Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: psa. gianina picioruș (Page 1 of 137)

Memento mori și nostalgia Paradisului [9]

Faptul este evidenţiat şi de Eminescu, care, după ce rememorează căderea unora dintre cele mai mari civilizaţii, ajungând la Grecia şi la filosofia-i specifică, speculativă, se întreabă: „Dar mai ştii?…N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?”. Parcă-l auzim pe Miron Costin: „Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Viiaţa lumii).

Nu ar fi prima dată pe parcursul acestui poem când s-ar face auzit Costin, pentru că, după cum remarca L. Gáldi[1], în chiar primele strofe aflăm versuri („Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele/ Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc./…/ …eu privesc și tot privesc/ La v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară /…/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”) care ne amintesc de Viiața lumii („Trece veacul desfrânat, trec anii cu roata”).

La sfârșitul poemului, imaginea costiniană a roții (roată a lumii pe care o găsim pictată și în Biserica din Șchei[2]) va reveni: „Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire./ Din mărire la cădere, din cădere la mărire/ Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei”.

Poetul însuşi se ipostaziază ca un Orfeu[3] care profeţeşte, prin cântarea sa, nu căderea Greciei, ci a lumii, Euridice[4] a sa fiind universul întreg: „Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult./ Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană? Poate urmează-a arfei-antice suspinare-aeriană,/ Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult…de mult”.

Îi era propriu lui Eminescu să depărteze perspectiva şi să contemple timpul şi istoria ca pe ceva petrecut, derulat, ştiind dinainte că va veni ziua când se va pune punct succesiunii de căderi ale oamenilor şi ale civilizaţiilor instaurate de ei, ca semne ale puterii umane.

Ceea ce este esenţial de observat, în reproducerea acestor căderi, este că ele nu se rezumă, în viziunea eminesciană, la o simplă enumerare. În ordinea acestei enumerări intră nu numai civilizaţii, ci şi oameni, avându-se în vedere nu doar o evaluare istorică, ci şi o căutare mult mai adâncă a sensului lumii, care să explice cauzele profunde ale evenimentelor istorice.

Nu s-a remarcat prea atent până acum, dar alături de Nabucodonosor şi Sardanapal, de faraoni şi de Nero, de împăraţi îmbuibaţi de plăceri, vanitoşi sau nebuni, Eminescu îi aşază, în rândul celor care au fost şi nu mai sunt (ubi sunt qui ante nos?) şi pe împăraţii-profeţi David şi Solomon ai Israelului antic, cât şi pe filosofii, artiştii şi poeţii Greciei antice.

Căderea nu ocoleşte pe nimeni, nu menajează spiritele înalte, după cum nici moartea nu face diferenţe între oameni – o concepţie arhiprezentă în scrierile medievale româneşti.

Filosofii, artiştii şi poeţii Eladei sunt reprezentaţi aici în mod semnificativ de Pitagora[5], „cugetătorul palid cu gândirea în doliu, care grămădeşte lumea într-un singur semn” pe care „el în taină nu îl crede”, de Pigmalion, „orbul sculptor”, care sculptează femeia cu „eterna-i fire” şi cu „cruda ei simţire” pentru a fi „o durere-ncremenită printre secolii ce trec” (simptomatic, în altă parte o numeşte „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie” – Venere şi Madonă), şi de Orfeu, care înnebuneşte de durere şi îşi aruncă lira în mare, liră a cărei soartă o urmează întreaga Grecie antică, a cărei civilizație se prăbușește.

Cred că şi lui Eminescu, care încerca să se imagineze un Orfeu-profet, anunţând căderea lumii, i-a fost frică de nebunie, dar nu de folie ca afecţiune neurologică, ci i-a fost teamă să nu cadă într-o cugetare nebunească, falsă (aşa cum aprecia că s-a întâmplat la un moment dat cu Heliade), de aceea a studiat filosofiile lumii dar s-a ferit să devină adeptul vreuneia dintre ele, când toate sunt deşertăciunea deşertăciunilor, după cum a învăţat de la început, de acasă.

De aceea, se conturează în mintea sa, tot mai pregnant, ideea unei arte umane esenţiale, care ar consta în contemplarea panoramei deşertăciunilor şi a perspectivei morţii, singura artă şi filosofie, o ars moriendi, care ar reprezenta profilaxia iluziei umane – după cum ne precizează şi câteva versuri din Împărat şi proletar, care sintetizează esenţa acestei discuţii: „Zidiţi din dărâmăture gigantici piramide/ Ca un memento mori pe al istoriei plan;/ Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide/ Naintea veciniciei”…

Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om – şi devine greu să susţii că Eminescu reproduce cu fidelitate, în versurile sale, cugetarea platonică, schopenhaueriană sau kantiană.

De aceea, la finalul poemului, sfârşind perindarea prin istoria lumii, poetul se va întoarce în rugăciune către Dumnezeu, Creatorul lumii, pentru că toată înţelepciunea, filosofia lumii e vană.

Şi nici femeia, erosul în sine, nu reprezintă un ideal ferice. Dragostea pătimașă este cea care, pe regii Iudeii David şi Solomon, din „biserica măreaţă” [vechiul templu iudaic] i-a scos afară, făcându-i să păcătuiască. Căci „văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată” ca să i se ierte „osânditul lui păcat” şi pe Solomon care „cânta pe Împăratul [ceresc] în hlamidă de lumină” (pe „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” – Ps. 103, 2)[6] şi „soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină” cum, ieşind din templul sacru lasă gândul lui [cucernic] să cadă/ Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă”.


[1] Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 114, 133.

[2] Sursa imaginii: https://nastase.wordpress.com/2015/03/17/tezaurul-de-la-biserica-sf-nicolae-din-brasov/.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Euridice_(nimfă).

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora.

[6] L. Gáldi vedea, în acest vers, „un fel de elenizare a Palestinei antice: hlamida de lumină, cântată de regele Solomon, e un adevărat simbol al acestei tendințe” – cf. Idem, p. 118. Însă greșește, iar versul lui Eminescu nu are legătură cu nicio tendință de elenizare, căci nu este decât o parafrază a unui binecunocut verset din Psaltire, din psalmul 103, ușor de reținut și pentru că se rostește la începutul Vecerniei. Termenul hlamidă există, de asemenea, în Scriptură, indicând mantia porfirie cu care a fost îmbrăcat Domnul la judecata lui Pilat.

Memento mori și nostalgia Paradisului [8]

Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul – şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice, cf. Ps. 136]; /…/ Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine./ Pe Sion templul se sparge –  niciun arc nu se mai ţine,/ Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri [Ierusalim], împlinindu-se prorocia Mântuitorului:

„Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând:  dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.  Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Lc. 19, 41-44, Biblia 1988).

„Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.  Iar El, răspunzând, le-a zis: «Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească»” (Mt. 24, 1-2, Biblia 1988).

Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: măririi lor i-a urmat decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet, poate tocmai pentru a ilustra forţa ei seducătoare până în zilele noastre), „marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere”.

Iar trufia romanilor, „popor de regi”, sfârşeşte în „nunta grozavă” a Romei cu focul, înecată de nebunia lui Nero: „Urbea [Roma] îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar;/ Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune,/ Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune/ Şi din frunte-i cântă Neron…cântul Troiei funerar” – aluzie la întemeierea Romei de către Eneas, de troieni.

Ion Heliade Rădulescu făcuse, mai înainte, o comparaţie între căderea civilizaţiilor antice, greacă şi romană, şi căderea primilor oameni din Rai.

În partea a patra a poemului Anatolida sau Omul şi forţele, intitulată Arborul ştiinţei, reproducând pasajul biblic despre căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, o aseamănă, în planul evenimentelor esenţiale din istoria umanităţii şi al semnificaţiilor decăderii şi prăbuşirii, cu distrugerea vechilor civilizaţii, a Greciei şi a Romei. Aceasta în interiorul concepţiei mai largi, străvechi bizantine, conform căreia lumea a coborât în permanenţă treptele decăderii, a urmat descenderii de la o stare spirituală, „cultă”, înaltă, către o conştiinţă din ce în ce mai întunecată, mai neclară a adevărului, până când a venit Revelaţia:

De este o cădere, a fost ş-o stare cultă
De arte, de ştiinţe, de pace, de dreptate,
D-amor, de armonie, de bunuri legitime,
A fost ş-o fericire.

A Greciei cădere în sine presupune
Ş-o mare naintare, în care înfloriră
Virtuţi, ştiinţe, arte şi drept şi libertate,
În care se născură ş-atât se dezvoltară
Talente, minţi şi genii, eroi şi legislatori;

A Greciei cădere ne dă să înţelegem,
Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii şcoală,
Precum căderea Romei ne-nvederează-n faptă
C-a fost odinioară şi doamnă, şi potente.

A omului cădere de ce să n-aibă-n sine
Aceeaşi însemnare? de ce să nu ne spuie
D-un nalt grad de cultură în care omenirea
A fost ajuns odată şi a căzut la urmă?

Toţi popolii din lume conservă suvenirea
D-o stare foartă naltă din care căzu omul.
Tradiţia îi dete şi forme variate,
Şi nume, după locuri: la unii ev de aur [Hesiod[1]],
La alţii paradise, la mulţi divină eră,
Cereasca-mpărăţie, perfecta fericire.

S-a zis că pe atunci locuitorii Terrei
Era mai sus de oameni cu mintea, cu puterea,
Când, domni pe elemente [stihii], răstrăbătea pământul
Şi aerul şi marea, când spaţiul şi timpul
Era al lor dominiu; perfecta fericire
Sau absolutul bine era a lor avere,
Legitim eritagiu. /…/

E cu metod Scriptura, căci atestând căderea
Ne spune câte-există şi cum vorbeşte lumea
De arborul ştiinţei /…/

Căzut-ai prin eroare-ţi, lipsit de preştiinţă;
Prin Dumnezeu-Cuvântul te nalţă la splendoarea,
La starea-ţi primitivă [primară, originară].

Heliade reproduce aici concepţia bizantină în conformitate cu care mitologiile sunt o anamneză neclară, o amintire ştearsă a adevărului primordial.

Paradisul originar sau potopul sunt două astfel de momente care există în memoria întregii umanităţi, de pe toată suprafaţa globului pământesc, sfidând distanţele geografice, deosebirile dintre civilizaţii sau izolaţionismul cultural şi dovedind un izvor uman comun şi o conştiinţă primară fundamentală şi superioară. De reţinut este ideea că semnificaţia acestor căderi nu este una aleatorie şi că pronia dumnezeiască încadrează aceste căderi, în faţa ochilor contemplativi ai conştiinţei umane, într-o pedagogie universală destinată raţiunii care înţelege semnele istoriei.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hesiod.

Memento mori și nostalgia Paradisului [7]

Și revenind astfel la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui, cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană.

Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calcule omeneşti, direct proporţional cu trufia omenească care le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al Împărăţiei celei de sus, aşa cum este lumea dacilor.

Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructo-rilor, a creatorilor umani.

Faima şi măreţia lor rămâne numai o umbră şi o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.

Postum, despre Babilon vorbeşte „aerul” care „se-ncheagă în tablouri mincinoase”, iar Egiptul e reprodus de „toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie” care „se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint”. În vreme ce amintirea Eladei e refăcută în „imagini de talazuri” ale mării de azur.

Babilonul a fost odinioară „cetate mândră cât o ţară, o cetate/ Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate”[1]. Regele Nabucodonosor, cu „schimbătoarea lui gândire”, avea impresia că ţine „o lume-n mâna-i”. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare la adresa acestuia: „Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?/ Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea”. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape Scriptura în caracterizarea lui Nabucodonosor (Dan. cap. 3-4).

Asemenea lui, Sardanapal stă culcat „la mese-n veci întinse”, încântat fiind de „vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal”, într-o Asie îmbătată de „plăceri molateci”. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Odinioară, Cantemir scria:

„Și mai vârtos, de vii [vei] vechile istorii ispiti, acolo să vedzi odănăoară ce împărății, ce cetăți, ce târguri, ce sate, ce vii, ce grădini au fost, de carile acmu mai nici temeliile nu să cunosc; […] Unde iaste Ninevi, cetatea ce prea mare? […] Unde oaste Vavilonul…? […] Unde iaste Troada [Troia]…? […] Pentru aceasta și pentru ale lumii lucruri, frumos dzice Iov: «Ca floarea iase și ca umbra fuge și nice dănăoară ntr-acea stare rămâne» (gl. 14, sh. 2)”[2].

Iar Eminescu a cunoscut „vechile istorii”…

Din Egiptul antic a rămas numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Doar Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecutului.

Memphis, „cetate de giganţi”, este descrisă astfel: „Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie,/ Au zidit munte pe munte în antica lui trufie”. Ireala ei grandoare o făcea să pară „răsărită din visările pustiei”. Însă prezentul înseamnă destrămare: „Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,/ Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine”…


[1] Folosind informații de la Sfântul Ieronim şi de la Sfântul Beda, Antim descrie astfel cetatea Babilonului: „Ieronim, la Isaia [comentariu la Isaia], zice pentru Vavilon, cum că s-au zidit într-o câmpie; însă cetatea era în 4 cornuri şi de la un corn până la altul erau 16000 de paşi. Iară (în) curtea ei, adecă unde şădea împăratul, era turnul, carele s-au zidit în urma Potopului şi să numeşte turnul lui Vavil, a căruia înălţime era de 3000 de paşi; întru care era uliţele de marmură şi beserici de aur; uliţele împodobite cu aur şi cu pietri şi vânătorii împărăteşti, cu tot feliul de hiară, era înlăuntrul cetăţii, carele s-au stricat în vremea lui Valtasar, împăratul Vavilonului şi a lui Daniil prorocului. Şi acuma lăcuesc acolo balauri şi păsări ce să numesc struţocamili, precum au fost zis mai nainte Isaia, la 13 capete [Is. 13, 19-22]. Iară Vida zice cum că s-au zidit Vavilonul pentru închipuirea lumii, de Nevrod uriiaşul, carele era de 20 de coţi, întru carele au şi împărăţit întâi; căruia Vavilon lăţimea zidului era de 200 de coţi, iară încunjurarea de 3000 de stadii, întărindu-l cu 100 de porţi de hier. Şi curge prin mijlocu-i râul lui Eufrat, în care scrie a fi un turn de 3000 de paşi de înalt”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit.,  p. 254-255.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 88.

G. Călinescu, Cultură și națiune [2]

„Că nu se citește nimic în comparație cu anii dinainte și numaidecât după război este un fapt indiscutabil și-l tăgăduiește numai cine nu cunoaște situația. Am arătat felurite cauze, dar e una fundamentală […]. Această cauză e: bogăția țării, sau mai bine zis, bogăția alimentară, pe de o parte, și sărăcia alimentară, adică subalimentațiunea, pe de alta”, p. 179-180. Unii nu citesc pentru că sunt prea bogați, iar alții pentru că sunt prea săraci. Și cele două categorii adunate fac majoritatea populației…

„Ieșiți pe străzi acum vara și vedeți cum mii de burghezi [a se citi azi: mii de români], care n-ar da câțiva lei pe o carte, cheltuiesc sute ca să se îndoape cu cărnuri și băuturi. Pot fi în România orășeni care nu mănâncă, din mizerie, într-o zi, dar când dau de un ban, ei consumă ceea ce n-ar putea consuma un parizian bogat. În crâșmele periferice, cărnurile, mușchiurile, cârnații, momițele stau la gheață sau sub perdea în mormane. Și toate aceste cărnuri tâmpesc”, p. 180. Și nici măcar nu e nevoie să fii om duhovnicesc ca să îți dai seama…

„Toți am învățat la școală că Evul Mediu era întunecat și nu știu pentru ce. […] Veți zice: nu era de trăit, nu exista libertatea, libera dezvoltare națională. Ba vă înșelați. Atunci exista și acum nu. […] Nimănui nu i-a trecut prin cap, în Evul Mediu, să deznaționalizeze ținutul cucerit”, p. 182-184.

„Noi socotim literatura diletantism. Cui nu i se aduc astfel de învinovățiri, de obicei neîntemeiate? Propriu-zis, noi suntem o țară cu o cultură foarte înaintată, dar lumea nu ne crede și noi încercăm să dovedim. […] Tot prestigiul statelor occidentale, uneori apăsător și chiar abuziv, stă în faptul că s-au inventariat singure în valorile lor culturale”, p. 192. Noi nu ne dăm seama sau preferăm supușenia lingușitoare?

„Cărțile intră în sânge”, ibidem.

„Geniul trăiește, sacrificându-se, pentru noi toți”, p. 193.

„Noțiunea de bază a economiei lui Eminescu este munca. Așadar, el nu admite privilegiul. […] Eminescu, fie că e vorba de moșier, fie că e vorba de țăran, pune accentul pe munca productivă, moșierul însemnând doar un țăran mai mare”, p. 286.

„Eminescu vedea scăparea într-o legislație ocrotitoare a muncii”, p. 289.

„Lipsit de erudiție, Cațavencu gândește cu mijloace proprii. Când își va da seama de erorile materiale și se va informa la o școală bună, atunci el se va numi Maiorescu. Dar și exaltația ideologică va dispărea. Cațavencu va deveni profesor. Un Cațavencu ilustru este Hașdeu, care pornește în toate direcțiile, delirând fără erori vizibile de stil, nu mai puțin haotic…”, p. 352.

„În lumea lui Caragiale nu sunt misogini”, p. 353.

„Revoluționarul francez e catolic în cultul pentru Franța supremă, catolicul e impecabil logic în analiza dogmei. Pozițiile sunt ireductibile. Când Renan face gestul de a părăsi biserica [romano-catolică], se pierde într-o serie de scuze, are sentimentul de a fi făcu un act nemaipomenit, își creează un fel de prestigiu sacerdotal, ateu. La noi cazul său este imposibil, nimeni nu s-ar emoționa de ieșirea din ortodoxie a cuiva și de aceea nimeni nu iese, pentru că și stând nu afirmă nimic care să închidă o existență între ziduri”, p. 356.

„Cine cercetează fără falsă pietate opera lui Maiorescu constată ce părtinitor este criticul. Niciodată nu va lăuda serios un adversar al Junimii. Când un autor scrie la Convorbiri literare, opera sa este valoroasă, dacă nu mai scrie, devine „lipsită de însemnătate”. Toți câți stau în afară de Junimea „vițiază” literatura. Dacă nu-i atacă, Maiorescu nu le pomenește numele”, p. 356. Metehnele noastre sunt vechi…

„André Gide […] e un cap fanatic, obstinat, al unui om care ar trage cu muscheta în noaptea Sfântului Bartolomeu, dacă ar fi catolic”, p. 357.

„Eroii [lui Caragiale] n-au interior, nu se prelungesc în lucruri, sunt niște nomazi citadini”, p. 364.

„Un Tănase Scatiu superior, subtil, ușor melancolic, energic cu delicatețe este Titu Maiorescu”, p. 388.

„Eminescu propunea lăutarilor o simfonie beethoveniană”, p. 470.

Memento mori și nostalgia Paradisului [6]

Astfel de hiperbolizări și-ar fi putut afla, de asemenea, un temei în descrierea unor peisaje edenice în hagiografii, precum acea binecunoscută lui Eminescu Viață a Sfântului Macarie Romanul, în traducerea lui Dosoftei[1]:

„Și iarăș[i] venim la un loc cu părău mare, și băum de ne săturăm, slăvind pre Dumnădzău. Și era-n amiadzădz[i], pripăc, și ședzum lăngă pârău sfătuind ce vom face, și din pârău eșiia luminâ de strălumina. Și socotim în patru părțile lumii, și nu sufla vânturile de la noi.

Și-ntr-alt chip sufla vânturile acealea. Și unghiul despre apus era vearde, a ceriului, ca prajii. Iară a răsăritului ca trestiia. Iară miadză-noaptea ca sângele curat. Iară amiadzădzul alb ca omătul. 

Și stealele ceriului era mai străluminate, și soarele mai herbinte, cu 7 părți. Și copacii preste măsurâ de mare. Și mai deș[i] și mai rodiț[i] și munțâi aceia mai nalț[i] decât pre la noi și mai faeș[i] [frumoși] (s. n.).

Și pământul acela luminat ca focul și cumu-i laptele, și pasările pre fealiu careaș în cântecul ei”[2].

Exemplele de acest fel din poetica eminesciană pot fi însă mult mai cuprinzătoare şi vor mai apărea pe parcursul acestei cărți.

Imaginile acestea poetice sunt înrudite cu viziunile cosmice şi paradisiace din Sărmanul Dionis şi Geniu pustiu şi pot fi insuflate şi de alte surse ortodoxe, ca Hexaemeronul lui Ioan Exarhul (scriitor bisericesc bulgar, din secolele X-XI):

„Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune (s. n.), pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului, care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile.

De ce este legat acest intelect? Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului? Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!”[3].

O asemenea atitudine explică elanurile vizionare ale lui Dionis/ Dan.

Libertatea de gândire a poetului şi expansionismul cosmic şi cognitiv sunt îngăduite de permisivitatea cugetării bizantine-ortodoxe şi de aceea Eminescu îşi îngăduie să asimileze osmotic în filosofia sa structurile interogative ale lui Kant sau ale altor filosofi, scriitori şi gânditori ai epocii, la care face referire în nuvele.

Chiar o sintagmă ca atare, sori și lune”, apare în Memento mori, în descrierea luptei dintre zeii daci și cei romani: „Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave,/ Sori și lune repezite printr-a norilor dumbrave/ Ard albastrele armure ale zeilor romani”.


[1] Cf. [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților (Iași, 1682-1686), B.A.R., CRV 73, f. 76v-82r.

[2] A se vedea cartea noastră, Studiu despre „Viața Sfântului Macarie Romanul”, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 8, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

[3] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 399-400, n. 17.

Memento mori și nostalgia Paradisului [5]

De asemenea, nu credem într-o coincidență tropic-estetică, în ce privește preferința poeților români pentru această relatare celestă, care să excludă o rațiune psihologică și spirituală profundă.

Credem, așadar, că nici lui Bolintineanu și – cu atât mai mult –, nici lui Eminescu nu le era necunoscută exegeza patristică tradițională, explicația împodobirii cerului oferită în Biserică.

Spre exemplu, în același poem, Lamartine contemplă cerul înstelat ca un „labyrinthe de feux où le regard se perd”[1], dar această metaforă – și altele ca ea – nu este reprodusă nicăieri în lirica noastră pașoptistă ori în cea eminesciană, pentru că nu oferă semnificații comune ariei răsăritene, care să incite conștiința poeților noștri. Să nu fi fost destul de seducătoare stilistic, destul de fecundă pentru eminesciene zboruri cosmice ale imaginației?

Nu acesta poate fi răspunsul, ci acela că, deși motivul labirintului nu este cu desăvârșire absent din literatura română veche, el are doar conotații negative, așa cum se întâmplă în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.

Pornind de la hermeneutica vasiliană şi patristică, în general, care nu ne îndoim că îi erau cunoscute, Eminescu, purtat de elanuri vizionare, a putut concepe metafore de genul celor pe care le putem descoperi în fragmentele poetice reproduse anterior.

Acestea, prin amploare, dovedesc că Eminescu era la curent cu hermeneutica milenară și abisală pe care o presupuneau, singura care poate justifica un avânt vizionar de o asemenea grandoare: „poiene constelate, /…/ Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,/ Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;/ Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,/ Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă…, /…/ Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,/ Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”…(a se remarca, în ultimele două versuri, paralelismul dintre naşterea/ izvorârea/ originarea stelelor pe cer şi a florilor pe plaiuri, cu aluzie la puritatea originară a creaţiei); „Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,/ Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie/ Ce străbate-n raze vineţi atmosfera argintie”… etc.


[1] În franceză: labirint de foc în care privirea se pierde.

G. Călinescu, Cultură și națiune [1]

G. Călinescu, Cultură și națiune, antologie, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, Ed. Albatros, București, 2002.

„În definitiv, tradiție nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii și nu este îndoială că organicul există în literatura română”, scrie Călinescu în Istoria literaturii române…, iar autorul studiului introductiv notează: „nu este greu de observat filiera eminesciană a aserțiunilor călinesciene”, p. 13.

Lovinescu „a enunțat idei nu întotdeauna personale”, p. 35.

„Opera dlui Lovinescu se înalță pe nisipul mișcător al unei erori fundamentale de cugetare: aceea a confuziunii  dintre idee și act. […] Trecând peste faptul că teoria [sincronismului a] lui Tarde nu mai prezintă astăzi niciun interes, […] imitația e un concept valabil numai în domeniul purelor abstracțiuni, al formelor goale”, p. 38.

„Noi românii cu cine ne sincronizăm? Căci în univers sunt atâtea culturi deosebite între ele și totuși mature! Ni se propune, în domeniul literar, literatura franceză și în speță poezia pură. Deși s-ar putea propune cu tot atât temei literatura italiană sau engleză sau rusă, unde, pe câte știm, nu e vorba de nicio poezie pură. În fond sincronismul arată o tendință nu de intrare în ritmul legilor sociale, ci de mimetism literar, și…unilateralitatea culturii promotorilor lui”, p. 49-50.

„D. Lovinescu păcătuiește de acea părtinire cu care învinovățește de nesinceritate mistica noastră când trage de partea Sburătorului mai mulți scriitori de câți i s-ar cuveni după propria-i logică”, p. 50.

„De Gândirea se leagă activitatea matură a dlor Cezar Petrescu, Tudor Vianu și Gib Mihăescu”, p. 50-51. La noi istoria mai mult se confecționează decât se scrie. E încă și mai mare numărul scriitorilor cărora li s-a schimbat postum centrul de gravitație literară.

„D. Lovinescu e un critic cu receptivitate tardivă și fără simțul proporției. Și, știindu-se astfel, este prudent și abil. Poate lămuri foarte bine condițiile externe ale unei arte, fără ca însuși s-o guste. Simulează cu gestul intelectual sensibilitatea absentă. Și totuși ar dori să fie singurul de care orice manifestare literară a țării sale să se lege indisolubil”, p. 52.

„În cea mai mare măsură critica sa [a lui Lovinescu] a fost mai întotdeauna o rânduire pe categorii, o operație de fișe și foarte arareori s-a oprit mai îndelung la conținut în sine și la înțelegerea lui intuitivă. Când vorbește de T. Arghezi, ne comentează cu mult folos vocabularul poetului, pentru ca să ajungă pe un drum mai lung la o concluzie ce fusese enunțată și de alții, dar însuși fiorul nou al acestei poezii nu ni-l poate traduce […]. D. Lovinescu…începe cu critica acolo unde ar trebui să sfârșească”, p. 53.

„D. Lovinescu e un spirit minor. Dacă prin grație înțelegem lenea sufletului care nu zboară și nu se afundă, d. Lovinescu e un grațios”, p. 54.

„Adevăratul creștinism nu e în chip necesar mistic”, p. 161. Dimpotrivă, adevăratul creștinism este mistic.

„Dușmanul religiei este indiferentismul”, ibidem.

„Nicio clipă a existenței noastre n-ar avea înțeles, fără presupunerea unei cauze finale”, p. 162.

„Religia dezvoltă în cetățean puterea de credință în idealuri, în instituții, în nație, și-i dă acel necesar spiritualism fără de care o țară ar fi o tabără de aventurieri”, ibidem.

Raționalistul e de obicei un anarhist care ține să deștepte spiritul de negație, bestialitatea din glonte. Dureroase au fost efectele fanatismului religios […]. De fanatismul raționalist mă cutremur însă. Vezi istoria revoluțiilor”, ibidem.

„Nouă ne trebuie o preoțime inteligentă, cultivată, care să nu exalte producțiile dubioase sub cuvânt că se vorbește în ele de Iisus sau fiindcă autorul aderă cu vorba la creștinism (s. n.), o preoțime care să cultive marile valori de creațiune”, ibidem.

„Religia nu se poate gândi fără Biserică”, ibidem.

„Renașterea încrederii în sensul spiritual al lumii pentru intelectuali, a credinței ortodoxe pentru mulțime este cu totul trebuitoare nației noastre care trece printr-o criză de crasă materialitate. Dar dacă dau voie intelectualului să aibă orice sistem, numai să gândească, nu permit omului de rând să fie decât creștin ortodox”, p. 163. Însă gândirea, adevărata raționalitate nu duce decât tot la creștinismul ortodox.

„Două religii într-o țară înseamnă război, dovadă Serbia și Croația. Noi am învățat la școală că Uniții din Ardeal au făcut Unirea din constrângere. Constrângerea a trecut și azi mulți Uniți umblă să ne convertească pe noi, să ne dovedească cum că Eminescu a fost catolic, să ne arate în sfârșit ireductibilitatea lor”, ibidem.

„Ca intelectual singuratec voi fi având socotelile mele, care toate nu pot să ducă firește decât la afirmarea Spiritului. Ca gânditor, în solitudine, pot fi nu un ateu, dar un schismatic. Dar ca cetățean român sunt hotărât în Biserică, sunt creștin ortodox, și numai ortodox”, ibidem. Însă un schismatic, chiar și în solitudine, nu e un ortodox.

Însă alta e întrebarea pe care mi-o pun eu: de ce mulți dintre intelectualii noștri de marcă nu au reușit să ajungă la adevărata înălțime a Ortodoxiei? Răspunsurile pot fi mai multe, dar cele pe care mi le dau eu în special sunt acestea: orgoliul personal, lipsa multă vreme a traducerilor patristice și filocalice (argument care nu mai poate fi valabil astăzi, însă), dar și lipsa de adevărați învățători, de mari Teologi și trăitori (sau de trăitori care să fie și Teologi), care să vorbească și pe înțelesul intelectualilor. În lecturile mele m-am lovit tot timpul de exegeții care au avut numai imputări și acuze de adus Bisericii noastre, încât nu e de mirare că, prin asemenea exegeți, avem o literatură care e aproape integral nihilistă sau păgână, în ceea ce are mai valoros. Criticii credincioși sunt exemplare ultrararisime – de cunoscători în ale Teologiei nu mai vorbesc, pentru că nu știu niciunul…

Cred că e o problemă pe care o avem și în zilele noastre, în mare măsură, pentru că se explică Ortodoxia pentru tineri mai adesea, adică o Ortodoxie inițiatică, la nivel elementar. Dar mai rar sau deloc Ortodoxia pentru intelectuali sau academicieni la nivelul unui Călinescu, de exemplu. E nevoie și de Ortodoxie expusă la nivel savant, nu numai de Ortodoxie minimală.

Ca să nu mai vorbesc că s-ar putea explica Ortodoxia pentru muncitori, Ortodoxia pentru medici, pentru oameni de afaceri, pentru spiritele raționaliste, Ortodoxia pentru adulți sau bătrâni etc, etc, etc. Există astăzi multe limbaje specializate în care ar trebui să se ofere să vorbească oameni instruiți și credincioși, dedicați, și în care să traducă Ortodoxia pe înțelesul oamenilor. Eu mă strădui să fac lucrul acesta cu literatura română, pentru literați dar și pentru publicul larg. În aparență, nu magnetizez decât plagiatori…

Revenind însă la problema lui Călinescu, nu e o glumă: există și oameni/ minți care ar vrea să vină la Biserică mai des, dar consideră că nu găsesc ceea ce așteaptă. Da, știu, e și o problemă de orgoliu al lor și de alte patimi, care îi împiedică, pe de o parte, iar pe de alta se mai găsesc intelectuali de calibru care participă totuși la Sfintele Slujbe, deși nu foarte regulat.

Pentru că intelectualii care gândesc cu adevărat și au o minte foarte specializată așteaptă să fie incitați la gândire, ceea ce Ortodoxia poate să facă la cote imense…

Page 1 of 137

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort