Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: psa. gianina picioruș Page 1 of 141

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [2]

Deși Sfântul Ioan cultivă o estetică poetică clasică, părut necomplicată (însă clasicismul adevărat, al expresiei perfect sculptate în marmura curgătoare a cuvintelor armonizate după reguli prozodice, e greu de atins), totuși versurile sale ne surprind cu acuratețea stilistică a unui expert și chiar încep, uneori, să decurgă în sintaxa melodică a elegiilor eminesciene, chiar dacă ideea nu corespunde modelului estetic. Ceea ce mie îmi revelează un spirit „șlefuit” în poezie, care a îmbrăcat înadins o haină poetică umilă.

Găsim la el o adevărată poezie a „ruinurilor” și a „deșertăciunilor”, a lui „fugit tempus”, evocând locurile încărcate de istorie și de sfințenie din pustia Iordanului, poezie mult superioară stilistic producțiilor pașoptiste, datorită acumulărilor de experiență poetică din lirica noastră, pe care Sfântul le cunoaște și le valorifică:

În murmurul vesel de apă,
„Cetatea cu stânci de granit”
Primește pe cei care „scapă”
Zicându-le „bine-ați venit!”.

Cu veacuri de vremuri în spate
Așteptă bătrânul Lăcaș
Pe cei care vin la „Cetate”
Și-i cer cu dorire sălaș.

Din negura vremii el are
Menirea cea sfântă din cer
Să fie „azil de scăpare”
La toți cei cu „suflet stingher”.

Evreii cu chivotul legii
Când trec peste Sfântul Iordan
Pe-aici au războaie cu regii
Din vechiul pământ Hanaan.

La dreapta mai sus Gavaonul
Dă soarelui loc de popas,
Iar Luna văzând Ealonul
Nu face atunci niciun pas.

Că schimbă hotarul cel veșnic
Vestitul Iisus Ben-Navi
Pe soare oprindu-l ca sfeșnic
În marginea vremii de zi.

Aici Proorocul Ilie
În peștera veche de sus,
(Fugind de cumplita mânie)
Se află o vreme ascuns.

Pe urmă, tradiția spune,
Că Sfântul Strămoș Ioachim,
Când scârba pe el îl răpune
Pogoară aici din „Salim”.

El vine să-și verse amarul
În lacrimi fierbinți și postiri
De unde se întoarce cu darul
Celei mai alese „vestiri”.

Apoi la a „vremii plinire”
Fiind Iisus pe pământ
Aici cea din urmă lucire
S-arată din „Sfeșnicul Sfânt”:

Ioan Proorocul cel mare
Luceafăr de ziuă cinstit
Al Soarelui care răsare
În lumea din veacuri vestit.

Aici el botează norodul
La apele reci din „Enon”,
Gătindu-i în taină „vohodul”
„Celui ce răsare-n Sion”.

Când Domnul se-nalță în slavă
Atunci al apelor vad
Din valea aceasta grozavă
Se lasă în jos pân’ la iad.

Iar stânca de multă sfială
Se dă la o parte atunci
Păstrând până azi dogoreală
Din focul cu veșnice munci!

Apoi după vremuri s-așază
Monahilor sfânt adăpost
În care mereu se-narmează
Cu rugi, priveghere și post.

Cu miile vin de departe
Pe toate din lume lăsând
Ei trupul smeresc pân’ la moarte
Și pierd pe vrășmașii de gând.

Un veac înflorește pustia
Și faptele bune rodesc
Că Sfinții prefac sihăstria
În rai minunat sufletesc.

Dar curgerea vremii cea oarbă
Nu cruță nimic pe pământ
Ea schimbă a Lavrei podoabă
Cu jalnicul morții veșmânt.

Că valuri de nații păgâne
Și vânturi de multe sminteli
Îi strică cetății bătrâne
Frumoasele ei rânduieli.

O parte din „Fiii Pustiei”
Iau drumul prin chinuri la cer
Iar alții de frica robiei
Își lasă lăcașul stingher.

Nemernici [străini] pe urma sfințită
A unui trecut strălucit
Noi azi cei cu firea slăbită
Strigăm doar cu glas răgușit.

O! vremuri cu unghii tirane
Și tu prea sălbatic popor [al arabilor]!
De ce v-ați făcut voi organe
A duhului rău stricător?

O, ziduri cu peșteri profunde
Ce lucruri străvechi tăinuiți?
O, ape cu murmur de unde,
Ce taine adânci povestiți?

Dar cine mai poate pătrunde
Al graiului vostru adânc?
Că iată acum huhurezii
În locul sihaștrilor plâng!

Dar azi pe țărâna cea sfântă
S-arată din vechi rădăcini
O mică verdeață plăpândă
Ieșind la iveală din spini!

O, Doamne, să nu se strecoare
În „sadul” acesta uitat
Vreo capră de răufăcătoare
Că iarăși rămâne uscat!

Iar hoții gândiți din pădure
Aflându-l cumva fără gard
Ei iarăși aleargă să fure
Și iarăși pe toate le ard!

„Vrășmașii de gând” și „hoții gândiți” îi desemnează pe demoni…

Poemul e datat „noiembrie 1952”. Melancolia și nostalgia Sfântului Monah sunt exprimate cu o perfectă reproducere stilistic-imagistică și muzicală a poeziei romantic-eminesciene. Ca în vechime și precum Eminescu, acesta renunță uneori la declinarea articolului posesiv-genitival („organe a duhului” etc.), fiind foarte perspicace în a îmbrăca poezia cu prestigiul vetusteții (dozând cu atenție elementele vechimii, fără exagerări) la nivel lexical, gramatical și stilistic.

