Istorie II. 26

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

La Sinodul VII Ecumenic [787 d. Hr.], în cadrul hotărârii dogmatice[1], după citirea Crezului, au fost re-anatematizați, în mod nominal și în următoarea ordine: Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, Sever, Petru, Origen, Evagrie, Didim, Serghie, Honorie, Cyrus, Pyrrhus, Macarie.

*

În 1933, editura Tipografia cărților bisericești publica conferințele Fundației Dalles[2], din perioada 28 ianuarie-8 aprilie 1933, sub titlul: Biserica și problemele sociale.

Și cartea cuprinde alocuțiunile a 11 persoane: Dr. Miron Cristea, Ștefan Bogdan, Mihail Manoilescu, Șerban Ionescu, Nichifor Crainic, Pr. Valeriu Iordăchescu, Arhim. Iuliu Scriban, I. Nistor, V. G. Ispir, Dr. Ioan Lupaș, I. Petrovici[3].

Conferința lui Crainic s-a numit Tineretul și Creștinismul și a fost ținută „marți, 14 februarie 1933”[4]. Paginile 107-125.

Și, ca și azi, sloganul era: „Vremea noastră e vremea tineretului[5]. Cu asta a început…

Spunându-le neadevărul cum că există „un hiatus” „între generația veche și generația nouă”[6]. Cine a provocat acest hiat, atâta timp cât generațiile se succed una după alta și nu pot trăi una fără alta?

Tineretul: „preocuparea universală”[7]. Numai că tineretul, ieri, azi și mâine…e, în mod preponderent, masă de manevră și mai puțin factor de progres.

Lucru pe care îl atestă și vorbitorul nostru: Italia fascistă, Rusia sovietică și Germania lui Hitler „își bizuie triumful, fie întrʼo direcție, fie în cealaltă, pe tineret”[8]. Da, și-au trimis tineretul să moară într-un război al orgoliilor demente.

„Metafisică”[9], „comunismul ateist”[10], „spiritul extremist al vremii”[11]…și considera regimul politic românesc din anul 1933 drept „un regim de indiferență democratică”[12].

În Constituția de la acea dată scria, spune conferențiarul nostru, că Biserica Ortodoxă Română este „Biserica dominantă”[13]. Însă, în realitate, ca și azi, „statul [român] e laic[14], indiferent din punct de vedere religios, gata oricând să socotească religia ca [pe] o simplă afacere particulară, după cea mai bună regulă democratică și să se simtă incomodat ori de câte ori religia se conturează ca forță colectivă socială[15].

Fapt pentru care Biserica era și este „o sarcină bugetară”[16] pentru stat și doar atât.

Lucrurile, după cum se observă, sunt aproape neschimbate. Pentru că și atunci, tineretul nu era o problemă reală pentru statul român[17].

„Statul acesta indiferent și fără nicio directivă clară spre enigma zilei de mâine, devine complice prin toleranță la infernala operă de corupție a sufletului tânăr.

Tiparul, cinematografia și radiofonia, care sunt instrumentele cele mai de seamă ale unei sănătoase îndrumări, și care nʼar trebui să scape controlului continuu și sever al oficialității, sunt azi în România marile oficii ale dezagregării morale.

Librăriile și chioșcurile gem de tipăritura pornografică în care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinctelor inferioare.

Cărți și reviste ce sunt interzise în țările apusene se refugiază în România, sunt etalate pretutindeni și sunt recomandate insistent în conferințele radiofonice”[18].

Indiferență și politicianism[19]. Și Crainic afirma faptul că tineretul universitar își căuta propriul drum, fiind călit de ororile primului război[20]. Contacul prea devreme cu moartea a făcut tineretul de la acea dată o generație cu „un simț realist” și, totodată, având „înclinarea către un sens metafizic al existenței”[21].

Studenții români trăiau „sentimentul izolării jicnite”[22]. Stând lângă studenții evrei în bănci își simțeau inferioritatea economică[23]. Pentru că studenții români erau săraci, „copii de plugari și de mici salariați în marea lor majoritate”[24].

Antisemitismul românesc: bazat pe „amintirea proaspătă a felului cum mulți evrei sʼau purtat în vremea războiului”[25]. Cu cine? Cu românii. E vorba de primul război mondial…Fără să dea date, lucru care înseamnă că audiența cunoștea foarte bine cazul.

De aceea studenții români, ca să se diferențieze de studenții evrei, se numeau „studențimea română creștină”[26].

Pentru că „evreii [din România], prin foile lor și, în special, prin ziarul Mântuirea, ce apărea [a apărut] în 1919, atacă [atacând] ortodoxia noastră cu o violență neîngăduită, determină creștinismul nominal al studențimii  să evolueze din ce în ce mai mult spre o stare de conștiință[27].

Și astfel studenții români deveneau naționaliști, prin aversiunea lor față de studenții evrei, evreii fiind marca comunismului[28]. De aceea afirma Crainic că antisemitismul românilor din 1933 era, de fapt, un anticomunism[29].

Despre tinerii legionari în p. 114-115, în viața cărora „misticismul religios devine…un element component al naționalismului”[30].

Un al doilea motiv de izolare al studenților români: „dureroasa răceală” a profesorilor față de studenți[31].

Înainte de primul război mondial, Nicolae Iorga a fost cel care a creat „mistica națională a războiului”[32]. Însă, după război, a făcut „figură deprimantă de dezorientat[33].

La fel au fost improprii pentru educația tineretului creștin și Pârvan și Rădulescu Motru[34].

Iar profesorii universitari, „intimidați probabil de ideologia francmasonică a unor ziare, au crezut că nu e civilizat lucru să se amestece în vălmășag, să-i tempereze excesele și să-i dirijeze spre clarificări fecunde”[35].

Demofilia/ iubirea de neam a studenților de atunci, considera Crainic, venea de la Bălcescu, Eminescu, Coșbuc, Nicolae Grigorescu[36].

Iar Dobrogeanu-Gherea a făcut „contrabandă de idei ateiste”, împrumutate din materialismul istoric, pe când Titu Maiorescu a arborat „un ateism elegant”[37] în cursurile sale universitare.

Singurii pe care-i laudă: Nicolae Paulescu și Simion Mehedinți, care nu au practicat „ateismul ostentativ”[38].

Și Crainic considera că renașterea religioasă a vremii lui va crea o Românie nouă[39] și că Biserica are responsabilitatea de a face acest lucru posibil[40].

*

Din Postfața cărții (p. 191-200)[41], aflăm că Dialogorum Libri IV. De vita et miraculis Patrum italicorum, et de aeternitate animarum[42] a Sfântului Grigorie Dialogul a fost tradusă la Mănăstirea Căldărușani la începutul secolului al 19-lea[43].

Și, opinează Prof. Remus, „singurul care ar fi putut să realizeze această traducere a fost Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul (1765-1834)”[44].

Cartea a rămas în manuscris și neterminată[45]. Și traducătorul anonim a eliminat o parte din textul Sfântului Grigorie Dialogul[46].


[2] Biserica și problemele sociale. Conferințe (ținute la Fundația Dalles – 24 ianuarie-8 aprilie 1933 – sub auspiciile Consiliului central bisericesc) Ed. Tipografia cărților bisericești, București, 1933, 266 p.

[3] Potrivit Cuprinsului.

[4] Idem, p. 106.

[5] Idem, p. 107.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 108.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 108-109.

[13] Idem, p. 109.

[14] Însă, se observă, că nu înțelegea prin laic ca fiind mirenesc ci secularizat.

[15] Biserica și problemele sociale. Conferințe, op. cit., p. 109.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 110.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 111.

[21] Idem, p. 112.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 113.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 114.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 115.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 116.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 116-117.

[35] Idem, p. 117.

[36] Idem, p. 119.

[37] Idem, p. 120.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 123.

[40] Idem, p. 125.

[41] Patericul Sfântului Grigorie Dialogul, ed. îngrijită, trad. din limba latină (p. 161-190) și postfață de Prof. Dr. Remus Rus, Ed. IBMBOR, București, 2007, 204 p.

[43] Patericul Sfântului Grigorie Dialogul, ed. cit., p. 191.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 192.

[46] Idem, p. 193.

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [12]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Profesiunile nu sunt clase sociale care se bat unele cu altele, precizează Crainic în p. 168, ci „modalităţi practice şi concrete ale vieţii sociale”. Avem nevoie de toate profesiile pentru ca să funcţionăm ca stat, pentru că avem nevoie deopotrivă şi de şeful statului, şi de parlament şi de profesori şi de doctori şi de gunoieri şi de brutari, de toţi…

Atunci când statul minimalizează o profesie, lucrurile involuează şi apar grevele, problemele majore.

„Patriotismul e această legătură mistică cu pământul. Iar sentimentul acesta de proprietari morali ai ţarinii româneşti, curat ca roua şi înalt ca sfinţenia, ne obligă pe toţi la grija de brazdă şi de lumea umilă care o răstoarnă din an în an, din veac în veac şi din mileniu în mileniu”, p. 172.

Crainic atrăgea atenţia în anii 40 asupra unei greşeli pe care o facem şi noi astăzi: ţăranii nu au îndeletniciri unitare, p. 174. Nu există numai ţărani plugari, ci şi pescari, podgoreni, crescători de vite, pomicultori, meseriaşi, p. 174 şi am adăuga noi astăzi: funcţionari publici, profesori, educatori, latifundiari, studenţi, doctori etc. Lumea satului e din ce în ce mai pestriţă şi graniţa dintre oraşele mici şi satele înstărite începe, în unele părţi ale României, să se diminueze.

„Marile probleme ale agriculturii în general: salvarea terenurilor inundabile, canalizările, electrificarea şi irigaţia, aprovizionarea, industrializarea şi comercializarea”, p. 176. În afară de electrificarea satelor, care e o problemă minoră în comparaţie cu începutul sec. 20, celelalte probleme sunt deplin actuale în România.

Karl Marx la Crainic: „n-am crezut niciodată că un rabin poate fi un zeu, [de aceea] socotesc învăţătura lui Karl Marx otrava vieţii moderne şi sâmburele blestemat al tuturor crimelor uriaşe, ce îneacă în valuri de sânge istoria contimporană”, p. 178.

O lume fără creştinism e o lume fără iubire: „lipsa creştinismului din această lume e lipsa iubirii dintre oameni. Ne urâm unii pe alţii fiindcă nu mai suntem creştini. Această situaţie nenorocită convine de minune marxismului iudaic, căci vraja dintre clase în lumea creştină, slăbindu-i puterea de rezistenţă, favorizează ideea de dominaţie universală a iudeilor. Marxismul nu urmăreşte în realitate îmbunătăţirea soartei muncitorilor , ci aruncând în război social clasele, el e avangarda dominaţiei universale la care visează evreii”, cf. Ibidem.

Crainic se considera un naţionalist dar un naţionalist care nu era nici de esenţă burgheză şi nici de cea capitalistă, ci naţionalismul său dorea „un regim politic, social şi economic, în care cel din urmă dintre români să poată munci şi să se bucure de viaţă în măsura justă a muncii lui”, p. 180.

Încă din anii 40 Crainic observa că soluţia marxistă din Rusia nu era o soluţie pentru România, p. 181. Bolşevismul a minţit pe oameni şi i-a deposedat de pământuri, spune Crainic, p. 182, adică i-a scos din mersul normal al principiului proprietăţii, p. 182.

Autorul nostru vorbeşte despre instinctul înnăscut al proprietăţii, cf. Ibidem, aşa cum spuneam şi altă dată. „Cine n-are nimic pe lume nu se simte legat de nimic. Precum fiecare popor are o bucată de pământ pe care se ştie stăpân şi care e ţara sau patria lui, tot astfel fiecare om simte nevoia unei proprietăţi individuale”, p 182.

Crainic îi considera pe ţărănişti ca pactizând în mod tainic cu evreii, p. 194 şi nu credea în cooperaţia pe care o doreau ţărăniştii, cf. Ibidem. Cooperaţia i se părea o catastrofă pentru România, p. 195, adusă de învăţătorul idealist G. Dumitrescu-Bumbeşti din Gorj şi îmbrăţişată de Spiru Haret, cf. Ibidem. De ce? Pentru că mai înainte de băncile populare, Crainic spune că trebuia să fie împroprietăriţi ţăranii, p. 195-197 sqq. şi a avut dreptate.

Pe Ion Mihalache îl face răspunzător Crainic pentru trecerea pământurilor românilor în mâinile evreilor, p. 201. Autorul cerea românizarea României şi a instituţiilor sale, p. 205.

„Pentru generaţia unirii, istoria noastră s-a încarnat în Nicolae Iorga”, p. 213. „Fără sufletul acesta pe care i l-a pus în mână Nicolae Iorga, nimic n-ar fi izbutit Ionel Brătianu, marele cap politic al războiului”, p. 214.

Însă autorul deplânge „abdicarea cu totul neînţeleasă a d-lui Nicolae Iorga de la misiunea sa profetică”, p. 217, care s-a izolat de „sufletul noii generaţii”, p. 218.

„Statul democratic e fiul Revoluţiei Franceze împotriva absolutismului feudal. Statul proletar e fiul revoluţiei bolşevice împotriva absolutismului ţarist. Statul totalitar e fiul revoluţiei fasciste împotriva anarhiei democratice şi a tiraniei comuniste”: trei fraze cât o carte!, p. 225.

„Ţăranca e mama poporului român; ea trăieşte însă ca cea din urmă fiinţă din lume. Fără mame sănătoase nu vom avea un popor robust”, p. 251.

„Francmasoneria, internaţională prin fiinţă şi scopurile ei, e mult mai primejdioasă pentru statul etnocratic decât însuşi comunismul, prin faptul că lucrează în ascuns”, p. 269.

Concluzii

Ideile lui Nichifor Crainic, în marea lor majoritate, sunt fundamentale pentru înţelegerea neamului românesc şi a racordării noastre la viaţa bisericească ortodoxă. Regăsirea sa a fost un moment de mare bucurie pentru noi şi, sperăm, că şi pentru mulţi dintre dv.

În fiinţa sa am găsit pe teologul şi românul ortodox care se pătrunde atât de viaţa religioasă cât şi de cea socială, politică, economică a ţării sale, fără însă a fii exclusivist sau fără orizonturi largi.

Teologul care scrie într-un limbaj viu, expresiv, concis s-a întâlnit, în persoana sa, cu omul atent, cu mare râvnă pentru adevăr şi pentru omenie.

Şi dacă plurivalenţa aceasta de daruri e cultivată, atunci vom avea creştini şi teologi ortodocşi care nu se reduc la câteva lucruri, care nu se văd numai pe ei, ci ţin în acord benefic particularul cu universalul credinţei, cât şi particularul şi universalul preţuirii pentru valorile umane.

Pr. Dorin

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [11]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

„Ileana Cosânzeana are chipul fiecărei codane blonde din ţara noastră… dar are pe deasupra tuturor o strălucire de vrajă veşnică”, p. 157. Adică Ileana Cosânzeana este un arhetip al româncei, regăsibil peste tot, dar în acelaşi timp transcendând pe oricare dintre ele.

Şi Crainic spune acest lucru pentru a arăta faptul că, cultura trebuie să exprime realitatea, pe de o parte iar, pe de altă parte, ea trebuie să exprime perenitatea creaţiei şi a omului, cf. Ibidem.

De aceea, spune autorul, acea „cultură care nu are decât întâia înfăţişare [ care exprimă naturalul, existentul, imediatul lucrurilor n.n.] e lipsită de geniu şi nu îndeplineşte decât o funcţie mediocră de valoare documentară”, p. 157. Cu alte cuvinte cultura nu înseamnă numai estetică şi forme goale, ci ea trebuie să ajungă să conţină perenitatea, esenţa lucrurilor, harul lui Dumnezeu în ultimă instanţă.

Numai dacă cultura este o poartă către Dumnezeu ea devine înălţătoare pentru om. Dacă cultura e doar un compendiu al patimilor ea este o frescă a omului, da, a omului contemporan, dar nu a omului adevărat, ci a subomului, a omului pătimaş, mediocru.

Numai cultura care are „suflul suprafiresc”, amprenta harului asupra ei „îndeplineşte rolul de misiune în viaţa omului”, p. 157 şi a unei naţii şi a lumii în integralitatea sa.

„Decadenţa popoarelor începe în momentul când în cultura lor s-a stins ideea de misiune”, cf. Ibidem, rolul misionar, convertitor al culturii şi a devenit o simplă expunere de goliciuni ale sufletului uman, de patimi groteşti.

„România de azi” – şi aici Crainic spune ceva capital despre înţelegerea ideilor creatoare, a ideilor care devin realităţi – „înainte de a exista ca fapt militar şi ca realitate politică, a trăit ca imagine anticipată, plăsmuită de geniul culturii autohtone”, p. 157, adică a fost mai întâi în mintea lui Nicolae Bălcescu, a lui Eminescu, a lui Iorga, cf. Ibidem, şi apoi a devenit realitate politico-etnico-culturală.

Dacă ne gândim la Fericitul Mihai Viteazul spunem că el a avut în mintea lui România Mare şi apoi a realizat-o. La fel, cei care au dus la actul de la 1918, la marea unire, au avut mai întâi idealul deplin, încorporat în ei, pentru ca apoi un întreg neam să se solidarizeze în mod unanim cu proiecţia interioară a câtorva oameni.

Proiectul care devine realitate: aceasta e paradigma! Ca să existe o realitate trebuie să existe un om care să o gândească şi apoi să o execute. Iar proiectul real e proiectul care începe, care se derulează şi nu cel care amână tot timpul fiinţarea.

Crainic spune, pe bună dreptate, că la baza actualului stat naţional românesc stă „sentimentul de proprietate moştenită şi consfinţită prin sângele sacrificiilor” anterioare, p. 158. Numai că, în contemporaneitatea noastră şi nu a sa, lucrurile stau altfel, pentru că asistăm la o erodare majoră a sentimentului de proprietate asupra pământului, asupra credinţei şi a culturii acestui neam.

Dacă nu te mai simţi de aici, din România, dacă nu-i cunoşti trecutul, credinţa, Sfinţii, eroii, geniile, bunele şi relele de-o potrivă, dacă nu îi cunoşti limba, adâncimile culturii române…bineînţeles că eşti stingher p-aici precum cucul. Şi, observăm din faptul, că unii compatrioţi pleacă în străinătate şi uită limba cu care s-au născut, că nu aveau, la plecarea lor din România, un ataşament imens faţă de limba, neamul, credinţa şi tradiţiile acestei ţări.

Când iubeşti ceva nu uiţi acel lucru, acea persoană niciodată. Cine uită repede, arată că nu avea o relaţie trainică, reală cu acel cineva sau cu acel pământ.

Participarea „la patrimoniul comun…ne obligă totodată la orice sacrificii ne-ar cere finalmente ce decurge din acest patrimoniu. Suntem în gradul cel mai înalt executorii testamentari ai voinţei strămoşilor”, p. 158.

Dar pentru asta îţi trebuie o mare conştiinţă, o mare conştiinţă de om, de român, de creştin…şi, după toate acestea, trebuie să făureşti, să clădeşti, să creezi multe ca să-ţi astâmperi setea, dorul de împlinirea idealurilor tale. Însă idealurile tale trebuie să se conjuge cu idealurile strămoşilor tăi. Tocmai de aceea trebuie să le ştii istoria ca să le-o continui, pentru ca să fii o verigă reală şi realistă a neamului tău, a istoriei neamului tău.

Însă istoria nu se face în trecut şi nici în viitor. Pentru istorie nu trebuie să te uiţi de trei ori şi să faci odată. Pentru istorie trebuie să te uiţi odată – pentru a face istorie – şi să faci de trei ori.

Intuiţia creatorilor de istorie se bazează însă pe aceea că sunt una cu neamul şi cu idealurile neamului lor, cu aspiraţiile credinţei neamului lor. Şi în ei se împleteşte credinţa, cu istoria şi cu capacitatea de a modula experienţa pe care o au pe puţinătatea lui azi, a lui a face azi ce trebuie.

După ştiinţa lui Crainic, în anii 30-40 erau în România 15 milioane de locuitori, cf. Idem, p. 159.

Generoşi din fire şi toleranţi prin tradiţie, drepturile politice pe care le-am acordat străinilor sunt concesiuni făcute din partea noastră ca autori şi stăpâni ai statului”, p. 159.

Crainic considera că noi vom face întotdeauna diferenţe între români şi neromâni, pentru că educaţia nu elimină diferenţele, ci le subliniază: „sufletul românesc va continua să vadă în ungur pe cel care a năvălit peste noi, în german pe cel care a fost colonizat între noi, iar în evreu pe cel care s-a pripăşit printre noi”, p. 159-160.

Crainic era vehement în faţa mulţimii de drepturi date minoritarilor în România în detrimentul românilor majoritari, p. 161-162. Iar evreii erau cei mai favorizaţi în vremea lui, p. 161.

„Nu urâm democraţia pentru democraţie, ci pentru că ea a falsificat conştiinţa de stăpân a naţiei noastre”, p. 164.

România şi politica românească la începutul de sec. 20: „Purtând această tară principală, partidele noastre au sfâşiat majoritatea autohtonă în fărâme antagoniste care, pentru a se birui reciproc, se aliază cu evreii şi cartelează cu minoritarii. În România democratică, minoritarii şi evreii sunt totdeauna la guvern, dar majoritatea autohtonă nu e niciodată. Ea a fost desfiinţată de fapt prin pulverizarea forţelor politice”, p. 166.

„Teoria claselor [ a claselor sociale într-un stat, ex: intelectualii, muncitorii etc.] e un elaborat artificial de cabinet sociologic, ce nu corespunde cu nimic pozitiv intereselor totalitare ale naţiunii. Dimpotrivă, clasele sunt organele inventate pentru a o distruge. Niciodată naţiunea nu va reintra în drepturile ei de stăpânire prin războiul social dintre propriile-i părţi componente”, p. 167.

Că veni vorba de clase sociale. Noi credem că ideea de clasă socială a românilor, cu care am venit în democraţie, mai are încă urme, amprente ateisto-comuniste, prin aceea că se exclud reciproc una pe alta. Intelectualii nu suportă muncitorii şi muncitorii nu suportă intelectualii: aceasta e mentalitate comunistă, o mentalitate a antagonismului reciproc.

De ce nu poate fi un muncitor într-o fabrică sau un teslar un…intelectual şi numai profesorul este intelectual?! Realitatea arată însă altfel. Cine vrea să fie adevărat intelectual devine un adevărat intelectual indiferent din ce clasă socială provine. Tocmai de aceea majoritatea geniilor şi personalităţile României vin de la ţară şi născutul la ţară nu le-a fost un handicap de netrecut pentru a se umple de cunoaştere.

Constructul social al claselor sociale nu ne explică în definitiv experienţa umană. Experienţa ţine de voinţa omului şi de posibilităţile sale native şi dobândite. A bate moneda claselor sociale stricte, de netrecut, ca în India păgână, arătăm că vorbim de clasă socială ca despre ceva fatalist, implacabil şi nu ca despre ceva ce se poate schimba.

De fapt trecerea unui fiu de ţăran spre intelectualitate nu înseamnă nicidecum o rectificare a ceea ce este el, ci o deschidere spre mai mult, pentru a încorpora şi educaţia şi modul de a fi al urbanităţii. Pentru noi nu există un antagonism între intelectuali şi muncitori sau ţărani sau între rural şi urban, ci există numai oameni capabili să le cuprindă pe amândouă la un loc sau indiferenţă pentru acest lucru.

Experienţa multiplă este experienţa viitorului. Eu personal îmi doresc să cuprind la un loc şi experienţa satului, şi a micului oraş, şi a oraşului major cât şi a megapolisului la un loc. Pentru că e deplin posibil şi pentru că această experienţă e deplin umană.

Tocmai de aceea dorim ca pe viitor să aducem în faţa dv. atât oameni foarte specializaţi într-o ramură anume dar şi oameni simpli, nu prea erudiţi, care să vorbească despre experienţa lor de viaţă, despre crezurile şi aspiraţiile lor. Şi vom vedea că nu există o diferenţă majoră, fundamentală între ultraspecializaţi şi cei mai puţin erudiţi, ci ei se completează reciproc şi se afirmă reciproc.

Pr. Dorin

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [10]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Odată cu p. 139 avem capitolul intitulat: Naţionalismul sub aspectul creştin. Şi prima propoziţie a capitolului e aceasta şi e adevărată: „naşterea Mântuitorului înseamnă sfârşitul religiunii [religiei n.n.] mozaice”, cf. Ibidem. Mozaismul a descoperit lumii că va veni Mântuitorul, pe când în creştinism această făgăduinţă mesianică s-a împlinit, cf. Ibidem.

Crainic ia atitudine împotriva doctrinarilor rasismului, care vor să excludă Vechiul Testament dintre „cărţile fundamentale ale creştinismului” şi îi denumeşte drept „eretici”, cf. Ibidem.

VT pentru Biserica Ortodoxă nu este o carte naţională ebraică, ci una revelată, „e o carte sfântă, inspirată de Dumnezeu, e o prefaţă a Evangheliei, un fragment din revelaţia dăruită prin Iisus Hristos”, p. 140. „Vechiul Testament s-a încorporat în creştinism, funcţiunea lui independentă luând sfârşit pentru totdeauna”, p 140.

Însă, tuşează autorul, !evreii…cu şovinismul lor orb, de un exclusivism sălbatic, au refuzat să creadă că profeţiile Vechiului Testament s-au împlinit în Iisus Hristos. Egotismul lor n-a putut să tolereze ideea unui Mântuitor întrupat pentru toate neamurile pământului. L-au voit exclusiv pe seama evreilor”, p. 140.

De aceea Talmudul ebraic este o caricaturizare a profeţiilor mesianice, „tăgăduind pe Iisus Hristos şi născocind speranţa unui alt Mesia, nu pentru toate neamurile, ci proprietatea exclusivă a evreilor”, cf. Ibidem.

Autorul numeşte Talmudul pe drept cuvânt o „răstălmăcire diabolică a Vechiului Testament” şi o expresie a „urii celei mai grozave împotriva Mântuitorului Iisus Hristos şi împotriva creştinilor. Spiritul lui e spiritul crud al lui Irod, ucigaşul celor paisprezece mii de prunci nevinovaţi şi spiritul crimei de pe Golgota”, p. 140.

Şi iarăşi subliniem aceste lucruri, pentru ca toţi cititorii noştri să înţeleagă corect demersul nostru: dacă spui adevărul despre un lucru istoric nu înseamnă că împingi pe alţii la antisemitism, ci expui adevărul în mod fidel, recuperezi adevărul istoric pentru noua generaţie, ca să înţelepţeşti pe oameni şi nu să-i faci extremişti. Antisemitismul real e propovăduirea diabolică a luptei împotriva unui neam, oricare ar fi el, ceea ce noi nu vom face niciodată pe această platformă teologică şi culturală. Noi ne propunem să inventariem adevărurile acestei cărţi, cât şi altele de diverse facturi, şi asta nu pentru a pune foc pe paie împotriva vreunei naţiuni. Adevărata exprimare a credinţei ortodoxe, cum spuneam şi în articolul anterior dedicat lui Crainic, înseamnă iertare şi înţelegere, nu revanşă şi intoleranţă. Însă, ca să mergi mai departe, trebuie să cunoşti trecutul, trebuie să înţelegi de ce relaţiile dintre noi sunt încordate sau nu există de-a dreptul.

„Această ură obscură e infiltrată de rabini în copii [ura împotriva creştinilor ortodocşi, ură pe care şi alte culte o propovăduieşte n.n.], cari trebuie să scuipe când văd crucea şi să întoarcă în altă parte capul când trec pe lângă o biserică.

Au fost surprinşi la Cluj copilaşi evrei cari, în cărţile lor de şcoală, desfiguraseră în batjocură chipurile creştine; alţii, în Basarabia, mânjind cu spurcăciune troiţele. La cercetare, au declarat că aşa i-au învăţat rabinii”, p. 141.

Din păcate asemenea elemente revanşarde există în predica multor comunităţi, ortodoxe sau eterodoxe, care duc la învrăjbire păgubitoare pe oameni Şi asta, pentru că se folosesc de anumite întâmplări, de anumite probleme intercomunitare, pentru a extinde pata neagră a discreditării peste toţi dintr-un cult sau dintre-o religie anume.

Autorul vorbeşte despre mărturia lui Mihail Wieder, director de şcoală rabinică din Ardeal, convertit la Ortodoxie, care a dat elemente probatoare despre cum persecută evreii pe cei care se convertesc la Ortodoxie şi despre modul în care nu acceptă pe alţii, „din altă rasă, [ca] să participe la speranţa în Mesia cel rezervat iudeilor”, p. 141.

Talmudul îi consideră pe creştini atei, atei pe care vrea să-i domine, şi nu îi consideră „mărturisitori ai credinţei evreieşti”, p. 141, adică propovăduitori ai VT.

„Talmudul e izvorul de unde porneşte în lume acţiunea masonică de discreditare a creştinismului şi acţiunea marxistă de ateizare violentă a popoarelor”, p. 141. Deci autorul vedea în Talmud, în acest comentariu de falsificare al profeţiilor mesianice vechitestamentare atât baza fundamentală a doctrinei masonice cât şi pe cea a marxismului, punându-le pe ambele pe seama extremismului revanşard evreiesc.

Autorul afirmă că poporul evreu luptând cu Hristos nu face decât să se autodistrugă, p. 142, ceea ce e cu totul adevărat. Rabinismul a acaparat francmasoneria şi acţiunile masonice sunt agresiuni rabinice în ultimă instanţă împotriva creştinilor, şi prin ei, împotriva lui Hristos Dumnezeu, cf. Ibidem.

Autorul considera concepţia psihanalitică a lui Freud, în care acesta reduce pe om la instinctul sexual din el sau prin sexualitate, în mod exclusiv, explică toată manifestarea psihologică a omului, tot o „agresiune rabinică”, p. 142.

Talmudul îşi propune să ateizeze lumea pentru ca să o domine, cf. Ibidem. „Niciun evreu nu ia atitudine contra francmasoneriei; dar toţi o apără. Niciun evreu contra socialismului şi a comunismului; dar toţi apără marxismul. Rabinul Niemerower a declarat deunăzi în Senatul României că ar fi blamat comunismul dacă nu s-ar fi temut că, prin aceasta, supără poporul evreiesc”, p. 143.

Scriitorii, savanţii şi filosofii evrei care se consideră atei atacă cu toţii creştinismul dar nu şi Talmudul, p. 143. Crainic afirma că Europa vremii lui trăia sub presiunea acestui război ideologic, adică războiul Talmudului contra Evangheliei lui Hristos Dumnezeu, p. 143. Se pare că acum nu trăim numai agresiunea evreiască asupra creştinismului ortodox, ci acum o trăim şi pe cea musulmană şi trăim, mai ales, agresiunea ateismului ştiinţific generalizat sau a apatiei pentru tot ce înseamnă valoare personală şi socială.

„Tactica iudaică e dublă”, subliniază autorul: „intoleranţă înspăimântătoare şi crimă până la desfiinţarea poporului întreg acolo unde evreul se simte stăpân pe situaţia politică, aşa ca în Rusia şi în Spania; apel la toleranţă creştină acolo unde evreul se simte în stare de inferioritate”, p. 144. E un mare adevăr istoric, e un adevăr dureros această duplicitate, care nu ajută nici pe evrei şi nici pe neevrei!

„Evreul nu poate niciodată să trăiască indiferent faţă de creştin, cum trăieşte creştinul faţă de el. […] Pentru el a trăi este a agita permanent în sensul negaţiei şi al distrugerii”, p. 144.

„Crescut în groaznica ură anticreştină, el vrea să profite de iubirea evanghelică în favoarea urii talmudice”, p. 144. Cam aşa procedează şi cultele neoprotestante de mai mult de o jumătate de secol încoace în România.

Deşi multe dintre cultele neoprotestante, înainte şi după regimul Ceauşescu au avut şi au raporturi ambivalente cu statul sau îl neagă în mod subteran, când vine vorba să câştige teren în faţa Bisericii Ortodoxe Române, apelează le legislaţie şi la oamenii lor infiltraţi în conducerea statului pentru a aduce beneficii cultelor ca atare.

Duplicitatea ebraică împotriva Ortodoxiei e la fel ca duplicitatea neoprotestantă împotriva ei. Oricum am analiza lucrurile ajungem la intoleranţă fundamentală din partea celor care ne agresează în propria noastră ţară, pentru că românii nu cred că au vreun plan de agresare religioasă a Israelului sau a Americii. Noi suntem agresaţi mai mult sau mai puţin amiabil. Şi această agresiune este sub-legală, ca să nu mai spun mai mult.

Toleranţa pe care evreii o cer creştinilor ortodocşi, spune Crainic, nu e creştină ci democratică, p. 145. Evreii cer ortodocşilor să facem abstracţie, să fim indiferenţi la rasa şi religia pe care o au. „Dar indiferenţa de rasă înseamnă tâmpirea conştiinţei morale şi spirituale. Aceasta e toleranţa democratică, toleranţa întrupată în doctrina iudeo-francmasonică. Aceasta nu e însă toleranţa creştină. Toleranţa creştină nu înseamnă morfinizarea masonică a conştiinţei unui neam pentru a nu mai vedea cum îţi baţi joc de soarta lui. Toleranţa creştină porneşte dintr-un cuget extrem de viu şi de vigilent. Ea e omenoasă cu cel omenos, ea e îngăduială [îngăduinţă n.n.] faţă de cel ticălos în speranţa îndreptării lui.

Când tu însă perseverezi diabolic, cu luciditate calculată, în voinţa de a-mi distruge credinţa, în numele căreia te tolerez, ai pierdut dreptul la beneficiul ei. Un creştin care ar tolera distrugerea credinţei lui şi a semenilor lui, acela încetează să fie nu tolerant, ci creştin.

A tolera batjocorirea credinţei tale proprii e lucru diavolesc; e complicitate cu Satana”, p. 145.

Îi dăm dreptate lui Crainic în această poziţie. Pentru că oricine atentează la credinţa şi integritatea fizică şi psihică a altuia e un criminal, e un om resentimentar şi nu un mozaic, un musulman sau un creştin ortodox. Din punctul nostru de vedere oricine atentează la credinţa altuia şi doreşte să elimine cu forţa din viaţa aceluia un crez, o afiliere activă la un crez, săvârşeşte un lucru impropriu demnităţii de om şi de creştin ortodox.

Crainic însă, cu mult echilibru, spune că nu trebuie să eliminăm din Biserică pe creştinii convertiţi dintre evrei, p. 146. Cum am putea să o facem sau cum am îndrăzni să facem această nebunie, dacă ei sunt ai lui Hristos? Aceasta este o părere venită din partea extremismului naţionalist şi nu dintr-un simţământ creştin, cf. Ibidem. Cu totul adevărat!

Evreii pot fi creştini, se pot încreştina, pentru că aşa a pornit creştinismul apostolic: de la încreştinarea evreilor, p. 146.

Biserica Ortodoxă nu închide „nimănui porţile în numele ideii de rasă”, p. 147. Cum nu închide porţile niciunui om care vrea să se convertească de la orice religie, sectă sau de la ateism şi nihilism.

„Biserica poate încreştina din nou creierul şi inima modernă, atât de înstrăinate de credinţa strămoşilor lor”, p. 148.

În p. 148 autorul răspunde întrebării: de unde sciziunea între ţărani şi intelectuali în România ?; o sciziune care rezistă şi astăzi. De unde deci ruptura dintre „colectivismul ţărănesc” şi „individualismul cărturăresc”?, p. 148. Şi autorul spune că această ruptură are la bază două tradiţii diferite, pentru că sufletul ţăranului a „rămas în tradiţiile Ortodoxiei”, p. 148, pe când „sufletul intelectualului [ a fost] sedus de ideologia Revoluţiei Franceze, a cărei paznică ocultă a mai rămas francmasoneria. Sunt două lumi care şi-au ajuns duşmane. În orice caz, duşmănia de sus este evidentă în sistemul de exploatare a păturilor populare, instaurat de individualismul democratic”, p. 149.

Însă, precizează foarte corect Crainic, ţăranul nostru nu e colectivist ci el „trăieşte într-un mare sentiment de solidaritate. Solidaritate cu semenii săi şi solidaritate cu natura. Colectivismul e o formulă de economie politică şi are un sens materialist. Ţăranul nostru nu e materialist, iar sub raport economic, gospodăreşte pe seama sa şi a familiei sale.

Dar dacă el lucrează când lucrează toată lumea şi cum lucrează toată lumea, o face dintr-un adânc sentiment de solidaritate, cristalizat în formele obiective ale datinii. Această solidaritate, devenită regulă de viaţă, e pecetea Ortodoxiei în spiritul românesc”, p. 149.

Individualismul moral al intelectualilor ţine de ideologia modernităţii şi de aceea nu mai simte, „nu mai trăieşte în solidaritatea spirituală a neamului”, p. 149. „Naţionalismul reprezintă formula integrală a solidarităţii spirituale în care trăieşte încă ţăranul nostru”, cf. Ibidem. Şi aici prin solidaritate trebuie să înţelegem această întrajutorare şi frăţietate la propriu a ţăranilor creştini ortodocşi, şi când vine vorba de marile evenimente ale vieţii lor [ Botez, Cununie, Înmormântare], cât şi în diverse circumstanţe.

„Statul e însăşi naţiunea organizată dinamic”, p. 151. Şi Crainic simţea că peste România o să se abată „iudaizarea marxistă” a României şi că acest sistem politic statal va reprezenta „un stat împotriva naţiunii româneşti”, p. 151.

Odată cu p. 153 începe un alt capitol intitulat „Spiritul autohton”, capitol în care autorul militează pentru „primatul spiritului autohton” în viaţa României, cf. Ibidem.

Autohton înseamnă pământ, cetate, patrie şi neam propriu, p. 154. De aceea, autorul declară: „sunt proprietarul firesc al unui pământ, sunt proprietarul moral al unei patrii, sunt proprietarul politic al unui stat în măsura în care toate aceste lucruri se contopesc în conştiinţa unei destinaţii superioare, vrednică să trăieşti, să suferi, să te bucuri şi chiar să mori pentru ea.

Statul însuşi n-ar avea decât o semnificaţie biologică dacă lumea spiritului n-ar da contur şi adâncime tuturor acestor lucruri ce alcătuiesc specificul personalităţii naţionale. E de prisos să spunem că sensul acestei personalităţi e un atribut al culturii”, p. 155.

„În viaţa naţională, cultura e învestită prin natura ei cu privilegiul sentimentului de proprietate, care e însăşi temelia statului. Ea e într-adevăr naţională în măsura în care exprimă complexul de proprietăţi autohtone”, p. 156.

„Precum nu ne putem cunoaşte chipul trupesc decât în oglindă sau în portret, tot astfel chipul spiritual al neamului sau personalitatea lui n-o putem cunoaşte decât în oglinda culturii proprii, în acest portret magnific, pe care i-l plăsmuiesc împreună poezia, artele plastice, muzica, filosofia şi ştiinţa. Rolul ei este acela de a-i pune în faţă imaginea ideală închegată din lamura tuturor manifestărilor şi aspiraţiilor lui”, p. 156.

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [9]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Tot în cadrul polemicii cu d-l Motru, despre care vorbeam anterior, Crainic afirmă: „tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al Ortodoxiei”, p. 120. Potrivit intensităţii cu care trăiesc şi se exprimă, „neamurile ortodoxe se deosebesc prin individualităţile lor etnice; în virtutea expansiunii se armonizează prin personalităţile lor religioase pe planul superior al spiritualităţii ecumenice”, cf. Ibidem.

Ortodoxia respectă varietatea naturii pentru că e opera lui Dumnezeu, p. 121. Biserica Ortodoxă este „ecumenică în spirit…[şi] particulară sau naţională în forma de organizare. E autocefală în administraţie şi universală în dogmă şi în aspiraţie”, p. 121.

„Ortodoxia nu joacă numai un rol înlăuntrul statului român, cum crede d. Motru, ea e spiritul călăuzitor al marilor lui acţiuni de stil ecumenic”, p. 123.

Modul în care au fost scrise Cronicile româneşti „oglindeşte legea intensităţii şi a expansiunii întrucât povestirea individualităţii noastre ca neam e ancorată în ideea providenţei divine, care prezidează istoria universală. Epoca lui Brâncoveanu e punctul culminant al acestei culturi. Dar brâncovenismul, însângerat de sfântul martiraj al voievodului, e totodată funcţie românească şi funcţie ecumenică”, p. 123.

Autorul se plângea că nu e aprofundat folclorul românesc, pentru că în adâncul lui vom vedea cum s-a încreştinat mitul păgân, p. 123. Ortodoxia populară nu înseamnă formalism, cf Ibidem iar avuţia a fost văzută de către înaintaşii noştri ca „izvor de binefaceri, [şi], din această concepţie, s-au născut nesfârşitele ctitorii şi nesfârşitele lor înzestrări”, p. 123-124.

Ortodoxia are simţul vieţii practice, îi replică Crainic lui Motru, p. 124 tocmai de aceea atâtea ctitorii bisericeşti şi grija pentru carte şi pentru frumos, pe când „egoismul capitalist e într-adevăr o apariţie cu totul modernă în viaţa românească. El e contemporan cu paşoptismul. Paşoptismul e o prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică. E naţionalist, dar nu mai e ortodox.

Acum apare egoismul capitalist, politicianismul sau sacrificarea tuturor în interesul unei oligarhii, pornografia în cultură, simulacrul în instituţiile politice şi sociale. Epoca aceasta e o irupţie de porniri rele, descătuşate din disciplina spiritului creştin”, p. 124.

Crainic spune că Motru este „emul al ridiculului personaj cu statuie, C. A. Rosetti”, cf. Ibidem.

Atrage atenţia asupra paisianismului, care e „o apariţie extraordinară în ortodoxia noastră. Şi merită studii cu atât mai vaste”, p. cf. Ibidem. Sfântul Paisie Velicikovski – de unde paisianismul – , nu a creat un fenomen cultural, ci unul teologico-mistic, p. 124-125. Prin Sfântul Paisie de la Neamţ „ în pragul veacului al XIX-lea, Mănăstirea Neamţului joacă în sfera ecumenică rolul de altădată al Sinaiului şi Atosului”, p. 125.

„Spiritualitatea nu e un produs al rasei, ci e însăşi rasa transfigurată din generaţie în generaţie de energia luminii dumnezeieşti”, p. 125. Misiunea unui popor, o misiune sublimă, e aceea „de a se depăşi necontenit pe sine însuşi modelându-se după imaginea din zenit a lui Iisus Hristos, a Dumnezeului om”, p. 125-126.

Odată cu p. 127 începe articolul-capitol: „Nicolae Paulescu, fondatorul naţionalismului creştin” [ p. 127-138]. Dr. Paulescu adoarme la 19 iulie 1931, „într-o magnifică seninătate creştină”, p. 127. Crainic îl consideră că e „doctrinar unic al naţionalismului creştin”, p. 127.

E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, p. 127. Nu i-am cunoscut încă mormântul. Nu ştiam că e acolo şi nici nu l-am găsit în mod providenţial până la această dată.

Crainic spune că nu l-a cunoscut pe Dr. Paulescu direct, ci numai din opera lui, cf. Ibidem. Crainic spune că i-a închinat 12 prelegeri gândirii lui Paulescu atunci când era profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, p. 127, dar că „aceste prelegeri [ plănuite să devină un volum]…s-au pierdut odată cu maldărele de manuscrise şi hârtii, ce mi-au fost confiscate [ în mod] stupid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933″, p. 127.

„Naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare”, p. 128.

Drd. Gianina Picioruş însă crede că „Eminescu e cel mai tradiţionalist dintre toţi poeţii şi scriitorii României, cel mai autentic ortodox iar Nichifor Crainic îl elogiază excesiv pe George Coşbuc, care nu e atât de ortodox precum Eminescu. Doar la o interpretare superficială se poate afirma acest lucru. Iar părintele Stăniloae spune despre Coşbuc acest lucru: că nu e atât de profund ortodox pe cât sunt alţi poeţi români. Părintele Stăniloae, comparându-l pe Coşbuc cu Goga, spune că nu vede nici pe departe esenţa Ortodoxiei şi adevărata spiritualitate a neamului românesc”.

„Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale”, p. 128.

„Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, cum sunt toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic”, p. 128. Naţionalismul şi creştinismul în poporul român nu se autoexclud ci se completează reciproc, p. 128. Pentru că „Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”, p. 128-129.

Crainic îl consideră un fiziolog genial pe Paulescu, care a demontat teoria spontanee a darwinismului şi care e preţuit în occident dar nu şi în România pentru acest lucru, p. 129 şi preţuieşte cel mai mult de la el teoria sa despre instincte.

Instinctele sunt legi divine care funcţionează în toată materia vie în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat [ deci inconştient pentru individ] în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală.

Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi aceasta e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvântătoare, instinctele funcţionează întra-adevăr fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sunt adevărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat”, p. 130.

Crainic concluzionează, că după Paulescu, instinctele creaţiei sunt „providenţa divină infuzată în natura vie”, p. 130. Dar, în om, „instinctele devin adesea conştiente”, cf. Ibidem. „Conştiinţa instinctului e mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţionarea lui”, cf. Ibidem. Adică suntem conştienţi de faptul că nevoia de hrană, de somn, de confort ţine/ e însoţită de plăcere, plăcere ce poate deveni dorinţă păcătoasă.

Greşeala e că se consideră voluptatea/plăcerea un lucru în sine, când plăcerea/voluptatea sunt un mijloc şi nu un scop, cf. Ibidem.

Animalele nu au patimi, nu au funcţionări perverse ale fiinţei lor, ci numai instincte neconştientizate, cf. p. 130. Paulescu afirmă adevărul când spune că „patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul [ său] normal [ asta cu referire la om şi nu la animal! n.n.], abatere în care voluptatea, care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine”, p. 131. Instinctul accentuat, instinctul care devine un scop în sine e patima. Şi patima e o alegere şi nu un act inconştient.

Dacă instinctul sexual este la animale un mod de reproducere a speciei, la om însă, voluptatea unită cu actul sexual transformă cel mai adesea actul sexual din nevoia de procreaţie într-un act exclusiv dedicat plăcerii în sine, p. 131. Desfrâul şi aberaţiile sexuale se nasc din căutarea pătimaşă a plăcerii personale, p. 131.

Astfel Paulescu vorbeşte despre patimi, ca despre situaţiile existenţiale personale în care instinctele sunt deviate de la scopul lor simplu, firesc, p. 131. Şi, Crainic, accentuează faptul, că concepţia despre instincte şi patimi e de sorginte ortodoxă, lucru adevărat, şi că are filiaţie cu teologia Sfântului Ioan Damaschin, cf. Ibidem.

Din acest motiv autorul îl califică pe dr. Paulescu prin elogiul: „Nicolae Paulescu e filosoful care gândeşte ştiinţific adevărul Evangheliei”, cf. Ibidem.

În domeniul naţionalismului, dr. Paulescu merge tot pe teoria instinctului şi spune că naţionalismul e un instinct social „de mare amploare al iubirii de naţiune”, cf. Ibidem. Alături de cele individuale, Paulescu vorbeşte şi de instincte sociale – şi e normal să fie aşa pentru că noi suntem oameni sociali, trăitori în societate, p. 131.

Instinctele individuale, dr. Paulescu le cataloghează în 3 categorii: de nutriţie, de apărare şi de reproducere, pe când instinctele sociale sunt 4: de familie, de dominare paternă, de proprietate şi de apartenenţă la neam, p. 132. „Baza naţionalismului e familia, suprema lui formă naturală e neamul”, p. 132.

Naţionalismul e „un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa umană”, p. 132. Însă acest instinct social nu trebuie să fie confundat cu nebunia de a dori să moară toţi pentru ca neamul tău să fie în frunte, cum se vede din americanismul filmelor hollywoodiene, unde pentru un soldat american se omoară o mie de alt neam şi nici să nu fie confundat acest instinct social cu resentimentele istorice care nu mai au rost în lumea actuală.

Din iubirea pentru neamul tău nu trebuie să îţi doreşti să moară un alt neam şi din iubirea pentru neamul tău, nu trebuie să vrei astăzi, în 2008, să îi omori pe unguri, pe turci sau pe ruşi, pentru că acum 50 de ani, 100 sau o mie de ani ne-au căsăpit fără scrupul.

Naţionalismul creştin nu trebuie să fie revanşard şi nici antisemit, pentru că iubirea de neam e naturală, e firească, ca şi iubirea de părinţi şi de copii, dar, pentru creştinii ortodocşi trebuie să funcţioneze şi virtutea iertării vrăjmaşilor, fapt pentru care revanşa nu îşi găseşte locul, dacă istoria s-a închis, dacă conflictele au murit.

Astfel extrema dreaptă românească, antisemitismul îndreptat spre orice alt neam sau rasă, nu numai spre evrei, cât şi revanşa, dorinţa de răzbunare sunt aberaţii ale naţionalismului şi nu iubire creştină de neam.

Una e instinctul şi alta e bestialitatea, care „ nu stă în natura vie”, p. 132-133. Bestialitatea socială, spune Crainic, o afişează cel care „rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sângeroase împotriva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desăvârşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam”, p. 133.

Dr. Paulescu a urmărit să expună racordarea interioară dintre instinctele naturale deviate, ca beţia, desfrâul şi patima proprietăţii şi trei sisteme sociale ca liberalismul, socialismul şi bolşevismul, p. 133.

„Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura instinctului normal de proprietate, acumulând, pe seama câtorva, bogăţii în absurd.

Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate individuală, nu tind în realitate decât la exproprierea popoarelor creştine şi la împroprietărirea lui Israel pe tot pământul. Rolul acestui neam anticreştin [al poporului evreu n.n.] în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strânsă, cărora nimic nu li se poate opune”, p. 134.

Patima de dominare/ dominaţie are repercusiuni în duel, lux, abuzul de putere, tiranie, demagogie şi în „tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sunt formele acestei patimi funeste”, p. 134.

Crainic spune că Paulescu e „cel dintâi, şi aproape singurul doctrinar naţionalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei”, p. 134 şi a demonstrat pericolul ideologiilor evreieşti, considerând că „Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament”, p. 135.

Pentru Paulescu, Talmudul este „doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui Iisus Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală dominaţie iudaică”, p. 135.

Pentru Paulescu însă „creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor”, p. 135. Ieşirea din patimi, din modul de folosire deviată a instinctelor umane, dr. Paulescu o vede în „educaţia voinţei”, p. 135.

Creştinismul ortodox transformă şi sublimează instinctele umane, p. 136, iar „creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul”, cf. Ibidem. Societatea Naţiunilor de la Geneva era văzută de dr. Paulescu ca „un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decât prin mijlocul unui singur organism supranaţional: Biserica universală şi unică a creştinismului”, p. 136.

„Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor bisericilor lui Hristos pentru a îndeplini mângâierea făgăduită a păcii tuturor. Paulescu nu e catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii”, p. 136-137.

Savanţii catolici l-au măgulit cu tot felul de recunoaşteri ştiinţifice pe Paulescu şi, spune aici Crainic, că „îmbierile [ lui] de a trece la catolicism…n-au încetat nici lângă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiţă de la Biserica lui parohială din Bucureşti cu hramul Sfântului Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor.

Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa sfântului Potir şi care a lăsat [ cu vorbă de moarte n.n.] ca rămăşiţele lui pământeşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc!

Dac e cineva în personalitatea căruia doctrina şi practica sunt una, acesta e doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului”, p. 137.

Paulescu „ e mai mult decât doctrinar; el e profetul României naţionaliste şi creştine, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decât aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos”, p. 138. Acesta e ultimul pasaj, înălţător, din acest formidabil articol dedicat doctorului de geniu şi omului de sfinţenie: dr. Nicolae Paulescu.

Pr. Dorin