Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [85]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VI. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

Fii convins de aceasta: Rahil este un chip și chiar un motiv al nerodirii/ sterpiciunii dintâi[1], așa cum Revecca este de asemenea un chip al Bisericii celei dintre neamuri[2]. Ea era în pământul apelor Mesopotamiei atunci când l-a întâlnit pe Isaac. Și ea, ca un purtător de apă bun și zelos, a scos îndată apă din fântână și a împlinit setea necredincioaselor cămile ale tatălui neamurilor[3]. Căci Avraam înseamnă „tatăl popoarelor”[4]. El este un chip al lui Dumnezeu și Tatăl neamurilor[5].

3. Cu multe argumente și în multe feluri[6] am arătat că ființele vii din ape[7] sunt un chip al neamurilor, care fuseseră odinioară întru adâncul neștiinței[8]. Și cu privire la ele, în mod deosebit, Hristos i-a numit pe Ucenicii Săi ca să fie pescarii acestora[9].

Mai avem și altă argumentare: o mărturie surprinzătoare, dar foarte convingătoare. Îl va convinge chiar și pe cel mai certăreț și mai vârtos necredincios că animalele născute din pământ erau o preînchipuire limpede și vie a poporului iudeu.

Care este dovada? Eu zic că Adam cel născut din pământ, după trup, aparține familiei fiarelor și târâtoarelor născute din pământ[10]. Atât el, cât și acelea au fost creați în ziua a șasea[11]. El nu aparținea peștilor mării, care au fost creați în ziua a cincea[12]. Și la fel Hristos, al doilea Adam, după trup, nu a fost înrudit cu noi, neamurile, ci cu evreii[13], acele fiare crude și șerpi veninoși.

Faptul că firea născută din pământ a neamului evreilor este arătată prin aceasta, poți să înțelegi și din fragmentul următor: „Să scoată pământul […] pe cele cu patru picioare și târâtoare și fiarele pământului”[14]. Cele cu patru picioare/ patrupedele – de vreme ce se apleacă împreună spre țărână și tânjesc după lucrurile pământului și le caută pe ele – îi simbolizează pe cei care, deoarece nu au niciun gând (de)spre Dumnezeu, reclamă lățimea pământului drept moștenire a lor[15].

Moisis, ca mijlocitor[16], vestind că ei sunt șerpi și fiare sălbatice, profețește[17] despre nebunia lor împotriva lui Hristos și despre încetarea/ capătul lor. Și când îi numește dobitoace, el dinainte arată disprețul lor lipsit de minte față de ceea ce este mai bun.

Și nu numai aceasta, dar și mărturia lui Amvacum Profetul despre Hristos se referă la cele două neamuri: „În mijlocul a două vietăți Te vei cunoaște”[18] – căci astfel Sfinții Părinți, care erau înțelepți, au înțeles zisa. „Două vietăți”: poți să spui că una este poporul pământului și cealaltă este poporul mării[19].

În armonie cu această simbolistică, Dumnezeu a creat-o pe Eva. Ea a fost o preînchipuire a Bisericii lui Hristos[20], ieșind din neamuri și nu din pământul din care a fost modelat Adam[21]. Biserica nu este înrudită cu iudeii, cu acele ființe nebinecuvântate. Ea a ieșit din altă obârșie: e străină lor. Este Biserica târâtoarelor și a păsărilor care au primit binecuvântarea lui Dumnezeu[22].


[1] Cf. Fac. 29, 31; 30, 1-2.

[2] Cf. Fac. 25, 21.

[3] Cf. Fac. 24, 20.

[4] Cf. Fac. 17, 4-6: Rom. 4, 16-18.

[5] Cf. Ef. 4, 6.

[6] Cf. Evr. 1, 1.

[7] Cf. Fac. 1, 20-21.

[8] Cf. Fac. 1, 2; Is. 8, 23 – 9, 1; Mt. 4, 15-16; Lc. 1, 79.

[9] Cf. Mt. 4, 18-20; Mc. 1, 16-18; Lc. 5, 10-11.

[10] Cf. Fac. 2: 7, 19.

[11] Cf. Fac. 1, 24-27.

[12] Cf. Fac. 1, 20-21.

[13] Cf. Mt. 1, 1; Rom. 1, 3.

[14] Fac. 1, 24.

[15] Cf. Num. 34, 1-15; Deut. 18, 1-2.

[16] Cf. Deut. 5, 5.

[17] Cf. Deut. 18, 15-22.

[18] Amv. 3, 2. Cf. Cartea Sfântului Profet Amvacum, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.

[19] Cf. Fac. 1: 20-21, 24-25.

[20] Cf. Ef. 5, 31-32.

[21] Cf. Fac. 2, 7.

[22] Cf. Fac. 1, 20-22.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [84]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VI. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

II. 1. Dar acum, fără să mai întârziem, să desfășurăm înțelesul acestui fragment din Sfânta Scriptură:

„Și a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul suflet viu după felul [său], pe cele cu patru picioare și târâtoare și fiarele pământului după felul [lor]! ». Și a fost așa”[1].

Dumnezeu a despărțit în două nașteri – într-adevăr două origini – sufletele vii ale tuturor ființelor vii. Adică, din pământ și mare, ca din două femei, Lia și Rahil[2], sau Sarra și Agar[3], Dumnezeu a făcut doi fii, cu adevărat două popoare: iudeii și neamurile. Astfel, este potrivit a lua ceea ce a zis Dumnezeu odinioară Rebeccăi și a considera aceasta despre toată făptura Sa văzută: „Două neamuri sunt în pântecele tău și două neamuri din pântecele tău vor fi împărțite și popor pe popor va covârși, iar cel mai mare va sluji celui mai mic”[4].

Este destul de clar că ființele vii născute din pământ, atât dobitoacele, cât și fiarele, sunt cu mult mai puternice decât toți peștii din mare și decât toate păsările.

2. Oare cititorul clatină capul îndoindu-se de ceea ce s-a zis? Atunci ce spui de aceasta: Cum înțelegi că ființele vii din ape mai înainte au deșertat binecuvântarea lui Dumnezeu[5], așa după cum Iacov mai înainte a deșertat binecuvântarea lui Isav[6]?

Cel din urmă era vânător[7]. Obârșia lui era ca și cum ar fi fost din pământ și avea o viață împreună cu târâtoarele/ reptilele și fiarele în sălbăticie[8]. De aceea, numele lui Isav a fost schimbat în Edom, care înseamnă „ars de soare”[9] [cu sensul de înroșit, roșu sau înfierbântat].

Însă Iacov i-a furat drepturile de întâi-născut și s-a așezat el cu binecuvântare în Mesopotamia, între ape. Acolo, printre ape, i-a născut pe copiii săi, în casa lui Dumnezeu: căci Batuil înseamnă „Duhul lui Dumnezeu”[10]. Și tot acolo a luat-o pe Rahil. Rahil se cheamă „casa lui Dumnezeu”[11], căci ea a fost o preînchipuire a Bisericii neamurilor.

Când a născut Biserica, Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit peste ea întru desfătare: Duhul S-a odihnit peste apa Mesopotamiei a tuturor neamurilor.


[1] Fac. 1, 24.

[2] Cf. Fac. 29, 15 – 30, 24; 35, 16-20.

[3] Cf. Fac. 16; 21, 1-7; Gal. 4, 21-31.

[4] Fac. 25, 23.

[5] Cf. Fac. 1, 22.

[6] Cf. Fac. 27, 1-40.

[7] Cf. Fac. 25, 27.

[8] Cf. Fac. 1, 24.

[9] Cf. Fac. 25, 29 – 34; 36, 1.

[10] Cf. Fac. 28, 1-5; 29, 31 – 30, 24.

[11] Cf. Rut 4, 11.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [83]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VI. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

7. Aceasta s-a spus foarte frumos – „suflet viu” – căci Israil este unul. Dar cu referire la noi, neamurile, negrăit de multe, care ne-am ivit din ape, El nu zice „suflet viu”, ci nenumărate suflete. El zice: „Să scoată apele târâtoare [cu] sufletele vii”. Și nu numai acestea, ci și „păsări zburând peste pământ spre tăria cerului!”[1].

Printre aceste păsări a fost și una care a fost botezată Pavlos. Din apă, el a devenit destul de puternic ca să zboare până în al treilea cer și de acolo să treacă în Paradis[2].

