Predica la 25 de ani de Episcopat ai Preasfințitului Galaction Stângă [1 septembrie 2021]

Iubiții mei[1],

aveam 19 ani când Părintele Arhimandrit Galaction Stângă ajungea Primul Episcop al Alexandriei și Teleormanului. Fusese recunoscut de către Statul Român ca Episcop pe 9 august 1996[2] și a fost instalat în Catedrala de la Alexandria pe 1 septembrie 1996[3]. Pe atunci avea 43 de ani, cât am eu acum, iar eu eram în anul al 4-lea de Seminar. N-am fost la instalarea sa, pentru că nici n-am știut că s-a petrecut. Pe atunci n-aveam mijloacele de comunicare online de astăzi, iar informațiile despre anumite evenimente ajungeau după ceva timp. Dar, la scurtă vreme după hirotonirea sa, noul Episcop a vizitat Seminarul de la Turnu Măgurele și atunci l-am văzut pentru prima oară. Și toți elevii au primit din partea sa o felicitare cu chipul său, care n-avea firele albe de acum, pentru că era tânăr și în putere. Și pe care mamaia Floarea a păstrat-o ca pe o Icoană, în camera bună, pusă pe televizor.

Teleormanul, înaintea sa, era auxiliat Episcopiei Argeșului și Muscelului. Preasfințitul Calinic Argatu[4], actualul Arhiepiscop, era și Episcopul nostru. Numai că, locuind la Curtea de Argeș, Episcopul Calinic era perceput de toți ca cineva din afară, de departe, pe când, atunci când a venit Episcopul Galaction, care stătea cu noi, la Alexandria, a fost o noutate. Una cu care trebuia să ne învățăm. Pentru că vedeam peste tot Preoți, dar nu mai văzuserăm un Episcop, care să ne viziteze atât de des.

Nu știu când am vorbit pentru prima oară cu Preasfințitul Părinte Galaction, dar mi-a rămas în minte dățile când am mers la locuința sa pentru a cere binecuvântare pentru studii. Adică pentru a mă înscrie la Facultate, și apoi la Master și Doctorat. Și înainte ca să discut cu dumnealui, m-am împrietenit cu pisicul bătrân din anticamera Episcopului, care se întindea pe unde dorea, și m-am odihnit interior în atmosfera plină de pace a casei sale.

Am fost uimit de la bun început că îmi cunoștea numele întreg, deși mă vedea pentru prima oară. Apoi mi-am dat seama că ne cunoștea la toți numele și știa date despre viața noastră. Și că, atunci când slujește împreună cu noi, ne spune tuturor pe nume. Lucru care m-a învățat să iau foarte în serios orice discuție cu cineva. Orice primă discuție cu cineva anume. Pentru că, mai înainte să te întâlnești cu cineva pentru prima oară, trebuie să afli date esențiale despre el, de care trebuie să ții cont în cadrul conversației. Sau trebuie să fii foarte atent la orice detaliu pe care ți-l spune, pentru că ai nevoie de el pentru viitor, pentru pictarea chipului interior al celui din fața ta.

Discuțiile noastre au fost întotdeauna scurte, la obiect, dar clarificatoare și odihnitoare pentru mine. Pentru că Episcopul Galaction privește prin tine când îți vorbește și ține cont de puterea ta de înțelegere și de starea ta de spirit. Însă, se bucură mult, când vede că prosperi duhovnicește, că ai râvnă pentru slujirea lui Dumnezeu și când știi să fii elegant și pașnic în relațiile tale cu toți oamenii.

M-a binecuvântat cu încredere de fiecare dată și eu am simțit din plin rugăciunea sa în studiile mele și în cercetarea mea științifică și în scrisul meu. Când a fost să mă hirotonească Diacon, am mers împreună cu soția mea la dumnealui, i-am dus dosarul și mi-a comunicat, în scurt timp, ziua și locul unde voi fi hirotonit. Și pentru că atunci era prezent și Preasfințitul Irineu Popa[5], actualul Mitropolit, acela m-a hirotonit Diacon.

După hirotonia întru Diacon, Episcopul Galaction mi-a spus să îl sun într-o anume zi. L-am sunat de la un telefon public (pe atunci încă existau telefoane publice, cu cartelă electronică plătită) și, ca și când aștepta să îl sun, mi-a spus: „Sâmbătă, pe 17 septembrie 2005”. Pe atunci, dumnealui avea 52 de ani, iar eu aveam 28 de ani. Și în CVul meu[6] am inserat, în format audio, glasul său de la hirotonia mea întru Preot și de la hirotesia mea întru Duhovnic. Înregistrat cu un reportofon de mână, cu casetă, care avea un defect de redare. Doamna Preoteasă, în Biserică, de la distanță, a înregistrat cele două file audio, dar se aude destul de bine slujirea sa.

Și în acest punct al predicii mele o să îi enervez pe cei care cred contrariul: niciodată Episcopul meu, Preasfințitul Părinte Galaction Stângă, nu mi-a cerut vreo sumă de bani pentru ca să mă hirotonească sau pentru ca să-mi facă vreun favor. Repet: Niciodată! Pentru că în toate întâlnirile și discuțiile cu dumnealui, înainte și după hirotonia mea întru Preot, a primat lucrurile principiale, teologice, duhovnicești și nimic altceva. Și asta m-a mângâiat și mă mângâie duhovnicește. După cum n-a existat vreun Profesor, la toate nivelurile de învățământ prin care am trecut în viața mea, care să îmi fi cerut vreodată mită. Și acest lucru e iarăși o mare bucurie și binecuvântare. Pentru că nu pot să spun nimic rău despre cineva în această privință.

Tocmai de aceea, eu mizez pe sinceritate și pe omenie în toate relațiile mele cu oamenii. Pentru că avem nevoie cu toții de prietenie și de sinceritate, de ajutor și de bunăvoire față de noi în toate zilele vieții noastre.

…Teleormanul avea Biserici, dar nu avea Mănăstiri vii până să vină Episcopul Galaction Stângă. Monahismul nostru intrase în ruină de vreun secol și ceva. Pe la anul 1820, Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni devenise Biserică de mir[7].  Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de la Coșoteni era sfințită în 1647, fiind zidită pe locul uneia de sec. 14[8], iar de la 1864, în urma secularizării averilor mănăstirești, ea își pierde toate averile[9]. A existat Mănăstire la Didești, devenită Schit în 1705[10].

Însă, venind Episcopul Galaction, a reîntemeiat monahismul în pământul nostru, înființând Mănăstiri în mai multe locuri. Mănăstirea Adămești e la Nanov[11], Mănăstirea Sfântului Fanurios e la 5 kilometri depărtare de Siliștea-Gumești[12], de localitatea unde s-a născut Marin Preda pe 5 august 1922[13]. Mănăstirea Coșoteni, de lângă Roșiori de Vede, a fost reactivată în 2014[14]. Mănăstirea de la Crângu, de lângă Turnu Măgurele, a apărut în 2002[15]. Tot în 2002 e reactivată Mănăstirea Plăviceni[16]. În aprilie 2004, la Țigănești, e înființată o Mănăstire închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghios[17]. În 2009, la Tătărăștii de Sus, Curtea întărită a Bălăcenilor devine o Mănăstire închinată Sfintei Mare Mucenice Ecaterini[18]. Mănăstirea Pantocrator, de la Drăgănești-Vlașca, e cea mai impozantă, pentru că în ea s-au investit cei mai mulți bani. Ea apare în 2012 în locul unui spital abandonat[19].  O alta, închinată Dumnezeului nostru treimic, e tot în Drăgănești-Vlașca, fiind începută în 1998 pe locul unui conac boieresc[20]. Mănăstirea Brânceni a fost începută tot în 1998 și e închinată Sfântului Ioannis Botezătorul[21]. Pe când Mănăstirea Năsturelu se înființează în 2003 pe locul unei foste ferme de stat[22].

Se zidesc noi Biserici, reapar Mănăstirile în Teleorman, Preasfințitul Galaction îi hirotonește pe mulți dintre colegii mei de Seminar, înființează editura Cartea Ortodoxă[23], apoi revistele Biserica Ortodoxă (semestrială) și Credința Ortodoxă (cu apariție lunară)[24], binecuvântă apariția multor cărți teologice și e gazda la diverse întruniri teologice și culturale. Fiind pentru noi liantul duhovnicesc, omul care ne unește și ne ține împreună în Biserica lui Dumnezeu.

Și așa am ajuns la ziua de azi, când s-au împlinit 25 de ani de Episcopat ai Preasfințitului Părinte Galaction Stângă și, implicit, 25 de ani de când există Episcopia Alexandriei și a Teleormanului! La vârsta de 68 de ani și la 25 de ani de Episcopat, Părintele Episcop Galaction este exemplul nostru de slujire și de închinare, modul său de predicare fiind o continuă coborâre către oameni. Adesea i se impută „limbajul bisericesc învechit”, adică folosirea în predici doar a cuvintelor de bază, a celor cunoscute de către toți, pentru că vrea să fie înțeles de către toți. Însă e o mare artă să faci asta tot timpul și e o continuă coborâre față de neputințele oamenilor!

Uneori, când predic, mă concentrez la ce am de zis și uit nivelul oamenilor din fața mea, vorbind ca pentru mine. Dar îmi dau seama, în scurt timp, că oamenii nu mă pot urma în înțelegere, pentru că nu au specializarea mea lingvistică. Și de aceea spun că e o mare artă și o mare grijă față de oameni să vorbești pe înțelesul tuturor, pentru că necesită o continuă și iubitoare coborâre spre ei.

Atenția la detalii, gustul pentru frumos, bunul simț profund în relația cu tine, cultivarea păcii între oameni, ironia bucuroasă în loc de certarea cu duritate, glumele cu sare spuse în cadru intim sunt atuurile Episcopului nostru în relațiile sale cu oamenii. Mi-am propus adesea să stau neclintit ca dumnealui la rugăciune și atunci când slujesc și nu mi-a ieșit mai deloc. Pentru că eu sunt o ființă poetică și comunicativă și când slujesc, și sunt înclinat să intru imediat în relație cu cineva din jurul meu.

Îmi place discreția sa despre viața sa intimă și despre biografia sa, dar, totodată, și poveștile despre sine pe care ni le spune. De aceea, cu toate că îl cunosc de 25 de ani, Episcopul Galaction e pentru mine o taină. Pentru că resorturile interioare ale ființei sale îmi scapă. Însă intuiesc faptul că rugăciunea și asceza sa îl țin viu, îl țin în lucrare, că întâlnirile cu oamenii îl dinamizează mult și, mai ales, realizările duhovnicești, editoriale și ctitoriale.

E un om frumos când zâmbește, când e bucuros, și atunci i se vede sufletul pe față. Dar și când e adâncit în gânduri și îndurerat se vede, pentru că sufletul său suferă. Și și-a însușit foarte bine modul nostru de-a vorbi și de a se manifesta, încât n-am avut niciodată senzația că nu e teleormănean. Pentru că a empatiza cu oamenii e consecința faptului de a-i înțelege. Și îi înțelegi, numai dacă te pui cu totul la dispoziția lor.

Episcopul Galaction e omul care are ușa deschisă pentru toată lumea, așa cum spunea într-un interviu al său[25]. Eu însumi am fost martorul, adesea, ale acestor întâlniri ale sale cu oamenii. Mă duceam să vorbesc cu dumnealui, eram primit în anticameră, la Episcopie, și acolo mă întâlneam cu totul felul de oameni, nu doar cu Preoți de-ai noștri. Și vorbea cu fiecare în parte, până când omul era mulțumit, fără să fie vorba de vreo audiență scorțoasă bătută în cuie.

Pentru că Episcopul nostru vorbește cu oamenii, slujește peste tot pe unde se duce, predică pe înțelesul tuturor, primește să stea la masă cu cei care se bucură de dumnealui, mâncând în rând cu toți, dar plecând primul dintre toți de la masă, nu înainte de a ne ruga pe noi să continuăm, să stăm mai departe acolo, pentru ca să mai vorbim unii cu alții. Și atunci te simți în largul tău dimpreună cu dumnealui la masă! Pentru că nu te contorizează, nu stă cu ochii pe tine, ci se comportă de un firesc uluitor, ca și când am fi stat împreună la masă în fiecare zi.

Așa că azi, iubiții mei, mă bucur mult pentru această zi sfântă, pentru această zi de împlinire duhovnicească, pentru că e realizarea lui Dumnezeu cea bună în mijlocul nostru. Începem, cu harul lui Dumnezeu, noul an bisericesc, dar și un nou an al Episcopiei noastre, adică al viitorului nostru duhovnicesc. Pentru că viața Bisericii este ierarhică și, în același timp, este plină de slujire, de coslujire sfântă. Întreaga ierarhie bisericească slujește la un loc și se bucură la unison de Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că izvorul vieții și al nemuririi noastre este Dumnezeu. Dumnezeul Cel veșnic, Cel care a făcut și face toate și Care ne ține pe noi întru existență e Cel Căruia noi Îi slujim. Și dacă Îi slujim cu bucurie și cu sfințenie, atunci suntem lumină mare pentru toți.

În acest septembrie 2021 împlinesc 16 ani de Preoție, despre care doresc să vorbesc în predicile următoare. Iar Preasfințitul Galaction Stângă este Hirotonitorul și Episcopul meu și sunt convins că știe bucuria și împlinirea pe care le trăiesc în viața preoțească. De aceea îi mulțumesc și acum pentru că sunt fiul său întru Domnul prin Hirotonie, că sunt lucrul mâinilor sale și că m-a sprijinit și mă sprijină în toate demersurile mele teologice. După cum cred că știe iubirea și recunoștința și mulțumirea mea pentru toată rugăciunea și toată binecuvântarea sa pentru mine și familia și lucrarea mea teologică și duhovnicească.

Însă, prietenia, vorba lui Nichita Stănescu, înseamnă prezență. Iar predica mea de azi e prezența bucuroasă a mea în această zi împlinitoare. E cum mă simt eu în această zi sfântă.

Dumnezeu să îi înmulțească Părintelui Episcop Galaction puterea de slujire și de dăruire față de noi, iar pe noi să ne întărească să facem voia Lui, cu inimă lină, bucuroasă, înțelepțindu-ne mereu din pilda vieții Episcopului nostru! Pentru că mai avem încă multe de făcut pentru mântuirea noastră și a celor din jurul nostru. Amin!


[1] Începută la 7. 29, în zi de luni, pe 30 august 2021. Cer parțial înnorat, 16 grade, vânt de 11 km/ h. Am preluat imaginea de aici: https://ortodoxieardeal.files.wordpress.com/2012/08/143.jpg?w=237&h=&zoom=2.

[2] Cf. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/9106.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Galaction_Stângă.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Calinic_Argatu.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Popa.

[6] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Plăviceni.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Coșoteni.

[9] Cf. https://coltisorderomania.ro/2020/06/06/manastirea-cosoteni-cel-mai-vechi-lacas-de-cult-din-teleorman/.

[10] Cf. http://www.impact-tour.eu/obekti/obekti-v-romania/culturaltouristresourcesro-99/?lang=ro.

[11] Cf. https://www.facebook.com/Mănăstirea-Adămești-100969975346671/.

[12] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Schitul_Sfântul_Fanurie,_Teleorman.

[13] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Marin_Preda.

[14] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Mănăstirea_Coșoteni.

[15] Cf. https://m.facebook.com/1488834671377209/posts/1567408496853159/?_rdr.

[16] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Mănăstirea_Plăviceni.

[17] Cf. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfantul-gheorghe-tiganesti-68020.html.

[18] Cf. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-tatarasti-sfanta-ecaterina-127321.html.

[19] Cf. https://adevarul.ro/locale/alexandria/manastirea-pantocrator-draganesti-vlasca-lacas-ridicat-credinta-adaposteste-moastele-sfintei-maria-magdalena-1_574aa8ae5ab6550cb86bd32c/index.html.

[20] Cf. https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=65926&d=o-zi-in-alexandria-si-imprejurimi–alexandria.

[21] Cf. https://www.crestinortodox.ro/manastiri/manastirea-branceni-117568.html.

[22] Cf. http://www.manastireanasturelu.ro/.

[23] Prezența produselor ei editoriale pe eMAG: https://www.emag.ro/brands/brand/editura-cartea-ortodoxa.

[24] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Galaction_Stângă.

[25] Aici: https://ziarulteleormanul.ro/interviu-cu-ps-galaction-stanga-episcopul-teleormanului-si-alexandriei-alti-preoti-nu-si-au-dorit-functia-de-protopop/.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2020]

† Galaction,
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Mântuitorul Hristos, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Veniți să ne bucurăm întru Domnul,
povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade;
sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții;
iar eu mă împărtășesc din dulceața din Rai, de la care m-am depărtat
prin neascultare”
(Stihira, pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

praznicul luminat al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi și întotdeauna, ne aduce aminte de milostivirea cea fără de margini a lui Dumnezeu față de noi, când a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere din păcatul strămoșesc și să ne pregătească pentru primirea bunătăților celor veșnice. De aceea, praznicul acesta este praznic de bucurie, de mulțumire și de recunoștință aduse lui Dumnezeu, Care, prin Fiul Său, ne-a cercetat și ne-a ridicat la starea duhovnicească de fii ai Săi prin credință. În această sfântă zi suntem chemați să ne deschidem sufletele și inimile noastre pentru a ne îndulci din graiurile sfintelor învățături ale Bisericii, „povestind taina ce este de față”, taina Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de oameni.

Deși Nașterea Domnului este o mare taină a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă” [1], despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește de atâtea ori, prin împlinirea ei, ea devine pentru noi certitudinea și realitatea în care aflăm izvorul și temeiul mântuirii noastre: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de Îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” [2].

Ca realitate și eveniment istoric petrecut în urmă cu două mii de ani, Nașterea Mântuitorului ne îndeamnă la o atitudine doxologică, de preamărire a iubirii lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică a statornicit, încă de la întemeierea ei, sărbătorile religioase ca modalități de rememorare spirituală, de reasumare și trăire a evenimentelor mântuitoare. Desigur, sărbătorile ortodoxe rămân autentice în măsura în care ele nu se contaminează de dimensiunea profanului și nu se transformă în festin prelungit, în momente golite de activitate spirituală. Sărbătorile autentice trebuie să fie culmi de trăire spirituală, ocazii de reînduhovnicire, de trăirea adevărată întru Hristos. Asumate în acest mod, ele devin nu numai momente duhovnicești accesibile prin reamintire, ci și linii de har, permanențe tainice ale Sfântului Duh, pietre de temelie care ne fac contemporani și părtași evenimentului sărbătorit. Astfel, înțelegem că sărbătorile Sfintei Biserici nu sunt doar zile libere de readucere în actualitate a unor realități trecute, ci respirația de har a fiecărui credincios, care aduce în propria sa viață, viața și lucrările lui Hristos care devin un „acum” permanent, tainic și liturgic. De aceea, cântările Sfintei Biserici răsună deslușit astăzi, la timpul prezent: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!” [3].

Pe drept cuvânt putem spune că, de fapt, Sfânta Biserică este mediul cel mai potrivit pentru trăirea cu adevărat a sărbătorilor. Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos extins în umanitate (Părintele Dumitru Stăniloae), care îi pregătește pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este un organism teandric în care Dumnezeu este prezent întreg în fiecare dintre credincioși. Harul Sfântului Duh este cel care susține plenar și desăvârșește unitatea Bisericii în Hristos, Capul ei. În Biserică, Hristos este prezent „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” [4]. Pentru aceasta se poate afirma că în Biserică, Hristos pururea Se întrupează în cei vrednici, care actualizează astfel în ei Nașterea Domnului, viața Bisericii este o neîncetată Epifanie a Sfintei Treimi, adică o reactualizare a Botezului Domnului, dar și o îmbrățișare a omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către oameni ca la Întâmpinarea Domnului. Roadele Buneivestiri sunt permanent prezente în inima Bisericii ca bucurie și arătare a tainei celei din veac. Dar Biserica este și Învierea tainică a Domnului în cei credincioși, când El îi ridică din întuneric și din umbra morții, este Înălțarea lui Hristos în noi la cerurile cele de iubire ale lui Dumnezeu, dar și o Cincizecime continuă, prin care Duhul Sfânt umple de slava Sa cea necreată pe fiecare credincios în parte, deschizându-i perspectiva veșnică a unirii cu Dumnezeu. Trăirea sărbătorilor în Biserică devine în acest fel un pelerinaj liturgic spre Dumnezeu, în care El nu este doar scopul pelerinajului, ci și Calea și Lumina care ne călăuzesc. Aceeași lucrare personală a lui Dumnezeu în viața noastră se vede și în rugăciunea liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care e citită de Preot în timpul Heruvicului: „Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…”[5].

Iar Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă chiar începutul acestui pelerinaj al omului către Dumnezeu și îi oferă totodată și putința necesară de a-l duce la bun sfârșit. Domnul Hristos, Cel care S-a întrupat pentru noi, vine ca o lumină de la Dumnezeu ca să ne izbăvească de întunericul păcatelor noastre și să ne arate calea cea bună a vieții, dăruindu-ne cunoașterea de Dumnezeu: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței” [6]. Pentru aceasta, Prorocul Isaia Îl numește pe Hristos: „Lumină mare”, atunci când zice: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” [7]. De asemenea și Dreptul Simeon, Bătrânul, Îl numește pe Pruncul Iisus „Lumină spre descoperirea neamurilor” [8].

În lumea cufundată până atunci în întunericul păcatului, Hristos Mântuitorul spune despre El Însuși: „Eu sunt Lumina lumii! Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [9]. Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, calea ce duce de pe pământ la cer se luminează și noi înșine, prin credința în Hristos, devenim fii ai Luminii, așa cum ne îndeamnă Hristos: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii!” [10]. Căci „Eu, Lumina, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” [11]. Iar Lumina cea din Lumină, Dumnezeul Cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-născut din Tatăl, din veci, Se smerește pe Sine, din iubire față de oameni, și Se întrupează făcându-Se om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a-l înălța pe omul cel căzut și a-l îndumnezei prin har.

Credința în Hristos Cel întrupat ne duce la comuniunea cu El, ne duce la comuniunea cu Însăși Lumina. Dobândirea acestei lumini dumnezeiești a lui Hristos e însăși starea noastră de sfințenie. De aceea, în Sfintele Icoane, Sfinții sunt înfățișați cu aureole de lumină în jurul capului lor, pentru că ei sunt plini de lumina lui Hristos și din ei radiază lumina Lui. Pentru că Sfinții nu sunt lumini pri ei înșiși, ci datorită lui Hristos, Care este în ei. Și pentru că El este în ei, de aceea și Sfinții sunt purtători ai luminii lui Hristos. Acest adevăr îl face pe Sfântul Apostol Pavel să afirme cu toată convingerea: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” [12].

Prin această sfântă sărbătoare fiecare creștin dobândește puterea de a se face purtător al luminii lui Hristos. Însă numai dacă „umblă întru lumină” [13], adică dacă stăruie să viețuiască în lumina Sa cea dumnezeiască și în dumnezeiasca Sa învățătură. Înțelegem prin aceasta că nu este suficient doar să credem, ci trebuie să ne și purtăm, în consecință, ca fii ai Luminii. Credința noastră trebuie să devină lucrătoare prin iubire, adică să rodească fapte de iubire. În fiecare faptă de iubire săvârșită față de semenii noștri, noi ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu. Căci „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” [14]. Iar Sfânta Scriptură ne mărturisește: „Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” [15]. Pentru aceasta, atunci când urâm răul, când iertăm din inimă pe dușmanii noștri, când ne arătăm iubitori față de aproapele nostru și suntem alături de el în suferințe, noi știm că am trecut din întuneric la lumină. Pentru că „am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Dar cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” [16].

Fiul lui Dumnezeu întrupat a coborât din iubire pentru noi pe pământ, pentru ca să ne dăruie viața veșnică: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [17]. Căci „Eu am venit ca (lumea) viață să aibă și din belșug să aibă” [18]. Iar pentru a ne învrednici de darurile cele bogate și nepieritoare ale Sfintei Sale Nașteri nu ni se cere nici bogăție, nici frumusețe, nici cultură sau vreo altă slavă omenească, ci ni se cere ceea ce fiecare dintre noi poate oferi: o credință curată, care să lucreze fapte bune. Această credință ne unește cu Hristos, Care, pe măsura credinței noastre, ne umple sufletele de darul vieții celei veșnice, revărsând asupra noastră energiile cele dumnezeiește, adică harul cel veșnic, cel dumnezeiesc al lui Dumnezeu. Viața adevărată a omului începe cu această credință care îi predă lui Hristos tot sufletul, toată inima, toată mintea și toată puterea noastră, iar Acesta le sfințește și le îndumnezeiește treptat. Cu cât credința este mai mare, cu atât darul lui Dumnezeu este mai bogat în cel credincios și înțelegem că viața noastră este cu adevărat viață numai în măsura în care este o viață întru Hristos.

Dreptmăritori creștini,

prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, Dumnezeu a chemat la masa dragostei Sale pe toți oamenii, ca să se ospăteze din belșug și în toată deplinătatea, ca fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Cei două mii de ani de Creștinism ne arată că blânda Sa chemare nu a rămas fără răspuns. Căci Evanghelia lui Hristos a rodit în jertfele Mucenicilor și în nevoințele Sfinților Săi. Aceasta nu înseamnă că înainte de nașterea lui Hristos, Dumnezeu nu a fost prezent în creația Sa. Pentru că însăși lumea este o expresie a iubirii lui Dumnezeu și o arătare a slavei Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” [19]. Dragostea lui Dumnezeu și chemarea Sa pentru omul căzut nu au lipsit niciodată din creație, însă omul nu a mai fost capabil, după căderea în păcat, să le perceapă în profunzimea lor. Păcatul este cel care întunecă mintea omului și falsifică realitatea. Chiar și înainte de întruparea Sa, lucrarea lui Hristos Dumnezeu era prezentă în oameni prin Duhul Sfânt, pregătindu-i pentru venirea Sa în trup, iar, după aceasta, Hristos continuă să lucreze în sufletele cele credincioase și vrednice, începând îndumnezeirea lor încă din această viață, și pregătindu-le pentru cea de a doua Sa venire, cea întru slavă.

Acest adevăr ni-l grăiește deslușit Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, luminat de Hristos Dumnezeu, ne învață astfel: „Precum înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi și la Proroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot așa și după această venire, El vine nu numai în cei ce sunt prunci, nutrindu-i duhovnicește și ducându-i spre viața desăvârșirii cea după Dumnezeu, ci și în cei desăvârșiți, desemnându-le de mai înainte, în chip ascuns, forma venirii Lui viitoare, ca într-o icoană. Această venire o înfăptuiește El pururea, preschimbând, prin virtuți, pe cei vrednici, din trup în Duh” [20]. Dacă, înainte de întruparea Sa, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu lucra numai din afară asupra oamenilor pentru a menține în ei o oarecare raționalitate și iubire, prin întruparea Sa și prin împărtășirea noastră cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, El ne umple de toată iubirea Sa, dându-ne puterea să învingem slăbiciunile firii noastre. Pentru că El S-a făcut om pentru ca să îl îndumnezeiască pe om (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sfânta Lui întrupare este temeiul ontologic al mântuirii noastre. Pentru că, prin ea, întreaga omenire se află pe calea către îndumnezeire. Iar Cel care lucrează, în mod eficient și dinamic, la mântuirea noastră, înduhovnicindu-ne pe noi mereu, este Însuși Hristos Dumnezeu. Iar prin binecuvântarea revărsată peste întreaga creație prin nașterea Sa, Hristos Cel întrupat ne cheamă la o stare nouă, la viața fără de păcat, la viața harică a Bisericii. Și mult folos sufletesc vom avea, dacă vom cugeta câtuși de puțin la cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care zice: „Întocmai precum stricăciunea și moartea se moștenesc din neam în neam de la Adam cel vechi, tot așa nestricăciunea și nemurirea se moștenesc de la Adam cel Nou. Întocmai cum părtășia noastră la firea strămoșului nostru, Adam, care a căzut, se vădește în aceea că și noi păcătuim și călcăm poruncile lui Dumnezeu, tot așa și părtășia noastră la harul cel dumnezeiesc al celui de-al doilea Întemeietor al neamului nostru, Hristos Domnul, o cunoaștem prin aceea că nu mai păcătuim de îndată ce primim acest har dumnezeiesc” [21]. Sfântul Simeon ne învață să fim cu luare aminte la harul primit prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Căci primirea harului nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, ci că nu vom mai păcătui atâta vreme cât harul lui Hristos este lucrător în noi. Iar dacă păcătuim este un semn că harul ne-a părăsit, că l-am pierdut din cauza nevredniciei noastre. Întreaga noastră luptă este pentru a păstra harul lui Dumnezeu în noi, iar, când îl pierdem, trebuie să ne silim să îl redobândim.

Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om pentru Sine Însuși, nu asumă trupul pentru vreun motiv egoist, ci, dimpotrivă, El Se naște pentru întreaga lume, nașterea Lui oferind omului posibilitatea de a moșteni viața cea veșnică. Însuflețind pe credincioșii vremurilor sale spre trăirea cât mai înaltă a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin spunea: „La început era Cuvântul, Care, dacă nu ar fi avut naștere omenească, noi nu a fi ajuns la renașterea divină. Pentru că El S-a născut ca noi să renaștem. Hristos S-a născut și nimeni să nu șovăie să se renască! Ca mila Lui să fie în inimile noastre. Mama Lui L-a purtat în pântece, noi să Îl purtăm în inimă! Fecioara a fost însărcinată pentru ca să Se întrupeze Hristos, iar inimile noastre trebuie să fie însărcinate cu credința noastră în Hristos. Fecioara L-a născut pe Mântuitorul, sufletul nostru să nască mântuirea! Să nu fim sterpi, ci sufletele noastre să rodească întru Dumnezeu!” [22]. Aceste îndemnuri au pentru noi un caracter permanent. Fiindcă ele ne arată că posibilitatea mântuirii în Hristos trebuie asumată personal. Și aceasta se poate face prin dorința și efortul fiecărui credincios în parte de a nu rămâne sterp în credința lui, ci de a aduce roadele cele bune ale credinței sale.

Iubiți fii sufletești,

în șuvoiul vieții care curge și se schimbă mereu, anii se adună și îmbătrânim. Însă, în fiecare an, fie că suntem tineri, fie că suntem bătrâni, praznicul Nașterii Domnului ne umple inimile de o deosebită bucurie duhovnicească. Învățăturile Bisericii și tâlcuirile Sfinților Părinți ne arată o minunată revărsare de sensuri și de înțelegeri ale acestui praznic, care sunt adevărate doctorii sufletești pentru noi. Căci sărbătoarea Nașterii Domnului este lumina cunoștinței, e umplerea noastră de viața Lui, este chemare la o viață nouă, la calea către Împărăția lui Dumnezeu. Ziua aceasta de 25 decembrie o sărbătorim an de an, în comuniune unii cu alții, în Sfânta Biserică, dar de roadele ei cele sfinte ne împărtășim personal, în măsura credinței și a vredniciei fiecăruia dintre noi.

Trăind taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu, creștinii se regăsesc întru Duhul Sfânt în pridvorul minunat al Betleemului, uniți în aceeași dragoste sfântă față de Pruncului Iisus, laolaltă cu Magii cei înțelepți și cu Păstorii cei cu sufletul curat și cu Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că își aduc darurile lor împreună cu aceia: aurul iubirii, smirna nădejdii și tămâia credinței celei adevărate. Întotdeauna se cuvine, dar mai ales la acest ceas de sfântă prăznuire, ca ochii noștri să privească spre cer, spre lăcașul de lumină unde sălășluiește Dumnezeu și unde nădăjduim să ajungem și noi ca să ne împărtășim de viața cea veșnică. Privim spre înălțimile cerești cu inimi smerite și pline de recunoștință pentru că de acolo a coborât nemărginita Bunătate și Dragoste a lui Dumnezeu și S-a făcut om. Dacă nu s-ar fi născut Mântuitorul Hristos, noi am fi rămas în întunericul păcatului. Cerul ar fi rămas pe mai departe încuiat, nimeni nu s-ar fi mântuit, pentru că harul Duhului Sfânt nu s-ar fi dat oamenilor. Însă mila lui Dumnezeu n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci ne-a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Care, unind cerul cu pământul, a adus în lume adierea veșniciei și mireasma zilei celei de taină. Pentru că El ne-a dat tuturor puterea de a deveni fiii Împărăției Sale. Bucuria nașterii Domnului izbăvește sufletul nostru de amărăciune și de întristare și îl umple de recunoștință pentru binecuvântările revărsare asupra noastră. Binecuvântările primite astăzi sunt o nădejde pentru binecuvântările cele de mâine și ele ne dau puterea de a înainta în viața cea duhovnicească, ca să zicem împreună cu Apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” [23]. Iar glasul Mântuitorului ne asigură de aceasta, grăindu-ne nouă din Scripturi: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar…nimic nu va fi vouă cu neputință” [24].

Preacurata Naștere a lui Hristos este pentru noi un mare dar, însă, totodată, și o înaltă chemare dumnezeiască. Iubirii celei mari, cu care Hristos ne-a iubit, trebuie să îi răspundem și noi cu iubirea noastră. Căci El ne-a iubit pe noi și S-a făcut om, pentru ca să ne cheme pe noi la o viață nouă, la o viață în care dragostea pentru aproapele să fie regula de aur a traiului nostru și evidența creșterii noastre duhovnicești. Căci „poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” [25].

De-a lungul vremurilor omenirea a trecut prin diferite perioade grele: războaie, boli, conflicte de tot felul, care s-au soldat cu pierderea a numeroase vieți omenești. Mai nou se tot discută de crize economice și de efectul lor asupra vieții noastre. Prea puțin se ia în discuție însă fondul problemei: criza spirituală pe care umanitatea o traversează. Căci asta se petrece atunci când valorile spirituale sunt marginalizate și toată atenția noastră cade pe materie, pe trup, pe o viață ușoară, confortabilă și plină de desfătări. De fapt, toate situațiile grele prin care omenirea a trecut nu au fost altceva decât crize de iubire. Din lipsă de iubire pornește războiul și din aceeași lipsă de iubire cel bogat vrea mereu tot mai mult. Din lipsă de iubire, bogatul căruia i-a rodit țarina își construiește hambare tot mai mari în loc să dăruie din prea plinul său și altora.

Cu toate acestea, credința creștină este mereu izvor de nădejde și de putere spirituală și ne învață că orice criză, orice situație grea, este de fapt o chemare la bine și o șansă la un nou început mântuitor pentru fiecare dintre noi. Nașterea lui Hristos este pentru toți creștinii puterea unui nou început, a unei noi vieți, a unei vieți în care Hristos, Care e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ne iubește și ne învață să îi iubim pe toți semenii noștri.

Cu aceste gânduri și îndemnuri din partea noastră, să ne rugăm ca Domnul Cel întrupat să ne învrednicească de a păstra și a înmulți darurile Preacuratei Sale Nașteri, împlinind câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de laudă! În aceste vremuri grele să fim statornici în credința curată în Milostivul Dumnezeu, iar nădejdea în purtarea Sa de grijă față de fiecare dintre noi să fie lumina fiecărei zile!

Vă îmbrățișăm părintește și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace și sănătate deplină, iar Anul Nou 2021 să vă fie luminat și încununat de alese bucurii duhovnicești și de mântuire!

La mulți ani!

Al vostru, către Domnul, pururea rugător spre tot binele,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.


1. Coloseni I, 26.

2. I Timeotei III, 16.

3. Catavasiile Nașterii Domnului, în Catavasier, p. 296.

4. Matei XXVIII, 20.

5. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, p. 126.

6. Troparul Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, p. 385.

7. Isaia IX, 1.

8. Luca II, 32.

9. Ioan VIII, 12.

10. Ioan XII, 36.

11. Ioan XII, 46.

12. Galateni II, 20.

13. I Ioan I, 7.

14. I Ioan IV, 16.

15. I Ioan II, 9-10.

16. I Ioan III, 14.

17. Ioan III, 16.

18. Ioan X, 10.

19. Psalmi XVIII, 1.

20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, în Filocalia românească, vol. al II-lea, Ed. Humanitas, București, p. 162.

21. Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi Zidit, București, 2015, p. 93.

22. Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, în col. PSB, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 127.

23. Filipeni IV, 13.

24. Matei XVII, 20.

25. Ioan, XIII, 34-35.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2019]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Hristos Domnul, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Și aceasta este viața veșnică:
să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Iisus Hristos,
pe Care L-ai trimis”
(Ioan XVII, 3).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

să-I mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a dăruit puterea de a mai trece încă un al vieții noastre și de a ne bucura împreună la acest ceas de sfântă prăznuire!

Recunoștința față de Dumnezeu se cuvine să fie atitudinea noastră permanentă, cu certitudinea că numai din mila și binecuvântarea Sa trăim fiecare zi a vieții noastre. Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este cu adevărat un praznic „al vieții”, după cum El Însuși ne încredințează, zicând: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan X, 1o].

Fiul lui Dumnezeu, izvor al vieții și al nemuririi, Cel prin care toate s-au făcut, cele văzute și nevăzute, „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” [Filipeni II, 7], dar fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere prin jertfa Sa de păcatul neascultării lui Adam din Rai, să ne scoată din blestem și din robia morții, să ne împace cu Dumnezeu și să ne facă vrednici din nou de a dobândi viața cea veșnică. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuie, prin El, lumea” [Ioan III, 17].

Încă din primele pagini, Sfânta Scriptură ne vorbește despre grădina cea din Eden în care Protopărinții noștri au fost așezați, despre cei doi pomi din mijlocul ei – pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului – și despre căderea primilor oameni în păcat. Căzând în ispita diavolului și alergând să guste din pomul cunoștinței, din care Dumnezeu a poruncit să nu mănânce, Adam a pierdut viața duhovnicească și s-a supus morții chiar din acea clipă, împlinindu-se cuvântul Făcătorului Său care îi spusese: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” [Facere II, 17]. Alegând cunoștința cea lipsită de comuniunea cu Dumnezeu, Adam alege astfel calea cea fără de lumină, cea a întunericului, a cunoașterii parțiale, imperfecte și, inevitabil, calea morții. Însă Dumnezeu, în marea Sa iubire față de oameni, n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci, „la plinirea vremii” [Galateni IV, 4], a rânduit ca, prin întruparea Fiului Său, „poporul care stătea în întuneric să vadă lumină mare, iar celor ce ședeau în latura și în umbra morții să le răsară lumina” [Matei IV, 16] Lui.

În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor” [Ioan I, 4]. Căci „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” [Ioan I, 9], iar Mântuitorul ne încredințează, zicând: „Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan VIII, 12].

Acest înțeles adânc al tainei Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este rezumat și frumos exprimat în troparul Sfintei Sărbători de astăzi: „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!”[1].

Înțelegem, așadar, că Hristos Domnul, Cel ce pentru noi Se naște, este Lumina lumii. În El și prin El lumea dobândește lumina cunoștinței celei adevărate, a cunoștinței despre Dumnezeu, despre mântuirea și sfințirea omului. Prin sfânta Lui naștere, Hristos ne dăruie lumina de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată iubitor al nostru, al tuturor oamenilor, de a înțelege voia și poruncile Sale. Ne dăruie puterea de a cunoaște, prin credință, că în Fiul Său stă mântuirea noastră și că așa cum El S-a făcut asemenea nouă și noi trebuie să ne străduim cu toată ființa noastră să devenim asemenea Lui, să ne schimbăm viața noastră din temelii pentru a moșteni viața cea veșnică.

Această lumină a cunoștinței ni se oferă prin sfânta Lui naștere tuturor. Însă modul și măsura în care noi ne împărtășim din ea diferă în funcție de disponibilitatea sufletească, de credința și de curăția inimii fiecăruia dintre noi. În această privință, Nașterea Domnului se aseamănă cu sămânța din pilda semănătorului, care încolțește, crește și aduce rod însutit numai în sufletele bune și credincioase.

Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea nașterii, în timp, a Fiului lui Dumnezeu! Deși Îngerii au luminat cerul și au adus cântări de slavă, iar steaua a strălucit în văzul tuturor, vestind venirea în trup a Pruncului Dumnezeiesc, întregul Betleem dormea. Dormeau Irod și păzitorii lui, dormeau și învățații Ierusalimului. Numai câteva persoane s-au învrednicit de a se împărtăși de „lumina cunoștinței”. Cea dintâi a fost Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, căreia Arhanghelul Gavriil îi descoperise la Bunavestire că Cel zămislit în ea „va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” [Luca I, 32]. Însă Fecioara Preacurată „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” [Luca II, 19] ca pe o taină, taină ce avea să se dezlege în chip lămurit abia prin Sfânta Sa Înviere din morți.

De „lumina cunoștinței” s-a învrednicit apoi și Dreptul Iosif, căruia, tot prin Arhanghel, Dumnezeu îi vestește că Cel zămislit în Fecioara Maria „este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” [Matei I, 20-21].

S-au învrednicit apoi și cei 3 Magi din Răsărit. Iar ei nu sunt simpli călători, ci sunt căutători de Dumnezeu, sunt pelerini. Ei nu vin la Betleem din simpla curiozitate de a-L cunoaște pe Împăratul cerurilor, ci ei vin să I se închine. De aceea, Dumnezeu îi călăuzește prin steaua care nu respecta ordinea firească a cerului, pentru că ea a vestit Lumina care a venit în lume. În urma închinării, și Magii primesc arătare îngerească. Pentru că ei iau înștiințare ca pe altă cale să se întoarcă în țara lor. Lumina cunoștinței îi schimbă ființial. Căci de acum ei pornesc pe altă cale a vieții lor, pe calea arătată lor de Însuși Dumnezeu.

„Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus” sunt două numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Și El a împărtășit „lumina cunoștinței” și păstorilor celor cu suflet curat. Și ei au primit vestea nașterii Sale celei sfinte tot prin Îngeri, prin mesageri ai Săi, de unde vin, de altfel, toate ale praznicului, din mila și binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei, cei care se încălzeau la foc împrejurul peșterii de unde a răsărit Lumina cea veșnică, îi preînchipuie pe oamenii simpli și rugători, care sunt chemați să privească și să primească lumina lui Dumnezeu în sufletele lor. Datorită curăției inimii lor, distanța pe care o parcurg li se pare mică. Căci ei sunt și mărturisitori ai minunii. Pentru că, văzându-L pe Pruncul Cel Dumnezeiesc, „au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” [Luca II, 17-18]. Mărturia lor arată vocația misiunii întregii Biserici, cler și credincioși, aceea de a „propovădui Evanghelia la toată făptura” [Marcu XVI, 15].

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos s-a săvârșit în timp, „la plinirea vremii”, însă taina mântuirii noastre este din veșnicie, pentru că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” [Evrei XIII, 8]. Evanghelia venirii Sale în trup a rămas neschimbată, mereu aceeași, dar mereu tot mai vie și mai proaspătă. De aceea, la fiecare sărbătoare a Crăciunului, creștinii sunt chemați să se închine Dumnezeiescului Prunc. Dar noi nu Îl putem vedea în trup, așa cum au avut bucuria Păstorii și Magii, ci nouă ni s-a dat puterea și darul de a ne apropia de El și de a ne împărtăși din roadele cele bogate ale sfintei Sale nașteri prin credință. Pe lângă multele daruri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu pe om este și acela al credinței, cu ajutorul căreia noi, creștinii, primim descoperirea adevărurilor Sale celor mântuitoare. Credința este făclia care ne călăuzește viața pe drumul nostru pământesc. Credința este o putere mare, atât de mare, încât nu-i poate ține piept nicio suferință a trupului sau vreun necaz al sufletului nostru. Această credință mare i-a însuflețit pe Sfinții Apostoli în propovăduirea Evangheliei, încât au ajuns să poată spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm, prigoniți fiind, răbdăm, huliți fiind, ne rugăm” [I Corinteni IV, 12-13]. Credința reprezintă aripile sufletului nostru și este cea dintâi condiție a mântuirii din partea omului. Pentru că „cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” [Marcu XVI, 16], ne spune glasul Mântuitorului din Scripturi. Deoarece El a venit „ca tot cel ce crede în El să aibă viață veșnică” [Ioan III, 15].

Străbătând vremea postului rânduit pentru întâmpinarea slăvitei sărbători de astăzi, am auzit în Biserică citindu-se Evanghelia despre dregătorul cel bogat. Acesta vine la Mântuitorul și Îl întreabă: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” [Luca XVIII, 18]. Această întrebare poate fi și pe buzele noastre, ale tuturor: Ce să facem, cum să ne trăim viața aceasta pentru a dobândi viața cea de veci? Teologhisind despre binecuvântările Întrupării Mântuitorului Hristos, Sfânta Biserică ne oferă multe învățături care să ne ajute să pătrundem mai ușor taina cea minunată. Pentru că Dumnezeu Se face om pentru ca noi să devenim dumnezei. El a luat sărăcia noastră, pentru ca noi să ne îmbogățim. Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind, a luat chip de rob pentru ca noi să ne împărtășim de continua asemănare cu El. Și El a acoperit atotputernicia și nemurirea Sa pentru a ne arăta puterea dumnezeirii Sale în slăbiciunea firii Sale omenești și în suportarea morții. Ce schimb minunat și binecuvântat! Pentru a ne bucura de toate aceste daruri și noi trebuie să urmăm calea lui Hristos: calea smereniei, calea iubirii și a slujirii aproapelui nostru, calea jertfirii de sine în favoarea celorlalți, lucrând toate în așa fel, încât să fim vrednici de numele de creștini pe care îl purtăm. În fond, aceasta este definiția mântuirii în Creștinism, definiția dată de Sfinții Părinți ai Bisericii: asemănarea cu Dumnezeu pe cât îi este cu putință omului.

Dreptmăritori creștini,

„Taina cea din veac ascunsă” a nașterii Fiului lui Dumnezeu s-a descoperit atunci, în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, dar ea continuă să se descopere mereu, an de an, ca și atunci, în Betleemul sufletelor noastre. De aceea, noi trăim această taină sub semnul prezentului, o trăim ca pe o realitate permanentă. Trăitori și mărturisitori, în vremea lui, ai tainei Sfintei Întrupări a Domnului, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre ne-au lăsat adevărate comori neprețuite de cugetare adâncă, care continuă să aducă și astăzi mult folos sufletelor noastre și să sporească bucuria sfintei sărbători.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin († 749), arătând însemnătatea praznicului de față, ne învață, zicând: „Astăzi Se naște Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut, strălucirea slavei Sale, Chipul cel veșnic al ipostasului Său, Logosul și hotarul Tatălui, prin Care El a făcut veacurile, prin Care s-au făcut cele văzute și cele nevăzute. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în chip neschimbat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și mijlocitor între Dumnezeu și om este Cel singur iubitor de oameni, zămislit în preacurata mitră a Fecioarei, nu din voie sau poftă sau unire bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asemeni celei dintâi nașteri a lui Adam; și S-a făcut ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră prin luarea asupra Sa a firii noastre”[2].

Prin neascultare, omul a făcut loc în sine morții ca expresie a propriei libertăți folosite în mod greșit. Omul moare nu din cauza ființei sale de muritor. Căci nu a fost creat spre moarte, ci spre viață. Însă el moare, deoarece se depărtează de Dumnezeu, Care este Viața lumii. Omul pleacă de la Viață și refuză comuniunea cu Cel ce i-a dat viață, devenind stricăcios prin păcat și muritor. Pentru a birui moartea și stricăciunea intrate în trupul omului prin păcat era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se îmbrace în acest trup și să le biruie pe acestea ființial, din interiorul persoanei Sale divino-umane.

Ne aduce lumină în această privință Sfântul Atanasie cel Mare († 373), apologetul cel inspirat al Întrupării Domnului, când ne lămurește astfel: „Trebuie știut că stricăciunea care s-a produs la început nu era în afara trupului, ci străbătuse în el și era nevoie ca, în locul stricăciunii, să pătrundă în el Viața; precum intrase moartea în trup, așa să intre și Viața în el. Dacă moartea ar fi fost în afara trupului, se cădea să rămână și Viața în afara lui. Dar, de vreme ce moartea pătrunsese în trup și stăpânea asupra lui, fiind venită în el, era nevoie ca și Viața să pătrundă în trup, ca, îmbrăcând Viața trupul nostru să lepede stricăciunea din el. Astfel, dacă Cuvântul ar fi fost în afara trupului și nu în el, moartea ar fi fost biruită, căci n-ar fi avut putere împotriva Vieții, dar ar fi rămas în trup stricăciunea. De aceea se cuvenea să îmbrace Mântuitorul trupul nostru, ca, unindu-se cu Viața, să nu mai rămână muritor în moarte, ci, ca unul ce a îmbrăcat nemurirea, să rămână nemuritor în înviere. De aceea a îmbrăcat El trupul, ca, aflând moartea în trup, în el să o și nimicească”[3].

Înțelegem că pentru a Se întâlni cu moartea, Cuvântul trebuia să o întâlnească într-un trup, adică în trupul în care trebuia să moară. Dar El, fiind Viața, a îngăduit morții să lucreze numai până ce El a murit pe Cruce, dar, îndată după aceea, El Și-a scos trupul de sub efectul ei, pentru că a biruit moartea în trupul Său.

De aceea, era imposibil pentru omul căzut, stăpânit de păcat și de moarte, să se mai întoarcă la curțile Tatălui Ceresc, în desfătarea de odinioară a Raiului. Numai prin coborârea lui Dumnezeu la om, acestuia îi este posibilă mântuirea, dobândirea vieții celei veșnice pentru care a fost creat.

Întărind aceste adevăruri un alt Sfânt Părinte, apărător al dreptei credințe, ne spune: „Căci dacă Acela nu S-ar fi născut trupește, tu nu te-ai fi născut din nou duhovnicește. Dacă Acela n-ar fi primit chip de rob, tu nu ai fi dobândit slava înfierii. Căci de aceea a venit pe pământ Cel din cer: pentru ca tu, cel pământesc, să fii ridicat la ceruri. De aceea Hristos S-a deșertat pe Sine: pentru ca noi toți să primim din plinătatea Lui. Moartea Aceluia a devenit nemurirea ta. Pătimirea Stăpânului a devenit înălțarea robului”[4].

Iubiți fii sufletești,

Crăciunul este pentru fiecare dintre noi legat de multe amintiri, de multe emoții încărcate de gustul copilăriei, de o ambianță caldă însoțită de sentimente plăcute, în care fiecare se simte mai disponibil pentru aproapele său și mai bun. Se întâmplă adesea ca în societatea noastră secularizată și înclinată spre desacralizare, sublimitatea acestei zile să fie golită de înțelesul său duhovnicesc și să fie invadată de consumism, care îndeamnă la petreceri, mâncare și băutură fără măsură.

Vorbind despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturisește: „Și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” [Ioan I, 14]. Această mărturisire ar putea fi și cuvântul Dreptului Iosif și al Fecioarei Maria, care au constatat minunea ce s-a petrecut. Ar putea fi, de asemenea, și cuvântul Păstorilor cu suflet curat și al înțelepților Magi care s-au împărtășit de „lumina cunoștinței”.

Însă noi, creștinii de azi, putem să spunem din tot sufletul această mărturisire? Vedem noi slava lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi? Are Pruncul Dumnezeiesc loc în inimile noastre? Îl cunoaștem? Urmăm noi sfintei Lui învățături? Iubim noi Biserica Sa, pe care a câștigat-0 cu scump sângele Său?

La aceste întrebări vom putea răspunde afirmativ numai dacă sufletul nostru e plin de iubire. Căci, din iubire negrăită față de noi, Dumnezeu Se întrupează. Îl vom cunoaște și-I vom putea urma dumnezeieștile Sale învățături numai dacă vom avea iubire în noi. Căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” [I Ioan IV, 8].

Mântuitorul Hristos ne iubește pe noi, pe toți. Cât S-a aflat pe pământ, El n-a căutat nimic pentru Sine, dar a dăruit vedere orbilor și picioare ologilor, a săturat mulțimile înfometate în pustie, a chemat la viață pe cei cuprinși de moarte, încununându-Și viața cu jertfa cea de bunăvoie de pe Golgota pentru a mântui neamul omenesc.

Preasfânta Sa Întrupare ne cheamă pe toți la o viață nouă. Să ne amintim că Hristos Domnul blestemă smochinul cel neroditor, pentru a arăta că nerodirea e semnul despărțirii de Dumnezeu, e moarte veșnică. Regula de aur a unei vieți trăite în duh creștinesc este să te dărui pentru binele semenilor tăi, urmând pilda Mântuitorului Hristos. În această lumină se cuvine să trăim învățătura Sa despre iubirea aproapelui, învățătură tălmăcită de El Însuși prin bine-cunoscutele Sale cuvinte: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” [Ioan XIII, 34-35].

Rugând pe Domnul, Cel ce pentru noi oamenii S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, să ne ajute să împlinim aceste învățături în viața noastră, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim să petreceți sfintele sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate, iar Anul Nou 2020 să fie luminat și cu mult spor încununat întru toate cele de folos!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Dată în reședința noastră episcopală din Alexandria la praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, în anul mântuirii 2019.


[1] Mineiul pe decembrie, troparul glas IV, p. 385.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, Ed. IBMO, București, 2010, p. 22.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor. Tratat despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMO, București, 2010, pp. 208-209.

[4] Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 159.