Psalmul al 90-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Bine e pentru tot omul
să fie-n viață cu Domnul
și să-I cânte sfântul nume,
ce e înalt peste lume!

Și din zori și până-n seară
să-Ți vestească mila-n țară
și-adevărul Tău cel sfânt
să îl strige pe pământ,
să îl cânte-n alăute
’n zece strune, în versuri multe!

Căci mi-ai făcut inima bună
de mă bucur împreună[1]
în sfintele Tale fapte,
ce-ai făcut cu bunătate.

Să-Ți fie, Doamne, mărite
lucrurile și slăvite!
Adânca Ta-nțelepciune
nimeni n-o va putea spune.

Omul fără minte-ntreagă
nu va putea să-nțeleagă
ale Tale sfinte fapte
ce-s de mâna Ta lucrate,

când păcătoșii, cu toană,
ieșiră ca iarba,-n goană,
și cu cei fărădelege
se-ntărâtară s-alerge,

ca să piară cu ocară,
să le iasă vestea-n țară.
Iar Tu, Dumnezeu[le] Sfinte,
ești tot mare ca-nainte!

Și vor pieri cu ocară
toți vrăjmașii Tăi din țară
și cei ce-s fărădelege
de pe pământ se vor șterge!

Iar steagul meu să ajungă
ca inorogul să-mpungă
și la vârsta cea bătrână
să petrec cu viață lină!

Și vrăjmașii de departe
să nu cuteze să mă caute,
nici să poată să îmi strice
când vor vrea să se ridice,

ca să piară cu ocară,
cu vicleșugul ce-l lucrară,
să li se-audă de nume,
când vor pieri de pe lume!

Iară Dreptul să-nflorească
ca finicul și să crească
și ca cedrul din Liban,
roditor din an în an!

La Domnu-n casă să se prindă
și floarea să și-o întindă,
cu vlăstare altoite,
peste curțile Lui sfinte,

să rodească în dreptate,
numai har și bunătate!
Și la vârsta cea bătrână
să petreacă viață lină,

și să spună în noroade
bunătățile Lui toate,
căci Domnul e cu dreptate
și la El nu-i strâmbătate!


[1] Cu Tine.

Psalmul al 89-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, Tu ne-ai fost scăpare,
’n neam de neam și sprijin tare.
Pân-a nu se face munte
pe pământ, cu dealuri multe

pân-a nu face pământul
și nici lumea, cu cuvântul,
ce-ai umplut-o de noroade,
ești mai-nainte decât toate.

Nu întoarce, Doamne, omul,
să-l cuprindă-n jale somnul,
c-ai zis să se-ntoarcă-n tină
tot omul de sub lumină!

De i-ar fi viața de lungă
o mie de ani s-ajungă,
înaintea Ta e scurtă,
ca ziua de ieri trecută.

Și ca straja cea de noapte
îi sunt zilele lui toate.
Ca o glumă fără treabă
i se trec anii cu grabă,

și ca iarba ce se trece
de soare și de vânt rece:
de dimineață-i cu floare,
seara-i veștedă de soare,
a doua zi se usucă,
ca-n cuptor când o aruncă.

Așa de lesne ne arde
urgia Ta și ne scade,
că ne-ai pus greșeala-n față,
dinainte-Ți, s-avem greață.

Și de sfânta Ta lumină
veacul nostru ne-nstrăină.
Zilele noastre le-neacă
urgia Ta și le seacă.

Anii ni se trec cu grabă:
pânză de păianjen slabă.
Șaptezeci de ani ni-i viața
sau optzeci, de ține ața,
și-i ducem mai mult cu jale
și cu trudă și certare.

Această lume deșartă
ne-mblânzește și ne ceartă
cu primejdii și boli multe,
patimi ca să tacă iute.

Nimeni n-a scăpat, să iasă
din urgia ei cea deasă,
ca toți să Îți știe dreapta
cu care ai să dai plata.

Și-aceia ce duc pedeapsă,
din ferecături să iasă.
Și Te-ntoarce, Doamne Sfinte,
de Te-ndură ca-nainte!

Și le fii cu mângâiere
robilor Tăi ce-s în jale!
Ne umplem de dimineață
de milă și de dulceață

și ne bucurăm de bine
’n toată ziua de la Tine,
pentru zilele scârbite,
cu trai rău, ce-am dus-nainte,

căci acum Îți privești sluga,
de-i asculți de taină ruga.
Fiilor lor către viață
să le fii, Doamne, povață!

Iar peste noi să lucească
lumină dumnezeiască!
Și cu a Ta sfântă dreaptă
în tot lucrul bun ne-ndreaptă!

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [24]

Versul „În oglinzi de gânduri, vis Te limpezesc” ne amintește din nou de Arghezi, care zicea, într-un psalm: „Ești visul meu, din toate, cel frumos /…/ Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai ești” (Psalm (Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere)).

Trăirile celor doi nu sunt identice: Arghezi e aici mai apropiat de materialitate, simbolurile sunt preluate din universul rustic, dintr-un întreg context cu tentă rurală, (inteționat) primitiv-primară, în timp ce la Fericitul Daniil simbolurile se dematerializează, sunt destinate a fi înțelese în sens mistic.

În condacul al XIII-lea, în sens apoteotic, face din nou referire la cunoașterea lui Dumnezeu prin ajungere la„-naltă poartă de răpire,/ să văd față către față ce acum știu din ghicire”.

Heretisirile din final le repetă pe cele din început:

Mărire Ție, Treime, Înțelegerea neînțeleasă!
Mărire ție, Fecioară de-a pururi curată Mireasă!
Mărire vouă, Arhangheli, oștiri întraripate cerește!
Mărire vouă, Prea-Sfinții aleși, pecetluiți duhovnicește!
Mărire Ție, Cuvioase Dimitrie cel Nou Basarabov,
cel căruia cântat-am acatist prin stihul acestui ceaslov.
Mărire Unuia-veșnic prin Carele lumile țin!
Mărire de-a pururi, în veacuri! Mărire! Mărire! Amin.

Remarc faptul că formularea „Mărire Unuia-veșnic prin Carele lumile țin!” urmează viziunii poetic-teologice a lui Eminescu:

„Sau ghicit-ați vreodată ce socoate-un mândru Soare/ Când c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit? /…/ Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – Sfânt și mare,/ Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare /…/ Tu, ce scrii mai înainte a istoriei gândire,/ Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire,/ Cine ești?…să pot pricepe și icoana Ta…pe om!” (Memento mori)…

Psalmul al 88-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 149-206]

Dar acum l-ai dat afară
și l-ai părăsit cu-ocară.
Pe cel pe care Tu l-ai uns,
acum mai rău l-ai străpuns.

Tocmeala cea așezată
cu robul Tău, stă stricată,
și sfinția lui stă spartă
pe pământ și răsturnată,

gardurile dezgrădite,
turnurile risipite,
de-l jefuiesc cu ocară
drumeții ce trec prin țară.
Și vecinii toți se strâmbă,
văzându-l că este-n scârbă.

Tu i-ai ridicat asupră
mână de vrăjmaș ce-l surpă
și cei care-l asupresc,
cu toții îl chinuiesc.

I-ai stricat și nu-i tăioasă
sabia din oțel groasă
și l-ai lăsat, ca-n osândă,
în război cu arma frântă.

Curăția cea cu slavă
i-ai nimicit-o cu zarvă,
și scaunul cel cu pace
l-ai doborât jos, de zace.
I-ai dat vreme-mpuținată,
zile-n viață rușinată.

Până când ești, Doamne Sfinte,
cu mânia cea fierbinte,
ce Ți-ai aprins-o ca focul,
de ne-ai depărtat cu totul?

Aminte adu-Ți ce mi-e-n viață statul
și să-mi ierți, Doamne, păcatul!
Au doară fără de treabă
ne-ai zidit firea cea slabă?

Că nu e om să trăiască
și moartea să nu îl pască,
cu Iadul să se-nțeleagă,
sufletul să nu i-l soarbă.

Unde este, Doamne Sfinte,
mila Ta cea dinainte,
când Ți-ai dat Tu jurământul
cu David, să-Ți stea cuvântul,
și-adevărul Tău cel sfânt,
când l-ai pus crai pe pământ?

Privește, Doamne, ocara
robilor din toată țara,
pe care-am primit-o-n față
de la păgâni mulți ce se-nalță,

de la vrăjmașii ce mustrară
pe craiul ce l-ai pus în țară,
și care se-arată cu chip rău,
ocărând schimbarea unsului Tău!

Peste veci să fie Domnul,
binecuvântat de tot omul,
și peste veci să trăiască,
întru legământ să-mpărățească!

Psalmul al 88-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 63-148]

Adevărul și mila Ta
vor lumina toată țara.
Ferice de-acel popor
care Ți-a strigat cu dor
că vor merge cu lumină
la fața Ta cea senină
și cu preasfântul Tău nume
vor vedea zi bună-n lume.

Cu-adevărul Tău cel sfânt
înălța-se-vor peste pământ
și se vor făli cu Tine
oștile, că le porți bine.

Și cu voia Ta cea bună
ne vei da pe steag cunună,
căci cu a Ta sprijinire
vedem a vrăjmașilor biruire.

Căci Tu ne ești Împăratul
și potrivnic nu Ți-e altul.
De pe-atunci, Dumnezeu[le] Sfinte,
Ți-ai dat sfintele cuvinte
fiilor Tăi, când visară
că le vei pune domn din țară:

„Mi-am ales un om pe voie
și-i voi da steag de războaie,
căci Mi-am aflat dreaptă slugă,
pe David, ce l-am dat să-l ungă
cu ulei de-mpărăție
și i-am dat țara să-mi țină.

Mila Mea de sprijinire
îi va fi-n ceas de năvălire
și brațul Meu spre luptă
îi va da putere multă.

Nu se va putea ridica
niciun vrăjmaș a-l îngenunchia,
nici să se ispitească
neprieten ca să-l mâhnească,
că-i voi taia de la fața sa
pe vrăjmașii ce-și arată ura.

Mila Mea și dreptatea
cu el va fi-n toată partea,
iar cu numele Meu steagul
și-l va-nălța în tot rangul,
căci cu mâna lui va-ajunge
și peste mări a străpunge.

Peste ape cu dreapta
va-ngrozi pe toți cu spada
și «Tată» Mă va striga-Mă
cu iubire fără seamăn,
«Dumnezeu îmi ești și fală
și folos de sprijineală».

Și-l voi pune pârgă-ntr-alții
mai sus de toți împărații.
Mila Mea-îi stă-n veci păzită,
făgăduința cu el împlinită,
cu jurământ de credință,
să fie-ntre noi priință.

Și-i voi pune-n veci să-i fie
sămânța, și-n zile multe
ca cerul să-i fie traiul
și să stea în scaun craiul.

Fiii lui, de-or ieși din laturi,
din legământul Meu, din sfaturi
și Îmi vor spurca dreptatea,
însoțind păgânătatea,
și din poruncă să-și iasă,
le voi da certare deasă

și-i voi bate cu toiege,
dacă-și vor ieși din lege.
Și cu varga îi voi bate,
prin strâmbătăți și păcate.

Iară mila Mea cea mare
va ține cu dânșii tare.
Nici adevărul nu-Mi voi strica
ce-am grăit când i-am dat țara,

ci-Mi voi ține legământul
și din gura Mea cuvântul.
Odată-am jurat cu Sfântul,
să-Mi țin cu David cuvântul,

sămânța-n veci să-i trăiască,
în scaun să-mpărățească,
ca soarele va lumina
scaunul pe care va ședea

înaintea Mea, și ca luna
să-mpărățească-ntotdeauna.
Și în cer am pus mărturie,
credincioasă în vecie”.

Psalmul al 88-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 33-62]

Dumnezeule puternic,
cine-Ți este Ție vrednic?
Oastea Ta Ți-e, Doamne, lată
și-adevărul Tău Te-arată.

Tu ții marea de nu-îneacă
și zici volburii să tacă,
Tu smerești chitul din mare,
de i-ai pus belciug în nare.
Oștile lui cele late
zac în mare înecate.

Cerurile și pământul,
Tu le-ai făcut cu cuvântul
și lumea cu totul, plină,
ai urzit cu sfânta-Ți mână.

Vântul de la miazănoapte,
Crivățul cel rău, ce poate?
Cu porunca Ta divină
vânturile se alină.

Cu neguri este Taborul,
înalt este și Ermonul.
Abia-așteaptă să Te vadă,
dând lumina Ta curată,

cu brațul Tău cel tare,
cu puterea Ta cea mare.
Stânga Ta și cu dreapta
le ridică și dă plata!

Cu Judecata-n dreptate
pe vrăjmașii Tăi vei bate,
că spre-aceasta Ți-este gata
scaunul, să împarți plata.

Istoria literaturii române (vol. 5)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Între Anacreon și imnul religios (5-86)

Câteva considerații despre nașterea Romantismului. În Europa și la noi (87-97)

Poeții preromantici: toate-s vechi și nouă toate (98-184)

Asachi: dulceața italiană a limbii române (185-212)

Anatolida sau răsăritul lumii (213-282)

Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade (283-288)

Despre un manuscris al lui Procopie Pătruț (289-292)

Ora candorilor… (293-297)

Dimitrie Bolintineanu: amorul material și lumina orbitoare (298-333)

Câmpia transcendentală (334-365)

Isihia romantică (366-376)

Vasile Alecsandri – „regele” vesel (377-398)

Mezul iernei (399-403)

Alecsandri și Eminescu (404-409)

Influențe ale liricii engleze romantice în poezia pașoptistă (410-424)