Pastorala pascală a PS Dr. Corneliu Onilă [2015]

† Corneliu

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al străvechii Episcopii a Hușilor, Slujitorilor Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos și vestitorilor Învierii, precum și tuturor evlavioșilor creștini care așteaptă învierea morților  și viața veacului fără sfârșit:

har, pace și bucurie de la Iisus Domnul Cel mort și înviat, iar de la noi vrednică și de netăgăduit mărturisire!

Hristos a înviat!

În dimineața zilei celei pe care Domnul a făcut-o, „să ne bucurăm și să ne veselim în ea“, îngerul Domnului vestește sfintelor purtătoare de mir, biruința vieții asupra morții: „Căutați pe Iisus Cel răstignit? A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus, mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că în Galileea îl veți vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16, 6-7).

De atunci până la sfârșitul acestei lumi trecătoare, Biserica va vesti învierea și viața, mărturisindu-o cu toată puterea ei, în marasmul durerilor și suferințelor provocate de păcat și moarte.

Puterea învierii și taina Sfintelor Paști ne cheamă pe toți spre adâncă privire asupra celor întâmplate atunci și spre cele pe care noi cei de astăzi le trăim.

Cu puterea credinței descoperim taina vieții și Învierii, Mântuitorul nostru a biruit prin cruce moartea și stăpânirea ei, a deschis noua împărăție netrecătoare și ne cheamă pe toți la iertare și câștigarea vieții celei fără sfârșit. Sfânta Înviere precedată de durerile trădării, urii, spinilor, crucii și morții ne arată că, astăzi, Domnul ne cheamă pe toți la masa bucuriei, a gustării din izvorul vieții și a mărturisirii cât de bun este Domnul cu noi!

Zilele suferințelor și pătimirilor Sale, când toți L-au părăsit, ne-au amintit de nesiguranța și lipsa de fidelitate a semenilor noștri. Pe crucea din Ierusalim în durerile morții, pentru noi și pentru păcatele noastre, Domnul rămâne înconjurat de doi oameni care-și primeau plata pentru fărădelegile și nedreptățile lor.

În mijlocul celor doi pe cruce sub chinurile morții, însetat de salvarea noastră, singur cu ochii în lacrimi, sub satisfacția dornică de răzbunare a lumii fanatizată de legi omenești trecătoare și ucigătoare, Iisus Mântuitorul aștepta să împlinească până în sfârșit taina mântuirii noastre: „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16).

Omul aflat în partea dreaptă a Celui răstignit pe nedrept, își revine din întunericul în care trăise toată viața lui. El devine conștient că săvârșise păcate grele, că merita pedeapsa pentru ele, de aceea nu se răzvrătește, ci conștiința lui îmbrăcată de acum în smerenie începe să vorbească, cerând de la Cel nevinovat iertare.

Între el și Iisus exista o prăpastie uriașă, cel dintâi era vinovat primindu-și cele cuvenite faptelor sale, Iisus Mântuitorul era dat morții fără a se găsi vreo vină în El. Este înfricoșător să observăm cum, până în ultima clipă un suflet poate rămâne insensibil la suferința semenului său.

În timp ce Sângele Lui Hristos care spală păcatele noastre se varsă, cel aflat lângă el, tâlharul din stânga Îl sfidează, lipsindu-se și de viața aceasta trecătoare, și de cea veșnică fără sfârșit. Celălalt îl ceartă: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în această osândă? Și noi pe drept, primim cele după faptele noastre. Acesta (Iisus) n-a săvârșit nici un rău” (Luca 23-40, 41).

Este unul dintre cele mai mișcătoare evenimente petrecute înaintea morții Celui nevinovat. Un tâlhar care nu văzuse nicio minune săvârșită de Domnul, nu auzise de la El niciun cuvânt, nu Îl întâlnise niciodată, ci acum privea la suferințele Lui și la ura celor ce-L defăimau, își schimbă viața cerându-I iertare și rugându-L: „Pomenește-mă Doamne, când voi veni în împărăția Ta” (Luca 23, 42).

În clipele de dureri ale morții, ale suferințelor, tâlharul cere nu ușurarea lor, nu coborârea de pe cruce,  ci dorește ca Domnul să-și amintească de El în lumea de dincolo, în Împărăția Sa veșnică. În clipa agoniei morții, hulit, umilit, părăsit, lipsit de cămașa pentru care soldații romani aruncau sorți, Hristos dăruiește acestui om care-și schimbă viața prin credința în El, viața cea veșnică. Cuvintele Sale îl descoperă ca Dumnezeu care are putere asupra veșniciei, pentru El nu există trecut, nici viitor, ci prezent continuu: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).

