Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album

Album monografic

Episcopia Alexandriei și Teleormanului, Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album, lucrare apărută din îndemnul și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte † Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, în al XV-lea an de la înființarea Episcopiei, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, 423 p.

Această carte masivă și în condiții grafice excepționale am primit-o cadou de la Părintele Stelian Oleg Velea, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

*

Cartea are 3 prefețe: prima semnată de PS Galaction Stângă (p. 5-6), a doua de primarul Turnului de la acea dată, Prof. Nicolae Mohanu (p. 7-8), iar a treia și cea mai consistentă este o prezentare istorică a Protoieriei Tunu Măgurele semnată de Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei (p. 9-27).

PS Galaction ne spune că „vitregiile istoriei, dar uneori și răutatea oamenilor, au făcut ca multe din mărturiile trăirii autentic creștine a Teleormanului să dispară sau să zacă ascunse sub pământul ori sub colbul uitării noastre”, p. 5.

Și acest album, prin datele și imaginile pe care le conține, dorește să înlăture în parte „colbul uitării”, p. 5. Și eu cred că a reușit să facă acest lucru, pentru că el conține, așa cum voi prezenta în parte, multe date prețioase despre satele și Bisericile din această parte a Teleormanului.

Orașul Turnu a fost înființat în 1836 în apropierea cetății romane Turris, prin decretul domnesc al lui Alexandru Dimitrie Ghica din 27 februarie 1836, p. 9. E situat la altitudinea de 38, 30 m de la nivelul mării, p. 9.

Bibliografia principală a articolului e redată în n. 1, p. 9. Eliberarea orașului din 10 februarie 1828 a determinat hramul Catedralei orașului Turnu Măgurele, p. 10. În 1837, orașul Turnu a devenit în acte capitala județului Teleorman, dar în mod efectiv în 1840, p. 10-11.

În timpul războiului din 1877-1878, orașul Turnu Măgurele a devenit pod de trecere peste Dunăre pentru armata româno-rusă, p. 11.

Pe la 1869-1870 erau 5.000 de locuitori creștini ortodocși în Turnu, plus 700 de străini, iar în 1899 erau 8.668 de locuitori, dintre care 7.105 erau români ortodocși, iar restul erau străini, p. 12.

Străinii din Turnu au construit o sinagogă pe strada Victoriei și o capelă romano-catolică pe strada General Praporgescu și, din 1870, evreii și catolicii din Turnu își aveau propriul lor cimitir, p. 12. Au fost anexate recent orașului Turnu și satele Măgurele și Odaia, p. 12.

În 2011 erau 28. 350 de locuitori în Turnu Măgurele, iar 99% dintre ei erau români și ortodocși, p. 12. Din 1897, Turnu Măgurele a devenit Protoieria județului Teleorman, p. 12.

Tocmai în anul 1831 s-a reglementat salariul Protoiereilor, p. 13.

Pe 6 mai 1925 s-a stabilit, în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ca un protopopiat să fie format din cel mult 50 de parohii și cel puțin 20, p. 15. Iar prin circulara 2.961, din 23 iunie 1925, s-a stabilit ca Protoiereul să fie Doctor în Teologie sau licențiat în Teologie și cu o vechime de cel puțin 5 ani în Preoție, el fiind numit pe 5 ani, p. 15.

Cf. Statutului BOR din 28 noiembrie 2007, Protoiereul e numit de Episcop pe 4 ani de zile, p. 15. Și el trebuie să aibă media de minim 8.50 la licența în Teologie, cel puțin 5 ani de vechime în Preoție, fără impedimente juridico-canonice și activitate deosebită liturgică, administrativ-pastorală, misionară, culturală și socială, p. 16.

Protoieria Turnu Măgurele e formată din 57 de parohii urbane și rurale, p. 17-19. Adică trei urbane și restul rurale.

Între p. 19-22 avem date despre Preoții fiecărei parohii și numărul de credincioși din fiecare parohie. Spre exemplu, în 2011, parohia Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele avea 7.580 de credincioși și 3 Preoți, Protoiereul Marin Ciulei fiind unul dintre ei, pe când la parohia Sfânta Parascheva, tot din Turnu, erau 9.700 de credincioși și tot 3 Preoți, p. 19-20. La Islaz I erau 2.533 de credincioși, iar la Islaz II 2.534 de credincioși, în toată localitatea fiind 4 Preoți, p. 20. La Lisa erau 1.813 credincioși, p. 20, la Lunca erau 2.393 de credincioși, p. 21, la Putineiu erau 1.252 de credincioși, p. 21. Alături de cele 57 de Parohii, Protoieria Turnu are și două Mănăstiri: Mănăstirea Sfântul Cuv. Mc. Galaction de la Crângu și Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni, p. 22.

Sediul Protoieriei a fost cumpărat în 4 iunie 1947, p. 23, cu suma de 150 milioane de lei, p. 24. Pe atunci era Protoiereu Părintele Metodie Popescu, p. 24.

Însă primul Protoiereu de Turnu a fost Pr. Haralambie Constantinescu, născut la Radomirești, în 1868, și devenit Protoiereu în 1897. Va fi Protoiereu până în 1919. După el a fost Pr. Ioan Băldescu: între 1919-1933, p. 24. După Băldescu a fost Pr. Metodie Popescu, până în 1948, cu o întrerupere între 1942-1944, p. 24-25. Pr. Petre Chirea a fost Protoiereu între 1948-1950, a urmat Pr. Gheorghe Netcu, după care Pr. Vanghelie Mihăilescu, pentru perioada 1948-1962. De la 1 noiembrie 1962, Pr. Emil Băldescu devine Protoiereu de Turnu, până în 1977, după care urmează Pr. Alexandru Dincă, până în 1984, începând cu 1 februarie 1984 și până azi fiind Protoiereu Pr. Dr. Marin Ciulei. Și-a început activitatea ca Protoiereu la 29 de ani, p. 25.

Din p. 30 începe prezentarea parohiilor. Cu date și fotografii de format mare.

Băduleasa e cea mai veche localitate de pe Valea Călmățuiului, fiind atestată documentar la 7 mai 1617, p. 30. Biserica din Băduleasa, cu hramul Sfânta Parascheva, a fost pictată de Ștefan Stătescu, p. 30, 34, iar mai apoi pictura a fost refăcută de Ionica Luminița Roman și Costel Lupu, p. 35.

La Băneasa avem același hram, p. 36. Pisania Bisericii e scrisă cu litere chirilice și din ea aflăm că, inițial, Biserica avea 3 hramuri și a fost sfințită în 5 noiembrie 1853, p. 40. La 1910 murea Pr. Mihalache Mirodot, p. 41.

La Bârseștii de Jos, în fața Bisericii, există un monument al eroilor din 1944, p. 43. Biserica e construită în 1887, iar în 1929 s-a construit clopotnița, p. 47.

La Beciu avem hramul Sfântul Ierarh Nicolae, p. 48. Biserica a fost zidită de oamenii din sat în 1876, p. 48. Primul Preot care a slujit aici a fost Pr. Dumitru Scărișoreanu, p. 53.

La Bogdana avem o Biserică cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și ea a fost zidită de Pr. Drăgan Popescu și Pr. Petre Rotaru, fiind ajutați de Monahi de la Sfântul Munte Athos, p. 54.

La Brâncoveanca, Biserica s-a început în 1947 și s-a terminat în 1957, p. 60, iar între 1958-1977 a slujit aici Pr. Artemie Păscaru, p. 65. Îmi plac numele pe care nu le găsim în mod cotidian și de aceea le pun în evidență.

Biserica de la Bujoru e închinată Dumnezeului nostru treimic, p. 67. E vorba de Bujoru din componența comunei Călmățuiu, p. 67. Și satul și-a luat numele de la „puzderia de bujorii din pădurea din apropiere”, p. 67.

Niciuna dintre Bisericile de până acum nu are o pictură ortodoxă tradițională, ci una edulcorată, primând pictura românească naivă. Mi-am dat seama de acest fapt din fotografiile care prezintă pictura interioară a Bisericilor.

La Caravaneți avem hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, p. 72. Înaintea Bisericii de zid, de astăzi, a fost una de lemn, acoperită cu șiță, p. 72. Cea actuală e din 1864, p. 72. Găsim aici o frescă în care este reprezentat PFP Justinian Marina, p. 72.

Între 1880-1888 a slujit la Caravaneți Părintele Măndică, în 1964 Părintele Ion Obretin, iar între 1997-2001 Părintele Marius Costin Bulagea, p. 78.

Biserica din Călmățuiu e închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghios, p. 80, și a fost terminată în 1891, zidindu-se la ea între 1866-1891, inițial având două hramuri, p. 84. Maistorul care a ridicat-o a fost Stan Flueran, p. 84. Catapeteasma ei e din lemn de stejar, având cărți de cult din sec. al 19-lea, p. 85. Aici, între 1964-1977, a slujit Pr. Ion Obretin, p. 85, cel care va preda Omiletică la Seminarul din Turnu.

La Cârlomanu îl avem patron tot pe Sfântul Gheorghios, Biserica fiind din 1862, p. 87. Vechiul cimitir e în jurul Bisericii, p. 91.

La Ciuperceni avem același hram, p. 92, și găsim aici și o frescă a Sfântului Sava Brancovici, p. 95. Există și vechea Biserică a satului, acum rămasă în ruină, din păcate, în care mai sunt urme de pictură, p. 95. Vechea Biserică avea un pridvor deschis, p. 96.

Biserica de la Crângu e patronată de Sfântul Nicolaos și e din 1825, fiind ridicată „de marele culcer clucer Iancu Mihăilescu”, p. 98. Inițial avea două hramuri, p. 98.

La Dracea avem același hram, satul fiind atestat documentar în 23 iulie 1512/1513, p. 106. Pe Biserică, la intrare, scrie 1881, p. 107. Dracea se numea înainte Sichir, p. 110. Cel care a scris textul consideră că Sichir sau Sichira ar fi sinonim cu Paragină, cf. p. 110.  Însă numele Dracea vine de la numele armașului Drăcea Golescu, p. 110. La 1864, satul Dracea se numea Paragina, p. 110.

La Dudu avem hramul Adormirea Maicii Domnului, p. 112. Biserica nouă a fost terminată în 1982, p. 112. Pictura interioară are titluri scrise cu litere chirilice în cea veche, p. 115, care e alăturea de cea nouă, p. 113. În cea nouă avem o frescă cu PFP Teoctist, p. 117. Din păcate nu avem nicio dată despre vechea Biserică din Dudu, în afară de câteva fotografii. Iar pictura vechii Bisericii e mult mai profundă și apropiată de canonul bizantin în comparație cu pictura celei noi.

La Fântânele avem același hram și găsim și aici o frescă a fostului Patriarh al României, p. 120. Există amintirea unui om din vechime, numit Ciovică, p. 120. Iar numele de Fântânele vine de la faptul că existau multe izvoare în zonă, p. 120.

De la vechea Biserică din Fântânele se păstrează pisania, din care aflăm că acolo a fost o Mănăstire, terminată în 20 ianuarie 1885, p. 124. Mai există ziduri, cu urme de pictură, din fosta Biserică mănăstirală, p. 124. Actuala Biserică e din 1987, p. 124. Aici, la strană, a cântat și Olan Adrian Rodolfo, p. 125.

La Florica îl avem ca patron pe Sfântul Dimitrios, p. 127. Actuala Biserică s-a terminat de zidit pe 10 iunie 1910, p. 127.

La Furculești a fost o Biserică din lemn până în 1884, p. 132. Actuala a fost terminată în 1892, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, p. 136. Turla Bisericii are peste 20 de metri, p. 136. Aici a slujit și Ierom. Gherasim Luca, care a fost mai apoi superior al Bisericii Românești din Ierusalim, p. 137. Pr. Ioan Viorel Bățăuș, Profesorul meu de Muzică psaltică de la Seminar, a fost Preot aici între 6 aprilie 1977 și 2 februarie 2001, p. 137. Monumentul eroilor este și fântână publică, p. 137.

La Islaz I e hramul Sfântul Nicolaos, p. 139. În satul Islaz s-a citit Proclamația de la 1848, de unde a pornit Revoluția de la 1848, p. 139. Pe la 1626 era atestată aici Mănăstirea Sfânta Treime, p. 139. La 1800 aici erau 6 cătune, din care unul se numea Funduleț, p. 142. Biserica actuală a fost terminată în 1873, p. 142.

La Islaz II hramul e Sfinții Trei Ierarhi, p. 142. În fața actualei Biserici s-a citit Proclamația de la Islaz[1], p. 148. Biserica lui Măglașu, existentă până în jurul anului 1830, a fost dărâmată de apele Dunării, p. 148. Satul se numește Islaz de la izlazul vitelor, p. 148. Forma veche a cuvântului este islaz, de aici și denumirea satului de Islaz.

Biserica din parohia Islaz II a fost construită între 1835-1857 pe cheltuiala vornicesei Zoe Brâncoveanu, p. 148.

Biserica din Lisa e închinată Sfântului Gheorghios și a fost construită între 1930-1938, p. 150. Există aici și o frescă cu chipul PS Galaction Stângă, îmbrăcat în mantie roșie, p. 150. Biserica are 3 turle, p. 153, iar în 1957 a fost sfințită de PS Atanasie Dincă, p. 158. Biserica are înălțimea de 25 de metri și catapeteasma e din lemn de brad, p. 158. Tudorin din Lisa a devenit împăratul Theodoros al II-lea al Etiopiei între 1855-1868, p. 159.

Biserica din Lița e închinată Sfântului Ioannis Botezătorul și a fost terminată în 1869, p. 161.

Biserica din Lunca are hramul Bunavestire și se află lângă râul Sâiul. Mai înainte de 1967, satul se numea Râioasa, de la numele boierului Rioșanu, p. 169. Biserica veche se afla în partea de nord a satului și datează de la 1700, aici fiind înmormântat serdarul Ion Rioșanu, adormit la 9 decembrie 1855, păstrându-se până azi piatra lui tombală, p. 175. Biserica actuală are 3 turle, p. 168, a fost începută în 1896 și a fost sfințită în 1904, p. 176, fiind zidită de meșterul bulgar Stavre, p. 176.

La Margareta avem hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, p. 179. Biserica are înălțimea de 17 metri, p. 182, și o pictură ceva mai aproape de canonul iconografic. A fost pictată de Ștefan Stătescu din Câmpina în 1928, p. 183.

La Măgurele avem pisania scrisă cu litere chirilice, p. 184, iar denumirea vine de la măgurile pe care s-a construit așezarea, p. 184. Biserica a fost zidită în 1865 și are lungimea de 24, 4 metri, p. 187.

La Moldoveni avem o frescă cu PFP Teoctist Arăpașu și o alta cu PS Galaction Stângă, p. 193. Biserica veche e lângă cea nouă, dar cea veche e neîngrijită, p. 192. Cea veche a fost construită înainte de 1832 și în ea au slujit Preoții Radu Marmalic și Andrei Zarafu, p. 198. Cea nouă a fost începută în 1940 și terminată în 1989, când a fost și sfințită, p. 199.

La Moșteni, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită între 1884-1897, fiind sfințită în 1903 de PS Iosif Gheorghian, p. 201.

Satul Năvodari, până în 1968, s-a numit Cioara. Aici avem o Biserică cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, p. 207.

În satul Nicolae Bălcescu, Biserica e patronată de Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, p. 213. Biserica are două turle, p. 214-215, și a fost terminată în 1909. Are turle octogonale, cu 8 ferestre, p. 218.

La Odaia s-a păstrat fresca ctitorilor, p. 220. Biserica e zidită în 1872 de Crăciun și Petra Deboveanu, din Turnu Măgurele, p. 224. Are 17 m. lungime, 8 lățime și 20 de m. turla, p. 224.

La Olteanca avem o frescă a Pr. Marin Gh. Popescu, p. 226. Biserica a fost construită între 1899-1903 și e închinată Sfântului Dimitrios, p. 226-227.

La Piatra s-a pus piatra de temelie a Bisericii pe 11 iulie 1895 și s-a sfințit Biserica în 26 octombrie 1902, p. 233.

La Pleașov, la intrarea în Biserică, găsim anul 1883, p. 238. Însă Biserica s-a început în 1883 și s-a terminat în 1884, p. 243.

La Plopii Slăvitești, Biserica a fost începută în 1886 și sfințită în 1890, p. 244. Are 12 m. lungime, p. 249.

Poiana s-a numit înainte Flămânda, p. 250. Biserica de aici e din 1870, p. 255.

La Prundu, Biserica a început să fie construită pe 23 august 2005 și e din BCA, pe fundație de beton armat, p. 256. În 2011 nu era pictată interior, p. 258.

La Putineiu, Biserica e din 1868, iar clopotnița din 1985, p. 260. Ctitorii apar într-o frescă în sumane albe și cu motive geometrice, p. 264.

Numele satului Saelele vine de la turcescul saia, care înseamnă grajd de vite, p. 266. Și Biserica de aici a fost începută în 1869 și sfințită pe 4 februarie 1871, p. 266.

La Salcia, Biserica s-a terminat în 1894, p. 272. Aici s-a născut Zaharia Stancu, unde există și casa sa memorială, p. 277.

La Seaca, Biserica are 4 turle și e construită între 1914-1916, p. 278-279. Ea a fost sfințită de PS Vartolomeu Stănescu, p. 278, care era originar din Ciuperceni[2].

La Secara, Biserica e construită între 1889-1894, având două hramuri, p. 290.

La Segarcea Deal, Biserica e dintre anii 1879-1883, p. 300. Mormântul Pr. Andrei V. Popescu și al Preotesei Teodora Popescu, soția sa, se află în curtea Bisericii. Ei sunt cei care au ctitorit-o, p. 300.

La Segarcea Vale, Biserica are 3 turle, p. 302, și a fost sfințită în 21 noiembrie 1921, p. 309.

La Slobozia Mândra, Biserica a fost sfințită pe 10 octombrie 1851, p. 311. Ea are 3 turle acum, dar în fresca de deasupra pisaniei ea avea numai o turlă, p. 310-311.

La Spătărei, Biserica are 14 ferestre, p. 317. După ce a fost sfințită în 1904, PS Galaction a resfințit-o în 1997, p. 317.

La Suhaia, Biserica a fost construită în 1857 cu cheltuiala Mănăstirii Clocociov, p. 323.

Satul Traian se numea înainte Suraia, p. 333, și fusese oferit în 23 iulie 1512 Mănăstirii Cutlumuș din Sfântul Munte Athos, p. 333. După Războiul de Independență, Suraia a primit numele Împăratului roman Traianus, p. 333, pentru că pe lângă ea trece „drumul lui Traian”, p. 333. Biserica de aici a fost zidită în 1884, p. 333.

La Tudor Vladimirescu, Biserica a fost începută în 1899, p. 340., iar clopotnița în 1936, p. 345.

Biserica Cuvioasa Parascheva din Turnu Măgurele e situată pe strada Sfânta Vineri, nr. 4-6, p. 347. A fost construită între 1861-1864 și a fost sfințită în 14 octombrie 1864 de Protoiereul Ioan Văleanu, p. 347. Fără să ni se indice Episcopul care l-a mandatat pentru acest lucru.

Ctitorii sunt în dulame și cojoace, p. 347. Biserica a fost pictată în 1894, p. 348. Pr. Ion Obretin a slujit aici până în 2008, p. 353. Înmormântarea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu[3] a fost slujită de Pr. Ion Obretin și Pr. Lixandru Tudor Cosmin.

Biserica cimitirală din Turnu Măgurele are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și a fost construită în 1882, p. 355. În 1977 a fost afectată de cutremur și nu s-a mai slujit în ea până în 1996, p. 355. Ea a fost resfințită de PS Galaction Stângă și PS Calinic Argatu pe 3 mai 1997, p. 359.

Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele se află pe str. Independenței, nr. 4, p. 360, lângă parcul central al orașului. A început să fie construită în 1900 și a fost terminată în 1905, ea fiind o copie a Catedralei arhiepiscopale de la Curtea de Argeș, p. 360. Piatra de temelie s-a pus într-o zi de joi, pe 28 iunie 1901, p. 365. Are 3 turle mari, p. 364, și vitralii, p. 367. Catapeteasma e din lemn de tei, p. 368, și a fost pictată de Eugeniu Voinescu și Romeo Girolamo, după modelul bisericii „San Marco” din Veneția, p. 369. În pronaos sunt pictați Regele Carol I și Regina Elisabeta, considerați ctitorii Bisericii, p. 369. Vitraliile au fost pictate de August Zwölfer din București, amvonul e din lemn sculptat, mobilierul e din stejar masiv, fiind executat de Ilie Mateescu din Turnu Măgurele, p. 371.

Biserica de la Uda Clocociov a fost ridicată în 1867, p. 373.

Biserica de la Uda Paciurea e din 1910, p. 380.

La Ulmeni, Biserica actuală e din 1928, p. 382. Există aici cruci din vechiul cimitir, p. 387.

La Vânători, Biserica a fost construită între 1947-1965, p. 388.

La Viișoara, Biserica e din 1847 și a fost construită de familia Constantin Cantacuzino[4], care deținea această moșie, p. 398.

La Voevoda, Biserica a fost zidită între 1891-1895, p. 40.

Mănăstirea Sfântul Galaction de la Crângu e la 27 de km de Alexandria, p. 408. În 2002 s-a cumpărat terenul și din 2005 a devenit Mănăstire, p. 408. Hramul e la 5 noiembrie, p. 409.

Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni[5] e creată în jurul Bisericii Mănăstirii Aluniș din 1648, ctitorie a vornicului Dragomir și a soției sale, Elina, p. 416. Ea a fost creată în 2002, p. Între 1686-1688 aici a fost Igumen Ieremias Cacavelas[6], dascălul lui Dimitrie Cantemir, p. 417. Acest amănunt e cuprins în manuscrisul nr. 35.072 din British Museum[7], p. 417.

Între p. 420-421 avem o hartă a parohiilor, iar cuprinsul e între p. 422-423.

Bineînțeles, eu mi-aș fi dorit și mai multă istorie în această carte, dar și mai multă cercetare științifică, dar nu cred că acesta a fost targhetul cărții. Datele istorice sunt puține, primează cele din sec. 19-20, textele, probabil, aparțin parohilor acestor Biserici și nu unui singur autor, de aceea e compozită la nivel stilistic. Însă, pentru cine nu știe nimic despre aceste locuri, e o mină de informații cartea de față și pe mine m-a luminat în multe privințe.

Fotografiile sunt bine realizate, cartea e grea când o ții în mână, unele amănunte te îmbie să vrei să vizitezi aceste locuri.

Și eu aș vizita, cu precădere, parohiile unde sunt Biserici vechi, mai mult sau mai puțin aflate în ruină, și, la fel, cimitirele vechi. Pentru că mă interesează programul lor pictural, formele Crucilor și ale mormintelor, cum s-au construit zidurile, diverse inscripții, diverse amănunte ce țin de epocă și de regiune.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vartolomeu_Stănescu.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic).

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Plăviceni.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ieremia_Cacavela și

https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερεμίας_Κακαβέλας.

[7] Idem: http://www.britishmuseum.org/.

Pastorala pascală a PS Galaction Stângă [2017]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii
a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, preacucernicilor și preacuvioșilor părinți din această sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Prăznuim omorârea morții,
sfărâmarea Iadului
și începătura vieții
celei veșnice”
(Canonul Învierii,
cântarea a 7-a)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

Hristos a înviat!

Bucuria biruinței vieții asupra morții și a sfărâmării Iadului prin Învierea Mântuitorului Hristos ne-a adunat astăzi în Sfintele noastre Biserici, uniți într-un gând și în sfântă rugăciune. Se cuvine dar, cu bunăvoință, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru multa Sa milostivire, dar mai cu seamă pentru că ne-a binecuvântat să fim în viață.

Viața este cel mai mare și mai de preț dar pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu. Fiind împărtășire și participare la măreția creației lui Dumnezeu, viața este un prilej de bucurie pentru noi și, de aceea, ne este foarte dragă fiecăruia dintre noi: „Lumina este dulce și plăcut este ochilor să privească soarele” (Eccl. 11, 7), ne spune Sfânta Scriptură. Dar tot în Sfânta Scriptură citim: „Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea și să-și izbăvească sufletul său din mâna Iadului?” (Ps. 88, 47).

Expresie și mărturie a iubirii divine, viața este darul prin care Dumnezeu a voit să ne facă părtași fericirii celei veșnice. Însă vrăjmașul cel dintotdeauna al omului, diavolul, a voit să ne răpească, prin amăgire, acest mare dar dumnezeiesc și să ne înjuge pe veci cu moartea. Dar Dumnezeu, Care „n-a răbdat ca făptura Sa să fie înghițită de pieire”, a deschis întreaga vistierie a milei și a iubirii și, prin jertfa de pe Cruce a Fiului Său și prin slăvită Învierea Sa, a curmat robia păcatului și a biruit moartea, sfărâmând stăpânirea răutății, precum încă de demult Prorocul vestea: „Din stăpânirea locuinței morților îi voi izbăvi și de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruința ta?” (Os. 13, 14).

Sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea biruinței vieții asupra morții și siguranța învierii fiecăruia dintre noi. Dacă prin Adam moartea a pus stăpânire pe om, iată, prin Înviere, moartea a fost biruită. Dacă „printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, iar de atunci „moartea a trecut la toți oamenii” (Rom. 5, 12), „tot printr-un om – prin Hristos Domnul – a venit și învierea morților” (I Cor. 15, 21). Dacă, începând cu Adam, toți oamenii, fiind supuși robiei păcatului și morții, nu puteau să se ridice singuri din blestem și să trăiască în veci, prin Învierea Mântuitorului toți sunt izbăviți din legăturile morții și trecuți din întuneric la lumină și din moarte la viață. „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 22).

Prin Jertfa Mântuitorului Hristos moartea se transformă în eveniment pascal, de mutare la Dumnezeu, iar în lumina Sfintei Învieri ea devine cale spre învierea veșnică și poartă unică a unirii cu Dumnezeu. Începutul acestei lucrări de înălțare a neamului omenesc către îndumnezeire este înfăptuit de Mântuitorul Hristos, prin pogorârea Sa la Iad, după cum ne dă mărturie o frumoasă rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:

„Și pogorându-Se, prin Cruce, în Iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi-născut din morți, ca să fie El Însuși Începătorul tuturor întru toate”[1].

Înțelegem că „S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului” (Efes. 4, 9) și „propovăduind duhurilor ținute în închisoare” (I Petr. 3, 19), Hristos deschide calea spre înviere oricărui muritor și porțile Raiului îi primesc pe toți cei ce doresc să intre prin ele.

Încă din timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul Hristos a stăruit asupra învățăturii despre învierea cea de obște și a legat-o în mod nemijlocit de propria Sa Înviere.

Astfel, cu puțin timp înainte de Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El îi întărește pe Sfinții Lui Apostoli, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fii vii” (In. 14, 18-19). Încă și mai lămurit arată aceasta când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață…Că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (In. 5, 24, 28-29).

Mai presus de cuvinte, Mântuitorul Hristos întărește acest adevăr prin fapte, înviind pe fiica lui Iair (Mc. 5, 41), pe fiul văduvei din Nain (Lc. 7, 14), pe bunul Său prieten Lazăr, cel mort și îngropat de 4 zile (In. 11, 43) și culminând cu propria Sa înviere, pe care noi astăzi, cu neasemănată bucurie o vestim, cântând: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Biruința asupra morții sufletești a omului, ca neascultare față de Dumnezeu, și ridicarea firii umane căzute sunt realizate de Mântuitorul Hristos pe parcursul întregii Sale activități pământești, prin cuvintele, faptele și minunile Sale, prin întreaga Sa viață de jertfă și lumină. Viața Sa este un Paști, adică o trecere de la moarte la viață pentru umanitatea asumată în ipostasul Său dumnezeiesc, realizând în Sine intrarea umanității în iubirea Preasfintei Treimi.

Învierea este actul final și întregitor prin care Hristos nimicește puterea păcatului și a morții făurindu-ne nouă o Cale către Împărăția Sa cea veșnică, Hristos devenind „Paștile nostru Care S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7). El Însuși ne învață în acest sens: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6). „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (In. 10, 9).

Așadar, avem o Cale către Înviere! La ea se ajunge mergând mereu și cu multă strădanie și nevoință: „Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). De altfel, însăși întreaga trăire a celor dintâi creștini, după cum ne arată Sfânta Scriptură (F. Ap. 18, 25; 19, 9, 23), era denumită „cale” sau „calea Domnului”. De la Înviere și cât va fi lumea, Cel ce ne conduce pe această cale, Cel care merge împreună cu noi, este Hristos Cel înviat, Cel care a parcurs și cunoaște drumul spre Înviere, căci El este deopotrivă Calea și Călătorul, „învierea și viața” (In. 11, 25).

Învierea Mântuitorului Hristos este vocația umanității, iar starea de îndumnezeire a firii umane înfăptuită prin ea devine sensul istoriei, care presupune nădejdea omului în înviere. Știind că veșnicia nu poate fi trăită în limitele vieții pământești, omul nădăjduiește în înviere. „Aștept învierea morților”, mărturisim noi în Simbolul de credință, iar Sfântul Apostol Pavel afirmă în același sens: „Și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 23).

Viața omului capătă valoare și sens numai în lumina Sfintei Învieri, ca țintă finală și împlinire a vocației noastre primordiale, aceea de a fi nemuritori. Având această înțelegere, creștinii s-au avântat pe calea nevoințelor Postului Mare nu cu întristare, nu „cu sac și cenușă” precum în vremea veche, ci cu bucurie și nădejde, știind că la sfârșitul călătoriei îi așteaptă cu certitudine Slăvita Înviere, din ale cărei roade bogate se vor împărtăși prin credință, har și fapte bune.

Călători „pe marea vieții”, dar având ca destinație Împărăția lui Dumnezeu, căpătăm „nădejde tare de mântuire”, când auzim și noi cuvintele Îngerului, care astfel vestea Sfânta Înviere Sfintelor Femei Mironosițe: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați! Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis” (Mt. 28, 5-6).

Învierea Domnului risipește întunericul și alungă orice teamă, „Nu vă mai temeți!” devenind deviza și întărirea celui ce se îndreaptă pe „calea mântuirii”.

În Rai, Adam nu știa ce este moartea, nici păcatul, nici teama, căci fiind nedespărțit de Dumnezeu nu avea cum să cunoască moartea și, în desăvârșită ascultare trăind, el nu știa păcatul. După căderea în păcat însă, glasul lui Dumnezeu îl înspăimântă. Păcatul adusese cu el rușinea și teama. De atunci și până la Sfânta Înviere, toți urmașii lui Adam au rămas supuși sentinței divine „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!”, păcătuind cu rușine și murind cu teamă.

Dar a venit vremea harului și auzim glas de aur din Scripturi, zicând: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu!” (Lc. 1, 30). Chiar Hristos, potolind furtuna de pe mare, îi îmbărbătează pe Ucenici, zicând: „Eu sunt, nu vă temeți!”. Și iarăși, întărindu-i pe Muntele Tabor, El le grăiește: „Sculați-vă și nu vă temeți!”.

Nici noi, creștinii de astăzi, nu ne mai temem, căci „din mormânt a răsărit iertarea” și Îl auzim în mod deslușit pe Domnul Cel înviat, Care ne zice: „Nu vă temeți!”. Nu vă temeți de relele acestui veac, nu vă temeți de nedreptate, nu vă temeți de valurile patimilor, nu vă mai temeți de moarte, ci „Bucurați-vă!”. Să ne bucurăm în necazuri și în întristări, nădăjduind și crezând în Domnul, iar bucuria slăvitei zile de astăzi să devină pentru noi bucuria vieții, bucurie sub al cărei semn stă însăși credința și mântuirea noastră.

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

ca bucurie permanentă a vieții noastre, Învierea Domnului este pentru întreaga lume „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, nu numai în plan istoric, ci, mai ales, în plan existențial. Hristos Cel înviat biruiește moartea mai întâi în trupul Său, cunoscând vicleșugul ei și sfărâmând din interior puterea ei, ridicând firea Sa umană la nestricăciune și desăvârșire. Roadele învierii Sale se extind asupra tuturor oamenilor, atât vii cât și morți, făcând astfel începutul unui nou veac, hristologic și eshatologic în același timp, dăruind creației puterea de a deveni Biserică. El transformă lumea prin iubirea Sa într-un „atelier al nemuririi”, după cum frumos se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în care cei iubiți ai Săi primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Evidențiind caracterul ontologic al Jertfei și Învierii Mântuitorului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog ne lămurește adevărul acesta prin următoarele cuvinte: „Deci Dumnezeu Cel peste toate a venit pe pământ ca să rezidească și să înnoiască pe om prin prezența Sa și să binecuvinteze toată zidirea blestemată din pricina lui. În scopul acesta a dat viață și a făcut nestricăcios sufletul pe care l-a luat, dar trupul Său neprihănit și dumnezeiesc, deși l-a îndumnezeit, l-a purtat încă stricăcios și nematerial. Căci cel ce mănâncă și bea, ostenește și asudă, e legat și lovit, atârnat și pironit pe cruce, este în chip vădit stricăcios și material. De aceea a și murit și a fost așezat în mormânt! Dar când a înviat întru nestricăciune, a înviat împreună și trupul însuși duhovnicesc, cu totul dumnezeiesc și nematerial. De aceea n-a rupt nici pecețile mormântului când a ieșit din el…Iar coborând în Iad, El a eliberat din legăturile veșnice sufletele Sfinților ținute acolo și le-a înviat. Deci taina aceasta nu s-a săvârșit numai cu Hristos, ci pentru toată lumea și cu fiecare din Sfinții de odinioară, și se săvârșește fără încetare până acum”[2].

Înțelegem așadar că Învierea, deși s-a petrecut în timp, acum două milenii, ea este contemporană cu noi, dar și cu veșnicia, prin roadele și efectele sale care lucrează activ și permanent în cei credincioși. Sfânta Înviere e săvârșită „o dată pentru totdeauna”, dar devine în istorie izvor de viață și de veșnicie.

Din acest izvor gustând și noi nu putem tăcea, ci dând glas sărbătorii Îl mărturisim pe Hristos Cel înviat ca „Domn și Stăpân al vieții noastre”. Aceeași mărturie o auzim de la un Sfânt Părinte al Bisericii noastre, care, arătând harul zilei de azi și roadele ei cele bogate revărsate cu prisosință peste noi, grăia: „Batjocorit, necinstit, ocărât și scuipat a fost, însă pe noi de rușinea și necinstea veșnică ne-a slobozit. Cu spini a fost încununat, însă nouă ne-a întocmit cununa veșnică a slavei. Pe lemn a fost răstignit și a murit, însă a întunecat soarele, a clătinat pământul, a deschis mormintele, a înviat pe cei morți, pe tâlhar în Rai l-a dus și prin moartea Sa moartea noastră a omorât. În mormânt a fost pus ca un muritor, dar prin puterea Sa a înviat ca un fără de moarte și nouă, celor ce murim, ne-a dat nădejdea învierii. Astfel, crezând în Cel înviat, nu ne vom lepăda a-L mărturisi ca Domn și Dumnezeu, Care ne-a rânduit nouă cale de mântuire”[3].

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, „Eu sunt Ușa”, ne spune limpede Mântuitorul Hristos, iar Sfânta Sa Înviere este „piatra din capul unghiului”, este cheia de boltă la care se raportează viața noastră. Plină de roade se arată pentru noi Învierea Domnului, dacă vom înțelege că numai prin Hristos și în Hristos putem ajunge la viața veșnică.

„Fără Mine nu puteți face nimic”, ne grăiește iarăși Hristos Domnul, iar Sfântul Efrem Sirul dă mărturie despre acest adevăr, spunând: „Eu, cât despre mine, mă tem de moarte, dar Hristos este îndrăzneala mea. În mine mă tem, în Acela mă bizuiesc; în mine fug, iar în Acela stau; în mine mă rușinez, în Acela cutez, El este mărgăritarul, eu tina, El Comoara, eu țărâna; El Viața, eu moartea”[4].

Iubiții mei,

Ziua Învierii este cel mai mare eveniment din istoria mântuirii. Ea pune în cumpănă soarta veșnică a lumii întregi și a istoriei. Ea este lumină dumnezeiască revărsată din iubire în lume, este putere de creație din nou a lumii spre a o duce la o existență nouă, la o viață nouă. Ziua Învierii este „începătura altei vieți veșnice”. De aceea, Creștinismul nu este o învățătură a morții, ci a vieții. Sfinții Apostoli nu au fost trimiși la propovăduire să vestească învierea morților, ci „pocăința spre iertarea păcatelor”, adică viața cea nouă.

Astfel, Biserica este intrarea în viața înviată a lui Hristos, este creșterea omului în iubire jertfelnică și așteptarea „zilei celei neînserate” a Împărăției lui Dumnezeu. În Hristos, moartea însăși a devenit un fapt de viață, pentru că El a umplut-o cu viața Sa, cu dragostea și lumina Sa. În El „toate sunt ale voastre…fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 21-23). „Și dacă eu fac această nouă viață a mea, dacă fac a mea această foame și sete după Împărăție; a mea această așteptare a lui Hristos, a mea certitudinea că Hristos este viața, atunci moartea mea însăși va deveni un act de comuniune cu Viața. Nu știu cum sau când va veni împlinirea, dar știu că în Hristos această mare Trecere, Paștile lumii a început deja”[5]. „Paștile nestricăciunii” ni s-a dăruit prin Înviere, dar trebuie să ne întrebăm cugetul, dacă pentru noi a însemnat cu adevărat „o trecere”. Am trecut noi la o stare mai bună, mai curată?

Mai mult ca în oricare altă sărbătoare a Sfintei noastre Biserici, noi trăim astăzi înnoirea noastră lăuntrică, duhovnicească, spre care ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4). Bucuria Învierii Domnului trebuie să reprezinte pentru noi un popas duhovnicesc spre transformarea morală a fiecăruia dintre noi, prin fapte vrednice de rostul și chemarea noastră la viața veșnică: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Fiind născuți din nou prin Hristos, devenim și noi fii ai Învierii, prin înnoirea firii, cu ajutorul harului și cu lucrarea Duhului Sfânt. Iar Sfântul Duh, „Cel care pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește”, va veni în ajutorul slăbiciunii noastre. Luminați de Duhul, suntem datori să aprindem în noi dragostea față de aproapele, concretizată în faptele milei trupești și a celei sufletești, viețuind în pace și în dreptate cu toți oamenii. Asemenea Sfinților Apostoli, care, după Înălțarea Domnului la cer, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare și „erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 53), nici noi să nu dăm uitării rugăciunea în Sfintele noastre Biserici.

Abia când vom împlini toate acestea, vom auzi glasul Domnului și Stăpânului vieții noastre, zicându-ne: „Bine, slugă bună și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău!” (Mt. 25, 21). Vom rosti atunci și noi, într-un glas cu Sfântul Apostol Petru: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru noi” (I Petr. I, 3-4).

Împărtășindu-vă din inimă aceste gânduri, cu nădejdea că le veți sădi în sufletele voastre, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim o viață nouă în Hristos Domnul Cel înviat, zile îndelungate, cu pace, întru bucurie și cu sănătate deplină și vă adresăm vestirea cea de biruință purtătoare:

Hristos a înviat!

 Al vostru de tot binele doritor și
către Domnul Cel înviat totdeauna rugător,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.


[1] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 199-200.

[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 117-118.

[3] Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de Dumnezeu, vol. III, Ed. Sofia, București, 2006, p. 290.

[4] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, tomul II, ed. a II-a, Ed. Bunavestire, Bacău, 2006, p. 354.

[5] Alexander Schmemann, Pentru viața lumii – Sacramentele și Ortodoxia, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 132.