Etichetă: psa. gianina picioruș

Episodul de la Lc. 1, 26-38 – bunavestire a Sfântului Arhanghel Gavriil către Pururea Fecioara Maria – este dezvoltat poetic magistral în poemul Vestire:

Am fost trimes de sus fecioară
Veste să dau că ceasul a sosit
În miezul zilei va cădea o floare
Și trupul tău curat va fi umbrit

Eu nu-s decât vestirea crin
Plânsul dintâi și cel ce o să vină
Eu n-am putere singur să umbresc
Sămânța mea-i sterilă și străină

Să nu te înspăimânte soră deci
Eu nu-s decât răcoarea de pe munte
Ce-alungă negurile din fântâni
Ca fulgerul să poată să se-mplânte

Vin norii grei din miazănoapte vin
Și noaptea-i tot mai rece și târzie
Solul furtunii astăzi s-a oprit
Lăsând să cadă crinul în pustie

Vestea cea bună, magnificat, fii
Zi divină pururi preamărită
Ard miriade clopote în cor
Pe o câmpie veșnic înflorită

Sfântul Arhanghel Gavriil o anunță pe Preacurata Fecioară că va fi umbrită de către Duhul Sfânt și Îl va primi în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este doar trimisul care aduce vestea de la Dumnezeu, Îngerul Său: „Eu n-am putere singur să umbresc/ Sămânța mea-i sterilă și străină”. El este Arhanghelul care „alungă negurile din fântâni”, din fântânile sufletului, pentru „ca fulgerul” luminii dumnezeiești „să poată se se-mplânte” în inimile celor care se curățesc de patimi și păcate prin pocăință. El este „solul furtunii”, al voinței dumnezeiești, care „astăzi” lasă „să cadă crinul în pustie”, adică aduce o ramură de crin din Rai și o dăruie unei Fecioare Preacurate, care este ea însăși un crin în pustia acestei lumi, în valea plângerii și care ne-a înflorit nouă floarea-Hristos: „Eu [sunt] floarea câmpului. Sunt crinul văilor. Ca crinul în mijlocul spinilor: așa [este] apropiata mea în mijlocul fiicelor” (Cânt. Cânt. 2, 1-2).

Sfântul Arhanghel Gavriil a adus „vestea cea bună”, a întrupării Mântuitorului lumii din Preasfânta Fecioară, veste pentru care „Ard miriade clopote în cor/ Pe o câmpie veșnic înflorită”: cântă zici de mii de zeci de mii („miriade”) de Sfinți Îngeri de foc, în cor, cu glasuri răsunând precum clopotele, pe câmpia veșnic înflorită a Raiului.

Este evident că această Sărbătoare, a Buneivestiri – ca și cea a Nașterii Domnului –, a fost trăită cu totul aparte de către poetul Ioan Alexandru, fiind legată de experiențe duhovnicești personale (așa cum am mai arătat).

Și, iarăși, un alt poem, Dar, mărturisește despre o ieșire extatică, despre care iar nu știu dacă este un eveniment separat de cele despre care am mai vorbit sau doar o nouă transpunere în versuri a unei experiențe anterioare:

Ni s-a mai dat o vară pe pământ
Strălucitoare sfântă și senină
Zilele-s numai ceruri și cuvânt
Și nopțile de aur pe colină

Fierbinte-i Duhul lumii și dezbrăcat în el
Precum un crin de taină și de nuntă
Lumina mă dezmiardă-n univers
Și mă-mbăiază toată și frământă

Nu mai am gând de mâine și de ieri
Toate se-ntâmplă-acum ca niciodată
Stejarul în extaz peste păduri
Bea foc ceresc și nu se mai îmbată

Lumină de departe, lumină din înalt
Jur-împrejur lumină aurie
Într-un chibot îmbobocit mă simt
Închis în taină vara pe vecie.

Și aici exprimă fericirea negrăită a vederii și a trăirii în lumina dumnezeiască. Pare că e vorba doar de lumina orbitoare și bucuroasă a verii, dar nu este așa, ci aici vorbește tainic despre harul „Duhului fierbinte”, care îl îmbăiază și dezmiardă în lumina Sa, în lumina Preasfintei Treimi, încât „bea foc ceresc”, „în extaz” (el este stejarul care bea foc), îmbătându-se fără să se îmbete de această lumină pogorâtă „de departe”, „din înalt”. Și se simte îmbobocit ca într-un chibot/ chivot, într-o vară veșnică: „Nu mai am gând de mâine și de ieri/ Toate se-ntâmplă-acum ca niciodată”.

Zice și într-un alt poem: „Sunt calde elemente din jur/ De le atingi se înroșesc și cântă/ Fecioare limpezi toate-au înflorit/ Și-i dor în mine pururea de nuntă [cu Hristos] // Stejarul liniștitu-s-a de-acum/ În trupul lui se-aude pe sub stele/ Aloia osemintelor de sub pământ/ Cum intră lin în lacrimile mele” (Vară). După revelații în extaz urmează plânsul lin și dulce al celui care s-a bucurat nespus de darul lui Dumnezeu. Iar cel care a văzut Împărăția lui Dumnezeu, în lumina Sa cea negrăită, vede cu ochi curați întreg cosmosul (un cosmos feciorelnic, virgin, pur) și simte să plângă pentru întreaga făptură, pentru cei vii și pentru cei adormiți.

Ceva asemănător mărturisește și în poemul Noapte:

Această liniște slăvită a luminii
Noapte și pace-n cer și pe pământ
Nimeni nu-ntreabă, nu cere, nu cuvântă
Toate sunt mulțumite cine sunt

Toate-ș au locul libertății lor
Și îl respectă-n tainică tăcere
În țara vulturilor niciun roi
Nu-și zămislește patria de miere

Furnicile-și au coșnițe-n păduri
Păstrăvii dorm curați între șuvoaie
Stejarul odihnește-n univers
Desfășurat ca pruncul în copaie

Nimic nu iese din hotarul său.
Ce-i dincolo se bănuie de sine.
Iar cine vrea să sufere mai mult
E șarpele de veghe pe coline

Toate creaturile lui Dumnezeu își au rostul în univers și împlinesc nestrămutat legea lui Dumnezeu. Remarcam altădată aceeași idee ortodoxă la Dimitrie Cantemir (în volumul al treilea al Istoriei de față).

În acest sens, în poemul Bucurie, Ioan Alexandru subliniază binecuvântarea dumnezeiască pe care o resimte pentru că trăiește în mijlocul unei lumi firești, așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu dăruie bucuria harului Său celor care iubesc lumea Lui și nu caută să o desfigureze:

Beau iarăși lapte, din toate câte sunt
Același este laptele și-o să rămână
Cât fi-va lumea ne trebuie un deal
Unde să pască-un bivol și-o fântână

Și-un staur unde noaptea un păstor
Să stea de veghe singur se cuvine
C-un lemn în vatră și-o lacrimă de foc
Și-un fluiere să fie ar fi bine.

Dar bun e laptele și sănătos
Și-i bine-n lume cât mai este-o vacă
Și cât mai trece-un nor prin univers
Și cât e-un cuib de pasăre-ntr-o cracă

Și câtă vreme pâinea-i tot din grâu
Și grâu-i tot sămânța care moare
Și câtă vreme pruncii noștri vin
Tot din măicuța noastră născătoare

Și câtă vreme șerpii rămân șerpi
Și bună ziua este ziua bună
Și câtă vreme cu iubiții mei
Cântăm la lampă seara împreună

Din păcate, începem să pierdem tot mai mult aceste lucruri care păreau imuabile altădată. Da, e bine cât mai există lucruri firești, naturale. Dar încep să nu mai fie nici măcar aceste lucruri simple, care arătau lumea lui Dumnezeu, așa cum a lăsat-o El. Constatăm cu oroare azi că laptele nu mai este laptele pe care l-am băut și pe care îl știam din copilărie și că se caută a se înlocui și pâinea de grâu și de cereale…

Și iarăși, un alt poem, intitulat Vis, vorbește tainic despre revelații dumnezeiești în vis extatic:

E numai umbră și un vis
Cu lumânarea-aprinsă de la sine
Și chipul Maicii noaptea picurat
De-a lungul așteptării pe coline

A treia treaptă îngerul lovi
Cu pas de nuntă licărind în casă
Ulcioarele de aur se-nfior
Și crinul fumegă lângă mireasă

Șarpele se prelinge prin oglinzi
Și vulturul în ape circumscrise
Stejarii sub securi se limpezesc
Și carnea mea pe oasele promise.

„E numai umbră” – indicând noaptea – „și un vis/ Cu lumânarea-aprinsă de la sine”: se poate referi la o minune a aprinderii de la sine a lumânării sau, metaforic, la descoperirea luminii dumnezeiești în vis extatic. Sau la ambele.

„Și chipul Maicii noaptea picurat/ De-a lungul așteptării pe coline”: cred că se referă la o vedenie despre care a scris și altădată (sau poate alta, asemănătoare), legată de Bunavestire și de întruparea Mântuitorului în pântecele Fecioarei Preacurate (cf. Lc. 1, 26-38). Îngerul (Sfântul Arhanghel Gavriil) vine „cu pas de nuntă licărind în casă /…/ Și crinul fumegă lângă mireasă”, lângă Mireasa Duhului Sfânt, Preacurata Fecioară Maria. Biserica știe, prin Sfânta Tradiție, că Sfântul Arhanghel i-a dăruit Preasfintei Fecioare o ramură de crin din Rai, când ea a acceptat să-L primească în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Întruparea și chenoza Domnului este exprimată în sintagme profetice: „Șarpele se prelinge prin oglinzi” – Mântuitorul fiind profețit prin șarpele de aramă ridicat de Sfântul Moisis în pustie, El fiind Șarpele care l-a nimicit pe balaurul Iadului și pe toți șerpii lui. Și El „se prelinge” pe pământ „prin oglinzile” trupului, făcându-Se om, pentru a-l înșela pe șarpele cel vechi, pe Satanas, care ne-a înșelat pe noi și ne-a scos din Rai. Am găsit, altădată (și am scris în teza mea doctorală, despre Sfântul Antim Ivireanul), că trupul uman este numit „oglindă” într-o rugăciune, înainte de somn, a Sfântului Grigorios Teologul: „să Te aflu milostiv pe Tine în ceasul morții și al Judecății, când se vor sparge oglinzile trupului”[1]. Iar într-o stihiră a Vecerniei din joia săptămânii luminate, se spune, într-o exprimare teologic-simbolică, că Hristos, Lumina cea neînserată, a strălucit în trupul Său omenesc ca într-o oglindă: „Închinare de seară aducem Ție, Luminii celei neînserate, Care, la sfârșitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai strălucit lumii”[2].

Și tot El, Hristos, Vulturul ceresc, se oglindește „în ape circumscrise”: Cel fără de timp și fără de ani, Cel veșnic și necircumscris, Se pogoară la noi și Își face trup din Fecioara Preacurată, devenind om, circumscris în timp. Este foarte posibil ca Ioan Alexandru să fi citit Cazania Sfântului Varlaam, care zice, despre lumina revelată Sfinților Apostoli pe muntele Tabor: „Lumină dumnedzâiască au fost, că Domnul Hristos ș-au arâtat într-acel trup ce purta firea Sa cea dumnedzâiascâ, ca o lumănare întru oglindâ”^[3]. Așa după cum sunt convinsă că a citit și Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab[4], care îl sfătuia pe fiul său, Theodosie, să trăiască ortodox și să ajungă la cunoașterea luminii dumnezeiești și la sfințenie prin asceză. Aceleași sfaturi le adresează, după cum am văzut, și Alexandru fiului său, în multe poeme, urmărind modelul parenetic…

„Stejarii sub securi se limpezesc”: Sfinții Mucenici, toți cei care au crezut în Jertfa Mântuitorului și s-au jertfit la rândul lor s-au limpezit sub securile călăilor, devenind lumini ale Raiului.

Dar și cel care contemplă vederi dumnezeiești, cu ochii lăuntrici, spirituali, ai sufletului său, și acesta își limpezește ființa: „Și carnea mea pe oasele promise”. După cum vestește și Ps. 50, 9-10: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi. Îmi vei da auzului meu bucurie și veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite”.

Vederea luminii dumnezeiești și a existenței îndumnezeite din Împărăția Cerurilor îl face pe contemplatorul duhovnicesc să fie plin de pace și de veselie sfântă între oameni și să vadă cu alți ochi lumea, așa cum mărturisește Alexandru în poemul Pace:

Mărire sus și bună învoire
Și pace între oameni pe pământ
Pustia s-a oprit și marea nu mai este
Și-i la amiază pururi soarele cel sfânt

Păduri de brad și de stejar
Cum vă-mpliniți fără de stânjenire!
Acolo vulturii își au sălaș,
Aici e locul meu de viețuire

Roiuri îmbracă peșterile-n munți
Și țara-i grea de lapte pe colină
Culmile-s ochi de crini și pelicani
Și omul nu mai poate de lumină

Ne-am îmbrăcat curat de sărbători
Gura mi-e numai imne și slăvire
Pace în cer și pace între oameni
În toți și toate pace, slavă Ție!

„Mărire sus și bună învoire/ Și pace între oameni pe pământ /…/ Pace în cer și pace între oameni” parafrazează cântarea oștirii de Îngeri la nașterea Domnului: „Slava lui Dumnezeu [este] în[tru] cei preaînalți și pe pământ [este] pacea, în[tru] oameni bunăvoirea” (Lc. 2, 14)[5].

De asemenea, „marea nu mai este” reprezintă o afirmație conformă cu Apoc. 21, 1, autorul descriind realitatea care este în Împărăția Cerurilor și care va fi în veșnicie, în care este „la amiază pururi soarele cel sfânt”, în care, adică, este numai zi. Unde „Soarele cel sfânt”, Dumnezeu, luminează pururea cu lumina de „amiază”, a slavei Sale întru totul strălucitoare: „Și m-a dus pe mine în Duhul pe un munte mare și înalt și mi-a arătat mie cetatea cea mare, sfântul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. […] Și cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze pe ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea și luminătorul ei [este] Mielul” (Apoc. 21: 10-11, 23)[6].

„Acolo vulturii își au sălaș,/ Aici e locul meu de viețuire”, căci „unde este stârvul, acolo se vor aduna [și] vulturii” (Mt. 24, 28): unde este Hristos, Cel care a murit pentru toată lumea, acolo se adună vulturii Cerului, Sfinții Lui, cei care zboară întru înălțimile sfințeniei.

Aidoma, strofa a treia descrie simbolic o „țară” sfântă, a făgăduinței, în care curge „lapte pe colină” și miere de la „roiuri” care „îmbracă peșterile-n munți”, mierea harului pe care o fac roiurile de sihaștri care îmbracă peșterile din munții României. Aidoma, „culmile-s ochi de crini și pelicani”: Sfinții lui Dumnezeu, care se lovesc pe ei înșiși cu smerenia și asceza lor aspră, precum pelicanii, și se albesc precum crinii prin lacrimile pocăinței lor, urcă pe culmile unde „omul nu mai poate de lumină”, se umple de lumina dumnezeiască.

Având în vedere că Imnele Transilvaniei au fost publicate imediat după Imnele Bucuriei, este posibil (bănuiesc) ca poeziile acestea, care cuprind vedenii și revelații dumnezeiești, să fie dintre cele respinse de cenzură anterior.

---

[1] Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 230.

[2] Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 41.

[3] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 474.

[4] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970.

[5] A se vedea Evanghelia după Lucas, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/11/evanghelia-dupa-lucas/.

[6] Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-ed-byz/.

„Cuvine-se luminii să-i aduc/ Prinos adânc de mulțumire”, zice poetul: Luminii care este Dumnezeul nostru, Preasfânta Treime, și harului Său îndumnezeitor. „Sunt fericit că mi s-a dat să fiu/ Atât amar de vreme în lumină/ Să pot eu priveghea mai îndelung/ Și cerul sfânt pe brațe să mă țină // Să am eu ochi și fire de-nțeles/ Și pași pe zarea toamnei să mă poarte/ Cu grai să fiu învrednicit și-apoi/ Să mă întorc în țarină fără moarte” (Bucurie). Este vorba despre lumina vieții și a cunoașterii lui Dumnezeu.

Și lui i S-a descoperit extatic Lumina care a fost la început și Care a făcut cerul și pământul și toate câte există:

La-nceput era Lumina
Și Lumina era Duh
Și din Duh s-a făcut apa
Care tremură în stuh

Iar din apă vine cerul
Și din cer columbul sfânt
Cu o creangă brumărie
S-o împlânte în pământ

Ca un pom slăvit să crească
Și în umbra lină-a lui
Să văd fluturii pe scară
Cu dreapta la căpătâi.

Și dormind să îmi apară
Zilele de la-nceput
Cum întâiul crin în floare
Din lumină s-a făcut.

(Frescă)

La început a fost Lumina lumii, Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru. Și „Duh este Dumnezeu” (In. 4, 24). Și Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat, din neființă, toate câte sunt, așa cum sunt menționate în Sfânta Scriptură: apa, tăria cerului, pământul. Și tot prin harul Duhului Sfânt a văzut și poetul, precum Sfântul Patriarh Iacov odinioară, vedere dumnezeiască, în vis extatic („cu dreapta la căpătâi”), în care Îngerii („fluturii”) umblau pe o scară, dar și despre „zilele de la-nceput”. Iar crinul, așa cum a spus însuși autorul, este simbolul Buneivestiri. Bunavestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu, care, Lumină din Lumină fiind și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de veci, nu făcut, așa cum spune Crezul creștin-ortodox, S-a făcut și Fiul Fecioarei sau Fiul omului. De la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria S-a făcut om.

Iar revelațiile dumnezeiești, despre istoria universului și a omenirii și despre rostul omului de a deveni dumnezeu după har, sunt cele care îi dau lui Ioan Alexandru adevărata bucurie a vieții:

Nu soarele începe ziua
Nici roua-n țară nu sunt zori de zi
Ci graiul meu cântând când se deșteaptă
Acesta-i semn c-am început a fi

Când mă trezesc în miez de noapte
Și-aud un cânt fără să știu
Și când visez zborul de taină
Atunci e semn pe lume că sunt viu

De mă deștept din vis căldura lui
Mă ține bucuros o săptămână
Atunci sunt om în toată firea spun
Și frați îi simt toți oamenii-mpreună [etc]

(Bucurie)

Când se trezește imnificând, cântând laude lui Dumnezeu, după ce a visat vise dumnezeiești, atunci simte că trăiește cu adevărat. Sau când aude imne îngerești, în extaz, în răpiri de taină.

Bucuria descoperirilor tainice, duhovnicești, durează mai multe zile și atunci se simte om întreg, cu adevărat, împlinit, când este plin de har și de căldura iubirii lui.

Dar aceste daruri minunate nu se primesc fără durerea ascezei, fără lupta aprigă pentru renașterea duhovnicească:

Totul trebuie zămislit din nou,
Toate au altă slavă și pecete
Când mâna-i încă gheară până când
N-o spăl în roua trudei pe-ndelete.

Pasul se zbate în rotocol pe loc,
De nu-l îndemn pe căile cămilei
Ochiul rămâne pururea șiret
De nu îl scaldă lacrimile milei

Genunchiul împietrește la răscruci
Și oasele îngheață în chilie
De nu le-ntorn spre sfântul răsărit
Și nu le unge vântul din pustie

(Înnoire)

Vântul, adică Duhul care unge cu har și sfințește pe cei care priveghează în pustia singurătății, care plâng în chilie, în cămara lor, unde cugetă și se roagă, care îngenunchează cu pocăință înaintea lui Dumnezeu și își spală sufletul cu lacrimile durerii și ale smereniei lor.

Alexandru închină un Imn luminii dumnezeiești, scris în stilul Cântării Cântărilor (și așezat lângă un alt poem, dedicat soției, iarăși spre dezorientarea „cititorilor” securiști):

Frumoasă ești mireasa mea frumoasă
S-o spun curat mereu am ocolit
Am căutat un alt potir pe lume
Dar mai slăvit ca tine n-am găsit

Frumos e aurul și mai presus
De toate elementele din fire
Dar când răsare steaua ta pe munți
Se zvântă ceața de pe cimitire

Și crinu-i semn și condurul simbol
Și focu-i sfânt cenușa mărturie
Dar mai presus de îngeri numai tu
Mireasa mea în robă purpurie

Cu candela în sânge aurind
Și-un trandafir înflăcărat în mână
În miezul beznelor pătrund
Să te măresc iubita mea stăpână

Primește imnul zorilor de zi
Lumina lină, leagănul de seară
Sărut țărâna caldă din care ai plecat
În slăvi cerești cu iarna de pe țară

Apoi trecut-am râul în păduri
Și-ntr-o poiană te-am strigat pe nume
Și când întors-am capul din pământ
Luceafărul se-aprinse peste lume

Și zgribulind ne-am furișat în cort
Aprins-am focul și-am rămas în noapte
Împrejmuiți de ochi de lupi flămânzi
Pân-a pierit blestemul din cetate

Avem aici o altă minunată evocare lirică a revelațiilor trăite de poet, a pogorârilor harului asupra sa în mod simțit, între care și cea produsă iarna, în preajma Crăciunului, dar și cea trăită probabil la Rohia, la ceasul când licărea luceafărul de seară. Crinul, trandafirul, candela „mireasa în robă purpurie” reprezintă detalii extatice, dar despre care nu știm exact în ce fel i s-au arătat poetului, celui care a intrat „în miezul beznelor”, al tainelor preasfinte. Iar „furișarea în cort” înseamnă intrarea sub bolta luminii dumnezeiești, în cortul sfințeniei lui Dumnezeu, în care este păzit de haitele demonilor ucigașe, spre izbăvire. Căci „Doamne, iubit-am bunăcuviința casei Tale și locul cortului slavei Tale” (Ps. 25, 8). „Că El m-a ascuns pe mine în cort, în ziua celor rele ale mele, și m-a acoperit în ascunsul cortului Său. În piatră m-a înălțat, și acum, iată, a înălțat capul meu peste vrăjmașii mei!” (Ps. 26, 5-6). „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o[1] celor care se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor care nădăjduiesc întru Tine, înaintea fiilor oamenilor! Îi vei acoperi pe ei întru ascunsul feței Tale de tulburarea oamenilor. Îi vei acoperi pe ei în cort de cearta limbilor[2]” (Ps. 30, 20-21). „Intra-vom întru corturile Lui, închinane-vom întru locul în care au stat picioarele Lui” (Ps. 131, 7). Etc.

---

[1] Ai tăinuit-o, păstrând-o pentru cei care se tem de Tine.

[2] De certarea cu care îi vei pedepsi pe cei păgâni.

Și ne întoarcem la Imnele Transilvaniei[1], volum care a apărut după Imnele Bucuriei. Și încep discuția de la o artă poetică, intitulată Imnul:

Greu de rostit e Imnul, și mai greu
De încălzit această casă moartă,
Vrednic să fii să-mbraci acel veșmânt
Pe care numai îngerul îl poartă.

Imnul, strigătul fără grai
De spaimă sacră și de bucurie
Când Mirele străvede prin perdea
Mireasa-mpovărată de vecie

Puteri se cer grozave să despici
Catapeteasma cea despărțitoare
Căci numai sângele din ceruri picurat
Poate aprinde pielea pe izvoare

Imnul nu poate fi rostit decât de către cel care încălzește casa sufletului, moartă prin păcate, aprinzând focul harului dumnezeiesc. Numai astfel poate să îmbrace veșmânt de lumină, asemenea Îngerilor.

Mai înainte de a fi poezie așternută pe hârtie, Imnul este strigăt de rugăciune și slăvire în tăcerea inimii, cu frică dumnezeiască și cu bucurie multă, pentru faptul că sufletul-mireasă a intrat în cămara de nuntă a Mirelui ceresc („Când Mirele străvede prin perdea/ Mireasa-mpovărată de vecie”). Și aici Ioan Alexandru se referă tot la nunta mistică săvârșită prin unirea sufletului cu lumina dumnezeiască a Sfintei Treimi.

Însă greutatea ascezei este foarte mare, pentru a străpunge catapeteasma, în sensul de a intra și a vedea cu duhul Împărăția lui Dumnezeu, încă din această viață. Iar puterile omenești nu sunt suficiente, ci „numai sângele din ceruri picurat/ Poate aprinde pielea pe izvoare”. Numai sângele vărsat de Fiul lui Dumnezeu întrupat poate să transfigureze firea omenească, îndumnezeind omul, așa cum Hristos a preschimbat apa în vin. Firea slabă a apei în firea tare a vinului. Minune de care amintesc izvoarele înroșite de picurii amurgului.

Aflăm și în acest volum câteva poeme care evocă ieșirile în extaz ale poetului și contemplările vederilor duhovnicești. Poemul Lumina, spre exemplu:

Scriu pe lumină cu lumină
Imne senine cum s-au scris
Pe vremea când Adam era tovarăș
Cu cerul sfânt în Paradis

Același val de pace mă-nfioară
Același murmur fără de cuvânt
Sun numai bucurie și uimire
Iubire numai milă și avânt

Vă jur pe crinu-mpodobit
Ieșit împărătește pe colină
Că nu-i nădejde alta-n univers
Decât iubita asta de lumină.

Ce caldă-i lumea, cuib dumnezeiesc
Lucruri și făpturile cu toate
Ne atingem surâzând ca-n somn
Semne mari de aur luminate

Și-i frumos și bine și-s nespus
De-mpăcat când în amurg se spune
Iată îngerul de taină a sosit
Să sloboadă focul peste grâne

Credința autorului, întemeiată pe trăire suprafirească, este că imnele sale izvorăsc din același har dumnezeiesc care inunda Paradisul și când „Adam era tovarăș/ Cu cerul sfânt”. Și ele sunt scrise cu cerneală pe foaie, dar sunt scrise și „pe lumină cu lumină” – pe lumina inimii sau a sufletului, cu lumina harului –, fiind inspirate de același Duh Sfânt care îl face și pe Alexandru să fie „numai bucurie și uimire/ Iubire numai milă și avânt”.

Iar „iubita asta de lumină” dumnezeiască este singura nădejde de fericire și de nemurire a omului: „nu-i nădejde alta-n univers”.

Vorbește și aici despre „semne mari de aur luminate”, semne întru lumina dumnezeiască, văzute în „somn” – fără alte detalii, deci nu știu dacă se referă la același vis extatic sau și la altele.

„Îngerul de taină” care a venit ca „să sloboadă focul peste grâne” este Hristos, „Îngerul sfatului celui mare” (Is. 9, 5), care a sosit pentru că „secerișul este mult” (Lc. 10, 2) și „foc am venit să arunc întru pământ” (Lc. 12, 49): adică omenirea este coaptă pentru a primi focul harului Său. Această vestire minunată, că a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca să dăruiască grânelor umane viață de foc, îl bucură cel mai mult pe poet: „Și-i frumos și bine și-s nespus/ De-mpăcat”…

Versurile „Ce caldă-i lumea, cuib dumnezeiesc/ Lucruri și făpturile cu toate” par a relua în ecou altele, ale lui Arghezi, din poezia Pia: „Ce poți avea, sufletul meu,/ Când soarele ne pune-n ramuri iară/ Ori un inel de foc, ori o brățară,/ Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? // Și când făptura ne primește-ntreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Și dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis?”. Arghezi însă, deși se simțea în fiecare clipă atins de „pensula” Celui care a zugrăvit lumea, e lovit de „picătura înveninată” a nedumeririlor și a durerii că Dumnezeu e pentru el o „umbră mare”, necunoscut și nevăzut prin experiență. Și, când tot universul Îl mărturisește pe Zugravul său, el este trist pentru că nu Îl cunoaște mult mai intim, prin vedere dumnezeiască.

Sunt mulți care se chinuie toată viața, în Mănăstiri sau în lume, și nu primesc harul în mod simțit. Dar asta nu pentru că Dumnezeu e nedrept, ci pentru că ei nu se smeresc și nu Îl caută cu toată puterea lor. Unii îl primesc îndată ce se pocăiesc, alții după un timp mai îndelungat, iar alții niciodată până mor…

Ioan Alexandru a primit această vedere și cunoaștere suprafirească a lui Dumnezeu devreme (încă din copilărie, dacă am descifrat corect versurile sale), așa cum el singur spune: „Ajuns-am prea devreme în extaz” (Cântare). Și mai mult decât atât, are momente când se roagă lui Dumnezeu (ca Sfântul Efrem Sirul odinioară, dar din alt motiv), ca să-i mai ia din har, pentru ca să fie mai smerit (în același poem, Cântare): „Alungă bucuriile ce mă ating/ Să pot rămâne limpede o noapte/ S-aud în țară fluturii cum plâng [Îngerii lui Dumnezeu, care plâng văzându-i pe oamenii care păcătuiesc nepăsători și își pierd sufletele] /…/ Să-mi înceteze ochiul [vederea harică] și în grai/ Să-mi picure un dram de umilință/ Să nu mai trec prin lume fermecat/ De-atâta har și-atâta suferință /…/ Să fie graiul numai un cuvânt/ Și ochiul văzător pe-ntunecime/ Soarele de taină când va răsări/ Să înțeleg că n-am văzut pe nime”. Adică să-i fie graiul din cuvinte omenești, mai puțin inspirate, și ochiul lui să vadă întunericul lumii acesteia. Astfel încât, când va fi să moară și se va pregăti de vederea „Soarelui de taină” al lumii, a Domnului Iisus Hristos, să aibă cugetare smerită, gândind întru sine că nu a văzut niciodată slava dumnezeiască (deși a văzut-o).

---

[1] Folosesc atât ediția primă, apărută la editura Cartea Românească, București, în 1976, având 292 de pagini; cât și reeditarea din 2015, la Renașterea, Cluj-Napoca, în format mai mic, având 312 pagini.

Un Epitaf (pentru sine?) grăiește astfel:

Pentru că s-a uitat cu milă
La un căluț snopit în bătăi
Pentru că unei bătrâne ce se
Aruncase în lac fugind din azil
I-a întins un cuvânt de salvare
Pentru că-n sanctuarul inimii sale
L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaș
Pentru toate acestea și mult mai mari
Decât acestea pe care nimeni nu le-a știut
Pentru că le făptuise la nevedere
El n-a murit, ci numai doarme
Până la înviere

Cred că despre sine vorbește.

Spune și în alt poem: „Iar de am un dor mai sfânt/ Întreținut de milă și iubire/ E ca-n icoana celuilalt pământ/ Să nu lipsească nicio-nsuflețire [niciun suflet]. // De port povara unui singur dor/ Ce mă mistuie-ntru umilință/ E să nu rămân nepăsător/ La tot ce este-n lume suferință” (Dor). Dorește, adică, să aibă pururea o inimă compătimitoare și să se roage pentru toți oamenii, ca toți să se mântuie. Căci „Suferința unde prisosește/ Vremelnicia se-nduhovnicește” (Durerea).

Consideră suferința un dar de la Dumnezeu și „Nu cer durerile să mi se ia/ Ci [cer] înțelegerea deplină/ Când bezna mă va-nconjura/ Să nu mă tema c-am devenit lumină” (Omul) – când va veni întunericul morții să nu fie cuprins de frică, ci să se umple de lumina lui Dumnezeu.

Poetul era convins că „Gândul curat nu va pieri/ Nicio faptă bună  nu-i deșartă” (Nuntă) și că „Nu se pierde niciun gând curat /…/ Nicio blândețe nu este-n zadar/ Nicio lacrimă de mângâiere” (Meditație). Toate faptele săvârșite din iubire și bunătate devin parte constitutivă a ființei omului care le-a făcut și rămân cu el în veșnicie. „Iubirea e suprema mângâiere/ Cea după Har întru-nviere /…/ Harul în taină toate le-ntreține/ Ce-l râvnesc prin stingerea de sine” (Har), mărturisește Alexandru.

Credința și comunicarea cu Creatorul tuturor prin rugăciune și fapte de iubire îi aduc poetului liniștea conștiinței și bucuria: „Aceasta-i pacea sufletului meu/ Că mă știu umbrit de Dumnezeu” (altă poezie cu titlul Nuntă – se referă la nunta mistică, cu Hristos).

Poezia lui cântă și vestește Învierea: „zi de zi o cânt cu bucurie/ În cosmosul în care-am fost svârlit/ Să-i fiu în clopot limbii liturghie/ Până-l voi ști de moarte văduvit // Că fiecărui om ce-mi iese-n cale/ Nu am ceva mai uriaș să-i spun/ Decât să-i hohotesc în osanale/ Că și el de-nviere-i bun” (Învierea). Ar vrea să știe că orice om, care citește poezia sa, s-a convertit, a lepădat necredința și „C-a început în flăcări să se-mbrace/ Pe nava cu catargul răstignit”: a început să se îmbrace cu focul pocăinței și al harului, în corabia Bisericii.

Satul din care a plecat și părinții sunt o icoană vie în inima sa mereu: „Se țin bătrâni părinții mei de mână/ Se știu pe veci de-acuma împreună /…/ Nu au ieșit din sat mai niciodată/ Decât până la fata măritată /…/ Și dincolo curând la veșnicie/ S-or strămuta ca oameni de-omenie” (Părinții); „Mai mare-i cimitirul decât întregul sat/ Mai mulți sunt duși decât rămași în viață/ Și cerurile s-au mai strâmtorat/ Și pământul s-a schimbat la față”… (Sat). Fiindcă oamenii au părăsit și părăsesc satele tot mai mult.

Românii au conștiință eshatologică și convertesc nunta-n înmormântare (pentru că privesc dincolo de viața aceasta trecătoare) și înmormântarea în nuntă (nunta fiecăruia cu Hristos, în Împărăția Cerurilor):

Nunțile la noi în sat
Sunt la fel ca o îngropăciune
Același e colacul spânzurat
Aceeași smirnă sângeră-n tăciune [etc.]

(Nunțile)

*

Cimitir adormi într-un pridvor
Te învelește somnul cu țărână
Țăranii Transilvaniei nu mor
Se culcă numai pentru-o noapte bună

Lacrimile de la-ngropăciuni
Pe la porți atâta le frământă
Praporii albiți de rugăciuni
Până trag a clopote de nuntă

La noi sunt cimitirele pe deal
Să poți lua în liniște aminte
Cum pogoară cerul pe Ardeal
Și se-ndeasă iarba pe morminte

(Topos)

Cimitirele sunt pe deal, ca și cum oamenii ar fi vrut ca mormintele să fie mai aproape de cer, ca sufletele să se înalțe mai repede, arătând că cei adormiți s-au ridicat deasupra grijilor acestui pământ.

Mama și satul sunt evocate, cu multă jale și duioșie, în poemul Amintire:

Cât de puține în grija mea-s lăsate
Pe deal o turmă clopotul pe sate
Păduri și stele se țin de noi departe
Și câte fi-vor dincolo de moarte

Până la groapă c-o lumină-n mână
O însoțesc pe maica mea bătrână
Cu jarul din cădelnița aprinsă
Pecetluiesc țărâna necuprinsă

Un pumn de grâu și vin o picătură
Și două vorbe spuse din Scriptură
Și-o lacrimă în sat de mai rămâne
Trăim din ea ca focul în tăciune

Cât de mult e dat fără de mine
Să-și petreacă stingerea de sine

În jurul casei cât un strop de rouă
E o grădină dată pe din două
Într-un ungher icoana și leagănul la grindă
Și hăiți de lupi în noaptea de colindă

În poemul de mai sus, o vizită la mama singură, rămasă în sat, i-a rămas poetului în memorie. Dar și o vizită a mamei este evocată, încă și mai dureros de dulce (cum ar zice Eminescu), în poezia Mama – de la Ștefan Octavian Iosif n-a mai avut lirica românească astfel de evocări în icoane realist-duhovnicești:

A venit măicuța să ne vadă
Pe copil și pe nepoți cuminți
Cu aceeași veșnică desagă
Plină de lacrimi și de suferinți

Cu o pâine uriașă-n brață
Îmbrobodită-n făurar[1]
Cu Ardealul frământat pe față
Și cu busuioc pentru altar

Ochii cufundați de priveghere
Sub o frunte devenită scut
Nu e loc decât pentru-nviere
În această candelă de lut

Nu mai are mama în privire
Decât icoana unui singur gând
Împăienjenit de-o presimțire
Că vom da de paradis curând

Că vom fi de-a pururi împreună
Cei ce-am fost cu ceilalți de-apoi
Asta dorește mama să ne spună
Că e moartea moartă între noi

Cred că duioșia infinită a acestei evocări nu mai trebuie suplinită de niciun comentariu.

Biruința vieții veșnice, învingerea morții în oameni, prin credință și iubire, e o temă esențială a acestui volum.

Omul e o ființă duhovnicească, născută pentru veșnicie, și acesta este fundamentul artei și al poeziei, al frumuseții care transcende empiricul și efemerul, banalitatea și tot ceea ce este vulgar și mundan. Când privești dincolo de orizontul acestei lumi, convins că „de mormânt vecia te desparte”, poezia nu poate fi despre lucruri banale, mărunte sau absurde: „Sufletul e partea cea mai grea/ Încredințată omului s-o poarte/ Să-i mistuie făptura sa/ Să desbrace cosmosul de moarte” (Însuflețire).

Poetul știe, din mărturia Bisericii, prin învățătura patristică, „ce greu îi este sufletului să se despartă/ De trupu-n care fost-a zămislit”, dar și că sufletul care iese din trup „seamănă c-un îngere de foc” (Pelerin). Și dacă a biruit suferințele și și-a sfințit viața, „Aceasta-l ușurează fără moarte/ Pe cât presimte celălalt pământ” – îl ușurează, îl eliberează de păcate, pe cât simte că se apropie de Rai.

Celui care și-a sfințit viața, poetul îi spune: „printre stele calci a lumânare” (Cernica). Se folosește și el, poetic, ca și Eminescu și Arghezi, de etimologia cuvântului „lumânare”, care, în românește, vine din latinescul „luminare”, însemnând: luminător, cu sensul de făclie, lampă, dar și de stea, astru. Termenul este folosit în Vulgata pentru luminătorii cerești: „dixit autem Deus fiant luminaria in firmamento caeli […] fecitque Deus duo magna luminaria luminare maius ut praeesset diei et luminare minus ut praeesset nocti et stellas” [„Și a zis Dumnezeu să fie luminători în tăria cerului […] și a făcut Dumnezeu doi luminători mari: luminătorul mai mare ca să stăpânească zilei și luminătorul mai mic, ca să stăpânească nopții, și stelele] (Fac. 1: 14, 16).

Așa cum am mai spus și altădată, Eminescu folosește termenul luminare (în loc de lumânare), atât în poezii (Noaptea^[2], Mușat și ursitorile^[3]), cât și în publicistică. Iar Arghezi scrie, spre exemplu, într-un poem, Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”. Unde stelele sunt lumânărele.

Spunând, deci, că „printre stele calci a lumânare”, Ioan Alexandru  se referă la omul cel sfânt prefăcut în stea a Cerului spiritual. Căci, așa cum el însuși a zis în altă poezie, „Prezența paradisului mistuitoare/ Preface-n stea pe orice muritor” (Iubirea): vederea Împărăției Cerului, în lumina dumnezeiască, sfințește pe om, îl face dumnezeiesc. Căci „în Duh [întru harul Duhului Sfânt] lăuntric paradisul sfânt/ Se tăinuie pe cât se desfășoară (Paradis).

Iubirea biruie moartea: acestea este mesajul Imnelor Iubirii:

Nu e moarte unde e iubire
Vremuie iubirea și napoi
Când se-aprinde din neprihănire
Așază paradisul între noi

Nu există timpuri în iubire
Prezent etern nădăjduitor
Toate se strămută-n unduire
Se-ntorc columbe peste apa lor

În iubire timpul nu se curmă
Nu te-ndepărtezi de ce-i iubit
De se pare că rămâi în urmă
Eternitatea numai te-a umbrit

Se sting timpuri în iubire
Pătimiri și patimi au trecut
Si rămâne totul izbăvire
Mormântu-i gol oricât de zăvorât

Toate mormintele vor rămâne goale la învierea de obște. „Când zidurile vremii vor cădea/ Timp și spațiu nu or să mai fie/ Din morminte toți vom învia/ N-are [cu] ce pământul să ne ție /…/ Trâmbițele când vor răsuna/ Se va stinge ca o păpădie/ Cosmosul/ [Ca] să poată încăpea/ Lacrima în stare/ să ne-nvie” (Învierea). Lacrima de pocăință pe care am plâns-o în această viață. Căci:

Nici prin moarte nu scapi de iubire
Iona în pântecele chitului fugit
În loc de moarte-a dat de mănăstire
Și să-ngenunche mortu-a trebuit

Fugi în moarte dai de înviere
Și trebuie în viață vrei nu vrei
Să te întorci [la] priveghere –
s-aprindă mila candelele ei

Sfântul Profet Ionas, în pântecele chitului, a găsit chilie de pocăință. Și nimeni nu poate să se ascundă de iubirea lui Dumnezeu.

---

[1] Făurar e luna februarie în calendarul popular: mama era îmbrobodită de iarnă.

[2] A se vedea N. Georgescu, Eminescu și editorii săi, vol. I, Ed. Floare Albastră, București, 2000, p. 94.

[3] Cf. M. Eminescu, Opere, IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei RPR, București, 1952, p. 451.

Descoperim în acest volum o poezie a anotimpurilor (Radu Gyr deplânsese absența ei din tradiția poetică românească, însă nu cred că Ioan Alexandru s-a gândit la acest lucru, adică să împlinească un gol din literatura română, ci scopul lui a fost lauda Creatorului) și a naturii, a cărei frumusețe e impregnată de iminenta ei transfigurare, odată cu a doua venire a Domnului. A fost învățat de har să iubească natura, cosmosul și să vadă „fiece floare – rai cuvântător” (Imn).

După mărturia poetului însuși, universul creat de Dumnezeu plin de har și de splendoare are și rostul ca, dacă este contemplat cu înțelepciune, să lumineze mintea și sufletul omenesc pentru a trăi drept și frumos: „vedem miracolul perpetuării naturii: vedem cu ochii noștri florile și animalele cum îți aduc roada lor, vedem izvoarele împlinindu-și porunca de-a bucura și împrospăta inima însetată a omului, suntem martorii de fiecare an ai holdelor și viilor ce vin și aduc focul ceresc în potirul nostru de nuntă [euharistic] sau pâinea întăritoare [cf. Ps. 103, 15: „vinul veselește inima omului […] și pâinea întărește inima omului” – o profeție despre Sfânta Euharistie]. Aceste slăvite daruri ne cheamă să fim și noi firești și statornici roditori și nemistificați. Un om pe măsura viței de vie, pe măsura holdei credincioase, pe măsura izvorului se cere să devenim fiecare, omul care sfințește prin viețuirea lui un loc, omul bun și curat, cinstit și drept, omul moral și smerit, om al jertfei de sine întru propășirea celorlalți. Poporul nostru și-a plămădit ființa în aceste locuri, a ctitorit această Patrie prin astfel de oameni”[1].

Contemplarea creației, așadar, e o îndeletnicire duhovnicească (recomandată de Sfintele Scripturi și de Sfinții Părinți dintotdeauna). Cosmosul întreg e un pedagog către Dumnezeu. Pomii și florile, spre exemplu, prin alcătuirea și miresmele lor, sunt cel mai bun îndreptar spre Paradis. Astfel, de pildă, citim în poezia Liliacul:

Să ajungi degrabă măritor
În stare doxologică deplină
Acesta-i rostul tuturor
Din câte cresc în tainica grădină

Să pregătești cât fi-vei de sărac
Luminii loc întru desfoliere
Să poată da în floare-un liliac
Este nevoie-n cer de înviere

Cruciulițe-albastre vineții
Strânse laolaltă piramide
Sub o creangă dacă întârzii
Paradisu-n suflet se deschide

Ciorchine stors amurgului de vânt
Să-mbete nopțile de primăvară
Cu frumusețea celuilalt pământ
Unde cei dragi pe rând se strămutară

Liliacul iarăși s-a deschis
Să se vadă raiul din aproape
Candelabrele din paradis
Numai cerul nu le mai încape

Omul trebuie să ajungă „măritor”, slăvitor al lui Dumnezeu, doxologic, „în stare doxologică deplină”: desăvârșit văzător și slăvitor al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să se pregătească omul în această viață, al tuturor oamenilor care „cresc în tainica grădină” a lui Dumnezeu, a Bisericii Creștin-Ortodoxe, pregătindu-se să se răsădească în Grădina cea eternă. „Întru desfolierea” patimilor și a păcatelor, prin asceză, se pregătește loc luminii în sufletul omului care trebuie să se înmiresmeze de har așa cum florile de liliac sunt paradisiac înmiresmate și ne îmbată nopțile de primăvară. Nopțile, pentru că în epoca noastră modernă, în cetățile noastre urbane nu mai putem simți din destul (ziua mai ales) miresmele florilor și nici asculta cântecul păsărilor. Dar în trecut, când nu exista încă industrie și toate zgomotele și mirosurile aduse de evoluția tehnică, când nu existau noxele și toată poluarea din ultimele două secole, înmiresmarea tuturor florilor și pomilor trebuie să fi fost cu adevărat îmbătătoare. Iar tradiția românească era aceea de a aduce flori la Biserică și în casă, tocmai pentru a aminti oamenilor de miresmele Raiului.

Primăvara, „începe via să desgroape/ Amiros curat de nepământ” și „Ciripit de păsări tămâiază/ Dinspre miazăzi și răsărit/ Până cerul cade în extază/ Față de pământul înflorit” (Martie).

Ghiocelul este „de dincolo de stele picurat” peste zăpezi, de Cuvântul care l-a făcut „imaculat”. Ghioceii „își țin întruna creștetul în jos/ Cum lacrimile-n taină se înclină/ Transfigurând pământul cuvios” (Ghiocei). Sunt o icoană a curăției și a smereniei cuvioase.

Dar primăvara este și anotimpul când,  „în mirosul de smirnă și tămâie /…/ Spinii trandafirului [ai Trandafirului] pe Cruce/ Sângerează celălalt pământ” (Imn).

Când înflorește cireșul bătrân, cu „ghemotoace florile sobor/ Din câtă-nmiresmare ni se lasă/ Refacem raiu-n calea tuturor” (Cireș bătrân).

Și după ce florile se scutură, „Goi par pomii după înfloriri/ S-au dus frumusețe și amirosire/ Cresc umbrele ca albul din priviri/ Pătrunse de milostivire” (Mai). Fără flori, pomii se fac prilej pentru priviri milostive, pentru umilirea inimii.

Lalelele „de n-ar simți ceva dumnezeiesc/ La ce boboacele să mai pleznească /…/ Mai ales spre stele se întind/ Până când de țarină se-nstrăină/ După ce din rouă le cuprind/ A clopote se-ntorc spre rădăcină” (Lalele). Și, în altă poezie cu același titlu, „Pe Alfa și Omega zi de zi/ L-închipuie lalelele în floare/ Chiar dacă-i dată scuturare/ N-au în slavă cum se ofili”. La fel, „Și tu de-a pururea vei fi /…/ Că din iubire nu putem pieri”.

Nuferii „De cum crapă zorii în extază/ Se deschid în aur preacurat/ Și pe cât lumina-i cercetează/ Din nămol se știu că au plecat” (Nuferi). Ei întruchipează smerenia Sfinților, pentru poetul nostru.

După cum și trandafirii ne arată că, „Pe căpățâna stinselor dureri/ Fragilitatea poate să apară” (Roze de Rusalii).

Alexandru le-a dedicat multe poeme trandafirilor. Cum ar fi Trandafirul:

Apărut-au iarăși trandafirii
Cu mireasma lor din paradis
Cămările de taină ale firii
Se tăinuie pe cât ni s-au deschis

Multe sunt florile dar trandafirul
E dintre ele cel mai în cuvânt
Pe mii de limbi înflăcărat potirul
Împărtășește celălalt pământ

Cu limbile de foc ale petalelor lor, trandafirii ne fac să sorbim din potirul Paradisului, prin focul miresmei lor.

Mesteacănul este „mutat în albul Spiritului Sfânt” (Mesteacăn) – majusculele îmi aparțin, dar cred că poetul nu ar fi împotrivă.

Macul are „ardoare purpurie” și, în holdele galbene, arată precum „candele-nvie la icoane/ Sângele de sfinți și de martiri” (Macul).

„Cutremurare-i plopul neîntrerupt/ Fie că-i noapte fie că-i lumină/ Ține de vântul [Duhul] de la început” (Plopul) – înfățișarea lui rememorează clătinarea apelor primordiale, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra lor.

Crăițele sunt „cu-ntâii struguri puse pe altar”, cu „amiros curat de paradis” (Crăițe).

Vița de vie este „Pomul cunoașterii rămas din paradis/ Pe dealurile sărăciei noastre /…/ Dă-mi mâna prea iubita mea și hai/ S-auzi în cosmos vițele-de-vie” (Vița-de-vie). Pentru că ele cresc de pe dealuri în cosmos…

Toamna, „Frunze se boltesc ocrotitoare/ Peste mireasma care e și-a lor/ Pe cât harul este conlucrare/ Fructul e foc mistuitor” (Fruct). Primirea harului are loc în urma conlucrării omului cu Dumnezeu. Dar rodul e darul Său, rodul vederii lui Dumnezeu.

Acum, „Se scutură grădinile pe rând/ Cu cât e agonia îndelungă/ E numai semn că va sfârși curând” (Toamnă). Că va veni reînvierea, viața veșnică, transfigurarea pământului.

Până la coacerea gutuilor, poetul se înfruptă „cu icoana celei aurinde” (Cidonia).

„Cu-acest ocean de har și liniștire/ Ce se tot lasă toamna peste noi/ De n-ar fi sufletul nemărginire/ Cum să-l cuprindă galbenele foi[?]” (Toamnă): cum ne-am putea extazia în fața frunzelor galbene, dacă nu ar fi sufletul nostru nemuritor? Sau, cum spune poetul în altă parte: „După chip cât o icoană sunt/ Ce [ci/dar] fără margini după-asemănare!” (Gebunden-Frei).

Bradul „de mic se știe într-un singur strai/ Ce-l tot cârpește și îl tot întinde/ Și prin spărturi te poți uita în rai/ Când steaua-n vârf pe cruce se aprinde” (Bradul).

Iarna e un „anotimp al sufletului”, când „toate se întorc la feciorelnicie/ Zăpezi pogoară pe pământ” (Iarnă), odată cu Logosul întrupat.

Zăpada „fulguie imaculată” ca neprihănirea. „Iar că de sus neprihănirea vine/ Foșnesc ninsori ca fânul pe coline”. Și cel ce aude fânul foșnitor al ninsorii nu poate să nu se întrebe: „Dacă aici i-atât de orbitoare/ Cum trebuie să fie la isvoare[?]” (Iarnă). Dacă aici e orbitor de albă și luminoasă, cât de orbitoare trebuie să fie ninsoarea Raiului?…

Ioan Alexandru privește cu un ochi iubitor și compătimitor toată creația: „Imne vă scriu din milă și iubire/ Mi-e milă de voi creaturi surori” (Brazi).

Imnul este pentru el ontologic legat de toată creația: „O zi i-a fost luminii îndeajuns/ Din nimic pământul să-l fi smuls/ Și-n ziua șasea către înserare/ Călcam prin rai în chip și asemănare /…/ În ziua șaptea firea fericită/ Dintr-un imn a fost pecetluită” (Imn).

---

[1] Idem, p. 170.