Pastorala pascală a PS Dr. Siluan Şpan [2015]

Hristos Domnul Cel înviat din morți – Lumina vieții noastre

† Siluan

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Italiei, Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler, și tuturor Credincioșilor drept-slăvitori  care ascultă sau citesc această Epistolă Pastorală, har vouă, pace și bucurie de la Hristos Cel înviat din morți, iar de la noi, arhierești binecuvântări, dimpreună cu străvechiul salut: Hristos a înviat!

Fericite sunt urechile ce aud și de această dată vestirea învierii Domnului și ochii ce se bucură de vederea luminii pascale, pentru că acestea fac din noi adevărați martori, în familie și în societate, și împlinitori ai cuvântului Domnului Hristos Cel înviat din morți, prin viața noastră și prin credința noastră în El – biruitorul morții!

Ce adună oare în noaptea Învierii miile de suflete care, uneori, nici nu mai știu prea bine în ce și, mai ales, în Cine cred, și le atrage spre „lumină”? Ce se mișcă oare în sufletul care lasă toate și caută o biserică de la care să poată lua lumină?!…

Cel pe Care Îl mărturisim în Crez ca fiind Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, și Care este propovăduit de Evanghelia după Ioan ca fiind Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul[1], este Același Care, prin învierea Sa, umple toate de lumină, pătrunzând în toate „cotloanele” făpturii, până la sufletele care mai păstrează măcar o mică licărire din luminarea Sfintei Taine a Botezului.

Astăzi, în tot sufletul care mai caută la Dumnezeu, fie și numai din când în când, întunericul se duce și lumina cea adevărată începe să răsară[2].

Căci așa cum rețeaua telefonului caută și găsește telefonul chiar și atunci când este stins, dar mai are puțină baterie, tot așa și lumina lui Hristos caută și găsește pe tot sufletul luminat prin Botez, chiar și atunci când lumina credinței mai pâlpâie doar puțin sau chiar s-a stins, mai păstrând măcar puțină înclinație spre fapta cea bună…

De aceasta ne încredințează Apostolul iubirii, Sfântul Ioan, atunci când ne dă criteriul rămânerii în Lumina lui Hristos, zicând: Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină și sminteală nu este întru el. Iar cel care îl urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui[3].

Prin urmare, criteriul după care ne călăuzim în viața noastră de creștini nu este unul „teoretic” și nici „exterior”, ci este unul lăuntric – este criteriul asemănării cu Dumnezeu – Iubirea.

Învierea lui Hristos Domnul este un eveniment universal, cosmic, care cuprinde și înnoiește întreaga creație în ansamblul ei și în toate detaliile ei, revărsând peste tot Omul purtător de trup și viețuitor în lume o covârșitoare bogăție de har înnoitor al vieții și al întregii sale ființe, cercetând pe fiecare fiu al omului care bine-voiește a se defini sau a deveni fiu al Noului Adam și a se asemăna lui Iisus Hristos Cel înviat din morți. Această înnoire se revarsă cu prisosință peste toți cei care au iubit arătarea Lui[4] și care voiesc să trăiască în lumina învățăturii și a poruncilor Sale.

Dar învierea din morți a Domnului Hristos nu se rezumă și nu se limitează doar la aceasta, nefiind doar un eveniment „punctual” din viața și din lucrarea mântuitoare a Sa, care s-a întâmplat „odată, ca niciodată”…

Învierea Domnului înseamnă împlinirea și regăsirea sensului suferinței și al morții tuturor fiilor Adamului celui vechi care au jinduit după Raiul pierdut și al tuturor celor care, renăscuți și îmbrăcați în Hristos, prin Botez, poartă în ei rănile păcatelor înaintașilor lor și ale propriilor lor căderi și păcate, cu nădejdea în izbăvire.

Cel a Cărui înviere o prăznuim astăzi este Același Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, cum mărturisim în Crez. Cel necuprins S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om[5].

Aceasta înseamnă că, în orice situație sau stare s-ar afla omul, afară de păcat[6], de acum încolo acesta nu mai este singur, căci Dumnezeu S-a făcut om, ca și el, ca să împreună-pătimească cu el.

Și nu numai atât, toate etapele și momentele vieții omului și dificultățile pe care firea i le pune înainte, împărtășite fiind de Însuși Dumnezeu-Omul, primesc un sens și o perspectivă care nu se mai limitează și nu se mai opresc la „cele de jos”, ci primesc, prin Înviere, un sens și o conotație înnoitoare și vindecătoare de suflet și veșnice, spre „cele de sus”.

Astfel, copilăria, tinerețea și maturitatea nu mai înseamnă doar etape din viața omului, ci ele primesc rost și perspectivă de asemănare cu Dumnezeu-omul care, la rându-I, S-a asemănat nouă, prin împărtășirea din toate ale noastre.

Dar Hristos Cel Înviat nu s-a împărtășit doar din viețuirea „exterioară”, cea de toate zilele, a omului, ci S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce[7].

Prin aceasta, Fiului lui Dumnezeu S-a făcut deplin Fiu al omului, gustând din ceea ce îi este acestuia cel mai greu de purtat: trădarea, nedreptatea, batjocura, frica morții, suferința și moartea. Numai așa, Noul Adam putea să ia asupra Sa firea omenească în întregimea ei și să ridice păcatul lumii și consecințele lui: suferința și moartea. Numai în acest fel, suferința și moartea puteau căpăta un sens mântuitor.

Mare Taină este aceasta! De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, zicând: Drept aceea, iubiții mei, (…), cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră, căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință. Toate să le faceți fără de cârtire și fără de îndoială, ca să fiți fără de prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu[8].

Prin pătimirea, prin moartea și prin învierea Sa, Hristos Domnul Se face Mângâiere și Ajutor, Nădejde și Iertare, Sens și Țel, atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți; atât pentru cei sănătoși, cât și pentru cei bolnavi; atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari; atât pentru cei liberi, cât și pentru cei robiți sau prigoniți; atât pentru cei de acasă, cât și pentru cei risipiți prin străinătăți…

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și a gustat moartea, pentru ca, prin înviere, să ne facă, pe noi cei căzuți, fii ai luminii și fii ai zilei[9], care să le lepădăm pe cele lumești și să creștem întru cele dumnezeiești, devenind fii ai învierii[10].

Iar fiii învierii nu vin să prăznuiască Învierea Domnului doar aprinzând în grabă o lumânare, o dată pe an, ci ei o prăznuiesc în fiecare duminică, întreținând, prin rugăciune și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, lumina care s-a aprins în inima lor încă de la Botez, și făcând-o să crească prin iubirea cea care curățește mulțime de păcate[11].

Aceștia devin, în mâna lui Dumnezeu, aluatul cel care dospește toată frământătura[12] familiei, a parohiei și a întregului om…Aceștia trăiesc fiecare săptămână din an ca pe Săptămâna Mare a Pătimirilor Domnului Hristos, lunea pomenind pe îngerul păzitor și pe toate Puterile cerești fără de trupuri; marțea pomenind pe Sfântul Proroc și Înainte-mergător al Domnului, Ioan Botezătorul; postind miercurea întru pomenirea vinderii Domnului pentru treizeci de arginți; joia pomenind Cina cea de Taină a Domnului și pe Sfinții Săi Apostoli, precum și pe Sfântul Ierarh Nicolae; vinerea postind pentru răstignirea Domnului și moartea Sa pe Cruce; sâmbăta oprindu-se din iureșul săptămânii, întru pomenirea odihnirii Domnului în mormânt, pentru ca duminica să devină, de fiecare dată, cu adevărat „Ziua Domnului” – Dies Domini și participarea la Ospățul Împărăției, întru prăznuirea Învierii Sale din mormânt și a înnoirii noastre și a întregii făpturi.

Așa făcând, povara tot mai apăsătoare a săptămânii se poartă mai ușor și centrul de greutate al acesteia se deplasează, de pe „noi și ale noastre”, pe ale Domnului, făcând din fiecare duminică o Împlinire a săptămânii care a trecut și un Început binecuvântat al unei noi săptămâni.

În acest fel, timpul zilelor, al săptămânilor și al întregii noastre vieți capătă rost mântuitor, devenind un timp al sfințirii și al mântuirii, un timp binecuvântat care nu ne ajunge pentru a iubi pe Dumnezeu și pe oameni și a primi iubirea lor; pentru a cere iertare de la Dumnezeu și de la oameni și pentru a ierta; pentru a mulțumi lui Dumnezeu și oamenilor și pentru a ne ruga pentru toți, ca pentru sine însuși, întru așteptarea Împărăției Cerurilor și a vieții veșnice!

Pentru toate binefacerile și binecuvântările cele știute și neștiute, arătate și nearătate, care s-au revărsat și se revarsă peste noi, fie slava și mulțumita Lui Dumnezeu, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor!

Hristos a înviat!

Cu părintească îmbrățișare fiecăruia dintre voi, cu mic cu mare, cuprinzând în ea pe tot ”fiul cel rătăcit” și pe tot sufletul doritor și suspinător după ”Acasă”-ul cel ceresc, al Vostru întâistătător și de tot binele cel spre  mântuire doritor,

Episcopul Siluan,

al Episcopie Ortodoxe Române a Italiei.

Dată la Reședința noastră de la Roma,  la Luminatul Praznic al Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2015.


[1] Cf. In. 1, 9.

[2] Cf. 1 In. 2, 8.

[3] Cf. 1 In. 2, 10-11.

[4] Cf. 2 Tim. 4, 8.

[5] Filip. 2, 7.

[6] Cf. Evr. 4, 15.

[7] Filip. 2, 8.

[8] Filip. 2, 12-15.

[9] Cf. 1 Tes. 5, 5.

[10] Cf. Lc. 20, 36.

[11] Cf. 1 Pt. 4, 8.

[12] Cf. Galat. 5, 9.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Siluan Șpan [2013]

Scrisoare Pastorală
la Praznicul Nașterii Domnului,
la anul mântuirii 2013

Întruparea lui Dumnezeu – Pace și Bunăvoire la toată lumea

† Siluan

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler și

Binecredinciosului popor creștin din cuprinsul Episcopiei noastre,

Har, pace și bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi,

arhierești și părintești binecuvântări!

Iubiți frați și surori întru Domnul,

La acest luminos Praznic al Nașterii Domnului Hristos și al Arătării în Trup a lui Dumnezeu, ne întâmpină cuvintele rostite de înger către păstorii din Bethleem:

Nu vă temeți, că iată vă vestesc vouă bucurie mare care este pentru tot poporul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta este semnul pentru voi: veți afla prunc înfășat și culcat în iesle.

Să luăm aminte mai întâi la primul îndemn: Nu vă temeți!

Vestea venirii lui Dumnezeu la noi, în chip de prunc gingaș și plăpând, are darul de a alunga orice teamă și orice neliniște, Căci – de acum – cu noi este Dumnezeu!

Aceasta are o însemnătate și mai mare în vremurile noastre când, din lipsă de credință în Dumnezeu și în prezența Lui în realitatea cotidiană în care trăim, avem tendința să devenim tot mai temători față de cei ce ne înconjoară și față de tot ce ni se poate întâmpla, nouă și celor dragi nouă…

Vestirea venirii și arătării în trup omenesc a lui Dumnezeu aduce cu sine siguranță și încredere, pentru a ne putea din nou bucura de Domnul și de cei ce ne înconjoară, alungând din inima noastră orice suspiciune și frică, pentru că astăzi S-a născut nouă Mântuitor.

De aceea, suntem invitați să luăm acest astăzi în sensul lui propriu, pentru că prăznuirea Nașterii Domnului este mult mai mult decât o comemorare a evenimentului petrecut cu peste două mii de ani în urmă, ea dăruindu-ne privilegiul de a fi contemporani cu ceea ce s-a petrecut o dată în istorie, împărtășindu-ne și noi astăzi de cele auzite și văzute de cei ce trăiau în acea vreme.

Astăzi noi suntem, așadar, cei cărora ni se adresează cuvintele: Nu vă temeți, că iată vă vestesc bucurie mare!… că S-a născut vouă astăzi Mântuitor… Să se deschidă, deci, fiecare inimă și să primească aceste cuvinte în ea, ca într-un altar, în care acestea să ia trup și să devină realitate!

Să se facă inima noastră astăzi pământ pregătit care să primească buna-vestire a întrupării Dumnezeului nostru, ca pe o sămânță purtătoare a rodului celui vindecător și înnoitor al vieții și al doririlor noastre, căci numai așa vom putea vedea veștejindu-se în noi gândurile și tulburările ucigătoare de suflet ale Irodului minții și simțirii noastre, care uită de Dumnezeu și se închină la idolii cu care o ispitește lumea aceasta.

Tot așa să primim și să auzim și cântarea îngerilor vestitori ai Nașterii Fiului lui Dumnezeu, zicând:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bună-voire!, și să ne-o însușim și să o facem a noastră, făcându-i gândul nostru chivot și inima noastră biserică primitoare și călduroasă, în care să vină și să-și facă sălaș Cel Care S-a pogorât la noi dintru slava cea de sus pe care o cântă fără-ncetare puterile cerești.

Și mai ales să primim și să facem roditoare pacea pe care ne-o aduce Pruncul Cel ceresc, fiind vorba atât de darul împăcării Omului – a Adamului întreg – cu Dumnezeu, cât și de liniștitor al furtunii de suflet și de gând care îl poartă pe omul fără Dumnezeu, precum poartă vântul frunzele uscate.

Dar pentru a ne bucura de pacea pe care o aduce Nașterea Domnului, se cere și din partea noastră ceva, nu eforturi sau sacrificii peste puterile noastre, ci doar atât: bună-voire.

Toată lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cu noi și cu Omul întreg depinde de această condiție: de bună-voirea mea, a noastră. De altfel, una dintre posibilele interpretări ale acestei cântări îngerești este: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace întru (sau la) oamenii bunei-voiri.

De remarcat că bună-voirea ce ni se cere nu este altceva decât răspunsul la bună-voirea lui Dumnezeu de a Se întrupa și de a Se pogorî la noi (așa cum cântăm mereu, la al doilea antifon al Liturghiei: Unule-născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Care…, ai binevoit, pentru mântuire noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu).

Să ne deschidem, așadar, inima cu bună-voire spre Cel întru Care Însuși Dumnezeu-Tatăl a binevoit, așa cum ne-a arătat, atât la botezul Său în Iordan, cât și la Schimbarea Sa la Față, pe Tabor.

Să răspundem cu bună-voire Bunăvoirii lui Dumnezeu de a veni la noi pentru a închide prăpastia care s-a deschis prin căderea lui Adam și pentru a ne redeschide calea spre Împărăția Sa cea cerească. Făcând astfel, pacea vestită și cântată de îngeri se revarsă întru noi și peste noi, în casele și în familiile noastre și în toată viața noastră, atât de lipsite uneori de acest dar ceresc.

Dar mai este ceva. După cum se poate observa, Evanghelia ne spune că, auzind cântarea îngerilor, păstorii s-au îndemnat, îndată, unul pe altul, zicând: Să mergem la Bethleem și să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul l-a făcut cunoscut nouă. Și au venit degrab și au aflat pe Maria și pe Iosif și pruncul culcat în iesle.

Așa, precum odinioară păstorii au lăsat toate și îndată au alergat ca să vadă plinirea acestor cuvinte, tot așa și noi ne îndreptăm astăzi spre biserică, pentru a ne face părtași la bucuria venirii pe lume a Mântuitorului și avem privilegiul să-L contemplăm, la rându-ne, în icoana Praznicului, pe Cel născut în iesle, precum au făcut-o aceia, în Peștera din Bethleem.

Să ne închinăm și noi, astăzi, precum au făcut păstorii și Magii veniți din Răsărit, slăvind și lăudând pe Dumnezeu, și aducându-I darurile cele prețioase ale inimii: mulțumire, recunoștință, smerită-cugetare, blândețe, mărinimie și mai ales Amin-ul nostru sincer și deschis la toate cele pe care Cel Ce S-a născut ne îndeamnă să le păzim și să le împlinim.

Să cerem deci și să dăm astăzi iertare, frate la frate, copii la părinți și părinți la copii, soți la soții și soțiile la soți, să dăm iertare astăzi chiar și vrăjmașilor noștri, pentru că astăzi S-a născut nouă Mântuitor Care ne-a împăcat cu Cerul, neașteptând de la noi decât bună-voire.

Astfel, în ziua prăznuirii venirii și Arătării în Trup a lui Dumnezeu, putem să ne înfățișăm Lui cu cel mai frumos dar și să-I aducem mulțumire, urmând cuvintelor din psalmi care ne spun: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema, la care se adaugă îndemnul: Gustați și vedeți că bun este Domnul.

Aceasta înseamnă să ne curățim lăcașul inimii, mărturisindu-ne păcatele, și să-l gătim, împodobindu-l cu fapte de milostenie față de cel necăjit de lângă noi, pentru a ne face inima iesle călduroasă în care să primim, prin împărtășirea cu Sfântul Său Trup și Sânge, pe Cel Care astăzi Se face prunc pentru noi, înfășându-L cu gânduri bune și cu doriri cerești și predându-I buna noastră voire, nemaivoind a-L lăsa să plece de la noi.

Și astfel se va plini în noi cuvântul evanghelistului care zice că: la toți cei care Îl primesc pe Domnul și cred întru Numele Lui, El le dă putere să se facă Fii ai lui Dumnezeu.

Cu neclintită nădejde în mila și ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, Vă îmbrățișează pe toți al vostru părinte și îndrumător pe calea mântuirii, în aceste vremuri de încercare și strâmtorare,

† Episcopul Siluan

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Dată în Reședința noastră de la Roma, la Praznicul Nașterii Domnului, 25 Decembrie, la Anul Mântuirii 2013.

*

Aceeași, în format PDF, 3 pagini, aici.

Scrisoarea pastorală a PS Siluan Șpan la Nașterea Domnului [2012]

 

† SILUAN

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei

 

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler și

Binecredinciosului popor creștin din cuprinsul Episcopiei noastre,

 

Har, pace și bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi, arhierești și părintești binecuvântări!

 

Iubiți frați și surori întru Domnul,

 

Prăznuirea venirii în trup a lui Dumnezeu și petrecerea Lui în lumea aceasta, constituie pentru noi, dincolo de bucuria și pacea pe care ne-o aduce, de darurile pe care le primim și de bunătățile cu care ne înfruptăm, un binecuvântat prilej de a ne aprofunda credința, ca unii care mărturisim în Crez, cu privire la unul Domnul Iisus Hristos, că S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

De măsura în care pătrundem și ne pătrundem de Taina Întrupării lui Dumnezeu, depinde folosul cel mântuitor pe care îl tragem din darurile pe care aceasta ni le-a adus și pe care suntem chemați să ni le însușim, în vederea mântuirii.

Evanghelia după Ioan ne spune: Cuvântul (adică Fiul cel unul-născut din veșnicie, din Dumnezeu Tatăl)trup S-a făcut și S-a sălășluit între(u) noi…, plin de har și de adevăr (cf. Ioan 1,14)… Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har (Ioan 1, 16).

Iată că Fiul lui Dumnezeu se întrupează pentru mult mai mult decât pentru a ne da prilejul, an de an, de a prăznui și de a mânca bine sau de a dărui sau primi cadouri. Așa cum ne spune Evanghelia, El vine să ne aducă harul cel dumnezeiesc și, mai mult decât atât, har peste har. Și tot Evanghelia după Ioan completează, zicând: legea s-a dat prin Moise, dar Harul și Adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17).

Deci iată darurile cele mai prețioase pe care ni le aduce întruparea lui Dumnezeu: Harul și Adevărul.

Să ne oprim puțin asupra harului. Ce este harul și ce nevoie avem de el? Dacă cercetăm Cartea Facerii (lumii), prima carte a Bibliei și prima dintre cele 5 cărți ale lui Moise, în care Dumnezeu ne descoperă felul în care s-a făcut lumea și în care omul a fost creat, vedem că Dumnezeu nu l-a făcut pe om la fel cum a făcut întreaga lume, adică prin Cuvânt (zicând „să fie om„), ci a luat pământ (care în ebraică se zice hadamah – de unde vine numele primului om – Adam), a luat înseamnă și că avenit în atingere cu el, și adăugând suflare de viață în fața lui (cf. Facere 2,7),l-a făcut după chipul Lui și după asemănare (cf. Fac. 1, 26).

Adică Dumnezeu l-a făcut pe om după propria Sa icoană (că în grecește „chip” se spune eikona). Acea suflare de viață nu înseamnă altceva decât harul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt de viață Făcătorul. Harul lui Dumnezeu care izvorăște din Însuși Dumnezeu, precum raza soarelui izvorăște din soare, are menirea să ne împărtășească din ceea ce este Dumnezeu cel neajuns: viață, iubire, adevăr, precum raza soarelui ne împărtășește din lumina și căldura soarelui, cu toate binefacerile lor.

Despărțirea omului de Dumnezeu a avut ca principală consecință retragerea din simțirea și din lucrarea lui a sprijinului harului, având ca urmare întunecarea și slăbirea capacității omului de a crește spre asemănarea cu Dumnezeu, ba mai mult, schimonosirea chipului lui Dumnezeu din el. Dacă, în puterea harului, toată gândirea, voirea și fapta cea bună îi erau ușoare omului și firești, de acum, toate acestea îi devin grele și cu anevoie de împlinit…

Dar cel mai dureros a fost faptul că Raiul s-a închis omului și că legătura de vedere și de auzire a lui Dumnezeu s-au întrerupt treptat, până la ne-vedere și ne-auzire totale…

Omul căzut a ajuns pradă înșelării vrăjmașului diavol și lucrării minciunii, fără a mai avea capacitatea de a deosebi adevărul de minciună, lumina de întuneric, ajungând rob gândurilor și înclinațiilor dătătoare de moarte…

De aceea, Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a întreținut în conștiința omului, prin drepții și prin proorocii Săi, generație după generație, speranța și făgăduința unui Mântuitor care să redea omului ceea ce a pierdut prin căderea din Rai.

După două mii de ani de la întruparea Domnului, atmosfera duhovnicească și de conștiință a prezenței și chiar a existenței lui Dumnezeu Cel viu, este izbitor de asemănătoare cu cea dinaintea întrupării Mântuitorului.

Orbirea duhovnicească și surzenia față de Cuvântul Adevărului sunt la fel de mari; indiferența față de cele cerești și preocuparea exclusivă pentru cele pământești și care se pot gusta imediat, acum și aici, caracterizează pe majoritatea creștinilor și, cu atât mai mult, pe toți ceilalți locuitori ai pământului.

Omuciderea și, mai rău, pruncuciderea, au devenit simple ”știri” de jurnal care nu se percep mai adânc și mai real decât cele prezentate de filme și care sunt doar scenarizate, fără a fi cu adevărat reale.

Destrăbălarea și vulgaritatea au devenit monedă curentă, pe care creștinul botezat și-o însușește, odată cu creșterea și cu ”maturizarea” lui, ca pe ceva care face din el un ”om adevărat” și integrat în societate; ceea ce părea odinioară de neexprimat nici în șoaptă, acum se etalează public, ca fiind firescul, în fața căruia ceea ce este după rânduiala lui Dumnezeu este făcut să pară ca ceva învechit, înapoiat…

Aceasta este realitatea prezentă, crudă, descreștinată, în care suntem chemați să întâmpinăm Nașterea Domnului. Și tocmai de aceea este atât de important, adică ESENȚIAL, să înțelegem în ce fel Fiul lui Dumnezeu se face Fiul omului,  pentru noi – TOȚI – și pentru a noastră mântuire, și în ce fel își însușește și asumă firea omului (Adamului) căzută până în punctul în care am descris-o mai sus și în care suntem capabili să ajungem fiecare dintre noi­.

Este așadar esențial să cunoaștem Adevărul, al doilea dar pe care ni-l aduce nașterea Domnului, că ne spune Domnul: veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera (în sensul de: vă va dezrobi). … că oricine săvârșește păcatul, rob este păcatului. (cf. Ioan, 8, 32; 34).

Și ce stă la temelia păcatului decât necunoașterea temeinică a Adevărului care ne face disponibili la sfatul șarpelui care ne strâmbă perspectiva vieții… Și de aceea, Adevărul Însuși – Fiul lui Dumnezeu – ia asupră-și firea omenească, pentru a o vindeca și o elibera de simțirile, trăirile și înțelegerile mincinoase care o duc la pieire.

Pentru Fiul lui Dumnezeu, întruparea înseamnă, așadar, însușirea și asumarea totală a firii omenești, cu toate trăsăturile ei, cu limitele, alunecările și scâlcierile care o caracterizează,  asumare care se aplică la fiecare dintre noi, la fiecare subiect sau (teologic spus) ipostas al firii sau naturii umane.

Ce înseamnă aceasta, mai concret? Înseamnă că, Fiul lui Dumnezeu nu ia asupra lui o umanitate impersonală, adică la modul general, ci își însușește, prin asumarea firii omenești, pe fiecare purtător al acesteia, adică pe fiecare individ (în grecește atomos), pentru a-i dărui statut de persoană (ipostas al firii omenești asumate de El).

Aceasta mă privește, așadar, și pe mine și pe fiecare mine dintre noi. Aceasta ne privește pe toți fiii omului împreună, redându-ne, nu doar împăcarea și unitatea dinlăuntrul nostru, ci și unitatea și împăcarea dintre noi, unii cu ceilalți.

De fapt, praznicul Nașterii Domnului devine pentru fiecare dintre noi sărbătorirea propriei noastre încorporări în trupul Noului Adam care, contrar Adamului cel vechi care ne-a contaminat de căderea lui și de toate nefastele ei consecințe, ne face părtași, precum mlădița altoită care se împărtășește din seva trunchiului pe care s-a altoit, de însăși Viața Sa, de Trupul și de Sângele Său cele curățate de păcat și de moarte și care, de acum, sunt molipsitoare de sfințenie și de viață veșnică (cf. 1 Corinteni, 15, 45).

Această MINUNE s-a petrecut cu fiecare dintre noi prin Botez, atunci când ne-am dezbrăcat de omul cel vechi și ne-am îmbrăcat în cel nou (cf. Coloseni, 3, 9; Efeseni, 4, 22; Romani, 6, 6), devenind nu doar un trup cu Hristos, ci și fii, prin Har, ai Tatălui celui Ceresc și, prin urmare, moștenitori ai Împărăției Sale pe care ne așteaptă, la sfârșitul petrecerii noastre pe pământ, să o luăm în primire.

Întrebarea care se iscă în inima noastră, la evocarea acestor minuni lucrate cu noi, este următoarea: cum se face că, în ciuda acestor minunate adevăruri care s-au împlinit și pecetluit în noi, cu pecetea darului Sfântului Duh, întru devenire și concretizare până la sfințenie și veșnicie, cum se face deci că, pe măsură ce creștem și ne maturizăm omenește, descoperim în noi atâtea mișcări și tendințe contrare acestei binecuvântate așezări înfăptuite prin darurile Botezului, încât, uneori, acestea din urmă nici nu se mai percep, în ciuda bunei noastre voiri și a tuturor eforturilor și nevoințelor noastre omenești?!…

Răspunsul este că, așa cum întruparea lui Dumnezeu nu a lucrat în mod automat acceptarea Lui de către toată lumea și schimbarea și înnoirea tuturor oamenilor, tot așa, ea nu lucrează în mod automat nici în fiecare dintre noi, fără participarea noastră constantă și continuă, cu nevoință și perseverență, la harul și la viața lui Dumnezeu care ni se împărtășesc prin lucrarea sfințitoare a Bisericii, având ca izvor Dumnezeiasca Liturghie, de unde își trag seva toate Sfintele Taine.

Întreaga noastră viață, cea de toată vremea, are nevoia vitală să se alimenteze cu putere de sus, pentru a putea răbda zăduful zilei (cf. Ev lucrătorilor în vie – Matei 20, 12); pentru a-și lua propria Cruce, în fiecare zi și a urma lui Hristos (cf. Luca 9,23) și la tot ce El ne-a descoperit ca fiindu-ne firesc, prin poruncile Lui; pentru a ne purta sarcinile unii altora, ca să împlinim legea lui Hristos (cf. Galateni, 6, 2); pentru a păstra vie și neclintită făgăduința mântuitoare a Domnului care zice că toți cei ce vor răbda până la sfârșit se vor mântui (Matei 10, 22; 24,13).

Marea noastră mângâiere, atunci când în viața și în trăirile noastre nu se mai întrevede nici o speranță de mai bine și nu se mai păstrează nici o urmă și nici o amintire a dulceții și a oblăduirii simțite a harului, este că Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa, neputințele noastre a luat – asupră-și –și bolile noastre le-a purtat (cf. Matei 8, 17), cu mângâietoare compătimire.

Înainte ca El să ne ceară să răbdăm necazurile, să ne luăm Crucea și să-i urmăm, El Însuși a luat de fapt asupră-și, prin întrupare, TOATĂ greutatea păcătoșeniei Adamului celui dintâi, cu toate consecințele ei, prefăcând-o, prin Ghetsimani, prin Cruce, moarte și Înviere, în Viață nouă, pentru toți cei care, de la Adam și până la El, au crezut făgăduinței mântuirii, și pentru toți cei care, de la El și până la sfârșitul lumii, vor fiiubit arătarea Lui (cf. II Timotei 4, 8) și vor fi spus Amin mântuitoarelor urmări ale acesteia.

De aceea, înțelegând mai deplin care este partea lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii noastre, să ne bucurăm de Domnul Cel ce vine la noi, nu cu năluciri înfricoșându-ne pre noi, ci ca un prunc mic, cu mânuțe gingașe întinse spre noi, așteptând să-l primim, fără teamă, în brațele inimii noastre, încrezători fiind în puterea Sa mântuitoare căci, atunci când a luat chip de rob și s-a făcut întru toate asemenea nouă (cf. Filipeni 2,7), a asumat firea noastră, INCLUSIV cu neputințele, cu lipsurile, cu temerile, cu tendințele și cu înclinațiile ei de a aluneca spre cele vătămătoare sau spre cele pierzătoare și osânditoare ei, știind că a le depăși și vindeca este cu neputință pentru noi singuri, partea noastră rămânând doar de a le asuma și a le pocăi curajos și a I le aduce, spre vindecare, nelăsându-ne tentați nici de a le ascunde în tufișurile Adamului căzut, nici de a le lăsa să se impună ca fiind  normale,  pe motivul că așa face toată lumea

Aceasta făcând, și în inimile noastre va răsuna cântarea îngerilor vestitori ai Nașterii Domnului, umplându-ne de o pace și obunăvoire care se vor revărsa peste cei din jurul nostru, peste aproapele nostru (părinți, soț, soție, copii, frați și surori) pe care avem cel mai adesea tendința să-l ignorăm, să-l expediem sau să-l rănim, aducând în casele noastre bucurie mare

Și astfel, prin însușirea harului întrupării Domnului, se reface fărâmițarea pe care individualismul și egoismul, roadele ruperii de Dumnezeu, le aduc întru noi și între noi.

Având, astfel, mai limpede în conștiința noastră creștină măreția darurilor pe care ni le aduce întruparea Fiului lui Dumnezeu, să cântăm și noi, împreună cu sfântul și marele Ierarh Grigorie de-Dumnezeu-cuvântătorul:

Hristos se naște! Slăviți-L!

Hristos din ceruri! Întâmpinați-L!

Hristos pe pământ! Înălțați-vă!

Cântați Domnului tot pământul!

Și cu veselie, lăudați-L popoare, că S-a proslăvit!

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos să vă fie tuturor spre bucurie și folos!

Iar Anul Nou calendaristic ce vine, să vă fie tuturor prilej de nou început pe calea urmării mântuitoare a Celui Care S-a făcut asemenea nouă ca să ne redea asemănarea pierdută cu El!

Al vostru părinte și îndrumător pe calea mântuirii, în aceste vremuri de încercare și strâmtorare, cu neclintită nădejde în mila și ajutorul de la iubitorul de oameni Dumnezeu,

 

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

Dată în Reședința Episcopală de la Roma, la Praznicul Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, 25 Decembrie, 2012.