Raiul sau paradisul devine realitate accesibilă celor care cred și-I urmează Domnului. Tâlharul cu numele Dismas va intra primul în această împărăție, va fi cel dintâi om mântuit. Cei doi tâlhari întruchipează două modalități ale morții care se vor perpetua până peste veacuri. Tâlharul din stânga, răzvrătit, urător de oameni și Dumnezeu, rămâne până în ultima clipă insensibil și sub stăpânire a răului întrucât cere o minune, care, crede el, că i-ar salva pe toți trei. Dar pentru astfel de oameni îndoielnici, necredincioși, indiferenți și posedați de rău, nu se vor face niciodată minuni.

Minunea cea mare se va petrece cu celălalt, care primește iertarea, fiind călăuzitor tuturor celor ce doresc schimbarea vieții, chiar și în cele din urmă momente ale ei.

Iubiții mei frați și surori în Domnul Cel Înviat,

Din cele reamintite mai înainte, observăm două atitudini diametral opuse, datorate liberei opțiuni sau alegeri, a celor doi osândiți, unul este mântuit, celălalt  pierde pentru totdeauna ambele vieți. Soarta tragică a celui pierdut care refuză credința și iertarea,  demonstrează că Dumnezeu nu salvează pe oricine: „Toți oamenii suntem chemați la mântuire” (1 Tim 2, 4), chiar cei împovărați cu păcate grele, dar pentru a fi vrednici de iertare, trebuie să credem și să mărturisim puterea iertării și vindecării Domnului nostru Iisus Hristos.

Tocmai aici descoperim și învățăm că, crucea desparte și deosebește pe cei aleși de cei pierduți. Pentru cei care ignoră puterea ei, învierea Domnului rămâne nelucrătoare în viața lor.

De ceva timp observăm cu tristețe lupta împotriva Bisericii și a slujitorilor ei, asemeni temutelor persecuții de altădată. Cei aflați în întunericul și umbra răutății păcatului, urăsc viața și mesajul ei. Biserica Mântuitorului nostru vestește și apără viața, și nu va înceta niciodată să o facă, aceasta fiind misiunea ei.

Prezența Bisericii deranjează, ce se urmărește oare, încotro ne îndreptăm dacă refuzăm viața, nu avem altă alternativă decât moartea. Opțiunea libertății nu înseamnă anihilarea și distrugerea vieții.

Biruința Domnului  pe care astăzi o trăim anticipând începutul vieții celei veșnice este puterea noastră: „Cu noi este Dumnezeu, Mântuitorul nostru, înțelegeți  și vă plecați, căci iarăși veți putea, dar veți fi biruiți” (Isaia 8, 9).  Cu mărturisirea Învierii Domnului vom birui, iar cei ce locuiesc „în latura și umbra morții” (Isaia 9, 1), dacă astăzi nu se întorc asemeni tâlharului Dismas vor fi entități pierdute pentru totdeauna. Sfintele Paști ne cheamă la iertare și împăcare.

Puterea iertării Domnului este vizibilă și orice om este chemat astăzi să se apropie cu credință, căci iertare din mormânt a răsărit. La fiecare mormânt să aprindem lumina ce străbate întunericul. Acolo vedem realitatea înșelătoare a puterii omenești.

Să descoperim astăzi în lumina Învierii, adevărul mai presus de tot ceea ce este omenesc și mărturisind Învierea Domnului, trăim așteptând „ceruri și pământ nou”, în care va domni Cel mort și înviat, mângâindu-ne pe toți: „Nu vă temeți, Bucurați-vă, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin!” (Matei 28, 9, 20).

Către Domnul vieții și al iertării, pururea fierbinte rugător,

† Corneliu,

Episcopul Hușilor.

Pastorala pascală a PS Corneliu Onilă [2014]

† Corneliu

Prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al străvechii Episcopii a Hușilor,

Iubitorului de Hristos cler, viețuitorilor mănăstirilor și la toți dreptcredincioșii creștini: Bucurie, izbăvire de întristare de la Cel ce a biruit moartea, iar de la noi pace și binecuvântare!

Hristos a înviat!

