Pastorala pascală a PS Timotei Lauran [2013]

† TIMOTEI

Prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al Spaniei şi Portugaliei

Cuvânt pastoral la Învierea Domnului 2013

Hristos este Iubirea care se Dăruieşte!

 *

Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei

Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru,

iar de la noi părinteşti binecuvântări!

 

„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? / Necazul, sau strâmtorarea sau prigoana, sau foametea, / sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) / Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, /nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, / nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi / de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.

(Romani 8, 35; 8, 38-39).

Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat!

Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14) a fost răspunsul lui Dumnezeu către Moise, atunci când acesta l-a întrebat pe Cel cu Care vorbise în rugul aprins: „Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?” (Ieşire 3, 13). Şi a mai zis Dumnezeu: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!” (Ieşire 3, 15).

Ne aducem cu toţii aminte de acest emoţionant dialog al lui Dumnezeu cu Moise, de chemarea pe care i-a făcut-o lui Moise, de răspunsul acestuia şi mai apoi de felul în care, prin el, Domnul avea să fie eliberatorul poporului Său din robia egiptenilor. Moise proorocul a mărturisit lumii întregi, nouă, celor de astăzi, dar şi celor de după noi, că Dumnezeu este viu, că există şi că este principiul de existenţă a tot ce este creat şi necreat.

La plinirea vremii (Cf. Galateni 4, 4), Dumnezeu L-a trimis în lume pe unicul Său Fiu pentru ca să ne descopere încă un lucru minunat, anume că El este iubire (Cf. 1 Ioan 4, 16), o iubire pe care încă de la începutul creării lumii a arătat-o omului. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a-și împărtăși iubirea.

Însă omul, datorită ispitei venite din partea celui rău, a căzut în neascultare faţă de Tatăl său, îndepărtându-se de Acesta. Dar, pentru că iubirea nu cade niciodată, a făcut Dumnezeu posibilă reîntoarcerea omului la El, prin Fiul Său, Care ne-a răscumpărat pe fiecare dintre noi şi ne-a reaşezat în demnitatea de fii şi moştenitori ai Lui, ai celei mai însemnate averi, ai iubirii celei nestricăcioase şi ai vieţii veşnice. Iată, pe scurt, care este temeiul sărbătorii de astăzi, motivul bucuriei acestei minunate zile.

Sfântul Apostol Pavel avea să o spună şi el corintenilor că: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 20-22).

Hristos a înviat şi vine să ne spună din nou că a înviat pentru noi şi că ne dăruieşte dragostea Sa.

El înviază azi şi în sufletul nostru şi astfel ne dă mărturie viaţa Sa plină de iubire. El vine să ne spună că fiecare în parte valorează mai mult decât lumea întreagă şi că, rămânând în comuniune cu El, nu avem a ne teme de nimic, niciodată.

Acesta este mesajul pe care Dumnezeu ni-l trimite azi, fiecăruia: că ne iubeşte mai mult decât orice şi că nimic nu-L face mai fericit decât să împartă iubirea Sa cu noi, o iubire care nu se sfârşeşte niciodată şi nu se împuţinează și nici se ştirbeşte în vreun fel.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Dacă iubirea lui Dumnezeu este deplină, iubirea noastră este nedesăvârşită. Datorită acestui fapt noi încă o căutăm și încercăm să ne regăsim prin iubire. În definitiv, aceasta este dorința omului dintotdeauna: a iubi şi a fi iubit.

Mântuitorul Hristos spune: „Eu şi Tatăl meu una suntem” (Ioan 10, 30). Ei bine, această unitate este o comuniune de iubire a celor trei Persoane dumnezeieşti: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Sfântă și nedespărțită a Cărei fiinţare este «fără-de-început» şi care ne dă nouă, oamenilor, prin Fiul, experienţa vie a Iubirii, ca o pregustare a îndumnezeirii făgăduite nouă.

Avem, aşadar, nevoie de Fiul, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Cel Care ni Se dăruieşte nouă, ca prin El să Îl avem pe Dumnezeu ca viaţă a noastră.

Sfântul Simeon Noul Teolog, într-una din catehezele sale despre iubire, ne învaţă că aceasta, Iubirea, are multe nume, după cum multe sunt şi formele ei: „Multe sunt numele ei (iubirii), multe faptele ei, mai multe încă semnele, şi încă şi mai multe însuşirile ei dumnezeieşti, dar firea ei este una şi de asemenea întru toate privinţele de negrăit pentru toţi (…), neînţeleasă în raţiunea ei, neapropiată în slavă, nepătrunsă în sfaturile ei, veşnică pentru că este fără-de-început, nevăzută pentru că e gândită dar nu este înţeleasă” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 1 Despre Iubire, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, p. 23).

În doar câteva rânduri, Sfântul Simeon ne desluşeşte ceea ce căutăm şi după care, conştient sau mai puţin conştient, alergăm cu toţii, iubirea, care este, după cum am văzut, de neatins, pentru că este nepătrunsă şi neînţeleasă, dar, în acelaşi timp, ea este acel ceva fără de care nu putem supravieţui. Este precum aerul pe care nu-l vedem, dar fără de care nu putem trăi.

Dragii mei,

Dacă iubirea lui Dumnezeu, despre care am încercat să spunem câte ceva din cele pe care sfinţii părinţi ni le-au descoperit, este atât de înaltă şi în esenţă de nepătruns cu mintea, oare iubirea pe care o trăim şi respirăm zilnic are ea aceeaşi substanţă?

Cu siguranţă că ne-am dori-o de aceeaşi profunzime, trăită cu aceeaşi intensitate precum o are Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar suntem conştienţi că nu o putem avea. Dacă nu-L căutăm pe Dumnezeu şi nu ne unim cu El, cu siguranţă că nu putem avea iubirea Lui decât în parte, precum în parte se manifestă şi dorinţa noastră.

În zilele noastre, ceea ce numim iubire are multe forme. Putem vorbi şi de multele ei însuşiri. Chiar ne grăbim adesea să le numim şi să le definim cât mai în amănunt, însă mă îndoiesc că astfel îi înţelegem cu adevărat rostul.

Dacă rămânem superficiali, mulţumindu-ne să gustăm din ceea ce greșit patimile ne îmbie și ne oferă sub forma iubirii, vom rămâne fără îndoială nemângâiaţi și neîmpliniţi în dorul nostru.

Dar, atunci când căutarea noastră este în Dumnezeu și este sinceră, eforturile noastre se încununează negreşit cu biruinţa Lui Hristos pentru noi și cu darul vieţii Sale. De aceea, căutaţi-L pe Domnul!, ne îndeamnă şi psalmistul David, pe Hristos Cel mort şi înviat pentru noi și gustaţi din bucuria Învierii Lui!

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune atât de frumos: „Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-se din morţi, începătură celor adormiţi s-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor” (Cuvânt de învăţătură al celui între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Penticostar, Utrenia Învierii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1973, p. 27).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos să vă aducă multă mângâiere şi alinare în suferinţe, bine ştiind că El a suferit mai înainte pentru noi şi că a biruit. Ne-a iubit şi a biruit. Să-L iubim şi noi, ca biruinţa Lui să fie şi a noastră!

 

Hristos a Înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei

Madrid, Sfintele Paşti 2013

Scrisoarea pastorală a PS Timotei Lauran la Nașterea Domnului [2012]

† TIMOTEI

Prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Spaniei şi Portugaliei

Cuvânt pastoral la Naşterea Domnului 2012

Hristos – Stăpânul Cel Bun

Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei

Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

„Noi, în seara de Crăciun/

Lăudăm pe Cel Preabun/

Bun eşti, Doamne, bun;

Colindăm colind duios,/

Domnului Iisus Hristos/

Bun eşti, Doamne, bun”.

(Bucuria Crăciunului. Carte de colinde româneşti,

Ed. Agapis, Bucureşti, 2006, p. 51).

Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi,

Am început scrisoarea mea pastorală cu versurile colindului străbun Noi în seara de Crăciun, pentru că ele ne descoperă un atribut al lui Dumnezeu – bunătatea, iar pe de altă parte pentru că ele exprimă cu atâta duioşie sentimentele noastre profunde de recunoştinţă faţă de bunătatea lui Dumnezeu, arătată omului prin întruparea Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos.

„Bun eşti, Doamne, bun” mărturiseşte colindul şi de aceea noi, cei ce colindăm, Îl „Lăudăm pe Cel Preabun”, pentru că ce altceva decât laudă şi mulţumire I se cuvine unui astfel de Dumnezeu! Sfântul Prooroc Ieremia avea să o spună şi el: „Slăviţi pe Domnul Savaot, că bun este Domnul, că în veac este mila Lui” (Ieremia 33, 11).

Acest adevăr ne este descoperit nouă de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos din dialogul pe care L-a avut cu dregătorul bogat care, dornic fiind de Împărăția lui Dumnezeu, îl întreabă pe Mântuitorul: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18).

Mântuitorul Își începe răspunsul cu o întrebare și o mărturisire: „Pentru ce mă numeşti bun?” respectiv „Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu” (Luca 18, 19).

Observăm că Hristos nu-i spune dregătorului că: Dumnezeu are bunătate, ci îl învaţă că: Dumnezeu este Bun, singurul Bun, aşadar este singurul izvor al bunătăţii. Așa cum Dumnezeu este Iubire, la fel El este Bunătate, pentru că originea bunătăţii se află în permanenţă numai în Dumnezeu.

Dragii mei,

Adevărații învăţători pe care îi cunoaşte lumea de astăzi, sau cei pe care i-a cunoscut omenirea de altădată, sunt sau au fost buni doar în parte, în funcţie de cât de mult învățătura lor a fost întemeiată pe credința în Dumnezeu.

Unul este Învăţătorul[1] nostru şi doar singur Lui i se poate atribui acest calificativ de bun în mod absolut, prin urmare, dacă bun este Învăţătorul, bună este şi învăţătura Lui şi orice creştin care doreşte să fie bun, va deveni bun doar dacă se va împărtăși din bunătatea lui Dumnezeu, împlinid învăţătura și poruncile date de Cel Bun.

Sfântul Apostol Pavel dă şi el mărturie scriindu-i ucenicului său, Sfântului Apostol Timotei, în prima sa epistolă: „vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat” (1 Timotei 4, 6) şi îl încredinţează mai apoi că: „Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea” (1 Timotei 4, 9).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am văzut că izvorul bunătăţii este Dumnezeu. De unde dar este răutatea? Pentru că nu este firească, răutatea nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol. Răutatea dispare de acolo unde se iveşte bunătatea lui Dumnezeu, la fel cum piere întunericul în prezența luminii.

Aşadar, avem nevoie de bunătate pentru a învinge răul. Dar pentru a o dobândi, trebuie mai înainte să ştim că ea, bunătatea, este firescul lui Dumnezeu, firescul iubirii, deci trebuie să fie şi firescul omului care este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Bunătatea este pentru om deopotrivă un dar al lui Dumnezeu şi virtute pe care omul trebuie să o dobândească prin nevoinţă duhovnicească.

Harului Sfântului Duh, Cel care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, împărtășit nouă în urma nevoinței duhovnicești, face ca bunătatea să se manifeste în noi în chip firesc atunci când există conlucrare între om și Dumnezeu. A crede că suntem buni fără harul lui Dumnezeu şi a ne lăuda cu aceasta – sau chiar a aștepta să fim lăudaţi – este o mare înşelare.

Dragi credincioși,

Toate bunătăţile cereşti şi pământeşti de care ne împărtăşim la acest slăvit şi luminat praznic sunt o chezăşie a bunătăţilor celor veşnice la care sunt chemaţi toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile. Şi pentru că vorbim de darurile care ne vin de la Dumnezeul cel Bun, v-aş mai aminti de unul, pe care suntem invitaţi cu toţii să-l conştientizăm şi să-l punem în valoare, anume darul bunăvoirii.

Să ne amintim de urarea pe care au făcut-o păstorilor, îngerii binevestitori ai Naşterii pruncului Iisus în ieslea din Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Vedem că îngerii ne urează ca între noi oamenii să fie bunăvoire şi desigur că aceasta este şi voinţa lui Dumnezeu, pentru că îngerii nu fac altceva decât să ne transmită cu credincioşie voinţa Domnului. Fără îndoială că Dumnezeu, voind ca noi să înmulţim bunăvoirea între noi, ne dă şi harul împlinirii ei mai cu seamă la acest praznic al Naşterii Fiului Său.

Să ne bucurăm așadar şi să primim cu inima curată şi deschisă acest har şi dar, pe care să-l înmulţim între noi oamenii, ca astfel să creştem în dragostea Lui Dumnezeu „Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată bunecuvântarea duhovnicească” (Efeseni 1, 3), iar această sărbătoare a bucuriei, a Naşterii Mântuitorului nostru cel Bun, să ne facă şi pe noi buni, asemenea chipului Său cel blând şi bun, să ne bucure sufletele mereu, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Vă urez din toată inima să petreceţi Sfintele Sărbători în pace, sănătate şi spor duhovnicesc. La mulţi ani!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei

 Madrid, Naşterea Domnului 2012