Și o astfel de pasăre a fost și Filippos. El a zburat prin aer și a venit la Candachis etiopianul. Filippos l-a botezat pe el la apă și, prin porumbița Duhului, l-a făcut și pe el o pasăre[3].

A deveni o astfel de pasăre era dorința celui ce a zis: „Cine îmi va da mie aripi, ca ale porumbiței” care S-a pogorât peste râul Iordanis, „și voi zbura și mă voi odihni”[4] la locul de odihnă al păsărilor cerului cu câte șase aripi[5]?

Și Sfântul Tâlhar de asemenea a zburat la aceste păsări. El a fost prima pasăre dintre toate care s-a înălțat de la apa dătătoare de viață care a curs dintr-o parte a Învățătorului la locul numit Căpățâna [Golgota][6]. El a zburat împreună cu Împăratul păsărilor, marele Vultur Hristos, prin văzduh, în Paradis[7].

Dar și Psalmistul a cântat despre păsările lui Hristos. „Vrabia” – aceasta, dacă nu altcineva, era Tâlharul – „și-a aflat sieși” în el [în Rai] „casă”: cuib în pomul Paradisului[8]. „Și turtureaua”[9]: aceasta este Biserica, care este intimă cu perechea sa, cu Hristos[10]. Ea iubește viața singuratică/ sihăstrească, mai degrabă decât viața luxoasă, lejeră și efeminată[11]. Ea și-a aflat „cuib sieși”, Împărăția Cerurilor, „în care își va pune puii ei” [12], pe care i-a născut din ape prin Botez.

Despre aceste păsări și Isaias, în extaz, a strigat: „[Și] cine [sunt] aceștia, [care] ca norii zboară și ca porumbițele cu pui?”[13]. Acestea sunt păsările care sunt luate sus întru nori pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh[14]. Despre aceste păsări, de asemenea, Isaias a zis: „Căci unde este trupul cel mort/ stârvul (Tâlharul, adică; așadar, vrea să zică: în Paradis[15]), acolo se vor aduna [și] vulturii”[16] – vulturii care au sugrumat în ghearele lor pe șarpele păzind călcâiele noastre[17].

Sau iarăși: acolo unde Sfântul Său trup a murit, acolo El ne-a adunat pe noi ca să avem împărtășire cu el. Păsările neamurilor, născute din apă, au fost adunate împreună de către El, care a fost înălțat pe Cruce, pentru ca să urmeze suferinței Lui de pe Cruce[18]. Apoi El S-a scufundat în apele abisului. Și înviind, a adunat la sine păsările din mările de dedesubt, trupurile cele multe ale Sfinților care adormiseră și au fost acum înviate[19].


[1] Fac. 1, 20.

[2] Cf. Fapt. Ap. 9, 18-19; II Cor. 12, 2-4.

[3] Cf. Fapt. Ap. 8, 26-40.

[4] Ps. 54, 7.

[5] Cf. Is. 6, 2.

[6] Cf. In. 19, 34.

[7] Cf. Lc. 23, 39-43; Apoc. 4, 7; 8, 13; 12, 14.

[8] Cf. Fac. 2, 9.

[9] Ps. 83, 4.

[10] Cf. I Tim. 3, 2; Tit. 1, 6.

[11] Cf. Fapt. Ap. 7, 38; Evr. 11, 24-26.

[12] Ps. 83, 4.

[13] Is. 60, 8.

[14] Cf. I Tes. 4, 17.

[15] Cf. Lc. 23, 43.

[16] Mt. 24, 28.

[17] Cf. Fac. 3, 15.

[18] Cf. In. 12, 32.

[19] Cf. Mt. 27, 52.

Lucian Blaga: poezie și metafizică

În volumul din 1919, cu care debutează Lucian Blaga, Poemele luminii, el se prezintă ca existență luminoasă și benefică în univers[1]. În chiar primul poem, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, își face un autoportret cosmic, ca entitate poetică iradiantă în acest univers, o „taină în taină” (cum va spune și mai târziu, în poezia Cutreier, din Ultimele poezii). „Lumina altora” este raționalistă, insinuantă în mod ucigaș în intimitatea fragilă a existenței universale, în timp ce „lumina mea” este potențatoare a misterului, nu insidioasă.

Este limpede metafora oximoronică a misterului nopții (regim nocturn al tainicului, al nepătrunsului), potențat de razele albe ale lunii, în care coexistă, așadar, lumina și întunericul tainei: „Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari”: poetul se așază în „orizontul misterului și al revelării”[2], așa cum a teoretizat ulterior în Geneza metaforei și sensul culturii.

Căutând în tradiția poetică românească, aflăm un tablou asemănător, ca semnificație cosmogonică, într-un psalm al lui Dosoftei: „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”... (Ps. 73, 65-68 din Psaltirea în versuri[3]). Versurile Sfântului Dosoftei pot să nu fie impresionante stilistic pentru cititorul (post)modern de poezie și pot părea elementare față de rafinamentul expresionist al poemului blagian. În consecință, și ipoteza mea poate părea hazardată. Și totuși nu este.

Luna dă zare: imaginea poetică reprezintă deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes alterant. E o deschidere a lumii în a cărei vedere se poate cădea fără gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care poate adânci în sine, care e în același timp mirare și cunoaștere – cum avea să spună Nichita Stănescu: „E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi, /…/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume” (Cântec, din volumul O viziune a sentimentelor). Luna care dă zare conduce spre altfel de orizonturi, unde – putem spune, împrumutând cuvintele lui Blaga – „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului”[4].

Dar Blaga nu e primul care a sesizat aceste versuri ale lui Dosoftei. Eminescu scrisese, mai înainte: „Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniștea uitării,/ Dă orizon nemărginit/ Singurătății mării” (Luceafărul). Indubitabil, metafora i-a fost sugerată de luna ce dă zare în versul lui Dosoftei[5]. Eminescu a receptat corect semnificațiile: a da zare sau a da orizont acestei lumi e un gest auroral. Căci a zări zarea lumii înseamnă a fi o clipă contemporan cu începuturile ei, a trăi fiorul despărțirii luminii de întuneric și al ivirii imensității orizontului ei. La Blaga, „luna ce îmbogățește întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister” naște ceea ce tot el va numi „zariște cosmică”. Dar el a preluat ideea și viziunea de la Dosoftei, din Psaltirea în versuri[6].

În opera lui Dosoftei, natura cosmică este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în autorul psalmilor versificați pe „ctitorul poeziei lirice românești”[7] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic: „Încă zoare nu revarsă/ De soare, când va să iasă…” (Ps. 5. 7-8); „Ai tocmit și luna să crească, să scază,/ Să-ș ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte…” (Ps. 8, 9-11); „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stelele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare” (Ps. 73, 65-68); „Luna ai făcut cu rază,/ Să crească-n vremi și să scază,/ Și soarele ș-nemerește/ Apusul ce odihnește./ Din [în]tuneric feceș [făcuși] noapte…” (Ps. 103, 83-87); „Făcut-au lumini mare,/ De dau raze și zare /…/ Preste nopț[i] au pus lună/ Cu stelele-mpreună…” (Ps. 135, 25-34); „Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină] s-a rumpe, și acea de aur lună” (Prorocia sibilei Eritreia). Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[8].

Și parcă spre a ne asigura de impactul versurilor lui Dosoftei în conștiința lirică românească, George Coșbuc eminescianiza apelând chiar la imaginea poetică dosofteiană amintită mai sus: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).

Eminescu a înțeles subtilitatea metafizică a cugetării lui Dosoftei din versul: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Pentru că a da zare lumii, prin lumina lunii, echivalează cu a scoate lumea din întuneric, din noaptea neființei, a o aduce întru existență, dar, totodată, a o și lumina treptat și cu gingășie, a-i descoperi contururile cu delicatețe poetică. De aceea și Luceafărul „dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”, mare care este o oglindă universală, în care se reflectă tot cosmosul.

Cu alte cuvinte, Luceafărul „dă orizon” singurătății  universului. Pentru că universul, în lumina conștiinței sale de „logos alogos” (Origen), își simte singurătatea, simte nevoia unui partener de dialog, a convorbirii cu o lumină rațională superioară, care este omul. Dumnezeu a creat mai întâi lumina, pentru ca universul să-și simtă singurătatea, apoi pe om, ca partener de dialog și stăpân al universului. După cum, la Dosoftei, luna „dă zare” și soarele „răsare”, la Eminescu, Luceafărul „dă orizon” și Hyperion răsare „c-o-ntreagă lume”. El reprezintă solaritatea minții umane poetic-geniale care e în stare să convorbească cu rațiunile sădite de Dumnezeu în cosmos, să fie parteneră de dialog a cosmosului.

Dumnezeu nu a creat singurătatea, ci prin însuși felul în care a conceput întreaga zidire, El a creat, de la început, premisele comuniunii. „Prințul” eminescian care vorbește cu pădurea (O, rămâi…) reprezintă aspirația poetului spre revenirea la condiția adamică, după cum refacerea cuplului primordial (sesizată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) indică aceeași dorință de comuniune în ordinea pe care a creat-o Dumnezeu inițial.

Următorul, în succesiunea poeților noștri, care a sesizat aceste semnificații metafizice, a fost Blaga. De aceea, el a descris „cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”. Și a declarat că: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”. Și aceasta pentru că luna care „dă zare” universului sugerează că frumusețea și profunzimea rațiunilor acestui univers trebuie contemplate și înțelese treptat, fără a ajunge vreodată la istovirea înțelegerii. Tainele ființei și ale firii sunt infinite și insondabile până la capăt.

Ulterior, Blaga a și teoretizat acest sentiment, vorbind de așezarea românului într-o „zariște cosmică”[9] și a omului, în general, „în orizontul misterului și al revelării”, recunoscut de el ca „modul specific uman de a exista”[10]. Și nu mă îndoiesc că sintagmele, care au devenit celebre, i-au fost sugerate de imaginea poetică a lunii care „dă zare” lumii și a luceafărului care „dă orizon nemărginit”. Pentru că, precum Heidegger, a plecat de la poezie spre filosofie, dar el nu a făcut cunoscute treptele poetice inițiatice care l-au orientat spre teoretizările sale filosofice.

Deschiderea „zării” sau a „orizontului” lumii, prin răsărirea aștrilor, reprezintă un act poetic al Creatorului, intermediat de luminătorii nocturni, a căror izvorâre îi producea atâta emoție geniului nostru romantic: „O, ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…). Acest act poetic demiurgic dorea Blaga să îl imite cumva în poezia sa: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Altfel spus, Blaga voia ca lirica lui să fie echivalentul gestului divin de iluminare tandră a lumii, să fie lipsită de agresivitatea investigațiilor de tip epistemologic, venind în descendența modului dumnezeiesc de a crea, prin care orizonturile lumii se deschid cu blândețe, printr-o „lumină lină” (sintagmă ce oferă titlul unui imn ortodox pe care Eminescu îl iubea mult, încât își dorise să fie înmormântat lângă o mănăstire pentru a-l asculta în fiecare seară).

Crohmălniceanu a afirmat corect, despre Blaga, că „el descindea de fapt din Eminescu și regăsea vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic”[11]. Și tot el amintea că Blaga a mărturisit undeva că a tins spre expresionism venind dinspre metafizica tradițională.

Între poeții moderni, un tablou cosmogonic incitant descoperim și la Ion Vinea, în versurile căruia Dumnezeu „dă voie stelelor, dă drumul lunii” (Tălmăcire), înserarea fiind, în descendență eminesciană, „ora fântânilor lunii” (Ora fântânilor), a lunii ca fântână cosmică de lumină. E ceasul când „lunalacăt pe tăcerea zării” (Erinnerung): luna descuie zarea lumii cu lumina sa, încuindu-i totodată tainele.

În Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, doar versurile „și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” trimit ceva mai limpede la Eminescu, care iubise tainele universului „abia-nțelese” (în mod rațional) și totuși „pline de-nțelesuri” (pentru „rațiunile inimii”, în cuvintele lui Pascal), în copilărie și în „armonia dulcii tinereți” (Trecut-au anii…), și care a ajuns, ulterior, la maturitate, la concluzia că, prin cunoașterea empirică ireverențioasă, acestea și-au pierdut farmecul haric, când: „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Unde „lipsește viața acestei vieți” înseamnă că lipsește viața dumnezeiască, paradisiacă. Iar Eminescu recunoscuse că Dumnezeu îl mlădiase cu harul Său în pruncia sa, când „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac).

De aceea, și Lucian Blaga declară, în acest poem, că preferă cunoașterea care schimbă, „sub ochii mei” (prin vedere contemplativă, prin exerciții de admirație la adresa întregii creații), tainele în „nențelesuri și mai mari”. Așadar, Blaga, învățând din experiența marelui înaintaș, refuză să ucidă cu mintea tainele și se plasează în orizontul misterului și al revelației. Ba chiar se autodefinește poetic ca potențator de mister, precum luna. Mai târziu, Nichita Stănescu se va arăta și el preocupat de aceeași problemă: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în volumul Laus Ptolemaei)…

Pe de altă parte, Blaga e nemulțumit pentru că există „un văl prin care nu putem străbate cu privirea,/ păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea,/ de nu vedem nimic din ce-i aievea” (Din părul tău, volumul Poemele luminii). Dar mai ales pentru că: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă” (Veșnicul). Fiindcă Dumnezeu i se pare cu totul incognoscibil, de nepătruns (ceea ce El este prin firea/ ființa Lui, dar nu și prin harul Său care inundă lumea și prin care omul poate să intre și să trăiască acum și veșnic în comuniune cu El). Blaga chiar Îl numește pe Dumnezeu „Nepătrunsul”, în poemul Lumina. Poem în care o strofă rezumă cosmogeneza biblic-eminesciană astfel: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”.

Desigur că Nepătrunsul este un termen apocrif pentru Dumnezeu, Cel ce a zis: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3). Iar cuvântul poruncii lui Dumnezeu este numit „semn”, pentru că este un cuvânt  aparte – de altfel, Blaga cel „mut ca o lebădă” (Autoportret, volumul Nebănuitele trepte) anticipează, întrucâtva, necuvintele lui Nichita Stănescu[12].

Dar „Nimicul zăcea-n agonie” rezumă versurile lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe” (Luceafărul). Blaga a conchis, de aici, zbaterea nimicului, agonia lui, din plasticizarea formidabilă a lui Eminescu. „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric” (Lumina): „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I).

Era nimic și întuneric. Nu era decât Dumnezeu, Nepătrunsul: „Pe-atunci erai Tu singur” (Rugăciunea unui dac), Care Se odihnea în Sine, căci „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” (Scrisoarea I). Era Nepătrunsul care „dat-a semn”: semn al venirii universului întru existență, semn al puterii Sale creatoare. Cuvintele Sale, „Să fie lumină!”, au fost semnul, semnalul începutului lumii. Foarte important este faptul că găsim, în aceste versuri ale lui Blaga, geneza biblică și cosmogonia eminesciană la un loc. Și aceasta este o dovadă în plus că Blaga nu credita teoria influenței esențiale a textelor indiene în opera lui Eminescu[13].

Dar Blaga exprimă, în versurile care urmează, din poemul Lumina, ca și în alte poezii, o concepție maniheistă, bogomilă, pentru că vede răul născându-se imediat, din primele clipe ale creației: „O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”. Ce se iscă din patimi, însă, se va vedea în volumele În marea trecere și Lauda somnului, în care, „sub efectul unui covârșitor sentiment anxios […] Blaga devine prin excelență cântărețul tristeții metafizice[14]. Pentru ca, apoi, într-un poem din volumul La cumpăna apelor, să ajungă să spună: „Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud” (Lumina de ieri).

George Gană observa: „poezia tristeții metafizice își are sursa într-un sentiment existențial, […] ca în această jelanie din ultimii ani: «În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi. /…/ tânjind /…/ să-nvie-n picurul din geana mea» (Lângă vatră)”[15].

Totodată, în lirica lui Blaga, se citește printre cuvinte un regret al neputinței de a descifra literele cosmice, precum în poemul Rune, din volumul La cumpăna apelor: „În chip de rune, de veacuri uitate,/ poart-o semnătură făpturile toate./ Slăvitele păsări subt aripi o poartă/ ’n liturgice zboruri prelungi ca viața./…/ Stane de piatră, jivine, cucută/ poartă-o semnătură cu cheie pierdută. /…/ Rune, pretutindeni rune /…/ Făpturile toate, știute și neștiute,/ poartă-o semnătură – cine s-o-nfrunte?”. Adică: cine s-o cunoască, cine s-o înțeleagă?

De asemenea, în poemul Corbul (volumul La curțile dorului), „Corbul… scrie-n zăpadă/ nou testament, sau poate o veste cerească,/ pentru cineva care… n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat”…[16].

Bibliografie în format clasic

Blaga, Lucian, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefață de George Gană, Ed. Humanitas, 1995.

Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994.

Cheie-Pantea, Iosif, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002.

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul II, Ed. Universalia, București, 2003.

Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976.

Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

Tănăsescu, Manuela, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009.

Bibliografie online

Picioruș Gianina Maria-Cristina, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, articol publicat aici:  https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44], articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Volumul I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Idem, Luceafărul [3] (articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/.

Idem, Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Idem, Epilog la lumea veche, volumul I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, Volumul I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, volumul VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului, articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului [2], articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului (actualizat), articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.


[1] Articolul de față a fost trimis prin email la Colegiul Național „Matei Basarab”, pentru Simpozionul Național „Restitutio Matei Basarab în ceas aniversar”: Societăți culturale și științifice, fundații, asociații și diverse organizații din România și Europa în secolul al XX-lea, ediția a V-a, din data de 9 decembrie 2022. De atunci nu am mai primit niciun răspuns.

[2] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 38.

[3] Cf. Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.

[5] După cum am arătat și în articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/. Comentariul acesta a fost introdus în cărțile mele: Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Istoria literaturii române. Poezia, vol. VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[6] Am sesizat apropierea dintre Dosoftei și Blaga, mai întâi, în articolele mele, publicate aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/ și, respectiv,   https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/. Fragmentele acestea exegetice au devenit parte din cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.  Ulterior, le-am republicat în Istoria literaturii române. Poezia, Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/.

[7] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

[8] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[9] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p. 15.

[10] Idem, p. 38.

[11] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Ed. Universalia, București, 2003, p. 114.

[12] Înaintea lui Nichita Stănescu (care visa o limbă „poezească” sau „îngerească”), Lucian Blaga considera că „limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și desfigurare”, apud Iosif Cheie-Pantea, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002, p. 130.

[13] „Schopenhauerismului și budismului li s-a dat, în schimb, în opera lui Eminescu, proporții de elefantiază. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului”, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 201-202.

[14] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, op. cit., p. 131-132.

[15] George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976, p. 283.

[16] Precizez că articolul de față este o comunicare științifică ce sintetizează câteva dintre rezultatele studiile mele, publicate online, după cum am indicat mai sus, la care se adaugă cele dedicate lui Blaga, dintre care amintesc:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [39]

Într-un alt poem, intitulat Patriei, Sfântul Ilie scrie:

Dulci frumuseți ce pururi răsăriți
Sub strălucirea undelor privirii,
În preamărirea pură-a zămislirii,
În cer aș vrea etern să-nmărmuriți!

Veșmânt de grai și de iubire pură
Îți iei din ce aud și ce presimt,
Iar cei din jur se bucură-n argint
C-au prins insesizabilu-n făptură. /…/

Dar trăsnetul făptura ți-o așază
Surâsul tău m-absoarbe liniștit,
Pășesc ca-n vis pe lutul adormit:
Tot ce-i frumos adânc mă-nseninează. (Etc.)

Citim aici o dorință a sa ca tot ceea ce este frumos și curat pe pământ „să înmărmurească” în ceruri, în puritatea zămislirii lor, să primească haina veșniciei. Pentru că, de fapt, sunt ză- misliri ale harului dumnezeiesc. Și vedem aici o minunată măr- turie a lui, că a căutat și a iubit întotdeauna frumosul, ca o pecete a lui Dumnezeu în lume. Și după cum Eminescu zisese odinioară că cele „abia-nțelese, pline de-nțelesuri”, ele „fruntea-mi de copil o-nseninară” (Trecut-au anii…) și că inima sa „adânc o liniștește… răsărirea stelei în tăcere” (Sunt ani la mijloc…), asemenea Sfântul Ilie spune că: „Tot ce-i frumos adânc mă-nseninează”.

Sau scrie în ritmul Rugăciunii lui Octavian Goga: „Curg pe al inimii pustiu/ Dulci străluciri de nestemate…/ Aș vrea să simt izvorul viu/ Spre care sufletul se zbate” (Iisus: Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului).

Dar Sfântul Ilie a scris și o baladă în care și-a încrustat esența experiențelor sale, un poem intitulat Balada luminii închisorii din Aiud, notând că „ritmul e după The Ballad of Reading Gaol a lui Oscar Wild[1]. Ceea ce ne trimite cu gândul că poemul său este, din nou, o reluare a unui subiect dintr-o operă clasică, o baladă devenită simbol, care vorbea chintesențiat despre condiția deținuților. Îl reproduc mai jos pentru că face un fel de rezumat a ceea ce s-a petrecut cu el în viață și în temniță:

Știam că nu făcusem voia
Călăilor, trădării…
Dar ne ducea al vieții drum
Pe panta îngropării
Și orice zi era un an
În iadul închisorii…

Dar izbucneau în cer făclii
Din orice-ngenunchere,
Ne retrăiam copilării
Drept orice mângâiere
Și sufletul făcea nou pas
Pe treptele vegherii.

Pe-ntunecimi se revărsau
Fâșii de cer și Îngeri…
Visele-n noi se colorau
De chipuri și de plângeri,
Că din păcat veneam crezând
Că te înalți când sângeri.

Și nu eram deloc mirați
Când unul se rupea de rând,
Pășind, senin, în glod nătâng,
Ca semn de cruce-abia având
O biată piatră sură
Ce se-ngropa curând.

Poate al cerurilor scut
Ca-n slavă să ne urce,
Ne dă oțetul nebăut
Decât de Hrist pe Cruce,
Deși noi, poate, nu l-am vrut,
Dar care-n Rai te duce.

În spirit am văzut atunci
Lumină multă, multă…
Și-n porii trupului, oglinzi,
Simțirea ne-nflorea tăcută,
Adânc în raze străvezii,
Iradiere mută.

În bucurii curate far
Pe timp și rău și bun,
Ne risipeam în toate clar,
Ne regăseam pe drum.
Eram și nu eram. În noi,
Adânc simțeam fântâni.

Ne bântuiau de sârg furtuni
Când liniștiți vream să fim,
În margini infinitul
Voiam să-l împlinim
Și tot scrutam în zare
Cum să ne rezidim.

Că infinitul, dacă e,
E și oriunde și oricum,
Se termină și se-mplinește
Găsind sfârșit de drum,
În mine și-n oricare
Și ieri și mâine și acum.

Târziu mi-a apărut ce-am vrut:
Lumina nevăzută,
Atunci când gând și minte,
Tăcute, nu s-au mai văzut
Și-n duh, mergând ’nainte,
O lume-n spirit s-a născut…

Împărăția cerurilor este
Și înlăuntru și-n afară
De noi. Ea vine…Nu-i poveste!
Ci adevăr din „Cel ce este”,
Când o slujim pe scară,
Spre Ens, spre Veșnic Este!

Cel ce de moarte nu se teme
Laș nu va fi nicicând,
Dar demonii scornesc blesteme
Pe drumuri și în gând…
Apar străluminânde steme
Spre lașitate îndemnând.

Arhangheli, săbii sfinte-n cer
Ne-nvăluiau în dar,
Jertfă în lume și în cer…
Să îndrăznim!…Și har
Din Tată Sfânt eu sper
Să-mi vie fără de hotar.

Că vezi ispita și păcatul
Pândesc la fiecare pas
Și-n loc să cucerim Înaltul
Rămânem goi și de pripas!
De-aceea ne-ndreptăm asaltul
Spre cerul încă-n noi rămas.

Rugați-vă din întuneric
Și din lumină și oricând!…
Gândul adesea, luciferic
Se străduie născând
Și rău și bun…Himeric
Ne-nvolbură, tunând!…

Suiți-vă în cer pe scări
De aur și de fier!…
Tot ce produce-n piept mirări
Ascunde-vă-n mister;
Crescându-vă-ntrebări
În foc, călău și ger.

Și când gândești și când privești
În lumea de miracol,
În trup și minte te-ndoiești;
Păreri nebune-ți dau ocol
Crezând că ești și nu ești
De față-n plinul gol!

Când vid amar te prinde-n brațe
Raiul terestru te desfată,
Te-mprăștie și te răsfață
De parcă-o fată se dezbracă,
Cu nuri de flacără și gheață,
Întruna nevoind să tacă…

Că e minune sau spectacol
În ochii vii de forme plini
Să înflorești ca un oracol,
Să-ți curgă-n vine noul vin!…
Ai vrea-ntr-un univers miracol
Să mori și să te-nchini!…

Nu peste lumi să mergi plutind
Sau cosmos devenind să sorbi,
Prin porii toți al lumii jind,
Ci peste neantul slut și orb
Să-mprăștii aur și argint
Sfidând cel haos negru corb.

Că doar lumină din lumină
Eternă ești și vrei să fii;
Că după cer adânc suspină
Toți care, devenind copii,
Se-ntorc la Tatăl, fără vină,
În sânul sfintei bucurii…

Un ritm, un tremur de vibrații
Te-nalță tot mai sus, în nori…
E Duhul Sfânt în toți chemații!…
Nu-ți pasă dacă ai să mori,
Vei fi etern, ieșind din spații,
Din timp și din comori.

De cugetări sau scăldători,
De trupuri sau de patimi arse,
De flăcări, care vin din sori,
Ce-au răsărit și au apus;
Copii pribegi, copii din flori,
Fără să știm, unde s-au dus?!

Când tot ce ți-e mai drag și sfânt
Mocnite uri le înspăimântă
Și ce-ai mai scump pe-acest pământ
Îți terfelește, te înfruntă,
Să te coboare în pământ…
O, forță, tu te-nalță, cântă!

Țară divină, de lumină,
Țara mea este…O să vină
Vremuri când tu vei fi lumină
A celor care se închină,
Oricum și-oriunde: fii în Duh…
La sânul tău plâng și suspină!…

În surd, smerită umilință
Noi l-am răbdat pe Antihrist,
Dar ne-am supus întreaga ființă
Canoanelor lui Hrist!
Și schingiuiri, peste putință,
Noi le-am răbdat în suflet trist…

Dar, nu! Arhanghel de lumină
Venea din când în când la noi!
Eu l-am văzut, lumină lină,
În stânga mea, în plin război,
Când negre umbre crunt domină,
Șoptindu-mi grav: „Sunt lângă voi!”.

„Eu sunt aici!”. Și El era…
Arhanghel, Înger auriu,
Strălucitor. Nu tulbura!
Din foc și aur…Era viu!
Înima-n piept îmi tremura
De slava Lui…și mai târziu…

Și tot trecură ani de ani
Și mulți se-ntunecau de plângeri,
Când antihriști, tot mai avani,
Batjocoreau pe îngeri
Și îngeri deveneau sărmanii,
Că înger ești când sângeri!

Pentru Hristos și Legea Lui,
Tu, biet argat al astei lumi,
Slujești cinstit, ca să te sui,
De-a pururea să te-ncununi,
În plânsul nimănui,
Dar în vecia de minuni!…

Murind, de-acum, lumii din veac
Nu mi-a părut că pier,
Mereu mi-a fost un veșnic leac
Lumina mea din cer,
Când se rotea vre-un vârcolac
În gol, în haos sau în ger…

Cum Trup și Sânge este
Pâinea și vinul mistic,
Lumina nu-i poveste:
E hrană pentru mistic…
Trăim în „Cel ce este”,
Real și nu lingvistic!…

Etern dorind ca să devii
Tot mai adânc dragoste simți,
Pentru soție și copii,
Apoi cobori întru părinți,
Cu neamul tot vrei să învii
Din viforul de suferinți.

Fost-am copil, nu un zănatic,
Ci înțelept ca și un Sfânt
Și tot atras de stilul atic
Mă închinam spre cânt
Și, uneori, eram sălbatic
Pentru-a mă rupe de pământ!…

Tânjeam când după cer și mare,
După păduri și sâiuri[2]
Și după multă tulburare
Ajuns-am în pustiuri.
Dârz, după multă închinare,
În vaduri curg iar râuri[3]

Și m-am trezit, deodată,
Privindu-mă-n amieze,
Că ceru-n jur se făcu roată
Iar centru-ncepu să vibreze
Și dintr-un punct, mărirea toată,
Spațiu și timp să întremeze…

Și punctul unic, veșnic viu
Izvor puterilor și leac
Pentru trecut, prezent, târziu,
Dă forme veșnice-n vileag.
Singurul lucru, care-l știu,
E că mi-e pâine, vin, în veac…

De ce și cum ochii atrag,
Culoare, farmec, joc?!
În acțiune, spirit pur,
Întruchipări de foc,
Spațiu și gol se umple,
Creându-și timp și loc.

Mă rog întruna în pustiu,
Într-o eternă dimineață,
Să fiu atras și fiu să fiu
Cerului etern, de față.
Mereu mai pur, ca să înviu,
În veșnica Lui viață.

Și valuri tot izbesc
Să sfarme-a mea făptură,
Pe care încerc s-o construiesc
Sub grindina de ură,
Cu patimi oarbe, ce tot cresc,
Să-nchidă ruga-n gură.

Dar, din orice cădere
Și-nfrângere amară,
Mă-nalț cu-o-ngenunchere
În sfânta primăvară,
A lumii ce nu piere,
Când totul va să moară!…

Că dacă neamul nu ți-e drag
Când stai în lanțuri ferecat,
Lanțurile-n jos te trag,
Dus te lași, și fermecat
Și gândind pe furtișag
Stai arid și-ntunecat.

Iar în loc să ieși din foc
Aur tot mai pur, călit,
Tot zbătându-te pe loc,
De imagini năclăit,
Ai dori „să ai noroc”[4]
Și rămâi „un om sfârșit”[5].

Dar tu ai în clipa ta
Infinitul, veșnicia!…
Margini de vei căuta,
În tine le vei afla.
Dumnezeu, în fecioria
Inimii tale, va sta.

Dumnezeul nostru este
În afară și în noi,
Prin Hristos, lumină, veste
Și izvor de ceruri noi!…
Îndrăzniți! Nu e poveste!
El coboară întru noi!…

Lașii-n cârd cu mincinoșii
Te sărută, te îndeamnă…
Trădătorii și fricoșii
Te înjură, te condamnă…
Tu, în rând cu toți strămoșii,
Porți în eu pe Dumnezeu.

Sunt pe lume și nu sunt,
Spațiu-n timpul necurmat,
Dus de cosmicul avânt
Tot mai sus și resemnat…
Doamne-n Tine, Duhul Sfânt,
Sunt din liniști închegat.

Paradis în drum spre Rai
Aș dori să urc întruna,
Vălul, zarea mi-este struna…
Că lumina mi-este grai…
Tu, liniște să-mi dai
Și acum, și-ntotdeauna!…

Biruind a ta dogoare
Tu să fii nebiruit,
În a cerului suflare
Să urci spirit mântuit
Și în Sfântul, Viul Soare,
Fiu al Lui să fii primit!…

O clipă de extaz am vrut
Și cerul să-l găsesc…
Trupul: lumină s-a făcut,
Lumina-n toate o privesc,
Mai fragedă în nevăzut
Lumina Tatălui Ceresc!

Poemul, scris în 1964, mi se pare magnific și punct. Nu mai vreau să fac niciun comentariu. Din tot ce am spus anterior despre Sfântul Ilie, cred că și cititorii pot să prindă înțelesurile versurilor…

Singurul lucru asupra căruia aș dori să insist puțin este viziunea sa descrisă în versurile: „Și m-am trezit, deodată,/ Privindu-mă-n amieze,/ Că ceru-n jur se făcu roată/ Iar centru-ncepu să vibreze/ Și dintr-un punct, mărirea toată,/ Spațiu și timp să întremeze… // Și punctul unic, veșnic viu/ Izvor puterilor și leac/ Pentru trecut, prezent, târziu,/ Dă forme veșnice-n vileag./ Singurul lucru, care-l știu,/ E că mi-e pâine, vin, în veac…”.

Știm, din mărturia Sfântului Ilie, că este vorba despre „amiezele” de lumină dumnezeiască care i-au apărut în extaz și despre modul în care i s-a descoperit lui, în vedenie, Împărăția cerurilor: „Împărăția cerurilor este, pentru mine – așa cum a zis Mântuitorul – în inima noastră, dacă știm să o căutăm. Am înțeles acest lucru, atunci când am avut revelația diferitelor ei părți. Acolo, un punct devenea un univers de lumină și de extaz[6]. Am văzut fenomene și am simțit ceea ce nu se poate exprima în cuvinte, pentru că frumusețea și cele pe care le vedeam erau mai presus de orice vedere și închipuire omenească”[7].

„Din punctele din triunghiuri și dintre triunghiuri…care sunt imagini văzute extatic, Fericitul Ilie vedea cum apar noi universuri dumnezeiești la nesfârșit”[8].

Și de aici viața și trăirea lui În ritmul cerurilor:

Acestui cer i-am vrut adâncul…
…Și care vânturi nu m-au supt!
M-am revărsat pe tot pământul
Și umbrele îmi spun ce sunt!…

Lumina mea ce se scufundă
Nu și-a găsit destul abis
Și i-a rămas și-o să rămână
Mereu un cer, mai sus, deschis.

În carnea mea răsună golul,
Inima, gând…se fac de plumb,
Ecuatorul simte polul,
Întunecimi mă vor tăcând.

Plin de explozii siderale
În viața lumii putrezesc,
Pe-al morții vuiet, din spirale,
De galaxii mă rezidesc!

Eu, ochiul cerului, pustiul,
De veacuri spulberate-n cale…
Nu mă oprește să fiu fiul
Luminii peste lumi ovale…

Eu, fiul pururea în Fiul,
Celui ce este-n ceruri Tatăl,
Celor ce-mi cresc în duh pustiul
Le stau prea inimă curată!…

Stele pe ceruri să rămână,
Peste neant curgând șuvoi,
Din răni adânci, frunte și mână,
Sânge spre viața de apoi…

Din fulgere oglinzi, oglindă,
Lumini și candelabre pure,
Oceane și furtuni s-aprindă
Oglinzi între oglinzi, oglindă!…

Prea vie, veșnică să fie
Spre căutarea celor vii…
Rotind rotiri în veșnicie…
O, Făt Frumos, o apă vie!…

Mă opresc aici, deși mai sunt alte 9 volume ale operei Sfântului Ilie…

Însă timpul meu este prea puțin și oboseala prea mare și nu pot să mă aplec asupra lor cu migala și cu grija cu care aș dori, pentru cel care a văzut Biserica în slavă și a cântat în cuvinte omenești, în valea acestei lumi, pe cele văzute, auzite și simțite mai presus de lume:

Mireasa își revarsă
Miresmele-n avânt
Și bucuria curge
Din misticul ei cânt /…/

Biserică în vale,
În trist amurg și crug,
Cu Soarele-n simboale
Stă inima mea rug!…


[1] A se vedea: https://www.poetryfoundation.org/poems/45495/the-ballad-of-reading-gaol.

Și: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Ballad_of_Reading_Gaol.

Pentru traducerea românească: https://lyricstranslate.com/ro/ballad-reading-gaol-balada-inchisorii-din-reading.html.

[2] Sâi este numele unui râu din Teleorman, care se varsă în Dunăre. Și a transformat substantivul propriu într-unul comun. Voia să spună că tânjea după ape și păduri.

[3] Aluzie la magnificul vers al lui Coșbuc (pentru sugestia sonoră elegiacă): „În vaduri ape repezi curg”…

[4] Aluzie la cei care, „Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece” (Luceafărul)…

[5] Cred că e o aluzie la romanul cu același titlu al lui Giovanni Papini.

[6] Și mă gândesc dacă nu cumva punctul Tată din care se naște uni- versul, din Scrisoarea I a lui Eminescu, care este considerat de criticii noștri ca expresie a unei teorii științifice moderne, are, de fapt, cu  totul alte semnificații (având în vedere lecturile lui Eminescu din cărțile duhovnicești)…

[7] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 18.

[8] Mărturie notată de Părintele Dorin, în: Despre omul Împărăției, op. cit., p. 72. Ibidem pentru imagine.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [38]

Lupta împotriva răutății omenești și a demonilor îi era susținută de Puterile Îngerești, Arhangheli și Îngeri, pe care îi vedea întărindu-l: „Înfloresc lin din zările albastre/ Arhanghelii cu Oștile de sus,/ Noi ceruri se coboară prin Iisus/ Să umple golul sufletelor noastre” (Biruință). Poate părea paradoxal că cel care trăia în lumina dumnezeiască și contempla Împărăția veșnică a Preasfintei Treimi, dăruită nouă prin Fiul, vorbea despre „golul sufletelor noastre”. Însă, dacă ne uităm pretutindeni la mărturiile Sfinților Părinți, vedem că revelarea luminii dumnezeiești aduce cu sine și vederea interiorului propriu, a abisului sufletesc, ceea ce are întotdeauna drept consecință o tot mai mare conștiință a păcătoșeniei și o tot mai adâncă smerenie a celor cărora Dumnezeu le dăruie astfel de descoperiri preaminunate. Și cu cât mai mult nevoitorul se golește de sine, de iubirea de sine și de încrederea în sine, cu atât mai mult „Noi ceruri se coboară prin Iisus/ Să umple golul sufletelor noastre”.

În aceeași poezie ne mărturisește că vedea cum, „Din Duhul Sfânt încep ca să răsune/ În spirite și trupuri vii extaze,/ Văd chipuri sfinte ce străpung cu raze/ Și negura luminii se supune”. Căci vedea Îngeri și Sfinți, pe cei care au biruit întunericul!

Și, în viziunea profetică a Sfântului Ilie, România Sfinților este o grădină în Grădina Raiului lui Dumnezeu: „«În inimile-ncredințate Mie/ Voi coborî cu veșnicul Meu cer»…/ …Miri și mirese, nuntă și mister…/ Grădină sfântă, neamul, țara învie! […] Iubita mea, grădină-n Duh senină,/ Te-ncununezi de-a pururi în amiezi,/ În Duhul Sfânt simțirile îți pierzi:/ Minune sfântă, neamul, țara învie!” (poemul a fost compus la 1 ianuarie 1964, la Aiud; avea să fie eliberat peste 6 luni…).

Poemul Înviere, compus în 1963, tot la Aiud, are ritmul Epigonilor și al Scrisorilor lui Eminescu, îmbinând câteva teme esențiale ale acestora (eroismul, natura paradisiacă – care, la Sfântul Ilie, e Paradisul însuși), la care adaugă mesianismul și profetismul proprii trăirilor și al viziunilor sale duhovnicești. Îl voi cita în întregime:

Ceruri noi, făptură
Din lumina pură;
Guri de sori sihastre
Se deschid albastre,
Strigă-n depărtări
Peste munți și mări…

………………………………..

Arhangheli pe nori
Ard mai sus de sori;
Glasurile-n Duh
Fulgeră-n văzduh:
Slavă și putere,
Sfântă înviere!…

Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint
Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,
Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază
De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, raze…
Și plutesc în altă lume, nevăzută, din adâncuri
Ce din dragoste se naște, din credință și din cânturi!

Când prin lumea trecătoare umbrele se nasc și pier
Umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu și sper,
Merge-n frunte uraganul, stelele tresar din loc,
Căci în mers și în privire poartă duhul nou, de foc,
Și prin zările albastre cu surâs de aurore
Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore.

Sfinții Martiri zdrobiți de cruce, de-nchisori și de prigoană,
Se îmbracă în lumină privind țintă la icoană…
„…Eu sunt Calea, Adevărul, Viața, cine Mă urmează
Invincibil e în lume și în Duhul Sfânt creează”.
Pe Hristos iubind în viață fericiți au mers la moarte,
Către El, în veșnicie, neamul către cer să-l poarte.

Austeri în simplitate, ei smulg flori văzute-n cer
Să le-mpartă cu blândețe celor care plâng și cer.
Sunt la port ca altădată Făt Frumos din plaiul țării,
Cu surâsul ei în față și în ochi cu graiul mării,
Ca în basme și în doine între două lumi sclipind
Își urmează viitorul, fulger, sabie de-argint.

Flamură de gând și faptă peste vremuri, mereu verde,
Vântul scuturând rodește, floarea sfântă nu se pierde.
Când în lumea schimbătoare omul crește mai înalt
Făt Frumos ne-ademenește spre tărâmul celălalt.
Cât în viață ne-nsoțește moartea și destinul greu
Pentru neam să fim toți una, una-n Fiul Dumnezeu!

Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind
Căci lumina lor de aur mă topește în argint.
Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,
Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…
…Lumea duhurilor umblă pe pământ cu noi, pe drum,
Morți și vii, aceeași luptă o purtăm spre cer acum!…

Iar din urmă tot vin valuri bântuite de credință
Din lumina necreată, dragoste și biruință…
Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,
Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare,
Vin cu suflete curate să-I aducă lui Iisus
Și fiorii, și mărirea…Slavă întru cei de sus!…

Fiecare poartă-n sine străluciri de Hrist pe Cruce,
Trandafirii scurși din rană, vinul sângelui ce curge.
Orice fiu, orice fecioară poartă-n brațe flori deschise
De simțiri, de-nfăptuire, dulci pruncii din paradise…
Și în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare
Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare.

Negura se-ndepărtează în adâncul din afară
De lumină și de viață și se-neacă-n scrum și pară…
Feți Frumoși și Cosânzene nu se uită înapoi,
Zboară veșnic spre lumină, spre pământ și ceruri noi
Iar în mijlocul făpturii, Soare viu, Mântuitor,
Ne atrage și ne ține întru Tatăl Creator.

Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,
De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…
Neamurile vii și moarte, și oștiri, și împărății,
Care-ascultă și-aud glasul, se-mpânzesc ca norii-n spații
Și în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:
Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…

Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind,
Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,
Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată
Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,
Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui
Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui.

Viață-n veci, Lumina lumii, bucurie, biruință,
Neînvinsă de-ntuneric, Te slăvim dintru ființă!
Bucură-te-n veci Fecioară, lume-a cerului mireasă
Ai luminii fii înalță taina ta de-mpărăteasă…
…Și de sfânta înviere, oglindindu-se-n Iubire,
Norii cerului se lasă scaun Veșnicului Mire!

Poemul e mai mult decât „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, adică e mai mult decât o dorință, e urmarea vederilor dumnezeiești legate de viitorul României în veșnicie. Și pentru că Sfântul Ilie și-a iubit enorm de mult țara și s-a rugat și se roagă pentru ea, a primit de la Dumnezeu descoperiri minunate.

Poem profetic, poemul acesta, Înviere, îmbină absolut remarcabil (din voința autorului), poeziile Epigonii, Scrisoarea III și Scrisoarea I (mai ales ultima parte, cea eshatologică) ale lui Eminescu.

Reamintesc prima strofă din Epigonii: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele[1],/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări”.

Versurile de mai sus ale lui Eminescu sunt ele însele o intertextualizare savantă din poeziile celor evocați de el.

Rememorarea Sfântului Ilie, însă, privește…veșnicia: „Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint/ Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,/ Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază/ De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, raze…/ Și plutesc în altă lume, nevăzută, din adâncuri/ Ce din dragoste se naște, din credință și din cânturi!”.

Sfântul Ilie nu se scufundă „într-o mare de visări dulci și senine”, ci „în altă lume, nevăzută, din adâncuri”, în Raiul adevărat, care în suflet „din dragoste se naște, din credință și din cânturi!”, din cântări de slavă înălțate Creatorului. Căci prin credință și dragoste, întru harul Său, „privesc nemărginirea”, contemplă nemurirea, veșnicia Împărăției dumnezeiești, „în vântul duhului de-argint”, fiind răpit la Ceruri cu duhul curățit de patimi.

Și ceea ce contemplă este cum „umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu” românesc, sunt „Sfinții Martiri” care „se îmbracă în lumină privind țintă la icoană”, la icoana Mântuitorului și la pilda jertfei Sale, astfel încât „Pe Hristos iubind în viață fericiți au mers la moarte,/ Către El, în veșnicie, neamul către cer să-l poarte”. Și el vede aievea cum cei „zdrobiți de cruce, de-nchisori și de prigoană” se înalță în slavă cerească și, în fața lor, „prin zările albastre cu surâs de aurore/ Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore”. Cerurile care înfloresc în culori deosebite în Rai, așa cum pe pământ își schimbă nuanțele în funcție de timp și ore.

În Împărăția lui Dumnezeu devin Sfinți „cu surâsul” României „în față și în ochi cu graiul mării”, cu graiul de lumină al mării scăpărând sub soare[2], care, la rândul lor, vin în ajutorul celor asupriți: „Austeri în simplitate” – căci caracterul lor simplu și auster se păstrează în veșnicie –, „ei smulg flori văzute-n cer/ Să le-mpartă cu blândețe celor care plâng și cer”. Ei aduc florile mângâierii din Paradis celor care plâng și suferă pe pământ.

În loc de „flamura verde” a Imperiului Otoman, evocată în Scrisoarea III de Eminescu, aici Sfinții României înalță „flamură mereu verde”, „de gând și faptă”, adică flamura nemuritoare a virtuților lor. Iar dacă Eminescu știa că, în lume, „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte” (Criticilor mei), Sfântul Ilie vorbește aici despre Sfinții care rodesc în Duhul Sfânt: „Flamură de gând și faptă peste vremuri, mereu verde/ Vântul scuturând rodește, floarea sfântă nu se pierde”. Vântul Duhului Sfânt flutură flamura pururea verde a virtuților lor în veșnicie și face sufletele sfinte să aducă rod, astfel încât „floarea sfântă” a vieții lor să nu se piardă, ci să rodească în Paradis.

„Când în lumea schimbătoare omul crește mai înalt/ Făt Frumos ne-ademenește spre tărâmul celălalt”, Făt-Frumos fiind Hristos. Când, în această lume pământească și trecătoare, un om crește mai înalt decât alții în înțelepciune și în virtuți, atunci e ademenit să caute tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, „tărâmul celălalt”, adică Împărăția lui Dumnezeu. Și dacă aici, în valea plângerii, în viața aceasta care e doar un vestibul al Veșniciei, „ne-nsoțește moartea și destinul greu”, trebuie să avem conștiința că neamul nostru adevărat trăiește dincolo, că aici e doar un picior de plai paradisiac și o gură spre Rai: „Pentru neam să fim toți una, una-n Fiul Dumnezeu!”.

Sfântul Ilie îi cinstește în versuri pe cei omorâți mișelește în temnițele cumplite ale „reeducării” comuniste (una dintre ideologiile care vor să ne șteargă memoria etnică și spirituală, după cum alții, azi, se alipesc de alte ideologii perfide, devenind marxiști și atei de bunăvoie): „Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind/ Căci lumina lor de aur mă topește în argint”. Lumina lor de aur, cu care strălucesc în Rai, îl făcea să se topească în argintul curăției aceleiași lumini a harului dumnezeiesc. Căci el îi vedea aievea astfel. Încât: „Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,/ Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…”, în haine în care numai Dumnezeu îi îmbracă pe Sfinții Lui.

Și tot aievea, în duh, vedea Sfântul Ilie cum Sfinții din Ceruri, mutați de pe pământ la Cer, ajută celor ce se luptă încă pe pământ: „…Lumea duhurilor umblă pe pământ cu noi, pe drum,/ Morți și vii, aceeași luptă o purtăm spre cer acum!…”. Iar aceste versuri sunt dătătoare de multă speranță și curaj, pentru noi…

Eminescu, în Scrisoarea III, descrie biruința armatelor române conduse de Mircea cel Bătrân împotriva lui Baiazid și a oștirii păgâne:

Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă /…/

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; /…/
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri /…/

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung, încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna…

Sfântul Ilie transpune simbolic această biruință în versurile sale, marcând triumful Sfinților Martiri împotriva oștilor de oameni păgâni și de demoni:

Merge-n frunte uraganul, stelele tresar din loc,
Căci în mers și în privire poartă duhul nou, de foc,
Și prin zările albastre cu surâs de aurore
Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore. /…/

Iar din urmă tot vin valuri bântuite de credință
Din lumina necreată, dragoste și biruință…
Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,
Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare,
Vin cu suflete curate să-I aducă lui Iisus
Și fiorii, și mărirea…Slavă întru cei de sus!…

Fiecare poartă-n sine străluciri de Hrist pe Cruce,
Trandafirii scurși din rană, vinul sângelui ce curge.
Orice fiu, orice fecioară poartă-n brațe flori deschise
De simțiri, de-nfăptuire, dulci pruncii din paradise…
Și în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare
Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare.

Dacă, pe pământ, „Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”, în Cer, „umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu și sper,/ Merge-n frunte uraganul”…

Și dacă vrăjmașii sunt, pe pământ, „câtă frunză, câtă iarbă”, adunați în șiraguri cu „coifuri lucitoare”, în Rai Sfinții Martiri români sunt „Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,/ Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare”…

Și dacă „falnic armia română” se întinde, la Eminescu, după bătălie, sub cerul limpede al înserării, în care „izvorăsc din veacuri stele una câte una”, amintind geneza lumii, la Sfântul Ilie Sfinții se bucură biruitori „în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare”, când „Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare”. Și unde „prin zările albastre cu surâs de aurore/ Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore”.

Iar Sfântul Ilie a realizat acest exercițiu poetic la Aiud, bolnav fiind!! Nu acasă, în liniște, sănătos, cu Eminescu deschis pe masă…

Mai mult decât atât, poemul continuă oferind o replică fragmentului eshatologic din Scrisoarea I. Sau o continuare a lui, după ce „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, stelele cerului văzut, material, și „în sine împăcată reîncep-eterna pace”.

Ceea ce Eminescu nu a scris este ceea ce se întâmplă mai departe în lumea nevăzută, în mod duhovnicesc, taina Revelației care i s-a descoperit și Sfântului Ilie:

Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,
De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…
Neamurile vii și moarte, și oștiri, și împărății,
Care-ascultă și-aud glasul, se-mpânzesc ca norii-n spații
Și în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:
Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…

Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind,
Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,
Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată
Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,
Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui
Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui.

Viață-n veci, Lumina lumii, bucurie, biruință,
Neînvinsă de-ntuneric, Te slăvim dintru ființă!
Bucură-te-n veci Fecioară, lume-a cerului mireasă
Ai luminii fii înalță taina ta de-mpărăteasă…
…Și de sfânta înviere, oglindindu-se-n Iubire,
Norii cerului se lasă scaun Veșnicului Mire!

Iar dacă Eminescu, cum spuneam, urmărind profețiile eshatologice ale Sfintei Scripturi, vede poetic cum „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, Sfântul Ilie, în vedenie: „ Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind”.

La Eminescu „planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frâiele luminii și ai soarelui scăpați” (și am arătat altădată că Eminescu a reinterpretat un vers din Anatolida lui Heliade Rădulescu, în care era vorba despre demoni: „cad rebelii-n spațiu”), în schimb, la Sfântul Ilie, „neamurile vii și moarte”, neamurile Sfinților care vor fi vii sau adormiți, când va suna trâmbița Judecății, „și oștiri, și împărății,/ Care-ascultă și-aud glasul” – glasul trâmbiței Îngerilor –, „se-mpânzesc ca norii-n spații”. Se împânzesc ca norii, fiind nori de lumină, duhuri ușoare și sfinte, înălțate pe norii slavei dumnezeiești. Și acești nori „se lasă scaun [tron] Veșnicului Mire” Hristos și „în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:/ Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…”.

Cred, așadar, că Sfântul Ilie a dorit să ofere o continuare duhovnicească eshatologiei din Scrisoarea I, considerând-o neterminată, fiindcă se oprește la ceea ce se întâmplă cu universul material. Însă Sfântul nostru poet merge mai departe: „Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,/ Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată/ Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,/ Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui/ Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui”.

Căci dacă Eminescu scrisese că „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”, adică Adam și moartea adusă de el prin păcat, Sfântul Ilie scrie despre restaurarea omului în Hristos, vorbind despre „una-n Unul, slava Lui”, adică despre o slavă una a Preasfintei Treimi, a Unuia Dumnezeu, care umple toate și întru care trăiesc și se bucură toți Sfinții în veșnicie.

„Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. […] Precum și este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață». […] Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest [trup] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest [trup] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?». […] Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Cor. 15: 22, 45, 51-55, 57).


[1] Filomelă = privighetoare.

[2] „Plăcută este ochilor noștri priveliștea mării liniștite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar și mai desfătător este să privești și să grăiești despre Biserica cea strâns unită după voința lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări și luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască”…, cf. Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 95.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [82]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

V. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

6. Dacă acest cuvânt ți se pare nebunesc – dacă ești un ascultător neînvățat – atunci spune-mi: De ce nu a desăvârșit Dumnezeu pe loc mai întâi o parte a creației, pentru ca apoi să treacă la cealaltă parte? Ci dimpotrivă, El a lăsat partea de început pe jumătate făcută și s-a apucat de ultima parte. Și apoi s-a întors iarăși la cea dintâi.

Dar, dacă ești încredințat de ceea ce s-a zis – dacă ești credincios –, atunci vino, apleacă-ți urechea mai aproape și fii cu luare aminte la mine. Vei vedea că în iconomia întrupării Sale, Dumnezeu Cuvântul a desăvârșit și a împodobit noua Sa creație[1] la fel ca la început. Pentru cei care au lumina înțelegerii în ei înșiși, este cu desăvârșire limpede, pentru fiecare, că vechea creație a lumii a fost schița unui Arhitect: a arătat o preînchipuire a Bisericii, pe care El a creat-o și a împodobit-o ca pe o lume locuită.

Cuvântul lui Dumnezeu, când S-a înomenit, a început cu apele neamurilor: Și-a făcut casa în Nazaret, în pământul neamurilor[2]. Profetul Isaias a zis despre ele: „țara Zabulonului, pământul Neftalimului, calea mării și cei rămași, cei care locuiți pe malul mării și dincolo de Iordanis, Galilea neamurilor […]! Poporul, cel care merge în[tru] întuneric, vedeți lumină mare!”[3]. La fel și Simeon a pus neamurile mai întâi și apoi pe Israil. El a zis despre Hristos [că este]: „lumină întru descoperirea neamurilor”, și apoi: „și slava poporului Tău Israil”[4].

Apoi Hristos a părăsit Nazaretul – neamurile, marea – și a călătorit în pământul Ierusalimului. Aici S-a născut în Bitleem[5]. Dar lăsând pământul lui Israil neterminat și neroditor, S-a întors iarăși către apele neamurilor. El i-a chemat pe magi înaintea tuturor celorlalți și apoi S-a dus către apele străine ale Nilului în Egipt[6]. Dar încă nu le-a adus pe acestea într-o singură adunare[7]. Mai întâi El S-a întors către pământul lui Israil, de unde venise[8]. Și au apărut ceva iarbă și pomii roditori[9]: Ucenicii Lui[10], Ioannis Botezătorul[11], Iosif[12], Nicodimos[13] și cei asemenea. Dar a părăsit degrabă pământul și S-a întors la țărmurile râului Iordanis[14]. Aici, Soarele dreptății[15] a creat luna Botezului. Și astfel, în sfârșit a binecuvântat apele și le-a făcut roditoare. Și apoi S-a întors către pământ. Adică a luat aminte la Israil și i-a vindecat bolnavii[16].

Apoi, de pe pământ, de pe Cruce, a călătorit în abis, ca să vestească sufletelor închise în Iad eliberarea lor[17]. Apoi, răsărind din pământ[18], S-a grăbit întru tărie, la Dumnezeu[19]. Și de acolo, a dat viață, încă o dată, apelor popoarelor. [Căci] dintru înălțime El le-a trimis lor pe Duhul Sfânt ca Dătătorul de viață[20]. Și cei care odinioară au fost reptile/ târâtoare, [adică] neamurile, s-au născut acum ca păsări înaripate.  Și ele nu vor înceta să se nască și să renască, până când numărul întreg al neamurilor va fi intrat în Paradis[21]. Atunci, în sfârșit, cuvântul lui Dumnezeu se va împlini, care s-a zis despre cei vii ai lui Israil: „Să scoată pământul suflet viu”[22].


[1] Cf. II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15.

[2] Cf. Lc. 1, 26-38.

[3] Is. 8, 23 – 9, 1.

[4] Lc. 2, 32.

[5] Cf. Lc. 2, 1-7.

[6] Cf. Mt. 2, 1-15.

[7] Cf. Fac. 1, 9.

[8] Cf. Mt. 2, 19-23.

[9] Cf. Fac. 1, 12.

[10] Cf. Mt. 4, 18-22; Mc. 1, 16-20; Lc. 5, 1-11; In. 1, 35-51.

[11] Cf. Mt. 3, 13-15; Mc. 1, 9; In. 1, 29-34.

[12] Cf. Mt. 27, 57-60; Mc. 15, 42-46; Lc. 23, 50-54; In. 19, 38-42.

[13] Cf. In. 3, 1-13; 7, 50-52; 19, 39-42.

[14] Cf. In. 3, 26.

[15] Cf. Mal. 3, 20 (4, 2).

[16] Cf. Ps. 102, 3.

[17] Cf. Ef. 4, 9.

[18] Cf. Mt. 28, 5-6; Mc. 16, 6; Lc. 24, 5-7.

[19] Cf. Mc. 16, 19; Lc. 24, 51; Fapt. Ap. 1, 9; Ef. 1, 20-21; 4: 8, 10.

[20] Cf. Fapt. Ap. 2, 1-11; 10, 44-46.

[21] Cf. Rom. 11, 25.

[22] Fac. 1, 24.

1 2 3 197