După cele mai triste momente care s-au petrecut unul după altul, când Iisus Mântuitorul a fost părăsit, trădat, condamnat la moarte, gustând durerile suferințelor ei, înviind din morți, se arată celor care L-au urmat, suferind nedreptatea, mângâindu-i în tristețea lor de care erau cuprinși, întrebându-i „de ce plângeți?” (Ioan 20, 15).

Plânsul este expresia profundei dureri, se manifestă și nu poate fi controlat, dar el exprimă starea omului în situații diferite. Lacrimile sfintelor femei purtătoare de mir, lacrimile lui Petru cel căzut, tristețea celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Luca 24, 17), sunt mărturii ale durerii ce s-a consumat în cetatea Ierusalimului, locul unde neamul omenesc a fost mântuit (salvat) din marea tristețe a păcatului și a morții. Cele mai cumplite evenimente din istoria omenirii s-au petrecut când Cel fără de păcat își asumă păcatele lumii, care, pe dealul Golgotei, deasupra crucii timp de trei ceasuri vor apăsa în întunericul din mijlocul zilei vinerii celei mari.

„Săvârșitu-s-a!” (Ioan 19, 30) este glasul împlinirii misiunii pe care a primit-o Fiul lui Dumnezeu venind în această lume! Neamul omenesc a fost mântuit prin Crucea suferințelor și a bucuriei, El, cel nevinovat devine victimă și sacrificator, pentru a reda omului fericirea și viața cea veșnică.

Înviind Domnul și Mântuitorul nostru, blestemul și lacrimile cele de întristare au fost biruite.

Cât este de sfântă această noapte plină de strălucire și de mântuire, deoarece ea vestește venirea zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, a zilei fără înserare, a izbăvirii de întristare și a gustării bucuriei cerești. Astăzi prăznuim Paștile cele noi, biruința Învierii și a vieții, taina iertării păcatelor, începutul unei vieți noi în care bucuria și viața, nu mai au sfârșit.

Învierea Domnului este singura și fără sfârșit mângâiere. Învierea Mântuitorului ne dă sens vieții și curaj trecerii din această trecătoare viață spre cea veșnică. Învierea Celui răstignit pe cruce pentru păcatele noastre ne cheamă la întâlnirea cu El în taina vieții celei veșnice, ne invită la masa bucuriei sfintei Împărtășanii: „gustați și vedeți cât de bun este Domnul”!

Omenirea de astăzi, aflată în disperarea și apogeul tristeții, caută căi de izbăvire. În tumultul și oboseala stresantă a zilei, a provocărilor, a bolilor incurabile, a neputinței, a limitelor și slăbiciunilor, a lacrimilor fără sfârșit ce curg pe fața ei tristă, din mormântul aflat în grădina evlaviosului și cu frică de Dumnezeu Iosif, biruitor a înviat Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a mângâiat pe cei ce plângeau, aducându-le curajul biruinței și bucuria izbăvirii de întristare.

Iubiți frați și surori mărturisitori ai Învierii!

Toate cele omenești își au rostul și sensul lor. Cele văzute sunt într-o continuă și nestatornică schimbare, clipele, zilele, anii, oamenii, frumusețea și parfumul florilor, iarba câmpului, toate se schimbă urmându-și misiunea lor. Noi, creștinii care mărturisim Învierea Domnului, știm că ne îndreptăm cu pași repezi spre taina mormântului și începutul unei vieți noi fără sfârșit: „de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că cei morți întru Hristos vor învia” (I Tesaloniceni 4, 14-16).

În scurta noastră călătorie pământească vedem și trăim starea de întristare și neîmplinire; în spatele fiecărei uși de la intrarea într-o casă se află multă durere și suferință.

Ne întristează neputința, lipsa de curaj, singurătatea, despărțirea de cei dragi, suferința sub toate aspectele ei, nedreptatea, nerecunoștința, neîmplinirea binelui, atrocitatea răului sub toate formele lui de manifestare, necredința, ușurătatea, dorința de a fi și a deveni și neputința de a împlini; neimplicarea și nepăsarea, lipsa de problematizare a ceea ce suntem și a ceea ce trebuie să devenim; indiferența la chemarea Mântuitorului Hristos și a Bisericii Lui.

Ne doare lipsa de milă și compasiune, ajutor și dorință de slujire a celor din nevoi. Ne tulbură zilele cu cele mai triste si de nedorit fapte care distrug omul, sufletul lui, făcându-l de nerecunoscut.

La toate acestea, înviind Domnul din morți ne întreabă pe toți: „De ce plângeți?” (Ioan 20, 15), nu știți oare că Eu am șters lacrima durerii de pe fața tristă a acestei lumi (Apocalipsă 21, 4), nu înțelegeți că Învierea este adevărata și singura cale, care dă tuturor prin Cruce bucurie fără sfârșit, că toate s-au înnoit, și cerul și pământul și cele de dedesubt, că cele vechi au trecut?

În taina Sfintelor Paști, a biruinței Învierii și a vieții, descoperim sensul celor ce există, se întâmplă și împlinesc spre o nouă lume, a vieții și nemuririi. Înviind Domnul din mormânt, ne-a arătat puterea vieții în moartea pe care a biruit-o. O mărturisesc toți cei care L-au văzut, au vorbit cu El, s-au bucurat de El și învierea Lui, au primit taina Botezului și a Sfântului Duh pe care și noi am primit-o mărturisind că „Hristos a înviat din morți fiind început al învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20).

Sfintele Paști care ne încredințează de lumina și viața cea veșnică, ne cheamă în acest an să comemorăm 300 de ani de când sfântul martir al lui Hristos, Constantin Basarab Voievod Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, mărturisind cu prețul vieții și al sângelui credința în Învierea Domnului, s-au izbăvit pentru totdeauna de întristare. Martiriul lor este exemplul pe care suntem chemați să-l urmăm când timpul sau vremurile nu prea îndepărtate, o vor cere și de la noi.

De Sfânta Înviere, nimeni nu trebuie să fie trist. Să ne ostenim făcând și împlinind cele pentru sufletele noastre, vizitând pe cei singuri, bolnavi, triști, uitați, părăsiți, bucuria și izbăvirea de întristare să le trăim împreună în taina Bisericii și în viața noastră.

Primăvara și frumusețea ei ne întâmpină trezindu-ne pe toți la asumarea și mărturisirea crucii și Învierii Domnului. În zilele de post și rugăciune am purtat crucea și durerea cu gândul la biruința Învierii. Acum, să ne iertăm, îmbrățișându-ne unul pe celălalt, să imităm pe Mântuitorul Cel înviat, care ne întâmpină pe toți: „Bucurați-vă!”.

În această sfântă zi să redevenim purtători de lumină și bucurie veșnică, mărturisind și vestind tuturor Hristos a înviat!

Către Domnul și Mântuitorul nostru Cel ce a înviat din morți pentru voi toți, pururea rugător,

 † Corneliu

        Episcopul Hușilor.

Pastorala pascală a PS Corneliu Onilă [2013]

Iubitorului şi cinstitorului de Hristos cler,

vieţuitorilor sfintelor mănăstiri şi

tuturor evlavioşilor drept-credincioşi creştini,

Har, îndurare, pace şi bucurie de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morţi, biruind puterea şi tirania morţii, iar de la noi, vrednică şi de netăgăduit mărturie

Hristos a Înviat !

Taina învierii Domnului din morţi ne întâmpină şi în acest an, după zile îndelungate de iarnă cu frig, multe dintre ele lipsite de soare şi lumină, să ne dea curajul întăririi în credinţă, care mai mult ca niciodată se cere mărturisită şi trăită, „spre dobândirea vieţii de acum şi a celei ce va să vină“ (I Tim. 4, 8).

Paştele cel nou pe care-l trăim şi ne bucurăm de taina Învierii Domnului din morţi ne adună pe toţi cei iubitori de Dumnezeu în bisericile Lui, unde ne întâmpină vestirea îngerului care a coborât din cer la mormântul cel dătător de viaţa, spunându-ne: „Hristos a înviat! Veniţi de vedeţi locul de îngropare, nu este aici, ci a înviat precum a zis mai înainte, mergeţi şi vestiţi tuturor că a înviat din morţi!“ (Matei 28, 6-7).

După săptămâna cea mare a Sfintelor Patimi, în care omenirea a trăit cea mai dramatică şi sângeroasă faptă pe care a săvârşit-o, trădând şi condamnând la moarte pe Dumnezeu-Omul venit pentru mântuirea (salvarea) ei, ne-a răsărit în ziua Învierii bucuria cea mare, pentru că Domnul a înviat, biruind puterea răului şi a morţii.

În acest tainic şi unic eveniment minunat, să luăm ca mărturie de netăgăduit a Învierii  mormântul lui Hristos cel plin de viaţă, care şi astăzi, ca şi atunci, în Ierusalim, mărturiseşte prin lumină şi bucurie Învierea lui Hristos şi viaţa cea veşnică a tuturor celor ce cred în El.

Din viaţa şi experienţa noastră zilnică, toţi ştim că mormântul este o mărturie inatacabilă despre plecarea unui semen dintre noi, o certitudine irevocabilă legată de călătoria fiecărui om în această lume; dincolo de mormânt, credinţa şi speranţa deschid calea spre veşnicie, aceasta fiind posibilă numai prin Învierea lui Iisus Hristos.

Sfintele Evanghelii prezintă taina mormântului lui Hristos ca mărturie evidentă, clară, palpabilă şi de nezdruncinat a biruinţei învierii Lui.

După moartea Sa pe cruce, Iosif şi Nicodim împlinesc ritualul aşezării Domnului într-un mormânt nou, care se afla aproape de Golgota, într-o grădină în afara Ierusalimului, martore ale îngropării Lui fiind sfintele femei pătrunse de durerea morţii Celui nevinovat. Fapta lui Iosif şi Nicodim arată că niciun om nu este exclus de la înviere şi viaţă, pentru că unul era membru al Sinedriului, celălalt fariseu, însă în taină se ataşaseră de Domnul, săvârşind şi slujind taina mormântului, cu speranţa învierii.

Mormântul în care a fost aşezat Domnul se afla într-o grădină şi era nou; acest fapt nu este lipsit de semnificaţie, deoarece în grădina raiului a căzut primul om, neascultând de Dumnezeu, prin el venind în lume suferinţa şi moartea; Iisus Mântuitorul, înviind în grădina de pe Golgota, ne va dărui putinţa de a reintra în rai (paradis), pe care l-am pierdut.

După îngroparea Lui, mormântul este păzit de cei ce voiau să-L dea uitării, crezând că totul s-a terminat cu moartea şi îngroparea Lui. De câte ori vor încerca duşmanii Lui, de-a lungul istoriei, să lupte împotriva Adevărului, să astupe gura slujitorilor Lui, să nimicească lucrarea Bisericii…

Strădania lor va fi zadarnică însă, ca şi a celor care au pecetluit mormântul. Fapta lor s-a întors împotriva lor, ostaşii care străjuiau mormântul au văzut Învierea, fiind primii care au mărturisit minunea, răsturnând şi ruşinând minciuna şi neadevărul.

În dimineaţa Învierii, mormântul cel purtător de viaţă, foarte aproape de cetate, era gol, împreună cu giulgiurile cu care fusese înfăşurat trupul Lui, care mărturiseau că Domnul a înviat din morţi. Nimeni dintre duşmanii Lui n-au contestat că mormântul era gol, evidenţa era de netăgăduit.

Mormântul gol, prezent până astăzi, ne mărturiseşte despre Înviere, ca eveniment istoric petrecut şi care până la sfârşitul veacurilor ne va chema să trăim noua realitate: aşa cum Hristos a înviat, fiind începutul învierii celor adormiţi, lăsând în urma Sa un mormânt gol, în acelaşi fel vor învia şi cei adormiţi şi ei vor părăsi mormintele lor. „Însuşi Domnul, întru poruncă, Se va coborî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi“ (I Tesal. 4, 16).

Drept-credincioşi creştini,

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos o mărturiseşte mormântul Lui aflat în Biserica Învierii din cetatea Ierusalimului, dar şi cei care L-au urmat şi au crezut în El şi L-au întâmpinat după Înviere. Prin mărturia lor credem şi noi în Înviere şi mărturisim în aceste zile sfinte că El a înviat din mormântul cel plin de lumină şi slavă, aducându-ne bucuria cea mare a vieţii veşnice.

Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662) ne arată înţelesul tainic al mormântului, spunând că „mormântul şi crucea Domnului sunt nedespărţite, fiindcă prin acestea cunoaştem pe Iisus (Cuvântul), căci fără acestea înţelegerea Lui mai presus de cuvinte ne rămâne necuprinsă“ (Filocalia, vol. 2, p. 166, Bucureşti, 1993).

Sărbătoarea Sfintelor Paşti urmează unei perioade de pocăinţă a Postului Mare, prilej de cercetare a propriei vieţi, de cugetare şi problematizare a scopului vieţii noastre. Fiecare este chemat astăzi să descopere puterea Învierii şi a  iertării, să trăiască creştineşte prin ascultare de Biserica Celui ce a înviat din morţi şi prin împlinirea binelui, de care este mare nevoie.

În cei douăzeci de ani de libertate, nu ne-am descoperit ca slujitori ai binelui şi dreptăţii, ci, din nefericire, constatăm mereu multă îndărătnicie la cuvântul şi chemarea Mântuitorului Hristos, nerecunoştinţă şi neimplicare în a împlini binele. Lipsa responsabilităţii şi asumării este mereu prezentă. Profitul fără muncă cinstită şi înşelăciunea ne dezumanizează zilnic.

De aceea, sfânta zi a Învierii Domnului care ne întâmpină astăzi trebuie să ne dea puterea de a fi purtători de lumină şi de bucurii. „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!“ (Efes. 5, 8). Ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, gustăm din izvorul cel de viaţă, spre viaţă, din lumina Lui devenim purtători de lumină, într-o lume în care întunericul, minciuna, calomnia, răutatea şi necredinţa sunt dominante.

Întoarceţi-vă către viaţă, părăsiţi calea morţii, fiţi iubitori de cel în suferinţă, ajutaţi-l, încurajaţi-l, călăuziţi-l pe calea Învierii şi a vieţii!

Învierea Domnului este sensul şi existenţa Bisericii. Fără Înviere totul este absurd şi fără sens. „Împotriva adevărului nu avem nicio putere“ (2 Cor. 13, 8). El biruieşte, şi cei ce mărturisesc adevărul şi Învierea umblă în lumină, fiind biruitorii morţii şi întunericului. „Cei care neagă învierea luptă împotriva Bisericii şi crucii lui Hristos, având ca sfârşit apropiat pieirea“ (Fil. 3, 20). Noi, cei ce-L urmăm şi la taina Învierii Lui participăm, „aşteptăm să intrăm în cetatea cea din ceruri, noul Ierusalim, unde ne aşteaptă Cel ce a biruit moartea, fiind Domnul domnilor“ (Apoc. 3,12).

Ziua Învierii este ziua biruinţei lui Hristos şi a noastră, a celor ce suntem chemaţi să mergem la mormântul Lui cel purtător de viaţă, ca raiul înfrumuseţat, şi, primind lumina, să o dăruim celor din umbră şi întuneric, fiind purtători de lumină şi mare bucurie.

Încredinţaţi de puterea Învierii, să ne mângâiem iertându-ne unul altuia, să mergem spre o viaţă nouă plină de lucrarea şi puterea Luminii care a strălucit din mormânt. În aceste zile de bucurie a biruinţei, a curajului şi reînvierii în credinţă, să ne mărturisim credinţa cu salutul nădejdii,

Hristos a înviat !

Către Mântuitorul Iisus Cel mort şi înviat mereu pururea rugător pentru voi toţi,

† CORNELIU,

EPISCOPUL HUŞILOR

Scrisoarea pastorală a PS Corneliu Onilă la Nașterea Domnului [2012]

 

† C O R N E L I U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

EPISCOP AL STRĂVECHII EPISCOPII
A HUŞILOR,

Iubitorului de Hristos cler,
monahilor şi monahiilor care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu
şi la toţi dreptmăritorii creştini:

Har, milă, pace şi iertare de păcate
de la Cel născut pentru noi şi pentru mântuirea (salvarea) noastră,
iar de la noi bucurie şi binecuvântare!

Fericita zi a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne-a adunat pe cei iubitori de Dumnezeu şi conştienţi de sensul vieţii noastre, să-L întâmpinăm prin credinţă, invitându-L să intre în sufletele şi viaţa noastră.

Astăzi, cele de Dumnezeu promise, de veacuri aşteptate şi cu mult dor de prooroci, drepţi şi sfinţi dorite, se împlinesc. Cel nevăzut şi veşnic ia chip omenesc prin naşterea din Fecioară în timp şi din dragoste nesfârşită pentru noi, oamenii, acceptă starea de umilinţă pentru a înnoi şi schimba firea noastră. „Cerul şi pământul astăzi după prooroci să se veselească; îngerii cu oamenii duhovniceşti să prăznuiască; Dumnezeu în trup S-a arătat celor ce stăteau în întuneric şi umbră, născându-se din Fecioara Maica; peştera şi ieslea L-au primit, păstorii Betleemului vestesc minunea; magii de la Răsărit aduc daruri, iar noi să-i aducem împreună cu îngerii; slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, că a venit şi ne-a mântuit pe noi din robia vrăjmaşului“ (Stihiră la Litie din Mineiul lunii decembrie).

Această strofă plină de teologie şi adâncă învăţătură ne explică taina sfintei şi marii sărbători a Naşterii Mântuitorului nostru, evocând treptat participarea întregii creaţii la acest moment unic al istoriei omenirii, întruparea lui Dumnezeu şi venirea Lui pe acest pământ.

Această venire a Lui printre noi a fost pregătită secole întregi prin cercetarea neamului omenesc treptat, etapizat şi cu îndelungă răbdare, aşa cum a rezumat marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe chipuri şi feluri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, prin Care a făcut veacurile, Care fiind strălucirea ipostasului Său ţine toate cu Cuvântul puterii Sale“ (Evrei 1, 1-2).

Secolele omenirii în aşteptarea venirii Mântuitorului au fost secole marcate de lupte pentru subzistenţă, de năvăliri şi războaie, de asupriri şi nedreptate, de aceea văzând Bunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu cum se chinuia omenirea, L-a trimis pe Iisus Hristos Mântuitorul în lume, taina venirii Lui începând în oraşul Nazaret, iar astăzi desăvârşindu-se în vechiul oraş Betleem, care primeşte într-o peşteră pe Cel ce a zidit şi poartă de grijă întregii creaţii.

Astăzi să mărturisim împreună cu Sfântul prooroc Isaia: „Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui Înger de mare sfat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie“ (Isaia 9, 5).

Născându-se Cel veşnic, Mântuitorul lumii, neamul omenesc la ceruri se înalţă, steaua străluceşte în noaptea rătăcirii şi întunericului, păstorii primesc taina credinţei, magii îi aduc daruri, iar îngerii cu oamenii vestesc bucuria cea mare că „poporul care locuia în întuneric a văzut lumină mare, iar celor ce erau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a strălucit“ (Isaia 9, 1).

Îngerul Domnului descoperă taina de puţini ştiută, dar de Dumnezeu pregătită şi omenirii astăzi în Betleem arătată: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul“ (Luca 2, 9-11).

Deci cele întâmplate atunci, le trăim în fiecare an, pentru că ele, cele împlinite pentru noi, sunt momente de schimbare şi înnoire a propriei vieţi.

În secolul al IV-lea după Naşterea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte apropierea lui Dumnezeu către noi arătând prin cuvinte dumnezeieşti sensul celor ce astăzi în Betleem s-au împlinit astfel: „Dumnezeu a venit la noi, Când S-a arătat pe pământ pogorându-se din ceruri, Şi-a asumat toată îndreptarea neamului omenesc, îndreptând şi înnoind firea noastră, unindu-o cu Sine. Căci atunci când Dumnezeu este împreună cu oamenii, ei nu trebuie să se mai teamă pentru că cele vechi s-au risipit, raiul cel dorit se deschide, îngerii coboară pe pământ, noi la ceruri ne înălţăm, cetele sfinţilor se înmulţesc, iar bucuria ia locul jalnicei întristări“ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, tradus din limba greacă de pr. prof. D. Fecioru, Bucureşti, 2002).

Mântuitorul Iisus Hristos vine la noi pentru a ridica neamul nostru omenesc din tragedia înstrăinării de Dumnezeu, pe cel ce era în stricăciune, pe cel lipsit de viaţa dumnezeiască îl înnoieşte, pentru a deveni făptură nouă prin taina naşterii celei de a doua şi prin primirea Duhului Celui Sfânt.

Iubiţii mei fraţi şi surori în Mântuitorul Hristos,

Aşa cum rezumă un alt mare Părinte al Bisericii lui Hristos, contemporanul Sfântului Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin: „Naşterea lui Hristos se împlineşte în ziua în care Adevărul a răsărit fiind purtat în braţe de Fecioara Maria. Spre binele cui a venit El în lume într-o atât de mare smerenie? El S-a arătat pentru tine pe pământ, S-a înfăşat în scutece, a fost aşezat în iesle, El, Care conduce lumea, nu a găsit un loc între oameni pentru a se naşte. S-a născut din Tatăl mai-nainte de veci, fără mamă şi din mamă astăzi, fără tată. De ce te minunezi? Nu poţi să înţelegi? Ridică-ţi gândirea la Dumnezeu şi piere cauza minunării. Crede ceea ce S-a făcut! Nu te ruşina că Dumnezeu S-a smerit, ci de acum El va sta deasupra noastră, conducând căile noastre, nu vom mai rătăci; mergând prin El, către El, să ne bucurăm înnoind firea şi ridicându-o astfel să ne înălţăm“ (Fericitul Augustin, La ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, J.P. Migne Patrologiae cursus completus, series Latina, tomus XXXVIII, col. 995-1021).

Sensul marii sărbători pentru noi este să înnoim firea noastră marcată de multe slăbiciuni şi triste stări nefireşti. Trăim la peste 2000 de ani de la cele petrecute atunci şi fiecare zi devine pentru mulţi dintre noi, zi de tristeţe şi grea încercare.

Credinţa şi roadele ei sunt doar forme uşoare şi ieftine de părelnică religiozitate. Nerecunoştinţa, răutatea, ipocrizia, minciuna, calomnia sunt promovate şi propagate cu neruşinare şi iresponsabilitate.

Mulţime mare de oameni bătrâni şi neputincioşi, din nefericire, acum culeg roadele unei totale indiferenţe şi neimplicări în educarea creştină a propriilor copii, în trecut, care se manifestă acum lipsiţi de orice sentiment uman, trădând şi fireasca lege a recunoştinţei faţă de cei ce i-au născut şi crescut, părăsindu-i şi uitându-i definitiv.

Durerile acestui popor se vor amplifica atâta timp cât el, se va depărta de Dumnezeu, de sărbătorile noastre sfinte, de colindul sfânt, de recunoştinţă şi de viaţă izvorâtă din credinţă, care disciplinează şi responsabilizează omul.

Anul care peste câteva zile se încheie a fost un an greu cu încercări mari, de la criza economică la cea materială şi morală, care este cauza tuturor crizelor.

Un an cu secetă prelungită, cu roade puţine, cu scăderea numărului naşterilor de prunci, cu plecarea multor semeni ai noştri din această lume, un an care cere să ne revenim din starea de indiferenţă, necredinţă, păgânătate şi nepăsare.

Atâta timp cât nu alegem calea vieţii, calea Bisericii, care este binecuvântare, mângâiere, încurajare, totul va fi fără sens.

Atâta timp cât satele noastre vor fi biciuite de patima beţiei, din cauza căreia sărăcia, lipsa de educaţie, lenea, nepăsarea, uşurătatea sunt mereu prezente, să nu ne aşteptăm la timpuri mai bune.

Iisus Mântuitorul ne vorbeşte mereu în Biserica Lui, în privirea sfinţilor, a copiilor nevinovaţi, a lacrimilor celor bătrâni şi lipsiţi de ajutor, chemându-ne la împlinirea faptei celei bune care ne mântuieşte şi ne aşează în veşnica lui împărăţie.

Acum, este timpul întoarcerii la Dumnezeu. Înţelepţiţi-vă, curăţaţi-vă, apropiaţi-vă de Dumnezeu prin schimbarea propriei vieţi, bateţi la uşa Bisericii Lui şi vi se va deschide! Naşteţi şi creşteţi copii în frica lui Dumnezeu. Bucuraţi-vă de glasul primului vestitor al Naşterii Celui veşnic!

După perioada de aşteptare prin postul şi disciplinarea propriei vieţi timp de 40 de zile, astăzi să ne bucurăm de sărbătoare! Să nu uităm pe cel singur şi trist, bolnav şi părăsit, străin şi flămând, ci sărbătoarea de astăzi să o prefacem în zi pentru sufletul nostru care trebuie mântuit!

Anul 2013 îl aşezăm sub purtatea de grijă a lui Dumnezeu, iar noi să arătăm că suntem creştini dreptmăritori prin faptă şi cuvânt!

Vă doresc tuturor sărbători binecuvântate, pacea Mântuitorului să vă însoţească, bucuria Naşterii Lui să vă umple viaţa, lumina stelei să vă strălucească adâncul fiinţei, darurile magilor aduse Lui, să vă fie dar de viaţă nouă spre binecuvântare şi milă, de la izvorul milei, întru înnoirea vieţii!

Către Hristos Mântuitorul Cel Născut în Betleem mereu rugător pentru fiecare dintre voi,

CORNELIU
EPISCOPUL HUŞILOR