Eminescu este evocat și prin metafora „negura vremii” (O, mamă…), iar pustia de la Iordan este numită „azil de scăpare” precum odinioară Grigore Alexandrescu numea munții noștri „scump azil de libertate” (Răsăritul lunei. La Tismana)[1].

De la Sfântul Dosoftei împrumută, după Eminescu, rima „vad/ iad”: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo mi-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138 din Psaltirea în versuri). Într-unul din proiectele dramatice ale lui Eminescu, Ștefan cel Tânăr (necunoscut Sfântului Ioan), acesta reprodusese de asemenea inspirata rimă dosofteiană: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad”[2].

Ecourile psalmice și de Memento mori sunt reluate de Sfântul Ioan Iacob și în alt poem, intitulat Din tainele pustiei de la Schitul Hozevei (pe glas 5): „În tăcerea cea de noapte/ Toate când se odihnesc,/ Apa murmură în șoapte/ Ca un cântec bătrânesc. // Cursul ei fiind năvalnic/ Nimeni n-a putut din veac/ Să-i priceapă graiul jalnic/ Decât vântul cel pribeag. // El când bate de la vale/ N-are cum a se feri,/ Căci îi stă atunci în cale/ Și încep a tăinui. // Spun atuncea (cine știe?)/ Despre Sfinții Mucenici,/ Despre viața din pustie/ A sihaștrilor de-aici?! // Lucruri mari și minunate/ Din trecut or fi spunând,/ Căci aud strigând mirate/ Cucuvaiele oftând”.

Convorbirea râului și a vântului, ca și povestea apelor „cu murmur de unde” dovedesc limpede filiația eminesciană. La ele se adaugă strigătul psalmodiant de huhurezi și cucuvaie. A se observa și că poemul are notația „pe glas 5”[3], ceea ce înseamnă că Sfântul poet a convertit sunetul elegiac eminescian în muzică bizantină.

Nu se gândea nimeni că un român se ocupă cu așa ceva în pustia Iordanului, când în țară trecutul (istoric, literar și spiritual) era proscris, eram în plin proletcultism literar, în anii înghețului stalinist, laurii poeziei îi culegeau A. Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Eugen Frunză etc, care sprijineau, prin militantismul poetic, construirea socialismului[4].

Un Sfânt Monah român, poet, într-o peșteră de la Iordan, în deșert, alcătuia alternativa lirică românească la proletcultism, alăturându-se astfel celor care „scriau” în gând sau cu unghiile pe pereții închisorilor.

Înainte ca generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru să reînnoade legătura cu poezia modernă interbelică, Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit nu numai pustnicește, ci și artistic, pentru a construi o poezie recuperatoare de comori stilistice și spirituale (în anii în care în țară se scriau, oficial, numai versuri otrăvite despre prietenia cu Sovietele și măreția comunismului), care să circule printre Monahii și Clericii români înstrăinați, de la Sfintele Locuri și din alte Mănăstiri, autorul dorind ca ei să nu-și uite limba și „viersul” și să-și aline dorul de România.


[1] A se vedea articolele mele în care am surprins predispoziția poeților pașoptiști pentru recluziunea de tip isihast, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/23/isihia-romantica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/25/isihia-romantica-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/13/campia-transcendentala/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/18/campia-transcendentala-2/.

 A se vedea și cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[3] A se vedea câteva exemple melodice ale glasului 5:
https://www.youtube.com/watch?v=XL2cQ1MuOS4
https://www.youtube.com/watch?v=pvFrYKQgq5k
https://www.youtube.com/watch?v=zA2JmGEnH_I.

 [4] A se vedea Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1952-1953), vol. 2, Bătălii pe frontul literar, Ed. Cartea Românească, București, 2008.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2018]

Pagina sursă

 În format PDF

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [2]

E sigur că în volumele Comedii în fond și Stanțe burgheze descoperim un alt Bacovia decât cel cu care ne-am obișnuit. Critica literară a relevat deja aceste aspecte. Mai mult, postmoderniștii (Ion Bogdan Lefter și Mircea Cărtărescu) l-au indicat drept precursor al curentului pe care ei l-au reprezentat. Eu n-aș merge până acolo, pentru motive pe care am să le evidențiez ceva mai departe.

Însă ieșirea lui Bacovia din infern se produce mai devreme. O anunță chiar un poem din Scântei galbene: „Verde crud, verde crud…/ Mugur alb, și roz, și pur,/ Vis de-albastru și de-azur,/ Te mai văd, te mai aud! // Oh, punctează cu-al tău foc,/ Soare, soare…/ Corpul ce întreg mă doare,/ Sub al vremurilor joc” etc (Note de primăvară).

În Comedii în fond, găsim altă poezie mărturisind despre desprimăvărarea sufletească ce l-a cuprins: „Deși, cu iarna care-a trecut/ Poate părea c-am murit – / Șivoaie se duc din grele zăpezi…/ Cântări, și cântări m-au trezit. // Gălăgioase glasuri mi-au zis/ Despre-o viață oricât de amară…/ Și soarele, sus, un cer a deschis/ Cu bucurii de primăvară” (Curaj).

E greu de recunoscut Bacovia, cel din Plumb, în aceste versuri.

Poetul trăiește sentimentul învierii sale, al ieșirii din iad, și însuși o vestește, conștient de ea, într-un poem din volumul Cu voi, intitulat Imn:

Crengi subțiri cu flori albe…
Spre mai sus
Mă ridică din erori
Idealuri ce-au apus…
Cu flori roze crengi subțiri…
Iisus!

Flori pe zări, în iarbă flori…
Spre mai sus
Am trăit de mii de ori…
E destul că tu te-ai dus…
Flori pe zări, în iarbă flori…
Iisus!

II

Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși oriunde e o reînviere…
Iată, sunt goale
Dumbrăvile sacre –
Poetul a plecat[1].

Și dacă tu mai cauți,
Pășind prin tăinuitul izvor,
Pe mine nu mă vezi –
Poetul a plecat…
Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși, oriunde, e o reînviere…

A muri „din ce în ce” mai mult înseamnă tocmai a fi tot mai aproape de înviere.

Însingurarea și recluziunea sa lăuntrică au fost conștiente: „Fug rătăcind în noaptea cetății,/ În turn miezul nopții bate rar;/ E ora când cade gândul amar,/ Tăcere…e ora lașității…// Te pierzi în golul singurătății/ O, suflet, mereu în lume fugar;/ E ora când Petru plânge amar”… (Nocturnă).

Ca și în cazul altor poeți, informațiile pe care ne bazăm pentru a vorbi despre o conștiință creștin-ortodoxă a poetului nu sunt multe. Observații pertinente în acest sens a făcut, din câte știu eu, doar Theodor Codreanu, în studiul său din 2002, Complexul bacovian (cea mai bună carte de critică a lui Codreanu, în opinia mea, o cercetare care ar merita să apară mai des în bibliografii, când e vorba de Bacovia). Așa încât ne orientăm tot după „adevărata biografie” a autorului, care e opera lui (după cum susținea Nichita Stănescu și nu numai el).

Bacovia ne oferă din când în când surpriza unor poeme și a unor versuri cu rezonanțe ortodoxe stupefiante pentru cine îl receptează în chenarul rezervat de exegeza noastră literară „oficială” (să-i zicem).

Să luăm, spre exemplu, poemul Dormitând, din volumul Scântei galbene:

În pâcla nopților de iarnă, cu hornuri ce fumează,
Când lămpile de stradă cu miile veghează,
În pâcla colorată mă duc abia simțit –
Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit.

Am fost atât de singur, și singur am rămas,
În creierul meu plânge un nemilos taifas…
De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,
Mai stau, și plânge-n mine un vals provincial.

De la fereastra ninsă, cu finele perdele,
Mă duc pe străzi de gheață cu spuza lor de stele;
Și-n mijlocul odăii, tot singur nă prezint:
– Valsa o blondă-n alb, și cu pantofi de-argint…

Aprind, pe masă, lampa, și iarăși mă dezbrac,
Aș vrea să-mi fac un ceai, și stau, și nu-l mai fac…
Mă clatină spre pat al insomniei pas –
În creierul meu plânge un nemilos taifas.

În primul rând, nu numai că simbolismul a dispărut, dar poetul nu înaintează deloc spre postmodernism, ci spre…Eminescu și romantism. E un fenomen în creștere, în progresia sa lirică de după Plumb. Nu îi va mai pomeni, ca altădată, pe Tradem, Edgar Poe, Verlaine, Baudelaire și Rollinat, ci pe „Eminescu, Heine și Lenau” (Amurg, în vol. Comedii în fond).

Bacovia „regresează” spre Eminescu și spre tradiția lirică românească fundamentală într-un mod covârșitor. Cu cât evoluează, cu atât e mai „tradiționalist”, în sensul că se scufundă în cunoașterea tradiției poetice române, mergând înapoi pe firul simbolist-romantic pe care îl apreciază cel mai mult. Poetul tinde, mai ales, spre profunzimi eminesciene de gândire și simțire.

Poemul de mai sus are timbrul inconfundabil al lui Eminescu din Sonete și construcția retorică romantică din Scrisoarea IV sau De câte ori, iubito… Același retorism și poveste romantică se repetă și în Poveste, din același volum, și în Vae soli din vol. Cu voi, unde iarăși nu mai găsim nicio urmă de simbolism sau de modernism sau câteva extrem de vagi.

În al doilea rând, corespondența între „spuza de stele” și „lămpile de stradă” care „veghează cu miile” este eminescian-simbolistă (acel simbolism de cunoaștere, nu de procedee). Poetul alunecă „pe străzi de gheață” în urma ei, ca odinioară genialul său înaintaș romantic. Surprinzător e să îl vedem pe Bacovia sensibil, precum Eminescu și Petică, la feeria înstelată a cerului, pe care o vede răsfrântă în luminile orașului. În alt poem, „Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,/ Pe arbori, electrică lumină /…/ Pe cer de safir, comori de avari…” (Noapte).

În al treilea rând, dacă nu ne mai fură atenția contextul epocal cu lumini de bal și valsuri, remarcăm faptul că versurile „Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit./ Am fost atât de singur, și singur am rămas,/ În creierul meu plânge un nemilos taifas” par scrise mai degrabă de Vasile Voiculescu sau de Arghezi, în orice caz de un poet care are experiența războiului duhovnicesc cu gândurile și cu patimile.

„Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit” e un vers pe care îl poate scrie orice poet ortodoxist. A te vedea mai greșit, mai prejos decât toți oamenii e un ideal în nevoința ortodoxă.

De asemenea, a te autoacuza de solitudine, de singurătate lăuntrică și de senzația golului interior din cauza, în mod paradoxal dar adevărat, a „nemilosului taifas” al gândurilor provocate de amintiri, reprezintă iarăși o atitudine ultraortodoxă, dacă mi se permite acest termen, fără legătură cu alte semnificații curente. În sensul că este imposibil de găsit, chiar în poezia religioasă a unor autori neortodocși (romano-catolici în special, la ei mă gândesc, pentru că mulți romantici, simboliști și moderniști au fost romano-catolici, chiar „poezia pură” a fost teoretizată de abatele Bremond).

Nu cred că exagerez cu nimic semnificațiile ortodoxe. În alte poezii, deplânge faptul că „E plină noaptea de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre, și fanfare. // Femei nocturne, singurele/ La colț de stradă se ațin,/ Desfrâu de bere și de vin/ Prin berării, și cafenele. // De orbitoare galantare/ De diamant, și de rubin…/ Și de averi orașu-i plin”… (Și ninge). E o realitate care ne este și nouă, astăzi, foarte bine cunoscută. Ca și aceasta: „O, cum omul a devenit concret” (Plumb de iarnă): adică un om al interesului practic, meschin, înglodat cu totul în moina materialismului, fără nicio atenție față de sufletul său.

În volumul următor, Cu voi, acuză felul cum „Trec burgheze colorate/ În cupeuri de cristal – / E o veșnică plimbare,/ Vălmășag milionar… // Și pe publice terase/ Plâng viori sentimental…/ E parfum, bomboane/ Și desfrâu de lupanar”. Și, la fel de eminescian, deși în altă gamă decât în Memento mori, prevede și sfârșitul: „Greve, sânge, nebunie,/ Foame,/ Plânset mondial…/ Pe când lasă-amurgul flăcări/ Pe-un final ce se anunță/ Pe-un decor miliardar…” (Amurg).

Din păcate, nici măcar „predica” acestor poeți nu mai ajunge la oamenii zilelor noastre, dacă predica autentică a Bisericii e oricum ignorată și disprețuită în ultimul hal. Critica literară și didactica școlară fac ce fac și ocolesc aceste subiecte, concentrându-se pe ce le place lor să audă și să creadă…

Bacovia, ca și Eminescu, e foarte departe de a fi fericit de ruinarea Creștinismului în sufletele oamenilor. El observă lucid că „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat” (În altar). Rafinamentul civilizațional ar trebui să ne sculpteze și mai mult interior, să ne îndemne la un și mai mare – în contrapondere – rafinament al vieții duhovnicești, al cugetării înalte. Din păcate, rafinamentul civilizațional merge mână în mână cu barbaria și cu primitivismul instinctualității, după cum constata poetul, încă din volumul Plumb, strigându-și acolo jalea și deznădejdea, în mod lacunar și strident ca un bocet.

Desacralizarea lumii, pe care Eminescu o constata în Melancolie, ia forme aberante, pe care Bacovia nu se rușinează să le semnaleze, în nuditatea lor consternantă, cu indignare: „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat –/ Doar de mai vin să delireze/ Amanți cu suflet ruinat. // …Și delirând, când corul curge/ Se face gândul mai amar –/ Ei vor o noapte de orgie/ Pe canapeaua din altar…”.

Și acum cred că se limpezește tot mai mult rațiunea agoniei sale din volumul Plumb, auzul spiritual al unui plâns cosmic al materiei pentru oamenii care au devenit fantome, secătuiți de viața lăuntrică.

Însă poetul nu se cruță nici pe sine, ci pe el însuși se acuză de individualism exacerbat, că „tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie” (Ego, vol. Cu voi). Deși starea în care se află omenirea te împinge la mizantropie, creștinii ar trebui să se gândească că niciodată lumea nu a fost mai bună. Că nu numai vremurile lui Dioclețian, Nero sau Stalin au fost cumplite, ci și în epoca de aur a Creștinismului Sfântul Ioannis Hrisostomos a fost trimis să moară într-un exil chinuitor, Sfântul Grigorios Teologul alungat degrabă de pe scaunul patriarhal etc.

Și, în alt poem, Bacovia ne comunică iarăși vina sa: „încă tot mă iubesc” (Dimineață). O vină stabilită precis și corect.

Mai mult, versurile acestui poem, Dimineață, de o profunzime și o dăltuire surprinzătoare, în ciuda obscurității laconice, ne familiarizează cu o altă prezență poetică decât cea a unui Bacovia agonic, silabisind haotic sunetele naturii: „Cum frigul, tremurând ca o veste,/ Tot plânge de-al meu și de-al tău…/ Tot mai mult am rămas cu ce este,/ Și plouă cu-o părere de rău. // Am uitat dacă merg…încă tot mă iubesc…/ Am ajuns la timp, ocup și un loc./ Dar gândul apasă cu greul său bloc…/ E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…”. Aici e o luciditate ermetică barbiană. Paralizia glosică nu se datorează, în mod cert, unui delir irațional. Nu s-a datorat niciodată, doar aparențele au înșelat sau unii au vrut să creadă astfel.

La fel de adânc, concis și ermetic e Bacovia și în poemul Umbra: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii;/ O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –/ Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era”. Suntem, cu aceste versuri, în așteptarea teoretizării necuvintelor și a poeziei metalingvistice.

Și, în mod neașteptat, poate, pentru unii critici, regimul creator al poetului se dovedește a avea neapărată nevoie de pace sufletească: „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit…” (Destul).

Pentru Bacovia, poezia este un antidot la otrava lumii în care trăiește: „Când orice se vinde,/ Când orice e marfă –/ Trezește un sunet bătrân/ Din antica harfă. // Din cupe, vin de uitare,/ Fie-a virtuții eșarfă – / Trezește un cântec bătrân/ Din antica harfă” (Legendă, vol. Comedii în fond). Dacă Arghezi face poezie „din bube, mucegaiuri și noroi” (Testament), Bacovia compune o lirică „a virtuții” bând vinul de uitare a răutății acestei lumi, pentru care „orice se vinde” și „orice e marfă”. Precum odinioară Eminescu, spre a uita precaritatea existenței umane, bea „păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Ca și Nichita mai târziu, Bacovia înaintează tot mai mult spre trecut, spre a conștientiza că nu există epoci poetice sau evoluție lirică, ci poezia e o singură „antică harfă”. La care știi sau nu știi să cânți.

Idealul său de poezie exclude mizantropia și iubirea de sine: „Privește savant/ Cu inima beată/ De iubire /…/ Privește savant./ Dacă nu-i/ Cu cine vorbi,/ Se scrie” (Glossă, vol. Stanțe burgheze). Nichita Stănescu a remarcat versurile…

Dacă postmoderniștii au descoperit metapoezie în ultimele volume bacoviene, nu au greșit, dar în mod sigur nu are de-a face cu ideea postmodernă de metapoezie.

O artă poetică intitulată Sine die (vol. Stanțe burgheze), ne vorbește din nou, în mod neașteptat, despre un ideal poetic și de viață care are profunde legături cu isihasmul, deși e puțin probabil ca poetul să fi știut prea multe despre acesta:

Nu trebuie
Să-ți spui gândurile
Dacă regreți
Trecute scrisele rânduri.

Șadă mintea-n Neant
Din câte veacuri zvonesc,
Nimic a nu mai reține
Din multe ce se vorbesc.

Nu este, și nici n-a fost;
Trec zile șirag.
Orizont suspect,
Și metafizic prag.

Mai multe versuri de aici pot fi caracterizate prin ceea ce Nichita Stănescu identifica drept poezie metalingvistică.

„Șadă mintea-n Neant” e un deziderat care seamănă foarte mult, până la identitate, cu solicitarea ortodox-isihastă de a-ți goli mintea de gânduri deșarte. Nu știm de unde a apărut această dorință la Bacovia, dar putem recunoaște cu ușurință, în versurile imediat următoare („Din câte veacuri zvonesc,/ Nimic a nu mai reține/ Din multe ce se vorbesc”), o concentrare maximă a unui mesaj eminescian exprimat într-o retorică expresivă: „O, teatru de păpușă…zvon de vorbe omenești,/ Povestesc ca papagalii mii de glume și povești/ Fără ca să le priceapă…După ele un actor/ Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori/ Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,/ Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV).

Sau, în Glossă: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ține toate minte/ Și ar sta să le asculte?…”.

Deșertăciunea tuturor acestora trebuie suprimată: „Șadă mintea-n Neant”. A ține mintea în iad și, respectiv, în neant, sunt două țeluri isihaste. Cum a ajuns la ele Bacovia, e greu de știut. Pe mine mă roade o bănuială: dacă nu cumva unii poeți simboliști, din iubire și admirație pentru Eminescu, au ajuns să facă investigații personale despre viața lui și, totodată, în manuscrisele sale, pe lângă aprofundarea cu evlavie a operei sale.

Ei au creat la foarte scurtă vreme după dispariția fizică a lui Eminescu și puteau afla multe, de la martori încă în viață, despre ceea ce l-a interesat pe acesta, urmărindu-i parcursul intelectual și imitându-l în atitudinile fundamentale. Anumite lucruri nu se explică altfel în operele lor. Pe Ștefan Petică și pe Bacovia îi văd în stare de un asemenea demers. Împreună cu Tradem, ei formează un trio care a fost subjugat de personalitatea copleșitoare a lui Eminescu, devenind ei înșiși, în același timp, personalități poetice foarte mari și originale. De unde se vede că admirația, prețuirea și iubirea nu ucid personalitatea, ci dimpotrivă, o zidesc…

Mai mult, mă gândesc acum că și orientarea metafizică a lui Arghezi se poate datora aceluiași context literar și aceleiași influențe marcante eminesciene. Arghezi l-a considerat „un crucificat” și „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, după cum și Tradem îl numise „dulce al poeziei Crist”, și după cum Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel îl comparaseră cu „Christ urcând Calvarul”, considerându-l „sfânt și mare”. Venerația lor, a tuturor, pentru Eminescu a fost multă și constantă. În același fel, la moartea lui Ștefan Petică, Bacovia îi dedică acestuia o poezie, Tu ai murit…, în care îl numește „blânde Crist”, recunoscând filiația…

Și pe toți acești poeți noi îi privim ca pe niște insule lirice distanțate într-un ocean literar, fiindcă îi analizăm doar în funcție de culmea stilistică ce îi individualizează, dar uităm că ei au trăit, împreună, aceeași copilărie și tinerețe poetică și că au rădăcini în același copac, Eminescu (împrumut metafora formulată de Blaga și Nichita Stănescu, care s-au altoit pe același trunchi). Încât organicitatea literaturii române, de care a vorbit Călinescu (lăsând-o nedemonstrată), ni se descoperă tot mai pregnant…


[1] O posibilă aluzie la Eminescu.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [1]

Despre Bacovia de după Bacovia, cel cunoscut și caracterizat prin atmosfera lirică (și anti-lirică) din vol. Plumb, nu se vorbește prea des. În general, critica literară a considerat că poetul a oferit măsura talentului său în creațiile cuprinse în primul volum sau în primele două volume. Și că, în perioada următoare s-a petrecut mai degrabă un regres valoric. Sau, în orice caz, că poetul nu s-a înnoit substanțial, ca Arghezi bunăoară, ci a reeditat idei și stări de spirit cunoscute. Ceea ce e într-o foarte mică măsură adevărat (și chiar dacă ar fi adevărat, ar însemna o limpezire a mesajului poetic, față de care decepția critică nu se justifică).

Ceea ce nu s-a observat e că, după vreo trei decenii de creație și de coborâre constantă în infern – după cum bine observa odinioară Manolescu, mai înainte de a se răzgândi – , Bacovia a început să și iasă din infern. Primele semne fiind vizibile chiar în vol. Scântei galbene.

Nichita Stănescu a avut dreptate: infernul în care a descins Bacovia a fost unul pe jumătate învins.

Poetul a făcut aceasta fără să cunoască, probabil, învățătura isihastă. Când el scria primele poezii în care se închidea ca într-un mormânt (un gest poetic pe care e mult, poate, să-l numim duhovnicesc, dar nu pot să nu mă gândesc totuși la similitudinea cu recluziunea Sfântului Antonios cel Mare, închis într-un mormânt idolesc în scop ascetic), adică în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, eram încă departe de a avea Filocaliile traduse de Fericitul Părinte Dumitru Stăniloae, iar cât fusese tradus înainte devenise ininteligibil, prin modernizarea limbii române, pe lângă faptul că era un material accesibil doar în câteva Mănăstiri.

Dacă se poate spune așa, instinctul lui Bacovia de a coborî în infern, de la bun început, a fost fără greș. În tagma poeților e unic. Iar coborârea lui în infern a fost nu una dantescă, fantezist-iluzorie, ci una ortodoxă. O descindere cu mintea, așa cum, în secolul al XIX-lea, Sfântul Siluan Athonitul (necunoscut lui Bacovia), fusese învățat să facă, prin glas de sus: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.

Spun că este extraordinară experiența lui pentru că inițiativa aceasta, nici măcar ca gest poetic, nu apare la adolescență, la o vârstă fragedă. De obicei, primordial e entuziasmul în poezie, pentru ca vremea dezamăgirilor sau a regretelor și a pocăinței să vină mai târziu.

Bacovia se repede, de timpuriu, direct în iad, în iadul suferinței asumate, fără a înregistra o vârstă a candorii în poezie. Poate și de aceea a părut multora inautentic, irațional sau ireflexiv. Însă mai degrabă cred că putem conchide, având mult mai multe date decât cei care l-au recenzat la debutul în volum, că s-a maturizat foarte repede, că lecturile poetico-literare (Eminescu și simboliștii, mai cu seamă) și sensibilitatea lui accentuată la suferința umană l-au adus în situația de a dori foarte curând să ispășească printr-o asumată coborâre poetică în infern.

Atunci când a înțeles că lumea a devenit „decor de doliu funerar”, „vastul cavou” care îngroapă sufletele, iar „întreg pământul” s-a transformat în „mormânt”, atunci și el s-a închis ca într-un sicriu în sine și în intimitatea versurilor sale. Și aceasta cred că e rațiunea pentru care a așezat Plumb-ul în fruntea volumului prim de versuri: pentru că descria asumarea condiției de înmormântat, de mort sufletește, într-o lume care murea necontenit pentru adevărata viață: cea veșnică.

Dar, cum spuneam, există și înviere, există și ieșire din acest infern. Și ea se produce pe măsură ce poetul trăiește și înțelege efectul terapeutic al faptei sale. Blaga n-a recurs la aceasta decât după ce s-a simțit secătuit de demonismul „dionisiac”. Arghezi a făcut cunoștință cu iadul pocăinței după ce a căzut în păcat și a părăsit monahismul (dar el a și trăit cu cea mai mare intensitate și cu cea mai autentică simțire duhovnicească pocăința). Nichita Stănescu a ajuns la iadul unor crunte dezamăgiri după o tinerețe în care a experiat o resurecție spirituală intensă și o înălțare pe aripi angelice, ale unui har poetic deosebit. În cazul lui Eminescu, putem spune că el a coborât și a ieșit din iad mai tot timpul, poezia lui fiind o elegie de la cap la coadă, iar aspirația lui spre puritate și regăsirea Paradisului pierdut fiind perpetuă.

Dar să revenim la Bacovia.

Temniță și duhovnicie [5]

Un poem, intitulat Victorii negre, vorbește foarte frumos, adevărat și adânc despre moartea care ne roade interior și pe care noi, nesimțitori duhovnicește cum suntem, nu o înțelegem cum lucrează și nu îi percepem consecințele în adevărata lor gravitate și intensitate:

În orice zi, la orice pas,
murim puțin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu știm ce viermi profunzi ne rod.
În viața ca un rumen rod
stă miezul morții, viermuit…

Ca niște fluvii clocotim,
înspumegați, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viața, ci murim.

Cu pieptu-n platoșă-ncleștat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.

Aprindem frunți de heruvim,
și moartea coace-n umbra lor.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.

Și-n dragostea ca un șuvoi
când ne sfințim și vis și lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.

Se duc furtunile și vin,
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puțin…

Dar noi, în inimi dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.

Izbucnim în plâns doar atunci când putem să vedem miezul deșertăciunii noastre. A căpăta adevărata conștiință a mortalității noastre reprezintă lupta acerbă și fioroasă pe care o duc (sau ar trebui să o ducă) monahii și asceții.

În orice caz, toți marii Sfinți au această conștiință trează și Dumnezeieștii Părinți ai pustiului se nevoiau foarte mult ca să o deprindă și își învățau ucenicii să o câștige în primul rând, dacă vor să devină oameni duhovnicești, slujitori adevărați ai lui Hristos.

Căci, în ciuda faptului că moartea este o realitate extrem de prezentă în viața noastră, în pofida faptului că ne izbim de ea la fiecare pas și că în fiecare zi vedem sau auzim despre oameni care mor, la orice vârstă și în multe feluri, ne comportăm cu totul absurd, ca și cum noi am fi nemuritori, ca și cum am fi de „granit” sau de „stâncă”.

Ne confecționăm tot felul de vise pământești, ne savurăm marile „victorii” pe care credem că le-am câștigat în viață, în mod futil, ne credem ființe delicate, diafane, „heruvimi”, construind în capul nostru o poezie întreagă despre noi, de autoglorificare, cu mai mult sau mai puțină îndreptățire, fără să fi ajuns la drojdia mizeriei care ne caracterizează.

Însă Sfinții Părinți ne avertizează că nimic din ceea ce facem nu e autentic până nu ajungem să ne vedem patimile și păcatele, prin luminare dumnezeiască. Că tot ce construim, trebuie să construim plecând de la conștiința adâncă a smereniei și a nimicniciei noastre.

Gyr are, ca mulți dintre noi, o conștiință fulgurantă a acestei realități. Uneori ne smerim, de cele mai multe ori ne înălțăm cu mintea și ne facem tot felul de vise și păreri deșarte despre cu noi înșine: că suntem cavaleri, luptători, revoltați în numele dreptății, plini de viață și de idealuri, îndrăgostiți fantastici. Dar în umbra tuturor acestora „coace moartea”.

Puțini sunt cei care trăiesc cu conștiința smereniei și fac totul în consonanță cu ea. Și aceia sunt cei care fac lucruri mărețe în viață și în istorie, pentru că trec peste limitarea dramatică a narcisismului.

Curcubeiele deșertului

În volumul O viziune a sentimentelor (1964), Nichita Stănescu explorează poetic lumea printr-o reflexivitate entuziastă, plină de iubire. Poetul practică un lirism de cunoaștere fundamentat pe cea mai exuberantă manifestare a dragostei din poezia noastră.

Iubirea naște cuvântul poetic. Cuprins de „o febră a plecărilor în sus”, poetul experimentează, de fapt, o renaștere a sa contemplativ-poetică, în care „Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit /…/ jumate fermecat, uimit pe jumătate. /…/ E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi /…/ Și fiece mirare e un nume” (Cântec).

Ca odinioară lui Eminescu, iubirea îi dăruiește lui Nichita Stănescu sentimentul contemporaneității cu începuturile lumii. Cuvântul creator de lumi poetice se naște din iubire, precum odinioară lumea a fost creată din iubire, prin cuvânt.

Când iubirea „e o întâmplare a ființei mele” și fericirea „e mai puternică decât mine” și îi izbește „tâmpla de stele”, atunci se naște în poet dorința de a vorbi în cuvinte „ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt” (Cântec). Iar cuvintele care au despărțit ziua de noapte sunt cuvintele originare, prin care a fost creată lumea. Ele au despărțit „fluviul rece” al creației care curgea întru ființă de „delta fierbinte” a lui Dumnezeu care a creat lumea, ființa creată de Ființa necreată și veșnică.

În momentele de iubire intensă, cuvintele îndrăgostiților se rotesc cosmogonic, ca apa „în cercuri” sau ca cerul de unde cădea Luceafărul, ca să răsară apoi „c-o-ntreagă lume”. La Nichita: „Cuvintele se roteau, se roteau între noi” și „repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală).

În Leoaică tânără, iubirea, revelația dragostei produce modificări neașteptate și surprinzătoare în structura logică a lumii, pentru că se întâmplă tocmai această reconfigurare a materiei, „de la-nceput”.

Poemul este alcătuit din trei strofe. În prima strofă, întâlnirea neașteptată cu dragostea la vârsta adolescenței e semnalată prin repetiții care pot da senzația tautologiei, dar ele subliniază intensitatea momentului, șocul prim al acestei experiențe:

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.

„Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat, leoaica, azi, de față” indică surpriza și devine, totodată, „o pregnantă expresie metaforic-emblematică”[1].

Strofa centrală introduce o derogare de la ordinea lumii și de la logica poeziei, deopotrivă, specifică însă poeziei moderne. Tiparul expresiv amintește de cel arghezian, dar sentimentele și viziunea poetică îi aparțin întru totul lui Nichita:

Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

„Cercul”, ca și la Eminescu (împreună cu „rotirea”) reprezintă un simbol al creației lumii. El indică „zariștea cosmică”, așa cum ar spune Blaga, marginile universului. Cercul și sfera sunt simboluri esențiale în opera lui Nichita.

Iar cercul acesta, aici, se strânge sau se lărgește în jurul poetului, după sentimentele lui. Undele inimii lărgesc sau micșorează diametrul cosmic. La Nichita, lumea e plasticizată după intensitatea simțirii îndrăgostitului.

„Strângerea de ape” e un alt simbol cosmogonic, ca și „cercul”. Ritmul pulsatil al iubirii adună apele într-un evident gest cu valențe creaționiste. De aceea putem spune că, și în acest poem, iubirea repetă „structura materiei, de la-nceput”.

Cercul strângerii de ape concentrează ființa universului în jurul poetului. Mai târziu, în alt poem, va spune: „Între ape, numai ea era pământ”: între apele iubirii lui, ea era pământul stabilității, al locuirii.

Iubirea are caracter ondulatoriu ca lumina, fotonii iubirii stau la baza materiei, refondează atomii acestei lumi și o reconstruiesc din temelii: aceeași, dar mlădiată de ochii iubirii.

Privirea joacă și aici un rol esențial, ca peste tot în primele două volume ale operei stănesciene. Dacă, în alte poeme, ea îndoaie tendoanele luminii sau catifelează văzduhul, colorându-l căprui, aici e un curcubeu de culori, în două jeturi arteziene care „țâșnesc” spre înălțimi. Arghezian, ea se întâlnește cu auzul „lângă ciocârlii”.

Ființa poetică se descompune și se recompune fantastic, ca și întreg universul, subiectul poetic se dematerializează, devine privire și „un timpan armonios” (cum zice în alt poem, „De-a sufletul”), în țâșnire de sine „tocmai lângă ciocârlii”, lângă melosul angelic.

Privirea se întâlnește cu auzul, exuberanța se întâlnește cu gingășia, terestrul cu universalul, plasticitatea fluidă a materiei cu diafanitatea culorilor, abstracțiunea figurilor geometrice cu mirabilul și policromia curcubeului, materialul cu incoruptibilul celest al ciocârliilor, timpul profan cu clipa inaugurală și cu veșnicia.

Iubirea e un loc al comuniunii, care comprimă timpul și spațiul și le aduce pe toate câte există împreună.

Transfigurarea naturii înseamnă, de fapt, reconfigurarea ei paradisiacă, după ordinea și armonia primordiale, construite de iubirea lui Dumnezeu. Iar „Edenul Viziunii sentimentelor circumscrie tocmai un asemenea spațiu și timp al metamorfozelor, provocate […] de impulsurile transfiguratoare ale erosului”[2].

De aceea, experiența iubirii pe care o trăiește poetul este fulminantă. Dinamismul strofei centrale a poemului se transformă treptat în încremenire a mirării, în ultima strofă. Mișcarea devine lentă, eul poetic se oprește într-o stare expresivă de nemișcare și atenție:

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
înc-o vreme
și-ncă-o vreme…

Mai rămânând puțin în registrul stilistic al liricii argheziene, Nichita scrie: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu mai e important ca prezență fizică, subiectul biologic e înlocuit de contemplație. Efasându-se pe sine, devine „deșert în strălucire” străbătut de pasul „alene” al iubirii ca o „leoaică arămie”, care îl acaparează prin forța și frumusețea sentimentului.

Timpul, care se comprimase anterior până la a putea zări cu ochii contemplației adunarea de ape a începutului lumii, se destinde acum, încât clipele curg în pași lenți și insesizabili de felină, „înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme…”, parcă la infinit. Timpul devine nenumărabil.

Culorile se compactează, sugerându-ne adunarea la un loc a celor doi, pentru că „leoaica arămie” se confundă cu „deșertul în strălucire”, cu peisajul pe care îl oferă acum interiorul sentimental și spiritual al celui care iubește. Căci îndrăgostitul se golește pe sine de sine (o chenoză a dragostei), pentru a se oferi ca „deșert” – strălucitor însă de lumină lăuntrică – pentru această leoaică a iubirii.

Pe lângă Eminescu, Nichita Stănescu e poetul (el nu accepta epitetul „mare”, pe care îl considera desemantizat) pentru care iubirea nu a reprezentat un sentiment caduc, un erotism vulcanic dar pasager sau vulgar, ci o experiență copleșitoare care i-a produs, în adolescență, adevărate revelații, orientându-l spre căutarea unui Izvor veșnic al ei.


[1] Ion Pop, Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 24.

[2] Idem, p. 30.

Lauda grădinii de îngeri

Am semnalat, cu ceva vreme în urmă[1], faptul că „al Evei trunchi de fum”, din poemul Timbru al lui Ion Barbu, e o imagine poetică inspirată din Cânt. Cânt. 3, 6 (LXX): „Cine [este] aceasta, care-se-suie din pustie ca trunchiuri de fum, arzând smirnă și tămâie, din toate prafurile celui-care-face-miruri?”[2].

Puteți revedea interpretarea pe care am oferit-o acestui poem aici[3].

Reanalizând al doilea catren („Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”), observ că și „lauda grădinii de îngeri” este o expresie fundamentată pe un verset biblic.

Desigur, e ușor de înțeles că poetul se referă la acea laudă pe care I-au adus-o Îngerii lui Dumnezeu la crearea Evei, o laudă care nu este menționată în Sfânta Scriptură, dar nici nu e o eroare teologică a o presupune.

În legătură cu universul material, în Sfânta Scriptură ni se spune doar că, atunci „când au fost făcute stelele [ὅτε ἐγενήθησαν ἄστρα], M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei [ᾔνεσάν Με φωνῇ μεγάλῃ πάντες Ἄγγελοί Μου]” (Iov 38, 7, LXX)[4]. Ceea ce nu înseamnă că Sfinții Îngeri nu I-au adus laudă lui Dumnezeu și pentru celelalte creații din acest univers și mai ales pentru facerea omului, chintesență a întregii creații.

Versurile lui Ion Barbu, care indică „lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”, sunt o dovadă a unei cugetări teologice a poetului.  „Grădina” trimite la Edem sau grădina Paradisului, care a fost zidit de Dumnezeu pentru Adam (Fac. 2, 8, LXX)[5].

Nu ni se spune în Scriptură că Adam locuia cu Îngerii în Paradis, dar aceasta o știm din Tradiția Bisericii, adică din învățătura apostolică și patristică. De aceea Ion Barbu zice: „grădina de îngeri”.

Și el a cugetat că Raiul trebuie să fi răsunat de laude și cântări îngerești la facerea Evei „din coasta bărbătească”. Pentru că Sfânta Eva, după cum a tâlcuit Sfântul Apostol Pavlos, era chip/ simbol al Bisericii.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-37/.

Acesta fragment a intrat în cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 89, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[2] A se vedea: Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 9-10, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

[3] Într-o altă carte a mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 499-501, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[4] A se vedea: Cartea Sfântului Profet Iov, traducere din LXX de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

Page 1 of 141

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno