe care arhiereul îl poartă pe umeri, împrejurul gâtului şi a fost introdus între veşmintele ierarhului în sec. al 4-lea d. Hr., p. 429./ Sfântul Grigorie de Nazianz a scris în testamentul său că lasă moştenire 13 omofoare Diaconului Eutropie, p. 429./ Ierarhul îşi dă jos omoforul la citirea Sfintei Evanghelii pentru că Domnul e de faţă când se citeşte Sfânta Evanghelie, p. 429. Omoforul închipuie oaia cea pierdută, firea noastră umană, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, p. 429, adică grija ierarhului faţă de păstoriţii săi.

Mantia [mandu,aj]. Cuvântul, spune autorul, e la origine unul persan şi desemna veşmântul militar, unul lung şi larg. Însă şi în ebraică îl găsim pe mad = haină lungă şi mare, p. 430./În vechime, mantia episcopală se folosea la Tedeumuri, la parastase, cununi, procesiuni religioase solemne dar nu la Sfânta Liturghie, p. 430./ Mantia are culori purpurii, p. 430./ A fost introdusă în Biserica Ortodoxă în sec. al 5-lea d. Hr. şi se purta la început numai de către patriarhi, p. 430./ Cele două table de sus ale mantiei închipuie cele două table ale Decalogului, iar cele două de jos cele două Testamente, unite prin legătura dintre ele, prin Hristos Domnul. Dungile, valurile mantiei închipuie râurile de apă vie, adică învăţătura dreaptă, duhovnicească, ce trebuie să izvorască necontenit din gura ierarhului lui Dumnezeu, p. 431./

Mitra [mi,tra]. În sec. 4 d. Hr. era numită coroană [ste,fanoj] sau diademă [ki,darij], p. 432. / Mitra episcopală simbolizează cununa de spini de pe capul Domnului, p. 433./ Tiara romano-catolică apare în sec. al 16-lea, ca împreunarea a trei coroane, p. 433./

Cârja, toiagul păstoresc sau paterniţa. Cârja ierarhilor ortodocşi are în partea de sus două capete de şarpe, simbol care desemnează înţelepciunea pastorală a ierarhului, p. 434./

Tricherul [treikh,rion, adică tri,j + khro,j= trei lumânări] şi dicherul [dikh,rion, adică di,j + khro,j= două lumănări] sunt mănunchiurile de trei şi respectiv două lumânări, puse în dispozitive liturgice speciale, cu care ierarhul binecuvintează poporul în formă de cruce, la Sfânta Liturghie. Tricherul se ţine în mâna dreaptă iar dicherul în mâna stângă în timpul binecuvântării liturgice a ierarhului. Tricherul închipuie cele trei persoane ale Prea Sfintei Treimi iar dicherul cele două firi ale Mântuitorului Hristos, p. 435, adică închipuie dogma triadologică şi pe cea hristologică, care sunt văzute în mod nedespărţit în gândirea ortodoxă./

Vulturii [covorul special, ornat cu vulturi, pe care stă ierarhul] reprezintă bogăţia şi înălţimea învăţăturilor arhiereşti, p. 435. Acest covor liturgic e aşezat în faţa tronului arhieresc din naosul Bisericii, p. 435. Numai arhiereul stă pe acest covor în timpul Sfintelor Slujbe, p. 435./