Pastorala pascală a PS Dr. Petroniu Florea [2015]

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului,

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioși,
Hristos a înviat!

Ne bucurăm și anul acesta de marele praznic al Sfintelor Paști, când moartea, vrăjmașul de temut al neamului omenesc, a fost biruită o dată pentru totdeauna, prin învierea Domnului Hristos din morți.

Dacă în pastorala de anul trecut de la Sfintele Paști am prezentat procesul Mântuitorului, în cuvântul de astăzi vom vorbi despre guvernatorul Iudeii, cel care L-a judecat și condamnat la moarte pe Domnul Hristos.

Fără îndoială, Ponțiu Pilat este unul dintre cele mai cunoscute personaje din istoria umanității, pe care îl întâlnim în paginile Sfintei Scripturi și al cărui nume este pomenit în toate bisericile la Sfânta Liturghie, precum și la alte sfinte slujbe la care se citește Simbolul Credinței, dar și în rugăciunile particulare ale oricărui creștin care rostește Crezul.

De asemenea, expresia „s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont” este extrem de răspândită și utilizată în întreaga lume. În pofida acestui fapt, se cunosc foarte puține amănunte despre viața enigmaticului personaj. Întrucât multe date din biografia lui Pilat sunt incerte, iar altele de-a dreptul contradictorii, informațiile care circulă dau loc la tot felul de speculații, uneori fanteziste, care îl fac și mai controversat.

Pornind de la anumite mărturii contemporane cu Ponțiu Pilat despre viața acestuia, dar și de la alte surse de informare ulterioare, am alcătuit o scurtă biografie a renumitului prefect al Iudeii, care sperăm să fie cât mai aproape de adevăr, care de multe ori este extrem de greu de aflat, iar alteori dificil ori chiar imposibil de pătruns cu mintea, într-o lume pervertită de păcat.

Un exemplu tipic în acest sens îl întâlnim tocmai în discuția purtată de Domnul Hristos cu Ponțiu Pilat, în care Mântuitorul a afirmat: „«Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr», iar Pilat L-a întrebat: «Ce este adevărul?»” (Ioan 18, 37-38).

Conform unei vechi tradiții, Ponțiu Pilat s-a născut în localitatea Bisenti, din regiunea Samnit, astăzi Abruzzo, din Italia Centrală, unde se află ruinele unui edificiu roman cunoscut drept „Casa lui Pilat”. S-a mai afirmat de asemenea că acesta ar fi venit pe lume în satul Fortingall, din zona Perthshire, Scoția, ca fiu nelegitim al unui ambasador roman, dar și că ar fi văzut pentru prima dată lumina zilei într-o localitate din Spania, ori din Germania.

Unii cercetători consideră că guvernatorul Iudeii aparținea neamului Ponti, vechi nume de familie întâlnit în regiunea Samnit.

Pentru prenumele „Pilat” există mai multe variante de traducere din limba latină. Pe de o parte, acesta poate deriva din „pileatus”, care înseamnă „cel ce poartă pe cap o bonetă roșie”, denumire utilizată pentru sclavii eliberați, ceea ce ar denota că printre înaintașii procuratorului Iudeii ar fi existat un sclav eliberat.

Pe de altă parte, acest nume poate proveni din „pilum”, care înseamnă „lance”, și ne indică faptul că judecătorul Domnului Hristos ar fi fost fiul unui ofițer roman decorat cu lancea de onoare.

„Pilum” se mai poate traduce și prin „om destoinic în a mânui lancea”, arma prin excelență a legionarului roman, care poate să însemne că Pilat ar fi fost militar, iar la sfârșitul carierei a fost numit guvernator al Iudeii, regiune specială în cadrul Imperiului Roman, unde calitățile de administrator ale reprezentantului Romei trebuiau dublate de cele de militar chemat să asigure ordinea amenințată în permanență.

Ponțiu Pilat a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeii, fiind numit în această funcție în anul 26 d. Hr. de către împăratul Tiberiu (14-37 d. Hr.), foarte probabil la propunerea lui Lucius Aelius Sejanus, comandantul cohortelor pretoriene, garda personală a împăratului, care era considerat mâna dreaptă a lui Tiberiu.

Pilat a fost însoțit în Iudeea de către soția sa, Claudia Procula, cu care se presupune că ar fi avut un fiu, care a murit de mic.

Reședința oficială a guvernatorului Iudeii se găsea în Cezareea, pe malul Mării Mediterane. Orașul fusese ridicat între anii 22 și 10 î. d. Hr. de către regele Irod cel Mare pe ruinele unui vechi port fenician, la o distanță de 120 km de Ierusalim, capitala religioasă a provinciei, unde se afla templul și își aveau reședința arhiereul sau marele preot și sinedriul. Prefectul locuia, probabil, în palatul pe care Irod îl construise inițial pentru familia sa.

La marile sărbători religioase iudaice guvernatorul se deplasa la Ierusalim pentru a supraveghea păstrarea ordinii de către miile de pelerini, dar și pentru a înmâna arhiereului veșmintele sacre, păstrate de romani în fortăreața Antonia, ca semn al dependenței imperiale.

Pe lângă faptul că L-a judecat și condamnat la moarte prin răstignire pe Mântuitorul lumii, Ponțiu Pilat a rămas faimos în analele istoriei prin gafele pe care le-a făcut în calitate de prefect al Iudeii.

În anul 26, la adăpostul nopții, Pilat a introdus în Ierusalim stindardele care purtau chipul împăratului, lucru evitat de prefecții dinaintea lui. Actul său a fost interpretat ca o frondă la adresa credinței localnicilor, care interzicea cu strictețe amplasarea în Ierusalim, orașul lor sfânt, a oricărui portret.

Iudeii au protestat printr-o delegație numeroasă trimisă la Cezareea, unde se afla guvernatorul. Pilat le-a respins cererea, pentru a nu aduce jignire Cezarului. Evreii din delegație au înconjurat palatul guvernatorului și s-au aruncat cu fața la pământ, iar vreme de cinci zile și cinci nopți au rămas în această poziție, în semn de protest.

În cea de-a șasea zi prefectul s-a așezat pe jilțul de judecător din marele hipodrom, unde i-a chemat pe iudei, care au fost imediat împresurați de soldații săi. Pilat i-a amenințat că dacă nu acceptă portretele împăratului le va tăia pe loc capetele, poruncind soldaților să-și scoată săbiile din teacă. Atunci, într-un gest spontan, de parcă ar fi fost înțeleși, iudeii s-au aruncat cu fața la pământ și și-au dezvelit cefele, strigând cât îi ținea gura că preferă să moară decât să-și încalce legile. Impresionat de acest gest, Pilat a cedat și a dat ordin să fie retrase numaidecât toate portretele Cezarului din Ierusalim.

Întrucât alimentarea cu apă a Ierusalimului lăsa mult de dorit, Pilat a hotărât să construiască un nou apeduct în partea de sud a orașului, prin care să aducă apă de izvor până la templu. Pentru realizarea proiectului era nevoie de o sumă mare de bani, iar prefectul a decis să folosească în acest scop și bani din tezaurul templului. Văzând că vistieria templului se golea, preoții au ațâțat poporul, iar când prefectul a venit la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători, mii de oameni s-au răzvrătit, proferând insulte la adresa înaltului funcționar roman. Guvernatorul a ordonat intervenția armatei, iar revolta a fost înăbușită în sânge.

Ponțiu Pilat a expus în palatul regelui Irod din Ierusalim, pe care îl folosea ca reședință personală în acest oraș, câteva scuturi aurite cu inscripții religioase la adresa împăratului Tiberiu, pe care religia oficială romană îl socotea de natură divină. Evreii s-au indignat, pentru că aceste inscripții erau dedicate altei divinități decât Dumnezeului lui Israel, în cetatea lor sfântă.

Locuitorii orașului și-au manifestat nemulțumirea, trimițând o delegație la prefect, cu scopul de a-l convinge să retragă scuturile aurite din palat, însă fără nici un rezultat. Protestul a devenit general, iar iudeii s-au plâns direct Romei, încât împăratul Tiberiu i-a poruncit lui Pilat să mute scuturile respective în templul lui Augustus din Cezareea.

În vara anului 36, un presupus profet din Samaria a îndemnat locuitorii zonei să urce pe Muntele Garizim, care se bucura în rândul samarinenilor de faima unui munte sfânt, pentru a le arăta vasele sfinte îngropate acolo de Moise, care le-ar fi permis să celebreze cultul cel adevărat. Localnicii i-au dat crezare, iar în ziua în care s-a hotărât dezgroparea odoarelor, o mulțime de oameni s-a adunat în târgul Tirathaba, la poalele muntelui.

Auzind de această adunare, care se presupunea că era îndreptată contra stăpânirii romane, în momentul în care a început urcușul, Pilat le-a ieșit în întâmpinare cu trupe bine înarmate, care au împrăștiat cu lăncile mulțimea, capturând și executând căpeteniile. Încleștarea a fost un adevărat masacru.

Samarinenii au trimis o solie la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, pentru a se plânge de măcelul săvârșit de Pilat. Acesta l-a însărcinat pe prietenul său, Marcellus, să se ocupe de guvernarea Iudeii și i-a poruncit lui Pilat să se înfățișeze înaintea Cezarului, pentru a da socoteală de acuzațiile pe care i le aduceau samarinenii. Pilat a pornit spre Roma, însă înainte de a ajunge în Orașul Etern, la mijlocul lunii martie a anului 37 împăratul Tiberiu a murit, în locul lui fiind ales Caligula.

În privința sfârșitului lui Ponțiu Pilat există numeroase versiuni, dintre care vom prezenta câteva, fără a ști însă cu certitudine care este cea adevărată, ori dacă vreuna se apropie de adevăr.

După unele relatări, fostul prefect al Iudeii a fost condamnat la moarte de împăratul Caligula pentru faptele sale, după altele a fost asasinat de evreii din Roma. Unii afirmă că succesorul lui Tiberiu l-a exilat în Galia, unde s-ar fi sinucis. Alții pretind că şi-ar fi pus singur capăt zilelor înainte de a fi judecat de către noul împărat, iar trupul său neînsufleţit ar fi fost aruncat în apele Tibrului, la Roma.

Conform unor legende medievale, după ce s-a sinucis, trupul i-a ajuns în Elveția de astăzi, într-un loc care îi poartă de atunci numele, existând trei variante în acest sens: Pilatusberg, pe înălțimile Lucernei; Masivul lui Pilat, la sud de Muntele Saint-Ettiene; precum și Muntele lui Pilat, în apropiere de Lucerna.

După alte izvoare, Pilat ar fi fost exilat în Galia, unde ar fi trăit până la moarte.

Unii cercetători afirmă că întrucât împăratul Tiberiu a murit înainte ca Pilat să i se înfățișeze, acesta nu a mai trebuit să dea socoteală pentru faptele sale ca prefect, din moment ce acela pe care îl reprezentase și în fața căruia răspundea încetase din viață.

De asemenea, o plângere adresată noului împărat împotriva lui ar fi fost zadarnică, întrucât Caligula și-a început domnia prin decretarea unei amnistii generale. În această situație, fostul prefect ar fi abandonat cariera politică, retrăgându-se în Sicilia, unde avea o moșie, și câte zile a mai avut, s-a întreținut din vânzarea grâului pe care îl cultiva aici.

Tradiția creștină apocrifă vorbește despre convertirea lui Ponțiu Pilat, care după ce ar fi îmbrățișat credința creștină, ar fi suferit moarte martirică în timpul persecuției anticreștine declanșate de împăratul Nero, fiind primit în cer de Domnul Hristos.

Pornind de la această tradiție și considerând că judecătorul Mântuitorului lumii este un instrument prin care s-a realizat mântuirea, Biserica Etiopiană, care nu se află în comuniune cu Bisericile Ortodoxe, l-a trecut pe Pilat în rândul sfinților, sărbătorindu-l în 25 iunie, împreună cu soția sa, Claudia Procula.

Întrucât soția lui Pilat i-a trimis acestuia, în timpul procesului Mântuitorului, mesajul: „Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că astăzi mult am pătimit în vis din pricina Lui” (Matei 27,19), încercând prin aceasta să Îl salveze pe Domnul Hristos de la moarte și pornind de la informația că aceasta s-a botezat, a devenit uceniță a Sfinților Apostoli și a îndurat nenumărate suferințe pentru credința în Iisus Hristos, Biserica Greacă o numără pe Claudia Procula printre sfinți, cu dată de prăznuire în 27 octombrie.

Iubiţi fii sufleteşti,

Dacă din cuvântul de astăzi am constatat cât de greu este uneori să cunoaștem anumite realități ale acestei lumi, precum și să distingem adevărul de plăsmuire, înțelegem atunci cât de important este că Domnul Hristos, „Adevărul” cel veșnic, S-a revelat pe Sine, precum Însuși a afirmat: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6).

În consecință, să nu căutăm mai mult decât este necesar să aflăm diverse taine ale acestei lumi, care nu mântuiesc pe nimeni, ci satisfac doar simpla curiozitate, ci să ne străduim din răsputeri să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să Îi împlinim poruncile, pentru că numai așa vom dobândi viața de veci în împărăția cerurilor, după cum i-a spus Domnul Hristos lui Dumnezeu Tatăl când se ruga în Grădina Ghetsimani: „Viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător,

†Petroniu,
Episcopul Sălajului.

Pastorala pascală a PS Petroniu Florea [2014]

Pastorală la Învierea Domnului,
Zalău, 2014

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!

Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să prăznuim din nou marea sărbătoare a învierii Domnului Hristos din morți. Astăzi ne bucurăm de biruința vieții asupra morții, zilele trecute însă ne-am întristat, pentru că, prin arestarea și condamnarea Mântuitorului la moarte, oamenii și-au dovedit răutatea cu care au răspuns marii iubiri a lui Dumnezeu manifestată față de om și lume.

Sfântul evanghelist Ioan a afirmat „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul” (Ioan 3, 16-17). Domnul Hristos a spus și El: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, Eu nu-l judec; că n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47), referindu-se la perioada petrecută de El pe pământ în calitate de Mântuitorul al lumii.

Chiar dacă Domnul Hristos a săvârșit nenumărate fapte bune în timpul activității Sale publice și nu a judecat pe nimeni, El Însuși a fost judecat, de aceea în cuvântul nostru de astăzi vom prezenta procesul Mântuitorului.

După ce a fost arestat în Grădina Ghetsimani, Domnul Hristos a fost dus la arhiereul Anna, socrul lui Caiafa. „Arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Săi şi despre învăţătura Sa. Iisus i-a răspuns: «Eu i-am vorbit lumii pe faţă. Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii, şi nimic n-am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia ştiu ce am vorbit Eu». Şi zicând El acestea, unul dintre slujitorii care stăteau de faţă I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: «Aşa-i răspunzi Tu arhiereului?». Iisus i-a răspuns: «Dacă am vorbit rău, mărturiseşte ce-a fost rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?». Atunci Anna l-a trimis legat la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii” (Ioan 18, 19-24 și Matei 26, 57).

Iar „arhiereii şi tot sinedriul căutau mărturie împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, dar nu găseau. Că mulţi mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Şi ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: «Noi l-am auzit spunând aşa: Voi dărâma acest templu făcut de mână şi în trei zile voi clădi altul, nefăcut de mână»” (Marcu 14, 55-58).

Mărturia pomenită aici pornește într-adevăr de la cuvintele Domnului Hristos rostite după ce a izgonit negustorii din templul din Ierusalim: „Dărâmaţi templul acesta şi-n trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Mântuitorul însă nu a afirmat că El va dărâma templul, ci i-a îndemnat pe evrei să o facă și nu a pomenit nimic despre vreun templu făcut sau nefăcut de mână omenească. Sfântul Ioan evanghelistul ne lămurește faptul că Domnul Hristos „vorbea despre templul trupului Său. Deci, când a înviat din morţi, ucenicii Săi şi-au adus aminte că El zisese aceasta şi au crezut cuvântului pe care-l spusese Iisus” (Ioan 2, 21-22).

Atunci „sculându-se arhiereul în mijloc, L-a întrebat pe Iisus, zicând: «Nimic nu răspunzi la tot ce mărturisesc aceştia împotriva ta?». Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: «Eşti tu Hristosul, fiul Celui-Binecuvântat?». Iar Iisus i-a zis: «Eu sunt, şi-L veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului». Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: «Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit blasfemia! Ce părere aveţi?». Iar ei toţi au judecat că este vrednic de moarte” (Marcu 14, 60-64).

Căpeteniile evreilor căutau de multă vreme să Îl omoare pe Domnul Hristos. Astfel, după ce l-a tămăduit pe paraliticul de la Vitezda în zi de sâmbătă, „iudeii Îl prigoneau și căutau să Îl omoare” (Ioan 5, 16). Mântuitorul însă le-a spus: „Voi căutaţi să Mă ucideţi, pe Mine, Omul care v-am grăit adevărul pe care de la Dumnezeu l-am auzit, pentru că întru voi cuvântul Meu nu-şi află loc” (Ioan 8, 37 și 8, 40).

De asemenea, când Domnul Hristos a afirmat: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu, iudeii se certau între ei, zicând: «Cum poate acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?».

Şi, după aceasta, Iisus umbla prin Galileea; că nu voia să umble prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L omoare” (Ioan 6, 51-52 și 7, 1). Soarta Mântuitorului fusese definitiv pecetluită cu o zi înaintea intrării Sale triumfale în Ierusalim, după ce l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morţi, pentru că „mulţi dintre iudeii care văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus. Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Deci din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L omoare” (Ioan 11, 45-48 şi 53).

Vineri, „când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii, şi L-au dus pe Iisus în sinedriul lor şi I-au zis: «Spune-ne nouă dacă eşti tu Hristosul». Şi El le-a zis: «Dacă vă voi spune, nu veţi crede; dar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde şi nici nu Mă veţi elibera. De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu».

Iar ei cu toţii au zis: «Aşadar, tu eşti Fiul lui Dumnezeu?». Şi El le-a zis: «Voi o spuneţi, că Eu sunt». Şi ei au zis: «Ce trebuinţă mai avem de mărturie? Că noi înşine din gura Lui am auzit-o!». Şi sculându-se toată mulţimea acestora, L-au dus în faţa lui Pilat. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile, aşa că a ieşit Pilat la ei, afară, şi le-a zis: «Ce învinuire-I aduceţi acestui om?». Ei i-au răspuns, zicând: «Dacă acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi predat». Pilat le-a zis: «Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră!».

Iudeii însă i-au zis: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni»” (Luca 22, 66-71; 23, 1 și Ioan 18, 28-31), arătând fără echivoc faptul că ei voiau ca Domnul Hristos să fie condamnat la moarte. Chiar dacă Mântuitorul fusese deja osândit de evrei la pedeapsa capitală, întrucât Palestina era provincie romană, această sentință putea fi dată numai de oficialii imperiali, motiv pentru care iudeii o și solicitau din partea guvernatorului roman.

Aflându-le dorința, Ponțiu Pilat i-a întrebat ce fapte grave a săvârșit Cel învinuit, iar evreii „au început să-L pârască, zicând: «Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicându-L să dea dajdie cezarului şi zicând că El este Hristos Împărat»” (Luca 23, 2).

Ura conducătorilor evreilor față de Domnul Hristos și reaua lor credință au fost dovedite încă o dată prin acuzele false aduse împotriva Acestuia în fața guvernatorului Pilat. În ceea ce privește prima învinuire, vom relata două episoade din Sfânta Scriptură. Fariseii, care voiau să-L prindă pe Mântuitorul în cuvânt, L-au întrebat: „Spune-ne nouă: Ce părere ai, se cuvine să dăm dajdie cezarului, sau nu? Dar Iisus, cunoscându-le vicleşugul, le-a răspuns: «De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul dajdiei». Iar ei I-au adus un dinar. Şi Iisus le-a zis: «Ale cui sunt efigia şi inscripţia de pe el?».

Ei au zis: «Ale cezarului». Atunci El le-a zis: «Daţi-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!». Şi auzind ei acestea, s-au minunat; şi, lăsându-L, s-au dus” (Matei 22,17-22). Într-o zi, când Domnul Hristos a intrat cu Sfinții Apostoli în Capernaum, „s-au apropiat de Petru cei ce strâng dajdia şi i-au zis: «Învăţătorul vostru nu plăteşte dajdia?». «Ba da», a zis el. Şi intrând el în casă, Iisus i-a luat-o înainte, zicând: «Ce părere ai, Simone, regii pământului de la cine iau dajdie sau bir, de la fiii lor, sau de la străini?».

El I-a zis: «De la străini». Iar Iisus i-a zis: «Iată dar că fiii sunt scutiţi. Dar ca să nu le fim lor piatră de poticnire, mergi la mare, aruncă undiţa, ia peştele care va ieşi întâi şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir. Pe acela luându-l, dă-l lor, pentru Mine şi pentru tine»” (Matei 17, 24-27).

Din cele două exemple prezentate constatăm faptul că Mântuitorul i-a îndemnat pe evrei să plătească dajdie față de stăpânirea romană și El Însuși plătea birul respectiv, încât acuza care I-a fost adusă, cum că îi răzvrătește pe iudei și îi împiedică să-și achite dările către vistieria imperială, era total neîntemeiată.

În privința celei de a doua învinuiri, Domnul Hristos nu a afirmat nici o dată despre Sine că este împărat. Natanael I-a spus când L-a cunoscut: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!” (Ioan 1, 49), iar evreii L-au aclamat la intrarea triumfală în Ierusalim, zicând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).

De asemenea, când „Pilat a intrat în pretoriu şi L-a întrebat pe Iisus: «Tu eşti împăratul Iudeilor?», Iisus i-a răspuns: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?». Pilat a răspuns: «Nu cumva sunt eu iudeu? Neamul Tău şi arhiereii mi Te-au predat. Ce-ai făcut?». Iisus a răspuns: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu le fiu predat iudeilor. Dar împărăţia Mea nu este de aici». Atunci Pilat I-a zis: «Aşadar, eşti Tu împărat?».

Răspuns-a Iisus: «Tu o spui, că Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr; tot cel ce este dintru adevăr ascultă glasul Meu». Pilat i-a zis: «Care este adevărul?». Şi, zicând aceasta, a ieşit iarăşi la Iudei şi le-a zis: «Eu nu găsesc în El nici o vină». Dar ei stăruiau, zicând că El întărâtă poporul învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Iar când Pilat a auzit aceasta, a întrebat dacă omul este galileean.

Și aflând că este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzându-L pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L vadă, fiindcă auzise de El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L cu înverşunare.

Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-au trimis înapoi la Pilat. Şi chiar în ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, că mai înainte erau duşmani unul altuia. Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, a zis către ei: «Pe omul acesta L-aţi adus la mine ca pe unul ce răzvrăteşte poporul; şi iată că eu, cercetându-L în faţa voastră, în omul acesta n-am găsit nici o vină din cele pe care voi le aduceţi împotrivă-I; şi nici Irod, căci L-a trimis îndărăt la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte»” (Ioan 18, 33-38 și Luca 23, 5-15).

„Iar la sărbătoarea Paştilor, guvernatorul avea obiceiul să-i elibereze mulţimii un întemniţat, pe care-l voiau ei. Şi aveau atunci un întemniţat vestit, care se numea Baraba, închis împreună cu nişte răsculaţi care în răscoală săvârşiseră omor. Deci, adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: «Pe care vreţi să vi-l eliberez: pe Baraba, sau pe Iisus căruia I se spune Hristos?». Fiindcă ştia că din invidie i L-au dat în mână. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.

Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis: «Pe care din cei doi vreţi voi să vi-l eliberez?». Iar ei au răspuns: «Pe Baraba!». Şi Pilat le-a zis: «Dar ce să fac eu cu Iisus căruia I se spune Hristos?». Toţi au răspuns: «Să fie răstignit!». Pilat a zis din nou: «Dar ce rău a făcut?». Ei însă mai tare strigau, zicând: «Să fie răstignit!». Pilat însă căuta să-L elibereze pe Iisus; dar iudeii strigau, zicând: «Dacă Îl eliberezi, nu eşti prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului».

Atunci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, ca la al şaselea ceas; şi le-a zis iudeilor: «Iată, împăratul vostru!». Atunci ei au strigat: «Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!». Pilat le-a zis: «Pe împăratul vostru să-L răstignesc?». Arhiereii au răspuns: «Nu avem împărat decât pe cezarul». Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia.

Voi veţi vedea. Iar tot poporul, răspunzând, a zis: «Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!». Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, după ce L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus pe cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, latineşte şi greceşte. Atunci arhiereii i-au zis lui Pilat: «Nu scrie: împăratul Iudeilor, ci că el a zis: Eu sunt împăratul iudeilor». Pilat a răspuns: «Ce-am scris, am scris!»” (Matei 27, 15-26; Marcu 15, 7; Ioan 19, 12-15 și 19-22).

Iubiţi fii sufleteşti,

Din relatarea procesului Mântuitorului am constatat că evreii I-au adus Acestuia mărturii mincinoase în fața arhiereului, pentru ca în cele din urmă să-L condamne la moarte pentru că El era Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, conducătorii iudeilor I-au adus alte învinuiri neadevărate în fața lui Pilat, care L-a osândit la moarte pentru vina falsă că Mântuitorul ar fi afirmat despre Sine că este împărat.

Total nefiresc este și faptul că deși Pilat a recunoscut nevinovăția Domnului Hristos, totuși a pus să fie biciuit și L-a condamnat la moarte.

Din procesul judecat de evrei am constatat răutatea acestora, iar din cel al lui Pilat slăbiciunea și teama acestuia de a-și pierde funcția. Ura conducătorilor iudeilor față de Mântuitorul s-a dovedit și în faptul că au cerut ca El să fie răstignit, această pedeapsă fiind rezervată celor mai mari nelegiuiți.

În privința celor care L-au judecat și condamnat pe Domnul Hristos la moarte nu putem spune decât ceea ce a afirmat Mântuitorul Însuși: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).

În ceea ce ne privește pe noi însă, este deosebit de important să nu ne asemănăm acelora prin răutate, nedreptate, minciună și lașitate, ori prin alte păcate, care-l duc pe om la pierzare, ci să ne străduim pe cât ne stă în putință să săvârșim cât mai multe fapte bune, pentru că numai așa vom putea ajunge în împărăția lui Dumnezeu, alături de Domnul Hristos, de Maica Domnului și de toți sfinții.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător,

†Petroniu
Episcopul Sălajului

*

În format PDF, 5 pagini, aici.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Petroniu Florea [2013]

Pastorală la Nașterea Domnului
Zalău, 2013

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu suntem din nou părtași bucuriei nașterii Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii, iar una dintre cele mai renumite și răspândite colinde de pe la noi ne anunță: „O, ce veste minunată / Lângă Viflaim s-arată, / Cerul strălucea / Îngerii veneau / Pe-o rază curată! / Păstorilor din câmpie / Le vestește-o bucurie, / Că-ntr-un mic lăcaș / Din acel oraș, / S-a născut Mesia. / Păstorii cum auziră / Spre lăcașul sfânt porniră, / Unde au aflat, / Pruncul luminat / Și Îl preamăriră. / E Iisus Păstorul Mare, / Turmă ca El nimeni n-are, / Noi Îl lăudăm / Și ne închinăm / Cu credință mare”.

Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul că la nașterea Pruncului Iisus în Betleem: „în ţinutul acela erau păstori care stăteau pe câmp şi-şi păzeau turma făcând noaptea de strajă. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi.

Că, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că în cetatea lui David vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat în iesle». Şi, deodată, împreună cu îngerul s-a văzut mulţime de oaste cerească lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!».

Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: «Să mergem dar până la Betleem şi să vedem lucrul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut nouă cunoscut». Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Copilul Acesta. Şi toţi cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii” (Luca 2,8-18).

Autorul unei frumoase colinde românești poartă un dialog imaginar cu păstorii din Betleem după ce aceștia s-au întors la stână de la peștera în care se născuse Pruncul Iisus: „Ce-ați văzut păstori / Sculați până-n zori? / Am văzut pe Nou Născutul, / Prunc Iisus din Cer Venitul, / Fiu Dumnezeiesc. / Ce palat era / Unde Domnul sta? / Peșteră străină, rece / Peșteră de dobitoace, / Palatul era. / Ce-avea de-așternut / Micul Nou Născut? / Ieslea Îi era culcușul, / Fân și paie așternutul, / Micului Iisus. / Cine sta cu El / Domnul Mititel? / Sta Maria, Maica Sfântă, / Sta Iosif cu fața-i blândă / Stau și se-nchinau. / Cine Îi cânta / Cine-L preamărea? / Îngerii din cer veniră, / Vesele cântări doiniră / Micului Iisus”.

Întrucât primii martori ai nașterii Pruncului Iisus în peștera de lângă Betleemul Iudeii au fost păstorii, în cuvântul nostru de astăzi vom vorbi despre cei mai renumiți păstori din sânul poporului ales și despre locul pe care Dumnezeu l-a rânduit acestora între evrei, precum și despre păstorii sufletești.

Primul păstor din istoria omenirii a fost Abel, cel de-al doilea fiu al protopărinților Adam și Eva. În cartea Facerii citim că „Abel era păstor de oi, iar Cain, lucrător de pământ. Şi a fost că, după un timp, Cain a adus din roadele pământului jertfă lui Dumnezeu. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi Domnul a căutat spre Abel şi spre darurile lui, dar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat.

Şi s-a umplut Cain de mânie şi faţa-i era posomorâtă. Şi Cain a zis către Abel, fratele său: «Să ieşim la câmp!». Şi a fost că în timp ce erau ei pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Facere 4,2-5 și 8). Cain și-a ucis fratele din invidie, pentru că jertfa curată a lui Abel fusese primită de Dumnezeu, în timp ce a lui a fost respinsă. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens că „prin credinţă Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain și prin ea a primit el mărturie că este drept, Însuşi Dumnezeu mărturisind despre darurile lui” (Evrei 11,4).

Abel este pomenit în calendarul creștin în duminica sfinților strămoși, înaintea nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.

Deși primii oameni s-au îndeletnicit cu păstoritul imediat după alungarea lui Adam și Eva din rai, deci de la începutul lumii, inițial ei s-au hrănit doar cu laptele animalelor, fără a le consuma carnea. Abia în urma potopului din vremea lui Noe, Dumnezeu i-a zis acestuia și familiei lui, implicit tuturor urmașilor lor: „Groază şi frică de voi să fie peste toate fiarele pământului, peste toate păsările cerului, peste tot ce se mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării; căci pe mâna voastră le-am dat. Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte să vă fie spre hrană; precum și iarba verde, pe toate vi le-am dat” (Facere 9,2-3).

Patriarhul Avraam, părintele poporului ales, a fost și el păstor, având foarte multe turme. „Şi s-a iscat ceartă între păstorii vitelor lui Avram şi păstorii vitelor lui Lot. Şi Avram i-a zis lui Lot: «Sfadă să nu fie între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi. Iată, nu-i oare tot pământul înainte-ţi? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga». Şi ridicându-şi Lot ochii, a privit toată câmpia Iordanului, că toată, până la Ţoar, era udată de apă ca raiul Domnului şi ca pământul Egiptului. Deci şi-a ales Lot toată câmpia Iordanului şi a apucat Lot spre răsărit; şi aşa s-au despărţit ei unul de altul: Avram s-a aşezat în ţinutul Canaan, iar Lot s-a aşezat în cetăţile din câmpie” (Facere 13,7-12).

Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam: „Eu voi face din tine un neam mare; şi te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi întru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere 12,2-3).

Patriarhul Avraam are ca dată de prăznuire ziua de 9 octombrie.

Despre Iosif, fiul patriarhului Iacov, se afirmă în Sfânta Scriptură că „era de şaptesprezece ani când păştea oile împreună cu fraţii săi” (Facere 37,2). Iosif a fost păstor până să fie vândut de frații săi unor negustori care călătoreau cu caravana înspre Egipt.

După ce Iosif a tâlcuit visele lui faraon, acesta i-a zis: „«De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit ţie toate acestea, om mai înţelept şi mai priceput decât tine nu se află. Tu să fii dar peste casa mea. Tot poporul meu se va supune poruncii tale, iar eu numai prin tronul meu voi fi mai mare decât tine! Iată, eu te pun astăzi peste toată ţara Egiptului!». Și şi-a scos faraon inelul din deget şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison şi i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului şi a poruncit să fie purtat în cea de a doua sa trăsură şi crainicul să strige înaintea lui: «Cădeţi în genunchi!». Şi în felul acesta a fost pus Iosif peste toată ţara Egiptului. Apoi faraon a zis către Iosif: «Eu sunt faraon! În toată ţara Egiptului nimeni nu-şi va mişca mâna sau piciorul fără încuviinţarea ta!»” (Facere 41,39-44).

Pe lângă faptul că era om cu frica lui Dumnezeu, Iosif era foarte înțelept și un administrator remarcabil. Din numeroasele exemple în acest sens, vom prezenta doar unul. Pentru grânele adunate în hambare în cei șapte ani rodnici, Iosif le-a luat egiptenilor în timpul foametei toți banii, toate animalele și pământurile, care au devenit proprietatea faraonului, apoi i-a făcut robii acestuia pe toți locuitorii țării, cu excepția preoților, care se bucurau de drepturi speciale din partea regelui (Facere 47,14-22).

Iosif este pomenit în calendarul creștin luni, în săptămâna patimilor.

Moise a fost și el păstor și pe când „păştea oile lui Ietro, socrul său, preotul din Madian” (Ieșire 3,1) în muntele Horeb, i s-a arătat Dumnezeu într-un rug care ardea și nu se mistuia și l-a chemat la misiunea de eliberator al poporului ales din robia egipteană și conducător al acestuia spre pământul făgăduinței.

Moise este prăznuit în 4 septembrie.

Înainte de a fi regele evreilor, David a fost și el păstor. Când Dumnezeu l-a trimis pe profetul Samuel în casa lui Iesei pentru a unge pe unul dintre fiii acestuia rege peste Israel, „Iesei a adus pe şapte dintre fiii lui să treacă prin faţa lui Samuel. Dar Samuel a zis către Iesei: «Pe nici unul dintre aceştia nu l-a ales Domnul!». Şi a zis Samuel către Iesei: «Aceştia sunt oare toţi fiii tăi?». Iar Iesei a zis: «Mai este cel mai mic; acela paşte oile».

Şi a zis Samuel către Iesei: «Trimite şi adu-l, că nu vom sta la masă până când el nu va veni aici». Şi a trimis şi l-a adus și era bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut înaintea Domnului. Şi a zis Domnul către Samuel: «Scoală-te şi unge-l pe David, căci el este bun!». Atunci Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor săi; şi Duhul Domnului a venit năprasnic peste David, din ziua aceea şi de atunci înainte” (I Regi 16,10-13).

Mai important decât faptul că David a fost regele evreilor este acela că prin Sfânta Fecioară Maria, Domnul Hristos se trăgea din casa acestuia, de aceea Mântuitorul este adeseori numit în paginile Noului Testament „Fiul lui David” (Matei 1,1; 12,23; 15,22 și Luca 18,38).

Regele și psalmistul David este pomenit în calendarul creștin în duminica după nașterea Domnului.

De asemenea, Dumnezeu a oferit darul proorociei unui păstor. Este vorba despre profetul Amos, care este prăznuit în ziua de 15 iunie.

Din exemplele prezentate am văzut că Dumnezeu a făcut din niște simpli păstori care L-au iubit și au stat în ascultare de El oameni care au jucat un rol deosebit în istoria poporului ales și implicit a mântuirii lumii. Mai important însă este faptul că toți aceștia au ajuns să fie sfinți în împărăția lui Dumnezeu.

În sens spiritual păstorul este un conducător sau îndrumător duhovnicesc, iar credincioșii acestuia sunt numiți oi cuvântătoare.

Sfântul Apostol Pavel a spus că Domnul Hristos este „Marele Păstor al oilor” (Evrei 13,20), iar Mântuitorul Însuși a afirmat despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale. Dar simbriaşul şi cel ce nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al oilor când vede lupul venind lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar simbriaşul fuge, fiindcă este plătit, şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun, şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine. Aşa cum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, tot aşa Îl cunosc și Eu pe Tatăl. Şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; şi-Mi vor auzi glasul, şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,11-16).

De vreme ce Mântuitorul este Marele Păstor, toți ceilalți păstori din Biserică sunt slujitorii Lui, pentru că „El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4,11-12).

Mântuitorul le-a atras luarea aminte Sfinților Săi Apostoli, precum și urmașilor acestora: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi și roada voastră să rămână” (Ioan 15,16), pentru că la slujirea lui Dumnezeu se ajunge numai prin chemare de sus. Sfântul Apostol Pavel a afirmat în acest sens că „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, precum şi Aaron” (Evrei 5,4). Referindu-se la propria persoană, Apostolul neamurilor mărturisește: „Dumnezeu m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său” (Gal. 1,15).

Întrucât sunt chemați de Dumnezeu la această slujire înaltă, păstorii Bisericii sunt îndemnați de Sfântul Apostol Petru: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos, ci din tragere de inimă, nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor ce v-au căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pilde ale turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi primi cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5,2-4).

Iubiți fii sufletești,

În cuvântul de astăzi am văzut că Dumnezeu a făcut din niște simpli păstori care Îl iubeau conducători ai poporului ales, despre care se va vorbi cât va dăinui lumea, dar mai ales i-a învrednicit să intre în împărăția cerurilor.

Pilda lor trebuie să constituie pentru toți creștinii, indiferent de ce pregătire sau profesie ar avea, un imbold în a împlini poruncile lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul a spus: „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi ele în veac nu vor pieri şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Cel ce Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi din mâna Tatălui Meu nimeni nu le poate răpi” (Ioan 10,27-29).

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului

Scrisoarea pastorală a PS Petroniu Florea la Nașterea Domnului [2012]

 
† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Cu purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu ne bucurăm din nou de marele praznic al Crăciunului, la care sărbătorim venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu.

O frumoasă colindă ne prezintă foarte pe scurt ce s-a întâmplat în urmă cu mai bine de două mii de ani în Betleem: „Cerul şi pământul / În cântec răsună, / Îngeri şi oameni / Cântă împreună. / Hristos se naşte, / Domnul coboară, / Îngerii cântă, / Magii Îl adoră, / Păstori aleargă, / Ieslea o-nconjoară, / Mari minuni se întâmplară”.

Întrucât mesagerii naşterii Pruncului Iisus în peştera de lângă Betleemul Iudeii au fost îngerii, în cuvântul nostru de astăzi vom prezenta, prin mărturii ale Sfintei Scripturi, rolul pe care aceştia l-au avut la întruparea Fiului lui Dumnezeu, precum şi în timpul activităţii Lui pe pământ, deci în realizarea operei de mântuire a lumii.

Îngerii sunt fiinţe spirituale care au fost aduse în existenţă de Dumnezeu în prima zi a creării lumii. Ei Îl preamăresc în permanenţă pe Dumnezeu. Sfântul Prooroc Isaia mărturiseşte în acest sens: „L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ; şi casa Lui era plină de slavă.

Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către altul şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin este tot pământul de slava Sa!»” (Isaia 6,1-3).

În relaţia dintre Dumnezeu şi oameni îngerii sunt soli sau mesageri, care le fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, invitându-i să conlucreze în realizarea planului lui Dumnezeu cu lumea.

Sfântul Arhanghel Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioare Maria că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Sfântul evanghelist Luca relatează întâlnirea dintre cei doi:

„În a şasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la dânsa, i-a zis: «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!».

Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta: «Ce fel de închinare poate fi aceasta?». Şi îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei zămisli în pântecele tău şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui-Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit». Şi a zis Maria către înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?».

Şi răspunzând îngerul, i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă». Iar Maria a zis: «Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!». Şi îngerul a plecat de la ea” (Luca 1,26-38).

Când dreptul Iosif a observat că Sfânta Fecioară Maria, logodnica sa, avea în pântece, fără ca ei să fi fost împreună, a vrut să o părăsească, însă un înger i-a apărut în vis şi i-a spus că Fecioara Maria a zămislit de la Duhul Sfânt, împlinindu-se prin aceasta profeţia făcută de proorocul Isaia (7,14). Sfântul evanghelist Matei ne prezintă discuţia dintre cei doi:

„Maria fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, ea s-a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând s-o dea el în vileag, a vrut s-o lase pe ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: «Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt; ea va naşte Fiu, Căruia tu Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor». Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a spus de Domnul prin profetul ce zice: Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi trezindu-se Iosif din somn, a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe femeia sa” (Matei 1,18-24).

Un înger trimis de Dumnezeu le-a vestit păstorilor de lângă Betleem că Mesia cel aşteptat S-a născut într-o peşteră din apropiere. Sfântul evanghelist Luca relatează în acest sens că: „În ţinutul acela erau păstori care stăteau pe câmp şi-şi păzeau turma făcând noaptea de strajă. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi. Că, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că în cetatea lui David vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat în iesle».

Şi, deodată, împreună cu îngerul s-a văzut mulţime de oaste cerească lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!». Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: «Să mergem dar până la Betleem şi să vedem lucrul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut nouă cunoscut». Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Copilul Acesta. Şi toţi cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii” (Luca 2,8-18).

După ce magii s-au închinat Pruncului Iisus în Betleem şi i-au oferit daruri de aur, smirnă şi tămâie, regele Irod îi aştepta în Ierusalim, pentru a afla unde se găsea micul Iisus. Cunoscând gândul ascuns al lui Irod de a lua viaţa Pruncului, Dumnezeu a trimis un înger la cei trei magi, iar aceştia „luând înştiinţare prin vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2,12).

„După plecarea magilor, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: «Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare». Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt” (Matei 2,13-14).

„După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, zicându-i: «Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului». Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel. Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s-a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2,19-23).

La începutul activităţii Sale publice, Domnul Hristos a fost ispitit de diavol în pustiul Carantaniei. După ce a respins cele trei ispite ale vrăjmaşului, „îngerii s-au apropiat de El şi Îi slujeau” (Matei 4,11).

În timp ce Mântuitorul se ruga după cina cea de taină în grădina Ghetsimani, cunoscând prea bine suferinţa pe care o va avea de îndurat a doua zi, „un înger din cer I s-a arătat şi-L întărea” (Luca 22,43).

După ce Domnul Hristos a murit pe cruce în vinerea patimilor, iar trupul I-a fost înfăşurat în giulgiu şi aşezat în mormânt de către Iosif din Arimateea şi Nicodim, sâmbătă noaptea „s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe uşa mormântului şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca nişte morţi” (Matei 28,2-4).

Duminică, dis de dimineaţă, femeile mironosiţe s-au dus la mormântul Mântuitorului pentru a-I unge trupul cu miresme, după cum era obiceiul la evrei. Intrând în mormânt, nu au găsit trupul Domnului Hristos, dar au văzut un înger, care le-a zis: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus; şi mergând degrabă, spuneţi-le ucenicilor Săi că S-a sculat din morţi; şi iată că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea” (Matei 28,5-7).

La patruzeci de zile de la învierea Sa din morţi, Domnul Hristos s-a dus împreună cu Sfinţii Apostoli „până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, în timp ce El mergea la cer, iată că lângă ei au stat doi bărbaţi în haine albe, care au şi zis: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, cum L-aţi văzut voi mergând la cer»” (Luca 24,50-51 şi Faptele Apostolilor 1,9-11).

Prin aceste cuvinte cei doi îngeri anunţă deja a doua venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, de această dată în calitate de Judecător al acesteia, când va veni „întru slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri şi va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25,31).

La sfârşitul lumii îngerii vor organiza judecata de apoi, pentru că Dumnezeu îi „va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini şi vor culege şi pe cei ce fac fărădelegea” (Matei 24,31 şi 13,41).

Iar „la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi în trâmbiţa lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Se va pogorî din cer” (I Tesaloniceni 4,16). Atunci „vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, iar cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13,43 şi 49-50).

Iubiţi fii sufleteşti,

Când au fost creaţi de Dumnezeu şi îngerii au fost înzestraţi cu voie liberă, asemenea oamenilor, de aceea o parte dintre ei, sub conducerea lui Lucifer, s-au putut răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Ceilalţi îngeri însă, în frunte cu Sfântul Arhanghel Mihail, au luptat cu îngerii căzuţi şi i-au alungat din împărăţia cerurilor.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că oamenii cu viaţă sfântă vor ocupa în împărăţia lui Dumnezeu locurile din care au căzut îngerii care s-au pervertit lăuntric şi s-au transformat în diavoli, fiind îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu.

Când numărul sfinţilor va fi acelaşi cu cel al îngerilor căzuţi va veni sfârşitul lumii, de aceea demonii îi ispitesc atât de mult pe oameni, pentru a nu-i lăsa să le ocupe locurile din care ei au fost alungaţi, dar şi pentru a amâna cât mai mult cu putinţă sfârşitul lumii, când ei vor fi judecaţi pentru faptele lor şi vor fi aruncaţi în „iezerul cel de foc” (Apocalipsă 20,14). Din acest motiv Dumnezeu a rânduit fiecărui om câte un înger păzitor, pentru a-l feri de rău şi a-l călăuzi pe calea binelui.

Dacă sfinţii ajung în împărăţia lui Dumnezeu în locul îngerilor căzuţi, Maica Domnului este mai presus decât cetele îngereşti, ea fiind „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Drept aceea, să ne rugăm Sfintei Fecioare Maria şi sfinţilor să ne fie mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, dar să îi avem şi modele, urmându-le pilda vieţii, prin împlinirea voii lui Dumnezeu exprimată în porunci, pentru că numai aşa vom putea ajunge alături de ei în împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului