Etichetă: PS Dr. Sebastian Pașcanu

De la jertfirea mielului la diversiunea iepurașului

 † Sebastian,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

 Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfintele Paşti constituie, fără îndoială, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, fapt pentru care şi este precedată, în fiecare an, de o perioadă de pregătire specială, ce constă în post, rugăciuni şi slujbe bisericeşti deosebite – toate rânduite amănunţit în Triod – în vederea întâmpinării, aşa cum se cuvine, a măritului praznic al Învierii Domnului.

Astfel, fiind sărbătoarea de referinţă a credinţei noastre, pe seama ei s-a scris multă teologie, s-au dezvoltat rânduieli liturgice speciale, a apărut o simbolistică sacră, s-a ţesut folclor şi, cum răul nu se lasă nici el prea mult aşteptat, au apărut şi diversiunile, în încercarea de a arunca în derizoriu însemnătatea unei sărbători ca aceasta.

Între simbolurile Paştilor, lumea creştină a reţinut, mai ales, Crucea – ca mod de pregătire şi de „trecere” de la moarte la viaţă; Mielul – ca animal de sacrificiu prin excelenţă; şi Oul – ca simbol al regenerării şi perpetuării vieţii.

Aceasta, întrucât crucea apare în icoana eliberării protopărinţilor Adam şi Eva din iad (adevărata icoană a Învierii în Ortodoxie) ca „suport” şi altar al mântuirii şi învierii, iar oul – ca cel ce nu o dată a fost asemănat planetei noastre, cu trimitere specială la renaşterea sau mişcarea lui ciclică – semn al renaşterii omului prin moartea şi Învierea lui Hristos.

Cel mai întâlnit simbol al Paştilor, însă, de-a lungul veacurilor, a fost mielul. Acesta, cu inocenţa, candoarea şi supunerea sa, a constituit totdeauna „simbolul primăverii şi al victoriei ciclice a vieţii asupra morţii”[1] şi a reprezentat principalul animal de sacrificiu nu doar în Creştinism, ci şi în Iudaism şi, chiar şi în Islam.

Astfel, mielul apare ca jertfă oferită de Abel încă de la începutul lumii (Fc. 4, 4). Apare, apoi, ca animal salvator, căci sângele său, cu care şi-au uns evreii pragurile şi uşorii caselor în Egipt, i-a scăpat pe aceia de moarte (Ieş. 12, 21-27). Cu un miel este asemănat Mântuitorul Hristos de către profetul Isaia în cartea sa (cap. 53, versetul 7) şi miei sunt numiţi, în general, şi israeliţii chemaţi să-I urmeze Domnului (Is. 40, 11).

În Noul Testament, Domnul Hristos este atât „mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29), cât şi „Păstorul cel bun, Care Îşi pune viaţa pentru oile Sale” (In 10, 11). Oi sunt numiţi credincioşii în parabola oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7) şi turmă cuvântătoare şi mieluşei cu prilejul iertării Apostolului Petru, după ce acesta s-a lepădat de Hristos (In 21, 15-17).

Apoi, alegând să moară chiar de Paştele iudaic, Domnul a „personalizat” mielul de pe altarele de jertfă ale Vechiului Testament, identificându-Se personal cu acesta şi devenind El Însuşi Jertfă pe altarul mântuirii universale a oamenilor[2]. Este motivul pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl numeşte pe Hristos Miel, în Apocalipsă, de 28 de ori, prezentându-L fie ca Domn peste muntele Sionului (Ap. 14, 1), fie ca biruitor al morţii şi judecător al lumii (Ap. capitolele 5, 14 şi 19).

În felul acesta mielul prefigurat, desăvârşit prin jertfa Domnului Hristos, a rămas simbolul suprem al Paştilor şi al Învierii noastre, preluat apoi atât în simbolistica incipientă a catacombelor romane, cât şi în iconografia creştină bizantină şi în cea apuseană, într-o identificare aproape perfectă cu Domnul Hristos, Cel jertfit de bunăvoie pentru noi.

Dragii mei,

După secole întregi, în care Hristos, „Paştele nostru”[3], a fost Mielul cel nevinovat şi „jertfa cea vie şi nejertfită”[4], omul secularizat a găsit cu cale să măsluiască şi acest simbol. Plictisit de prea îndelungata istorie a acestuia, pe care se vede că a resimţit-o mai degrabă ca pe o rutină plictisitoare, în loc să îi reconsidere continuu valoarea, omul astfel emancipat a urzit „schimbarea” – atât de comodă celor care nu pot iubi îndeajuns tradiţia, pentru a nu o înlocui, aşa, de dragul schimbării − dacă nu cumva a făcut-o ca pe o intenţionată diversiune.

Este vorba despre cunoscutul, de acum, iepuraș de Paști. Simbol inventat de către reformatorii protestanţi în anul 1867, ca o alternativă la tradiţia creştină[5], iepurele este stigmatizat în Vechiul Testament drept animal impur, iar în credinţele populare ca fiind demonic. Legat mai curând de magie, iepurele trece, în conştiinţa oamenilor, mai degrabă drept un animal malefic, caracterizat ca fricos şi simbol mai curând al fertilităţii excesive şi al lascivităţii, în oponenţă cu inocenţa mielului.

Astfel, în pofida conotaţiilor negative ale trăsăturilor sale, şi, ca orice lucru „nou” şi „de import”, iepurele a înlocuit treptat mielul – socotit a fi un simbol prea învechit, prea anost şi, oricum, lipsit de reprezentativitate pentru spiritul nou al creştinismului acestuia de marketing, de astăzi.

Aceasta arată, pe de o parte, oboseala noastră creştină, iar pe de alta constituie o diversiune perfidă, menită să zdruncine tradiţia sfântă, în lupta ei cu imaginaţia păcătoasă a omului modern. Este o diversiune din binecunoscuta serie a lui Moş Gerilă versus Moş Crăciun, a „colindului” comunist „Foaie verde portocală, noi suntem copii de şcoală….” în dispreţul tradiţionalelor colinde româneşti, precum şi din gama celorlalte găselniţe ieftine şi lipsite de parfumul revigorant al istoriei creştine.

Așadar, la un praznic ca acesta, vă invit pe toţi – cler şi popor − să devenim mai conştienţi de ceea ce este cu adevărat valoros şi reprezentativ pentru credinţa noastră, respingând instinctiv tot ceea ce constituie făcătură ori diversiune, anume construite în „laboratoarele” celor care nu văd cu ochi buni spiritul jertfelnic al creştinismului – fundamentat pe jertfa Mielului –, ci caută să îl compromită prin substituiri ca cea a iepurelui – în ciuda caracteristicilor sale binecunoscute.

Folclorul are farmecul şi frumuseţea lui, demne de Istoria creaţiilor populare, ale Mitologiei şi ale Folcloristicii, dar aici se deturnează o simbolistică puternic ancorată în istoria, mentalitatea şi credinţa noastră, cu temeinice fundamente biblice, morale şi chiar dogmatice.

Să ne iubim credinţa – aceasta care tinde să fie socotită astăzi, de către omul secular, tot mai periculoasă şi mai dăunătoare copiilor până la vârsta majoratului – şi s-o împărtăşim, cu certitudinea că ne poate fi raţiune de a fi a existenţei noastre, izvor de speranţă în mijlocul obstacolelor de tot felul, far călăuzitor în viaţă, liman şi cetate mântuitoare.

Să preţuim învăţătura Bisericii noastre, istoria şi tradiţiile ei, conştienţi fiind că toate acestea au rodit şi s-au dezvoltat prin lucrarea înaintaşilor noştri sfinţi şi sub adumbrirea Duhului Sfânt, dar să învăţăm şi să ne apărăm de tot ceea ce ne-ar putea vătăma crezul nostru, morala, valorile noastre autentic creştine şi dragostea pentru tot ceea ce constituie tezaurul sacru al credinţei noastre.

 Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

† Sebastian,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

---

[1] Vasile Pistolea, Triptic pascal: Crucea, mielul, oul, Ed. Episcopiei Caransebeşului, 2013, p 142.

[2] Idem, Sărbători religioase şi datini la români, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 236-237.

[3] Vezi Canonul Învierii, Cântarea a IV-a, stihira a II-a.

[4] Idem, Cântarea a VI-a, stihira a III-a.

[5] Vasile Pistolea, Triptic pascal… cit., p. 222, apud Julia Maria Cristea, Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri…, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2007.

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului — Moarte și Înviere

† Sebastian
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,
Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Probabil, unii vor spune că nu s-ar cuveni să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”[1]; că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creație, pomenirea tristeții nu-și mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!”[2]. Însă, pentru o pătrundere deplină a sensului învierii, cred, trebuie înțeles mai întâi firescul morții.

Îndeobște, înțelegerea Învierii este cu mult diferită de cea a morții. Astfel, dacă în Înviere unii cred, iar alții nu, moartea este o certitudine pentru tot cel ce s-a născut și se va naște din femeie (Mt. 11, 11).

Părintele Rafail Noica definea viața aceasta pământească drept devenire a omului întru ființă pentru “nașterea întru Împărăția cea neclătită”, ca parcurs de creștere a noastră de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu.

Aspectul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormântării, unde Sfântul Ioan Damaschin ne predă o adevărată lecție de viață, prin aceea că subliniază tot rostul plăsmuirii și al devenirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oare, înțelegem noi cum se cuvine moartea, sau rătăcim printre credințe și practici, care mai de care mai necreștine?

Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicați în viața Bisericii nu și-au însușit corect linia ortodoxă a vieții de dincolo! Astfel, unii transformă firescul morții în disperare sau chiar necredință, iar alții ─ prin instituția bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sorginte păgână ─ o aruncă în derizoriu.

Dreptslăvitori creștini,

Realitatea vieții de aici ne este cunoscută, iar pe cea a raiului și a iadului ne-a arătat-o Hristos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le”[3] cu a Sa prezență, dar nu înainte de a ne făgădui moștenirea „împărăţiei pregătită de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).

Unanima mărturie a Bisericii ne arată că, până la obșteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit își așteaptă învierea, pentru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți, numai el ar fi încununat, iar dacă numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar, pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârșit sufletul fără trup, amândouă vor avea parte de răsplată”[4].

Pomenile, indiferent că sunt pentru cei vii sau pentru cei adormiți, nu ajung să fie consumate trupește, fizic, de către cei pomeniți, căci „bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte” (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos a mâncat, dar nu dintr-o trebuință trupească, ci ca încredințare incontestabilă a ucenicilor cu privire la realitatea sculării Sale din morți, căci: „actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va (mai putea) învia”[5].

Finalitatea ofrandelor se regăsește în fapta cea bună pentru sufletele noastre sau ale celor care au adormit întru nădejdea învierii, iar cei care se împărtășesc din acestea devin împreună-rugători pentru sufletele celor pomeniți, „care simt o mare mângâiere și bucurie, pentru că pomenirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dumnezeu – Jertfa nesângeroasă”[6].

Astfel, pomenirile celor morți ni se fac și nouă aducere aminte de moarte și cugetare la ea, lucru care contravine frapant cu banchetul în care se degenerează uneori. Duh fiind, sufletul nu mai are părtășie cu materia: „deșertăciuni sunt toate cele omenești, câte nu ființează după moarte”, spune Sf. Ioan Damaschin, „căci venind moartea toate acestea pier”[7], iar atunci când chipul acestei lumi se va înnoi, trupurile înviate nu vor mai fi supuse legilor firii căzute (Rm. 8, 20).

Așadar, înțelegerea morții dă sens atât viețuirii de aici, cât și celei de dincolo, fără ca sfârșitul „călătoriei” noastre (2 Tim. 4, 7) să ne mai sperie, ci, dimpotrivă, devine dor neostoit de cer, după cum mărturisea dumnezeiescul Pavel: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Flp. 11, 23), sau precum cântăm în troparul mucenițelor: „…pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…”.

Dragii mei,

Constatăm cu tristețe că, deși Hristos a prădat iadul acum aproape 2000 de ani, înviind cu Sine „trupurile multor adormiți” (Mt. 27, 53), oamenii totuși mor, iar viața se scurge, și în prezent, între aceleași acte – zămislire, naștere, viețuire și moarte.

Unde este, așadar, curățirea de păcat și de moarte? Unde este viața pe care Hristos ne-a făgăduit-o cu atâta ardoare, când propovăduia mulțimilor: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă”? (In. 10, 10).

Unde sunt toate consecințele Învierii, pe care Sf. Ioan Gură de Aur le evocă în fiecare noapte de Paști – bogăția bunătății, generozitatea ospățului, nimicirea iadului, bucuria îngerilor, stăpânirea vieții și celelalte?[8]…

Din păcate, vedem și astăzi că nedreptatea, tristețea, necredința, bolile și moartea pândesc pe fiecare, de pretutindeni. Mai mult, acestea parcă iau amploare pe zi ce trece, determinându-ne să credem că trăim vremurile din urmă și provocându-ne cruntă deznădejde.

Este adevărat, oamenii mor și azi la fel ca înainte, dar să luăm curaj!…Moartea deschide perspectiva veșniciei și a dobândirii raiului, căci prin Înviere aceasta ni s-a făcut Paște, adică trecere la Domnul, și cel care luptă „lupta cea bună” (2 Tim. 4, 7) primește cununa de la Hristos Cel răstignit și înviat, de a Cărui Cruce diavolii se înfricoșează și fug.

Și dacă trupurile sfinților au ajuns să înfrângă legile oarbe ale firii − prin neputrezire, bună mireasmă și vindecări de tot felul −, suntem încredințați că „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și focul nu se va atinge de ele” (Sol. 3, 1).

În felul acesta, noi nu încetăm a crede celor care au fost martorii Învierii, precum și celor care, mai înainte de noi, au pregustat raiul și au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12, 4). Și, deplin conștienți că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evr. 13, 14), să privim către „pământul celor vii” (Ps. 141, 5), unde „locuiește toată dreptatea” (2 Ptr. 3, 13), și să ieșim cu speranță din valea plângerii acestei lumi, osebindu-ne ca „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, vestind în lume bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Ptr. 2, 9).

Prin reiteratul salut pascal, ne facem și noi martori, peste veacuri, ai mormântului gol, unde moartea a fost omorâtă iar Viața a ieșit biruitoare, afirmând ceea ce „inima noastră crede spre dreptate, iar gura mărturiseşte spre mântuire” (Rm. 10, 10), că

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

---

[1] Vezi irmosul cântării a VIII-a din Canonul Învierii.

[2] Vezi Slava de la Laude, la prăznuirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

[3] Tropar la aducerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, după Vohodul Mare de la Sfânta Liturghie.

[4] Serafim Rose, Sufletul după moarte – Experiențe contemporane „de după moarte”, în lumina învățăturii ortodoxe, trad. Dana Cocargeanu, Ed. Sophia, București, 2007, p. 218.

[5] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2003, p. 55.

[6] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea – lămuriri, sfaturi, mângâieri, ed. a II-a, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2007, pp. 100-101.

[7] Stihira glasului al III-lea la Slujba înmormântării.

[8] Vezi Cuvântul de învățătură al acestuia, de la sfârșitul Utreniei.

Darurile Magilor și „darurile” noastre

Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului

† Sebastian,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Cărțile sfinte ne arată că la Nașterea Domnului, trei crai sau magi astrologi au venit din părțile Extremului Orient, pentru a aduce Pruncului Hristos daruri de aur, tămâie și smirnă: „aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor, dar și ca Unuia (ce avea să moară trupește pentru) trei zile; și smirnă, ca Unuia fără de moarte”[1].

Aceștia, însă, nu sunt singurii care s-au grăbit să-și arate recunoștința Domnului nostru, întrupat pentru mântuirea lumii, căci și „îngerii (I-au adus ca dar) cântarea, cerurile steaua, (…) păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară”[2].

Astfel, „născându-Se Domnul Iisus din Curata Fecioară, toate s-au luminat, că Dumnezeu în trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre; păstorii cântând din fluiere, magii închinându-se și îngerii slăvind”[3].

Doar Irod s-a tulburat și, îngrozit la gândul că ar putea fi uzurpat de noul Împărat, a căutat să nimicească bucuria și darurile tuturor celor de mai sus.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Darurile magilor sunt expresia credinței că Iisus avea să fie Împărat, Mântuitor și Dumnezeu adevărat. Împărat, însă, „al veacurilor”, adică al unei împărății care „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) și care nu se dobândește cu oști și războaie, nici nu poate fi uzurpată prin vicleșug. Mântuitor, Hristos avea să fie prin moartea Sa jertfelnică pentru noi și în locul nostru, pentru ca moartea să nu mai aibă atâta stăpânire asupra noastră. Iar Dumnezeu, S-a arătat prin aceea că a biruit moartea, care s-a dovedit neputincioasă în fața dumnezeirii Sale.

Cât privește darurile celorlalți − cântarea îngerilor, steaua cerurilor, minunea păstorilor, peștera pământului, ieslea pustiului și Maica neamului omenesc − acestea se constituie în tot atâtea mărturii ale bucuriei că „zidul cel despărțitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzește pomul vieții, iar noi ne împărtășim din dulceața din rai, de la care ne-am îndepărtat prin neascultare”[4]; toate sunt ecoul cerului pe pământ sau răspunsul tuturor celor cerești și al celor pământești în fața minunii dumnezeiești.

Doar brațul secular al lui Irod, îngrozit la gândul unei concurențe evident inechitabile, „caută Pruncul ca să-L omoare” (Mt. 2, 13). El, deținătorul puterii vremelnice, se îngrozește la auzul venirii Celui cu adevărat puternic, pentru că totdeauna uzurpatorul se teme de uzurpare și impostorul de Stăpânul autentic.

Dragii mei,

Privind la modul în care L-au primit contemporanii Săi pe Hristos și la ce fel de daruri I-au adus, cred că e nimerit să medităm acum cu toții la ce fel de daruri aducem și noi Stăpânului Hristos: daruri crăiești, ca unui Împărat, Mântuitor și Dumnezeu, daruri după putere, asemenea celorlalte personaje prezente în icoana Nașterii Domnului, sau daruri prefăcute, ca Irod, cel care cu vicleșug a plănuit să mimeze închinarea în fața Domnului (Mt. 2, 8)?…

Astăzi, la împlinirea a peste 2000 de ani de creștinism, suntem chemați să-I aducem lui Hristos darurile noastre de recunoștință, pentru darurile Sale: pentru darul vieții, pentru darul sănătății, pentru darul mântuirii și pentru toate celelalte daruri revărsate din belșug asupra noastră. Fiecare dintre noi trebuie să ne deschidem vistieriile inimii, pentru a face daruri lui Hristos, așa cum au făcut-o și magii și așa cum am făcut-o chiar și noi zilele acestea față de părinți, față de familie, prieteni și cei dragi ai noștri!…

Ce fel de daruri aducem noi lui Hristos?

Îi aducem noi credință autentică? Ori doar simplă prezență festivistă la slujba de Crăciun − de dragul folclorului, în virtutea obiceiului, din respect față de istorie, din considerație față de părinți și bunici − sau, și mai rău, Îi aducem o credință secularizată, prin prezență formală, abordare „filozofică” ori – ceea ce este de-a dreptul regretabil −, nepăsare sau chiar necredință?…

Îi aducem noi speranță puternică și vie în mântuirea noastră? Ori îi aducem ezitare, incertitudine, neîncredere, sau chiar pesimism și deznădejde?… Îi aducem dragoste curată și sinceră? Ori doar amatorism, mimetism, rutină bolnăvicioasă, sau, și mai rău, desconsiderare ori trădare?…

Să-I aducem, deci, lui Hristos în dar sufletul nostru, într-o lume preocupată tot mai mult doar de daruri materiale! Să-I aducem închinarea noastră curată, într-o vreme ce lumea tinde să se lase contaminată tot mai mult de închinări „străine” − deviante, halucinante, individualiste ori sincretiste!

Să-I aducem închinarea noastră sinceră, iar nu − ca Irod − închinare formală, oportunistă, disimulată, demonstrativă sau, și mai rău, nesinceră ori vicleană.

Să ne închinăm viața noastră lui Dumnezeu − „pe noi înșine și unii pe alții” −, pentru că acesta este cel mai mare dar pe care I-l putem noi oferi și care ne poate aduce cu adevărat și bucurie, și împlinire, și binecuvântare și mântuire de la Hristos Domnul nostru, Care a venit în lume pentru noi și pentru a noastră mântuire, Amin!

Al vostru întru Domnul povățuitor,

† Sebastian

Episcopul Slatinei și Romanaților

---

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

*

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos S-a născut în lume în timpul domniei regelui Irod cel Mare (37 î.Hr. – 4 d.Hr.) care, de teamă că îi va fi pus în pericol tronul de către „Împăratul Cerurilor”, a poruncit arhicunoscutul măcel din Betleem, în intenţia de a-L ucide pe Pruncul Mesia (Mt. 2, 16-18).

Pronia divină, însă, a ocrotit familia sfântă în acelaşi Egipt, în care scăpase oarecând şi pe dreptul Iosif de mânia fraţilor săi, până când Dumnezeu l-a preamărit, devenind căpetenie a neamului aceluia (Fc. cap. 37 şi 41).

Nici fiul lui Irod, Arhelau, devenit între timp etnarh al Iudeii, nu inspira prea multă încredere planului mântuitor şi nu putea arăta prea multă bunăvoinţă Celui născut spre mântuirea tuturor.

Pentru aceasta, a mai fost nevoie de încă o perioadă de pribegie a Domnului, de astă dată chiar în ţara sfântă (Mt. 2, 22-23), până ce la domnie a venit Irod Antipa (4 î.Hr.- 39 d.Hr.) care, deşi un admirator al Înaintemer-gătorului Ioan iniţial, nu a ezitat totuşi să-i taie acestuia capul atunci când moralitatea divină s-a arătat intolerabilă faţă de imoralitatea sa (Mt. 14, 1-12).

Vizavi de Mântuitorul Hristos, Irod Antipa a preferat cea mai condamnabilă atitudine – şi anume lipsa oricărei atitudini, potrivit Scripturilor (Apoc. 3, 16) –, de indiferenţă şi slalom politic, arătând că lui îi era tot una dacă învăţătura Domnului este falsă ori mântuitoare, sau dacă El va mai fi lăsat să trăiască ori va fi omorât (Mt. 23, 7-15).

În faţa acestei lipse de reacţie, s-a conturat tot mai pregnant confuzia lui Ponţiu Pilat, derutat de intrigile iudeilor, dar şi prea oportunist şi prea indiferent ca să poată intra cu demnitate în istorie.

În sfârşit, după moartea şi Învierea Domnului, în timpul domniei lui Irod Agripa (41 – 44), învăţătura cea sfântă a fost receptată mai întâi ca periculoasă şi păguboasă pentru poporul ales, lucru ce l-a determinat pe rege să o persecute, încercând astfel să zădărnicească orice misiune de răspândire a adevărului mântuitor (F.A. cap. 12).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Acesta a fost traseul învăţăturii Mântuitorului Hristos, de la naşterea, la Învierea şi propovăduirea Evangheliei Sale în toată ţara sfântă; de la suspiciunea lui Irod cel Mare că Domnul i-ar putea uzurpa tronul, la admiraţia – pe cât de efemeră pe atât de inutilă – a lui Irod Antipa, şi până la persecuţiile antihriste ale lui Irod Agripa, îngrijorat ca nu cumva să se „schimbe” lumea.

Şi, dacă pe Irod cel Mare îl putem învinui de-a dreptul de egoism, iar pe Irod Antipa de admiraţie inutilă, ignoranţă şi indiferentism, pe ultimul dintre Irozi îl putem suspecta, fără a exagera cu nimic, de rea credinţă şi interes meschin, mai cu seamă că el fusese martor vieţii şi minunilor Domnului.

Ei bine, aceeaşi mi se pare că a fost evoluţia învăţăturii Domnului şi în istorie în general, pentru că, atitudinii ostile şi pline de suspiciune a persecutorilor romani, de la Nero şi până la Diocleţian, i-au urmat apoi admiraţia şi simpatia arătată creştinismului de o lume eliberată de păgânism şi aflată în căutarea a noi repere de viaţă, începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Când, însă, nu mult după aceea, valorile noii religii au interferat prea mult intereselor politice de tot felul, devenind incomode şi aşezându-se în calea ambiţiilor seculare ale unor conducători, atunci nu s-a ezitat sacrificarea principiilor creştine în faţa celorlalte principii ori a lipsei de principii.

Astfel, odată creat precedentul, conducătorii vremelnici ai lumii au înţeles foarte repede că slalomul politic ar putea fi pervertit cu uşurinţă oricând în indiferenţă, sub masca neutralităţii sau, şi mai pervers, a principiului („nobil”, nu-i aşa?!) al echidistanţei, care a dus la secularism şi, implicit, la anticreştinism.

Aşa şi-au înţeles menirea „Irozii” mai noi care, sub pretextul unor derapaje ale Bisericii, de fapt mai degrabă a unor slujitori ai ei, şi inspiraţi de generatorul secularismului modern − Revoluţia Franceză din anul 1789 − au început ultima persecuţie a Creştinismului, persecuţie ce a îmbrăcat până acum mai multe forme: de la ignorarea sau chiar ridiculizarea de tip modern, la demonizarea de tip ateu, şi de la anihilarea de tip comunist şi „nivelarea” de tip democrat, la distrugerea de tip antihrist.

Dragii mei,

Trăim astăzi timpuri postmoderne, într-o lume plictisită parcă de atâta indiferentism şi teoretizare a Creştinismului şi care pare tot mai dornică de atacuri de tot felul la adresa lui.

Asalturi care mai de care mai perverse asupra instituţiei Bisericii, prin denigrarea − pe drept sau nu − a tot mai vulnerabililor ei slujitori, prin lupta diabolică de scoatere a Religiei din şcoli în schimbul unei educaţii tot mai imorale a tinerilor, şi, în general, prin izolarea şi chiar demonizarea sistematică a Creştinismului, ţintesc parcă tot mai disperat alungarea Domnului de pe pământ; determinarea Lui de a nu mai veni; de a nu Se mai naşte şi anul acesta, ori în anii următori!…

Neobosit în iubire şi neostenit în răbdare însă, Domnul Se naşte şi anul acesta, ce dacă oamenii şi-au înteţit între timp „asediul” asupra învăţăturii Sale cu noi şi noi urzeli!

Însetat de dragoste şi dornic de mântuirea tuturor oamenilor deopotrivă, Domnul pare a nu vedea direcţia greşită în care se îndreptă creaţia Sa! Pare a nu face tocmai o tragedie din faptul că, pentru foarte mulţi semeni de-ai noştri, El Se naşte astăzi în zadar, pentru că unii nici nu mai realizează prea bine importanţa Crăciunului, darămite să se mai şi pregătească aşa cum se cuvine pentru întâmpinarea lui.

Însă noi, luând exemplu din iubirea milostivă şi înţelepciunea necuprinsă a Domnului, şi încurajaţi de „optimismul” Său sfânt, să nutrim speranţa unor vremuri mai bune, în care semenii noştri să ajungă să redescopere Crăciunul, să reînveţe să se bucure de sfinţenia învăţăturii creştine, să preţuiască istoria unei credinţe atât de legată de geneza şi istoria neamului nostru şi să o îmbrăţişeze cu determinare şi entuziasm sfânt!

Să ne bucurăm de ceea ce a mai rămas curat în Crăciunul nostru şi să preţuim la justa valoare pe aceia dintre noi care s-au mai păstrat cu totul fideli tainei Naşterii Domnului, petrecând sărbătorile sfinte cu Hristos şi împărtăşindu-ne de binecuvântarea şi dragostea Sa cea nemărginită, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR