Precizări necesare [2]

Nu cred că o istorie literară trebuie să aibă neapărat un caracter organizat în mod matematic, cu capitole echilibrate ca lungime, măsurate. Mi se pare o strictețe demnă de patul lui Procust, o dată pentru că dăunează libertății de gândire, a doua oară pentru că distanța valorică dintre autori poate fi adesea apreciabilă, după cum și nevoia de a evalua sau de a examina exegetic fluctuează semnificativ de la un autor la altul.

Epoca în care îmi scriu Istoria este una oarecum saturată de exegeză literară, dacă evaluăm lucrurile cantitativ. Numai că această saturație împlinește numai în parte setea unora ca mine de argumentare logică, clară și convingătoare, onestă din punct de vedere științific. Ba chiar într-o mult prea mică măsură în comparație cu densitatea materialului elaborat de cercetători și critici, în varii condiții (mai adesea pentru a se îndeplini niște cerințe de ordin administrativ-profesional și nu din pasiune pură – sau din alte „pasiuni” decât cea care trebuie: ambiții, orgolii, invidii etc).

Sunt poeți despre care s-a scris mult și anumite aspecte, care au fost subliniate în trecut, nu are rost să fie repuse în pagină, chiar dacă lucrarea mea se intitulează Istorie (dar e Istoria mea, scrisă într-o anumită perioadă, în niște condiții specifice). Eu așa văd lucrurile. Am oroare de repetiții și de resublinieri inoportune. Istoriile literare nu trebuie să presupună intabularea informațiilor anterioare – se poate face și acest lucru dar are aspect strict administrativ, de rigurozitate internă instituțională.

Opinia mea în această privință e clară: cine vrea să aibă o cunoaștere diacronică, să citească diacronic, să bage nasul adânc în tot ce s-a scris mai înainte, nu să aștepte compilații (care nu pot să ofere decât un material selectiv și subiectiv, oricât de obiectiv ar încerca să fie autorul – care, sincer, nu știu în ce măsură mai este corect și cinstit să figureze ca nume unic pe copertă, în astfel de situații).

N-am dorit, așadar, să ofer lucrării mele un caracter didactic, motiv pentru care m-am ferit de redundanțe exegetice. Nu m-a interesat absolut deloc să reconstitui părerile altor critici sub altă pălărie, așa cum procedează unii, plini de ifose și goi de gânduri.

Am polemizat cu idei, când am considerat necesar, m-am intersectat uneori cu alte puncte de vedere și, când opinia cuiva mi s-a părut prețioasă sau neapărat necesară, nu m-am ferit să citez.

Nu m-am făcut că „nu mai am loc în carte” pentru notele de subsol, așa cum, din nefericire, s-a încetățenit la noi, autorii de istorii literare citând cu parcimonie și după umori (în funcție de orientarea literară sau de „datorii” către amici).

Discursul meu critic e original, novator, revelator pentru mulți. Deși mi-am stabilit un reper esențial, în raport cu care mi-am construit exegeza, și anume tradiția literară și spirituală, exegeza mea nu suferă de reducere la o anumită perspectivă, pentru simplul motiv că evaluarea relației unui scriitor cu tradiția (mai îndepărtată sau mai apropiată) constituie oricând un element fundamental al oricărei analize critice – în plus, am avut întotdeauna în vedere aspectele întru totul esențiale ale acestei relații, iar nu unele periferice sau conjuncturale, nesemnificative. Problema e că nu mulți sunt în stare de analize comparative pertinente și încă și mai puțini sunt capabili să investigheze repere literare „care se îndepărtează” tot mai mult de prezent.

Psalmul al 39-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 37-78)

Ți-am strigat dreptățile toate,
vestindu-le-n popoare și gloate.
Și buzele mele-s neoprite,
cum singur Tu știi, Doamne Sfinte.
Adevărul Tău nu-l voi ascunde:
inima mea strigă de se-aude
cuvântul Tău cel de mântuire,
ce-l voi spune, Doamne,-n omenire.
Că nu Ți-aș ascunde sfânta-Ți milă,
de s-ar întâmpla orice să vină.
Și întreg adevărul Tău, degrabă,
îl voi striga-n mulțime largă.
Și mă rog Ție, Doamne, cu sete,
milă să-mi trimiți, să mă îmbete!
Că Ți-e mila, Doamne, prea-bogată
și Îți e sfânta mână-îndurată,
care mă cuprinde-n bunătate,
căci cuvântul Ți-este cu dreptate.
Multe răutăți mă îngrădiră
cu fărădelegi ce mă pripiră.
Să le privesc nu pot cu-adevărul,
căci mai multe sunt și decât părul.
Dragii cine sunt inimii mele
mă lăsară în primejdii grele.
Îndură-Te, Doamne, de mă scoate
din nevoi, din griji, din toate!
Să cadă-n rușine și în grea ocară
cei ce vor ca sufletu-mi să piară!
Răceala să li se-ntoarcă-n spinare
celor ce-mi vor răul spre pierzare!
Când vor sta de-amarul meu să râdă,
de năprasnă răul să-i cuprindă!
Iar pe cei Drepți, care Te caută,
dese bucurii să-i ajungă,-ntru laudă,
să le vină-n tot ceasul vești bune
și veselie, s-aibă ce spune
de slava Ta și de mântuire,
să cunoască cei ce-nțeleg bine!
Că[ci] eu sunt cu Tine fără lipsă,
din bunăvoirea Ta cea întinsă,
căci ești ajutor fără zăbavă.
Și să te văd, Doamne,-ntra Ta slavă!

Psalmul al 39-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-36)

Așteptând pe Domnul vreme lungă,
în grele răbdări mi-a dat de rugă[1].
Din groapă m-a scos, făcându-Și milă,
din tină de chin, din multă silă.
Și scoțându-mă din pâcl-adâncă,
grijă să nu duc, m-a pus pe stâncă.
Și mi-a dat picioarelor vârtute,
să nu bag de seamă-n vifor iute.
Și în gura mea mi-a pus nou cântec,
spre lauda Domnului, din suflet.
Văzându-mă, pe mulți îi va cuprinde frică
și vor lăsa lumea-ntr-o nimică,
întinzându-și mintea către Domnul:
cu nădejde către El tot omul.
Ferice va fi de acel suflet
unde nu va lipsi Domnul din cuget,
nici nu va privi unde se fac glume,
lucruri nebune și-i deșertăciune.
Minuni ce-ai făcut, Doamne, vestite,
fără număr sunt, Dumnezeu[le] Sfinte!
Nimeni nu-Ți este întocmai cu gândul,
să Te-ajungă și să-Ți știe rândul,
nici nu-Ți este nimeni deopotrivă
în firea Ta cea milostivă.
Spus-am și-am grăit peste măsură,
dar Tu jertfă nu dorești de-arsură[2],
c-ai venit cu trup, de-ai oprit jertfirea
din lume, dăruindu-ne mila.
De demult Ți-ai dat, Doamne, cuvântul,
în lume că vii să-ți vezi pământul.
Și Sfintele Cărți ele scriu toate:
a se tăgădui nu se poate.
Iar eu voia Ta, Doamne Sfinte,
voi sluji cu gândul cel fierbinte,
căci legea Ta în pântece-mi zace
și-Ți voi împlini porunca cu pace!


[1] În situații dificile, pe care cu greu le-am suportat, mi-a dat prilejuri de rugăciune fierbinte.

[2] Ardere de tot.

Psalmul al 38-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Grăit-am în mine ca să iau aminte,
să îmi strunesc limba, să nu zic cuvinte.
Pază și strajă mi-am pus pe gură,
când stă păcătosul de mă tulbură.
Am tăcut ca mutul și nu i-aș mai zice, bine
să-i cuvintez, căci stă cu-mpotrivire,
încât cu boli durerile mi se-nnoiesc,
jalea-mi și tânguirea nu se mai opresc.
Inima mea este în mine fierbinte
și-mi e conștiința arsă de cuvinte.
Cu limba mea am zis: „Tu, Doamne, mi-arată
asfințirea vieții să o văd curată,
numărul de zile să-l știu cât îmi este
și despre ce-am lipsă să-mi fie de veste”.
Zilele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
naintea-Ți mi-e statul, ca neluat în seamă.
Că lumea aceasta-i ca un minut mic,
omul, oricât ar trăi, este un nimic,
de vreme ce trece ca o umbră rară.
În zadar se trudește din zi până-n seară
de-și agonisește s-aibă pentru mâine:
tot ceea ce strânge nu știe cui rămâne.
Acum ce voi zice să fac întrebare?
Mi s-a spus că-mi este Dumnezeu răbdare:
averea mea este la Dumnezeu strânsă,
la vreme de nevoie să nu fiu în lipsă.
Și mă izbăvește, Doamne, de rele:
de cele străine și de ale mele!
Să nu lași nebunul să-mi facă ocară,
să mă ponegrească peste tot în țară!
Am amorțit de n-am deschis gura
căci mi-ai lăsat în chinuri făptura.
De Ți-ai opri, Doamne, mâna Ta cea iute,
să nu mă sfârșească dându-mi bătăi multe!
Pentru ce Ți-a greșit omul, l-ai dat spre mustrare,
n-ai lăsat să-i treacă viața fără de certare.
I-ai stins bietul suflet de abia se-ngână,
încât nu-i mai trainic ca o pânză fină.
Așa-i omul trecător, ca o haină spartă,
mâncată de molii și-aruncată-n grabă.
Ci Tu, Doamne Sfinte, ruga îmi ascultă
și îmi potolește grija mea cea multă!
Să nu fie uitate lacrimile mele
și străinătatea care-o duc cu jale!
Străin am fost ca toți părinții mei, în trecere
prin această lume, toată viața cu plângere.
Ușurează-mi greul pân-a nu mă duce
să mă mut din lume, la viața cea dulce!

Psalmul al 37-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Nu mă vădi, Doamne,-n vreme de mânie,
nici nu mă certa cu a Ta urgie,
că[ci] lăncile Tale sunt în mine-nfipte
și sfânta Ta mână deasupra-mi se simte.
Nu este pe trupu-mi leac de sănătate,
Ți-am stârnit mânia și îmi cerți păcate.
Oasele mă mustră, ciolane[le] n-au pace,
de grele păcate n-am unde mă duce.
Am fărădelegi multe, de mă covârșesc,
sufletul de poveri abia îl urnesc.
Sunt putred de răni, nu mă simt în fire[a mea],
din nesocotință mi-am pierdut și mintea.
M-am zbârcit cu totul, tânguindu-mă-n chinuri,
umblând toată ziua cu mâhnite gânduri.
Șoldurile mele sunt batjocorite,
sărmanele oase toate sunt rănite.
Răutatea toată asupra-mi se strânge,
de suspin, de răcnet, inima-mi se stinge.
Naintea Ta, Doamne, jalea mea se-aude,
suspinările mele n-au unde s-ascunde.
Mi-i seacă vârtutea, inima-i mâhnită,
ochii n-au lumină, vederea-i lipsită.
Câți avui prieteni, tovarăși în viață,
privesc de departe, rudelor le e greață.
Se silesc vrăjmașii, din viața cea dulce,
sărmanul meu suflet în rău să-l arunce.
Sfaturi fac viclene, grăiesc ce le place,
gândesc toată ziua ce rău îmi vor face.
Asurzii ca surdul de gâlceavă multă
ce făceau asupra-mi, gura-mi stătu mută.
Fui deci către dânșii ca un om ce n-aude
și nu știe-a le zice, nici a le răspunde.
Nădejdea mi-e, Doamne, toată către Tine,
Tu să-mi auzi ruga, să-mi răspunzi cu bine.
C-am zis, Doamne Sfinte, vrăjmașii mei s-aibă,
de a mea cădere, bucurie slabă.
Nici să nu râdă ei, chiar de-aș aluneca,
că[ci] scădere nu mi-e, chiar de mă vei certa.
Sunt în toată vremea cuprins de durere,
greșeala-mi voi spune fără de tăcere.
Și mă voi îngriji de ce[le] pentru care am vină,
cu rugăciune curată, cu făgăduință deplină.
Iar ei, vrăjmașii, trăiesc cu trai dulce
și se silesc tare în rău să m-arunce.
Căci se înmulțiră cei ce mă urăsc
cu nedreptate, care mă rănesc.
Cei ce îmi fac rău pentru al meu bine,
în loc de mulțumire grăiesc rău de mine.
Nu mă lăsa, Doamne, la singurătate,
părăsit de Tine, să sufăr răutate,
ci să fii cu mine, să îmi iei aminte,
cu sfânta-Ți putere, o, Dumnezeu[le] Sfinte!

Precizări necesare [1]

În Istoria mea literară am ales să scriu mult, deși sunt convinsă că nu mulți vor avea răbdarea să citească tot ce am scris, tocmai din cauza analizei detaliate și complexe pe care am întreprins-o. Însă nu mai pot fi de acord cu istoriile literare care, din perspectiva mea, sunt mai degrabă dicționare, chiar dacă personalizate, purtând adică amprenta unui autor. Însă ceea ce ar trebui să formeze substanța exegetică lasă impresia unor articole de dicționar, poate ceva mai lungi uneori, cu caracter informativ larg, didactic, și nici pe departe suficient.

Ne plângem tot timpul că nu avem, în cultura noastră, volume de studii multe și vaste, așa cum există în Occident, dar cei ce se plâng nu fac nimic în această privință. Nu își asumă responsabilitatea unor demersuri esențiale. Experții știu să bombăne, dar nu se încumetă…

Nu sunt de acord cu istoriile literare scrise de colective de cercetători. Istoria și critica literară înseamnă cercetare pe cont propriu, înseamnă interpretare, hermeneutică. Și acestea nu pot fi decât personale. Nu există colectiv care să poată să se armonizeze la un asemenea nivel de studiu, nu există personalități care să se poată pună de acord atât de bine încât să conceapă o lucrare omogenă de asemenea anvergură. Colectivitatea nu poate servi decât unor scopuri de cercetare cu reguli stricte și scopuri științifice practice, de o maximă concretețe și precizie. Critica literară nu e o astfel de materie, cu rezultate matematice.

Nu îmi explic nici de ce s-a păstrat, atât de mult timp, modelul Călinescu. Probabil criticilor noștri le-a lipsit imaginația și viziunea. Nu s-a dorit devierea de la standardele generale impuse de acesta, ceea ce dovedește că a conceput o lucrare fascinantă (în orice caz, cu impact pe termen lung), chiar dacă puțini s-au recunoscut sincer impresionați.

Istoria lui Călinescu – un document viabil pentru prima jumătate a secolului trecut și ca operă de pionierat în exegeza noastră – , are însă unele particularități care nu ar trebui să îmbie la a fi urmată.

În primul rând, Călinescu nu s-a rezumat la a profesionaliza (cu adevărat) critica literară. Nu a vrut să fie și să rămână analistul expert al altora, ci a mizat totodată pe destinul său ca autor de literatură. Ceea ce nu mi se pare în sine o eroare, numai că, în cazul de față, autorul nu a departajat cu eleganță între cele două categorii profesate, preferând un mixtum compositum și exaltându-și elitismul în detrimentul materiei de analizat. Călinescu e, adică, epatant stilistic și ficționalizant când ar trebui să predomine categoric caracterul onest al exegetului și livrează expertize savante în ficțiunea romanescă.

Combinația între critic și creator nu e neapărat dezagreabilă, cum spuneam, dar se iscă, în cazul de față, contradicții care duc la alterarea rezultatului mai ales în critica literară.

În al doilea rând, Călinescu a făcut un tur de forță în sens extensiv, dar nu întotdeauna a stabilit și recorduri de adâncime în imersiunea exegetică. Deși multe din verdictele sale ating puncte sensibile și au virtutea fineții observației și pe cea a perspectivei psihologice avizate.

În scurt, Istoria lui Călinescu nu ar fi trebuit să aibă epigoni, ci doar urmași în abstract, ca idee de dus mai departe. Nu și ca modalitate exegetică, în sensul practicării impresionismului critic sau al impunerii de obiective/ finalități critice în cadrul limitat al unor analize extrem de concentrate și selective, care nu pot constitui o exegeză convingătoare și care permit apariția oricând a imposturii (mai greu detectabilă pentru publicul larg).

Din păcate, s-a dedus că numai așa se poate scrie o istorie literară. Asemenea restricții autoimpuse mi se par, indubitabil, dovadă de lipsă multă de imaginație, care derivă, la rândul ei, din lipsa de studiu îndelung, zelos, serios și aprofundat.

Psalmul al 36-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 31-68]

Au scos păcătoșii sabie din teacă,
arcurile-s gata, războiul să-l facă,
să-i ucidă pe sărmani, săracii să-i junghie,
au [în] gând să nu lase [din cei] Drepți nici unghie.
Sabia aceea într-înșii se va-nfige,
coarda se va rupe, arcul li se va frânge.
De puțin[ul său] Dreptul mai mult folos are
decât bogăția strâmbilor cea mare.
Că[ci] răii și strâmbii mâinile-și vor frânge,
iar pe cei Drepți Domnul îi va strânge[1].
Celor întregi[2] Domnul umbletele le știe
și le-a dat pe veci hrisov pe moșie.
La vreme cumplită nu vor fi de rușine,
în zile flămânde le va prisosi pâine.
Înșiși păcătoșii își cunosc pieirea,
deși se înalță pe lume cu firea.
Cei ce nasc pizmă cu Domnul și ceartă
au parte de puțină fericire-n soartă.
Îndată ce vor crește și vor dobândi slavă,
vor pieri ca fumul, fără de zăbavă.
Ia-mprumut vicleanul și nu mai plătește,
[dar] Dreptul se-ndură, dă și miluiește.
Cei ce către Domnul sunt cu mulțumire
vor moșteni lumea-n vreme făr’ de-oprire.
Cei care Îi vor zice sudălmi de ocară,
pe-aceia-i va pierde cu totul din țară.
De va umbla omul pe calea cea dreaptă,
cum iubește Domnul, [El] îi va da plată.
Și când se va-ntâmpla să fie-n cădere,
îl va ține-n brațe, să n-aibă scădere.
De când am fost tânăr tot am ținut minte
pân’ la bătrânețe aceste cuvinte.
N-am văzut pe cel Drept părăsit, să piară,
nici a lui sămânță în foame să ceară.
În toate zilele Dreptul dă și miluiește
celor [ce-s] lipsiți, și sămânța-i crește.
Fugi de răutate, fă ce este bine,
și-ai să petreci în lume cu zilele pline!


[1] La El, în Împărăția Sa.

[2] Celor cu sufletul întreg,  sănătos, curat.