Henry L. Lolliot, Dicționar Englez-Român (ediția 1900)

englez romanÎn format PDF, în 11 file, pe grupuri de litere. Care înseamnă 711 mb.

Poate fi downloadat de aici.

Reeditat, prin păstrarea filelor vechi, de C. George Săndulescu și Lidia Vianu.

Despre ieri și azi cu Prof. C. George Săndulescu

Născut în 1933, C. George Săndulescu urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia engleză din Bucureşti. Obţine în continuare titlul de Master of Philosophy de la Universitatea din Leeds, iar apoi doctoratul de la Universitatea din Essex. Predă la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti până în 1969.

După această dată, ţine cursuri la toate marile universităţi din lume şi se stabileşte la Monaco, unde locuieşte şi în prezent. Este unul dintre cei bine specializaţi critici în opera scriitorului James Joyce: a scris două studii de referinţă despre Ulysses şi Finnegans Wake.

A organizat el însuşi conferinţe mondiale despre Joyce – în calitate de director şi întemeietor al Bibliotecii de limba engleză Princess Grace de pe lângă Palatul Princiar din Monaco. Pornind din România, unde s-a născut într-o familie îndeaproape înrudită cu filosoful Constantin Noica, este în prezent recunoscut ca specialist în relaţia dintre Limba Engleză şi Literatura Engleză.

Se declară, asemeni lui Joyce, „student” pe viaţă şi „cercetător” prin vocaţie. A publicat peste 20 de volume. Cu toate că a predat la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti numai până în 1969, C. George Săndulescu rămâne o parte integrantă a tradiţiei de anglistică românească, aproape în egală măsură cu Dan Duţescu şi Leon Leviţchi: mai ales prin varietatea preocupărilor profesionale, cât şi prin promovarea sistematică a limbii şi literaturii româneşti peste hotarele ţării.

– În urmă cu câţiva ani, îngrijind ediţia „Neamul Noica” a profesorului Nicolae Şt. Noica, am dat peste numele dvs., drept unul dintre contributorii acelui volum. Într-un fragment dintr-o carte de memorii a lui Paul Dimitriu publicat în „Neamul Noica” se spune că eraţi nepotul celebrului filosof. Ne puteţi spune care au fost relaţiile cu celebra dvs. rudă?

– Toţi vorbesc despre exilaţii celebri Mircea Eliade, Eugène Ionesco şi Emil Cioran. Dar nimeni nu îl consideră pe Noica drept „un EXILAT”! Căci şi-a trăit mai toată viaţa în ţara lui natală – aşa-zisa ROMÂNIE… (De fapt, RPR şi apoi RSR!). Deşi chiar Ovidius fusese exilat tot pe teritoriul propriei lui ţări… era numai o chestiune de distanţă până la Roma.

Dar se gândeşte cineva că domicilul forţat la Câmulung Muscel era o formă de exil?

Iar anii de închisoare au fost şi ei o altă formă de exil…

La ieşirea din închisoare a avut, e drept, câţiva ani la Bucureşti, când a stat la noi acasă, în tot timpul cărora a încercat să publice Caietele lui Eminescu. L-a ajutat cineva? S-a zbătut din răsputeri până a ieşit la pensie. Fără niciun fel de succes.

Dezgustat şi disperat, s-a auto-exilat la Sibiu, părăsind Vechiul Regat. Şi apropiindu-se de fratele lui Cioran, care locuia acolo. Şi-a lăsat şi nevastă şi apartament la Bucureşti şi „a fugit” la Păltiniş. Într-un fel, s-a călugărit acolo. A fost înmormântat acolo! Liiceanu greşeşte fundamental în cărticica sa despre paradisiacul Păltiniş… E drept însă că el a învăţat multe de la Noica acolo.

Dar Noica părăsise Vechiul Regat, aflându-se în Transilvania în auto-exil. Era cu totul nemulţumit de felul în care fusese tratat în Capitala ţării.

Caietele Eminescu, publicate cu chiu cu vai după moartea lui Noica, cu o Prefaţă Noica, construită din bucăţele vechi, cum am arătat în altă parte, sunt ele oare la dispoziţia tuturor în ziua de azi? Nicidecum. Se pare că nici măcar Sibiul nu le are în întregul lor.

Dovada este că astazi nimeni nu mai ştie – exact – de ce voia Noica să publice Caietele Eminescu…Nici măcar mulţi profesori universitari de pe la limbi străine…

Într-un volum despre procesul său, Noica scria, sub formă de testament: „Am trăit o viaţă fără rost.” Şi o credea încă chiar şi atunci când m-a vizitat pe mine la Monaco. În ultimul an al vieţii sale.

Noica credea în mine. Pentru asta a venit el să mă vadă. Şi am discutat multe şi de toate. Voia să mă întorc în ţară cu el. Aş fi făcut-o. Regret şi acum că nu am făcut-o. Noica voia sa preiau eu ştafeta de la el. Dar am intuit eu oare eşecul Ediţiei Princeps a Caietelor Eminescu? Mai contestă oare astăzi cineva eşecul acestei ediţii?

Un lucru e sigur: nu este eşecul ideii lui Noica. Este eşecul unei birocraţii mult prea încâlcite în realizarea acestui proiect, complicat şi el, în care s-au băgat mult prea multe instituţii de-a valma, una peste alta.

Pe lângă Noica şi viziunea lui pentru cultura românească, ca şi pe lângă Blaga, sau Eliade, rămânem noi toţi nişte pitici, nişte pigmei… Îmi vine în minte chiar termenul „precaritate” din filosofia gânditorului!

– Cunoaşteţi literatura română de azi, cum o vedeţi?

– Acum câţiva ani am fost invitat de Uniunea Scriitorilor din România să particip la Conferinţa anuală a scriitorilor, care a avut loc pe malul Marii Negre. Cu acest prilej am ţinut o comunicare pe care am intitulat-o „Premiul Nobel de Literatură”. Întrucât ţara noastră nu avusese niciodată un premiu Nobel, titlul meu a stârnit unele rezerve.

Ce am vrut să spun? Argumentul meu de bază era că, statistic vorbind, mai toate ţările europene, chiar şi cele mai mici decât România, au reuşit să obţină unul, sau chiar mai multe premii Nobel pentru literatură. România a rămas de căruţă nu din lipsă de talent! Am crezut atunci, cum cred şi acum, împreună cu Noica, şi cu atât de mulţi alţi români, în talentul şi geniul românesc.

Am încercat să prezint două fapte: (1) Americanii primiseră atât de multe premii Nobel, încât la un moment dat au convocat o conferinţă specială pentru a studia acest fenomen. Nu mai ştiau ce să facă cu ele… Am avut şi eu norocul pe atunci să particip la discuţiile lor. (2) Avusesem de asemenea prilejul unic să discut această „problemă Nobel” cu Noica, Eliade şi Cioran la o masă comună. Atât Eliade cât şi Noica au murit curând după aceea.

Am tras concluzia în conferinţa mea că România are obligaţia morală să se străduiască să obţină un premiu Nobel, cel puţin pentru raţiuni statistice! Situaţia de inferioritate a României nu se datora în niciun caz lipsei de talent artistic.

Conferinţa mea nu a fost urmată de discuţii. Mi s-a spus mai târziu că discutasem un subiect „care nu interesează”! Dar prezicerea mea s-a împlinit: românca de limbă germană Herta Müller a luat premiul Nobel la mai puţin de zece ani după conferinţa mea! Părerea mea este că ea se înscrie în tradiţia Soljeniţîn-Pasternak – amândoi premii Nobel.

De asemenea, Herta se înscrie în tradiţia numită în limba germană Heimatliteratur – literatura pământului de naştere – atât de răspândită în Europa. Mă gândesc mai ales la Joyce şi Beckett, care au rămas irlandezi până-n măduva oaselor, chiar după ce au părăsit definitiv Irlanda din fragedă tinereţe.

De altfel, Oscar Wilde, Bernard Shaw şi chiar William Butler Yeats au făcut exact la fel. Alte exemple din Europa sunt deosebit de uşor de găsit. Vladimir Nabokov, cât şi germanul Heinrich Heine, care scria şi în limba franceză.

Dar România şi românii de peste tot aşteaptă acum – la fel de nerăbdatori – un premiu Nobel pentru scrieri în limba română. Noica a dovedit că limba noastră este o limbă a filosofiei: a uşurat astfel sarcina scriitorilor de literatură.

Eu, personal, fac tot ce pot în această direcţie. În traditia Leviţchi-Duţescu. Aştept însă şi ajutorul entuziast al scriitorilor de meserie din toată România de azi.

– Ce şanse avem să ne impunem pe alte meleaguri scriitori români? Ce ne lipseşte? Când vom reuşi?

– România pre-comunistă, trebuie să spun aceasta, era mult mai ataşată de limba şi cultura românească decât România post-comunistă, România cea de astăzi.

Interesul pentru limbile străine era de altă natură, precum şi interesul pentru cărţile străine era cu totul altul… Oamenii din cele mai variate pături sociale învăţau pe atunci limbile străine cu scopul mult mai altruist de a cunoaşte cultura altor ţări. În măsura în care se duceau acolo, spre a le vizita, se duceau ca reprezentanţi, mai ales culturali, ai propriei lor ţări. Iar cei care se duceau se şi întorceau, creându-se astfel o osmoză interculturală.

Românii de astăzi, cei pe care se întâmplă să-i întâlnesc în jurul meu, au cam pierdut acest bun obicei. Goana după obiective pur materiale a schimbat acest lucru. Astăzi, dacă românii din străinătate învaţă limba locului, aceasta se face numai şi numai cu scopul de a înlesni obţinerea unui post. Cu alte cuvinte, spus mai direct, altruismul cultural s-a cam dus pe gârlă…

Pentru acestă raţiune, încerc să stabilesc aici un Principiu al Reciprocităţii. Dacă vrem ca străinătatea să cunoască literatura noastră, noi trebuie să fim primii care să cunoaştem literatura lor! Dar facem noi oare asta? Mai deloc.

În pofida faptului că suntem astăzi cu toţii în Uniunea Europeană, am cam pierdut gustul pentru literatură. Vreau să spun prin aceasta că nu ne lasă timpul: cei mai mulţi români se duc în străinătate ca să câştige ceva mai bine, dar, în această operaţie destul de complicată în sine, ei uită că sunt şi rămân ambasadori culturali individuali ai propriei lor culturi.

În plus, cultura care interesează străinătatea este în primul rând cea mai solidă, deci cea clasică. După 50 de ani de comunism, care a devalorizat în mod automat aproape tot ce s-a produs pe hârtie, e greu să stabilim acum care sunt valorile culturale care trebuie promovate în străinătate. Subliniez că aceasta nu se poate face de sus, de la nivelul Institutului Cultural Român. Nu! Aceasta trebuie să se facă de către fiecare român în parte care se află prin străinătate. Peste tot în lume. Chiar şi acasă.

Este Uniunea Europeană „străinătate” cu adevărat? Da şi nu. În măsura în care avem toţi aceeaşi culoare de paşaport, înclin să spun NU. În măsura în care vorbim limbi diferite, înclin să spun DA.

Să vă dau un exemplu concret: promovarea de către Franţa a ideii de Francofonie este în bună măsură dăunătoare României, mai ales în cadrul Uniunii Europene, întrucât a dus la estomparea, până la dispariţie totală, a ideii de Latinitate. Spus mai pe şleau, cum România se află într-un fel la capătul pământului (european…), cei mai mulţi francezi tineri habar nu au că limba română este o limbă latină. Şi nici nu-i mai interesează acest fapt, atunci când eu personal încerc să le explic – cu rabdare – acest lucru.

Este bine pentru România că, politic vorbind, face parte din francofonie, împreună cu Algeria, Maroc, şi multe alte ţări arabe. Dar rezultatul neplăcut pentru noi românii este că pentru Franţa latinitatea României şi-a pierdut complet valoarea. Iar cu atâţia Români care vin să caute de lucru în Franţa, şi în Occident în general, ţara noastră este cam pusă pe picior de egalitate cu fostele colonii franceze – sau chiar engleze (pentru Anglia) – şi în consecinţă se instalează un sindrom de depreciere culturală a acestei ţări soră din Europa.

Promovarea unei culturi nu se face niciodată în mod eficace de la guvern la guvern: se face, cu spontaneitate şi sinceritate, de la suflet la suflet. Ştim cu toţii impasurile culturale create de 50 de ani de comunism: prea puţini sunt însă cei care îşi dau seama că francofonia maschează latinitatea. Acest fapt îngreuneză mult promovarea culturii româneşti în occident.

În plus: Franţa a declarat, nu de mult, limba corsicană drept limbă regională. Eu am vizitat Corsica în repetate rânduri şi am rămas întotdeauna uluit de apropierile extraordinare cu limba română. Acelaşi lucru se poate spune despre limba monegască – limba Principatului de Monaco. Câţi lingvişti români le cunosc îndeaproape? Niciunul.

Toată Europa trebuie să înţeleagă Principiul Reciprocităţii Culturale. Fuziunea culturală „nu costă, dar rentează,” spre a o cita pe una din reginele noastre. O face românul de rând care circulă prin străinătate după alte treburi, cam prea egoiste? Nu prea o face.

Ne ascundem după cuvinte din ce în ce mai mult: de pildă, cuvântul diasporă este un eufemism cras pentru „exil”; cuvântul englez expat (de la expatriate) este şi el un surogat birocratic pentru exact acelaşi lucru. De ce nu privim lucrurile în faţă? Cancerul tot cancer rămâne, oricum l-ar numi doctorii…

Conform sursa.

Antologia Constantin Noica (vol. 3). Pentru download

Thumbnail

Noica Anthology. Volume Three:
Rostirea românească de la Eminescu cetire

Editor: C. George Sandulescu
À la recherche de: Philosophers Past…

This third volume of the Noica Anthology entitled Rostirea românească de la Eminescu cetire focuses on the major cause Noica embraced after his prison years.

He embarked upon building a thinking method of his own, which relied on the Logos, the word, or what, in Romanian, would best be called with his favourite term, rostire. The source and proof of his thinking was Eminescu, with whom he entered in a life-long symbiosis, the subtle roots of which the present volume tries to reveal. One thing is certain: Eminescu is more than a poet here. He is a thinker whom Noica expands upon, explains, revalues and brings to life again in his work. Hence, the EminescuNoica hybrid.

As Professor Cristian Ciocan of Bucharest University says, “Nowadays in Romania, Noica is the best known Romanian philosopher. He is the Philosopher, that is, the greatest figure of Romanian philosophy today. We can say this the other way: it is due to Noica that philosophy acquired in Romania in the 1960s and the ‘70s a great prestige, incredible for a country subjected to a totalitarian regime.

Noica himself became almost a mass phenomenon: he had the force to pass to several generations of young people the virus of philosophising: hundreds of young people started to dream of learning ancient Greek and German in order to access the fundamental sources of philosophy. Hundreds of young intellectuals visited him, in real pilgrimages, at Păltiniş, situated deep in a mountain village of Transylvania. Briefly, the phenomenon ‘Noica’ marked in a radical manner the contemporary culture of Romania.”

Volume Three opens with a Preamble which introduces Eminescu in Noica’s words, as “the complete being”, the always present and le mal connu. It continues with an introduction entitled Eminescu-Noica: Axiological Linguistics, in which C. George Sandulescu, the editor of the book, finds the deep communication channel between the two. All this takes the reader from language to philosophy, with the inevitable damage done to the human mind when it is sadly hindered by the circumstances of history.

The body of the book begins with Noica’s appeal to put all the Eminescu manuscripts at the disposal of everybody. He repeats time and again that Eminescu is painfully, almost physically present in our world. All we have to do is learn how to see him. At one point, the philosopher associates the Eminescu Manuscripts with the Manuscripts of Paul Valéry, published with such great care “under the generous sponsorship of the great French establishment”.

A large part of the book is devoted to infinity: as the idea appears in the Logos of Eminescu, and in the shapes imagined by Brancusi. Noica sees in both creators the miracle of two human minds that understand a universe when most of us do not, and even try to share the insight, via the word or the stone… What the philosopher himself chooses as his thinking tool is rostirea românească. That means the use of Romanian words in an explanation of an area that body or language will never ever touch, yet will never desist from probing. The book ends, therefore, with Noica’s own explanation of the relation between rost and rostire (both from the Latin rostrum).

There are also several Appendices. The first Appendix gives the sources of the excerpts taken from texts written by Noica at various points in his life, and published as an Introduction to the Princeps Edition of the Eminescu Manuscripts. Last but not least, the volume closes with ten hermeneutic questions, which contain in themselves all the answers to all the questions raised in the whole book.

This third volume of the Noica Anthology, therefore, makes Eminescu the epitome of mystery and a teacher of wonder: a repository of meaning, the philosopher Noica claims to derive from. This intense plea for the Eminescu Manuscripts logically follows Volume Two of this Anthology, where Noica urged his Bucharest pupils: “You must see the miracles around you! This is what you must do.

The miracle of nature, the miracle of man, the miracle of love. It takes so little to see a miracle. It is on our free days, during those hours when we seem to be idle, that we can become aware of miracles. There are miracles hidden all around us. All we have to do is to stretch out our hands and pick them, as it was once done in heaven. All we need is attention, and the ability to detect that particular direction which can lead each of us to seeing the miracle in things and beings. People often turn their full attention to astrology, and they say: I was born under such and such a sign, such and such a star, it governs my life, and so on. Not at all! The star is right here, so very near us that we can touch it.”

That STAR, to Noica, is The Eminescu Manuscripts.

LIDIA VIANU

Bucharest, 11 February 2011

***

În căutarea timpului pierdut: Filosofii noștri…


Volumul al treilea al Antologiei Noica, intitulat Rostirea românească de la Eminescu cetire, e o mărturie a luptei intelectuale a filosofului cu regimul, după ce a ieșit din închisoare.

Construindu-și de unul singur o metodă de gândire, Noica a descoperit rostirea. A început prin a cerceta Caietele lui Eminescu, și a ajuns cu acesta la o alianță de-o viață, de unde și ideea unui EminescuNoica, formulată de editor. Filosoful a făcut din poet cauza lui de căpătâi. De ce și cum, cititorul va descoperi singur în acest volum. Doar un lucru trebuie spus: Eminescu nu este văzut aici ca poet și atât. Noica îl privește, îl explică, îl înțelege ca gânditor.

Profesorul Cristian Ciocan, de la Universitatea din București, îl descrie astfel pe autorul acestei antologii: „Noica este astăzi cel mai cunoscut filozof din România. El este Filosoful cu majusculă, primul dintre filosofii români de azi. Numai datorită lui a însemnat ceva filosofia în anii 1960 și 1970, în România totalitară. Noica e un fenomen în sine. El a transmis câtorva generații nevoia de a filozofa. Nenumărați tineri visau să învețe greaca veche ori germana, doar ca să-i poată citi pe filosofi. Sute de intelectuali mergeau la el în pelerinaj, sus la munte, la Păltiniș. Fenomenul Noica a marcat esențial cultura română.”

Preambulul Volumului Trei începe cu Eminescu așa cum îl vede Noica: “omul deplin”, veșnic prezent, dar, din păcate, până în ziua de azi, le mal connu. Urmează introducerea Eminescu-Noica: Axiological Linguistics, semnată de editorul cărții, C. George Sandulescu – unde este clarificată legătura secretă dintre cei doi. Cititorul găsește aici canalul de comunicare dintre limbaj și filsosofie la Noica, încă nediscutat de alți exegeți din perspectiva aceasta. Este vorba de o perspectivă care ia în considerare nu numai cuvântul ori ideea, ci și gândul de cândva al cronicarului Miron Costin: „nu sunt vremile subt cârma omului, ci bietul om subt vremi”…

Volumul propriu zis începe cu pledoaria filosofului că ar trebui, ar fi de fapt esențial, să avem cu toții acces la Caietele Eminescu. Pentru Noica, poetul român este dureros de prezent printre noi. Doar că nu ne pricepem noi să-l observăm. Caietele lui Paul Valéry, ne spune un articol, au fost tipărite cu atâta grijă în Franța…

Infinit și infinitate sunt idei care îi leagă pe Eminescu și Brâncuși. Amândoi îi apar filosofului ca inteligențe ce au înțeles universul așa cum prea puțini dintre noi o putem face, și care au încercat din răsputeri să împărtășească viziunea lor, prin cuvânt sau prin sculptură. Noica își alege ca temă Rostirea Românească. Prin aceasta filosoful vrea să spună că limba română îl conduce către acea dimensiune – nesfârșirea – pe care mintea omului n-o va cuprinde niciodată, dar o va căuta fără încetare. Acesta este, așadar, motivul pentru care volumul se încheie cu textele lui Noica despre rost și rostire (amândouă provenind din latinescul rostrum).

Cartea are trei Apendice. Primul identifică sursa citatelor ce alcătuiesc introducerea semnată de Noica la Ediția Princeps a Manuscriselor Eminescu. Aceste texte au fost scrise de filosof nu dintr-o suflare, ci pe tot parcursul vieții lui. Pe ultima pagină găsim zece întrebări hermeneutice, proproziții care conțin de fapt în ele răspunsurile la toate semnele de întrebare ridicate de acest volum.

Iată, prin urmare, cum această a treia parte a Antologiei Noica ni-l înfățișează pe Eminescu filosoful, înfășurat în miracol și mirare, cuvinte dragi lui Noica, prin care el afirmă indirect că rădăcinile lui în Eminescu se află. Pledoaria lui pentru citirea Caietelor lui Eminescu, desfășurată în texte de o intensitate fascinantă , e o urmare firească a volumului al doilea al aceleiași antologii, în care Noica dezvăluie adevărul lui de căpătâi generației tinere, elevilor unui liceu bucureștean: “Să vedeți, așadar, în jurul vostru, minunile: miracolul naturii, al cuvântului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte puțin ca să descoperim miracolul. În zilele libere, în ceasurile în care ni se pare că n-avem nimic de făcut, atunci se pot descoperi miracolele. Miracolele mișună în jurul nostru. Nu avem decât să întindem mâna, ca în rai, și să le culegem. Tot ce ne trebuie este atenția. Câteodată, oamenii fac astrologie și spun: ne-am născut în zodia cutare, sub steaua cutare, de ea se leagă viața noastră. Nu! Nu! Steaua e aici, steaua e foarte aproape de noi.”

Este vorba, fără îndoială, de acea STEA care se cheamă Manuscrisele Eminescu.

LIDIA VIANU

București, 11 februarie 2011


Please click on the link below and choose „Save file” to download the book in pdf format:

Constantin Noica: 3. Rostirea românească de la Eminescu cetire

Note: Because of the large size of some files, we recommend saving them to your computer before opening (right-click on the link and choose „Save Link As”).