Psalmul al 34-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 57-96)

Cu bătăi mă ispitiră multe,
asupră-mi scrâșnind cu venin iute.
Spre mine să cauți, Dumnezeu[le] Sfinte
și să mă scoți din mâini cumplite!
Doamne, întoarce sufletul meu,
de la lei sălbatici pe singur născutul meu!
Vestea Îți voi face în sobor mare,
în[tre] limbi grele Te voi slăvi tare!
Cei ce îmi vor răul să nu zâmbească
și cu ochii [lor] să nu mustească!
Cei ce îmi grăiesc de pace-n față,
iar pe-alături ei îmi sunt cu greață,
căscând gura până la măsele
asupra mea cu cuvinte rele:
„Ferice de noi, că ne e după voie,
de te vedem toți cum te despoaie!”.
Vezi-i, Doamne, cum ei se dezmiardă
și nu-i lăsa liberi să mă ia în pradă,
ci Te scoală, Doamne, de îmi ia aminte,
Dumnezeu[le], după dreptate judecă-mă, Sfinte!
Să mă judeci, Doamne, întru adevăr[ul Tău],
să nu râdă cei ce vor să-mi facă rău,
nici să nu zică-ntr-al lor suflet:
„Ferice de noi, că ne e după cuget!
Cu totul să-l bem[1], bine că-l prinserăm,
setea noastră de-acum noi o stinserăm!”.
Rușinea-n obraz să-i sluțească,
răutatea lor să-i îngrozească!
Cei care îmi vor răul, răul să-l îmbrace,
cuvânt rău să nu mai poată face!
Iar Drepții care-mi caută [cele de] bine,
Doamne, să se bucure cu mine!
Și „Mărit să fie”, Îți vor zice,
„numele Tău, Doamne, întru veac ferice!”.
Cei ce poftesc robului Tău viață,
cu pace să petreacă-n dulceață!
Și limba mea fără de zăbavă
să [se] deprindă în[tru] sfânta Ta slavă,
toată ziua-ntr-a Ta dreptate,
dând laudă-n dulce bunătate!


[1] Să-l înghițim (cu sensul: să-l mâncăm de viu, să-l ucidem).

Psalmul al 34-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-56)

Doamne, judecă-i în[tru] dreptate
pe cei ce mă luptă-n strâmbătate!
Ieși cu scutul și cu a Ta armă,
să se obosească fără seamăn!
Calea să le-nchizi cu a Ta lance,
să n-aibă prigonitorii ce-mi face!
Sufletului zi-mi: „Stai cu-ncredințare!”,
iar Tu să-mi fii, Doamne, mântuire [tare]!
Să se sluțească-n grea rușine
cei ce-și pornesc răul lor spre mine!
Ca viscolu-n vârtej să se rotească
cei ce mă pizmuiesc! Răul să-i găsească!
Vântul să le scoale țărâna-n față,
să nu-și vadă traiul cu dulceață!
Domnul să le dea Îngerul ce-i bate,
să le pună răutatea-n spate!
Să le fie calea-ntunecată,
cu poticniri și-alunecată,
și de la Domnul să-i îngrozească
Îngerul, și armă să-i gonească!
Că[ci] în deșert mi-au întins cursă
și cu mreajă să mă-nghită [, pusă].
Bietul meu suflet în zadar mi-l mustrară:
să-i prindă cursa pe care-o lăsară
și capcana [lor] încă să-i găsească
și-n săgeți să nimerească!
Iar, Doamne, sărmanului meu suflet
de la Tine să-i vină bun cuget!
Să se desfete-n bucurie
de a Ta izbândă și tărie!
Și oasele mele să grăiască
de[spre] mila Ta cea dumnezeiască:
„Domn ca Tine cine-i, deopotrivă
cu firea Ta cea milostivă?
Că[ci] pe cel sărman îl scoți din mâini pline de sânge
și pe cel lipsit de la pizmaș ce vrea a-l frânge”.
[Aduceau] mărturii care-asmut la rele
[ca] să mă-ntrebe întrebări grele,
pentru bine cu rău să-mi plătească
și sărmanul suflet să-mi stârpească.
Când ei se-mboldeau să mă-mpresoare,
eu mă îmbrăcam în sac [și-n răbdare],
să mi se smerească bietul suflet,
cu rugă, cu post, cu smerit cuget.
Să mi se-ntoarcă-n sân ruga, de mi-i strâmbă,
bine de le zic numai din limbă!
N-am spre nimeni gând de răutate,
bine le poftesc ca unui frate.
Ca un om tânguitor, ce-și plânge mortul,
sunt trist, Doamne, și mâhnit cu totul.
Împrejurul meu se-adună cu șanțuri,
strângând bice asupră-mi și lanțuri,
cât nici firea nu mi se mai simte,
pentru ce-mi pregătiră, să pot lua aminte.
Că[ci] au fost împrăștiați din a lor socotință
și tot nu le-a venit [în suflet] umilință.

Psalmul al 33-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Binecuvânta-voi pe Domnul [în] toată vremea și în tot ceasul,
lauda Lui este-n gura mea, să-I cânt cât îmi poate glasul.
De Domnul se va bucura sufletul meu și va zice:
toți [cei] blânzi să audă, [întru] bucuria ce lacrima stinge!
Măriți pe Domnul cu mine și să aveți de El teamă,
împreună sfântul Lui nume să-I înălțăm fără seamăn!
Am năzuit către Domnul și L-am încercat cu rugă
și din toate grijile mele m-a mântuit fără fugă.
Veniți aproape de Dânsul și luați lumină,
ca să fie fața voastră luminată și senină!
Că[ci] și sărmanul când strigă, Dumnezeu degrab’ l-aude
și la scârbele lui toate cu ajutor îi răspunde.
Împrejurul celor ce-au de Domnul frică, de-I slujesc cu temă,
a pus Înger care-i ferește, cu oștiri grele, fără seamăn.
De[spre]-a Domnului bunătate să caute-a vedea cel ce crede
că-i ferice de tot omul ce-are spre El nădejde verde.
Sfinții toți, să aveți de Domnul frică, precum vi se cade,
că[ci] temându-vă de Dânsul, binele nu scade!
Bogații, care au nădejde spre strânsură și avere,
flămânzesc în toată vremea și-ajung la mare scădere.
Iar cei ce-L caută pe Domnul de bine n-or avea lipsă,
ci vor avea daruri multe și masa le va fi-ntinsă.
Veniți, fiilor, lângă mine, și-ascultați ce vă voi zice:
să aveți teamă de Domnul, să fie de voi ferice!
Omule ce poftești viață, să vezi zile fără scârbă,
din gură oprește-ți răul și vicleșugul din limbă!
Și să fugi de răutate și să faci ce este bine,
caută să găsești pacea și ia-i urma prin mulțime!
Domnul caută către cei buni cu privire milostivă,
și ruga le-aude, să n-aibă [niciun] rău împotrivă.
Iar fața Lui cea sfântă spre răi nu vrea să privească,
că-i va pierde de pe lume, să nu se mai pomenească.
Spre Domnul strigă Drepții și Sfinția Sa i-ascultă,
de greu îi mântuie, ne-ntârziind în vreme multă.
Că[ci] Domnul este aproape de cei cu inima frântă,
și smeriților cu duhul le e ajutor și îi binecuvântă.
Multe scârbe au Drepții, și Domnul le face povara ușoară,
oasele lor, după moarte, le cruță ca să nu piară.
Moarte rea au păcătoșii și vor pieri din cale:
cine urăște pe cel Drept va suferi certare.
Că[ci] [pe] slugile Sale Domnul de la greu le izbăvește,
și nu va avea scădere cel ce spre El năzuiește.

Psalmul al 32-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Bucurați-vă, Drepților din lume,
de Domnul! Iar celui ce adevăru-l spune
i se cade lauda tot omului.
Și să vă mărturisiți Domnului!
În cetera[1] cea cu zece strune
și-n psaltirion viersul să răsune!
Cântec nou să-I cântați în strigare,
cântați-I cu bună cuvântare!
Cuvântul Domnului este de crezut
și lucrurile [Lui] sunt drepte [pe pământ].
Lui Dumnezeu mila Îi este dragă
și judecata cu dreptate-ntreagă.
De mila Ta, Doamne,-i plin pământul.
cerurile le-ai făcut cu Cuvântul
și cu Duhul gurii Tale toate[-n înălțimi]
le-ai umplut de Îngeri, de mulțimi.
Cela ce strângi ca-n burduf [întreaga] mare,
în prăpăstii adânci, pe nisip moale.
Să se teamă pământul de Domnul,
cu câte se mișcă [pe el], și tot omul,
că Singur a zis de se făcură,
Singur i-a dat fiecăruia făptură.
Domnul risipește toate sfaturile
limbilor[2], din toate laturile,
cuvintele și gândurile neamurilor
și toate sfaturile stăpânitorilor.
Iar sfatul pe care-l gândește Domnul
va petrece în veci peste tot omul.
Și ferice de neamul care are
pe Dumnezeu Domn cu așezare
și de poporul pe care l-a ales Sie,
în sorțul Său să-I fie moșie.
Din cer S-a plecat să vadă Domnul:
zări pe toți fiii ce-are omul.
Din locașul Lui cel gata
peste toată lumea Domnul cată,
pe care a plămădit-o cu mâinile Sale [cele] cinstite.
Inimile lor, care sunt deosebite[3],
în tot lucrul Domnul le-nțelege:
în cei buni și-n cei fără de lege.
Nu va scăpa prin puterea sa craiul,
cu voinicii, să-și lungească traiul.
Caii cei buni, la ceas de năvală,
îi vor aduce grijă și sminteală.
Și nu îi va folosi puterea,
nici nu se va izbăvi cu averea.
Că Domnul peste cei buni privește,
cu mila Sa, de-i întărește.
Și le va feri sufletul de moarte
și din foame Domnul îi va scoate,
că-i va hrăni să nu flămânzească,
cu hrana Sa cea dumnezeiască.
Iar sufletul nostru așteaptă
pe Domnul cu conștiință curată.
Și [El] ne-ajută, de ne e sprijinire
și pavăză-n vreme de pieire.
Și inima noastră-n voie bună
de Dânsul se va veseli-mpreună.
Că întru sfântul Lui și cinstitul nume
nădăjduim, petrecând în lume.
Fie-Ți, Doamne, mila Ta cea sfântă [cu bine]
peste noi, precum am nădăjduit întru Tine!


[1] Lira.

[2] Neamurilor păgâne.

[3] Diferite.

Psalmul al 31-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Ferice de cine-i liber de păcate
de la Domnul și [are] fărădelegi iertate.
Ferice de omul căruia nu i se socotește
în[tre] greșeli, de la Domnul, când grăiește,
nici în gura lui nu se află înșelare,
când își cere de la Domnul iertare.
Amorțit-am de-mi sunt oasele învechite
de cât am strigat toată ziua, Dumnezeu[le] Sfinte!
Că ziua și noaptea mâna Ta cea sfântă
[se-]ngreuiază asupra-mi de mă-nspăimântă.
M-am întors întru smerenia mea
când spinul cel de păcate mă înghimpa.
Fărădelegea mea Ți-am spus, fără tăgăduire,
iar greșeala mi-am vădit cu spovedire
către Domnul, de mi-am spus păgânătatea,
și Tu, Doamne, mi-ai iertat răutatea.
Dinaintea Ta, Sfinții Tăi, care-Ți fac zisa,
Ți se roagă cu prilej bun pentru dânsa.
Însă-n vreme de potop și de năvală
stau de dânsul departe cu sfială.
Zis-ai, Doamne: Îți voi da înțelepciune,
să ai prin aceasta-ntr-a ta cale sfaturi bune
[și-]Mi voi rezema de Tine privirea,
de-ți voi ușura nevoia și durerea.
Nu vă faceți precum calul fără minte,
nici precum catârca ce nu se simte
până nu o tragi cu frâul în zăbală;
care n-au de Tine nicio teamă,
nici vor s-asculte, ci se pun cu-mpotrivire.
Îi vei bate pe-aceia cu multe bice [în asuprire].
Iar pe cel căruia i-e nădejdea către Domnul,
îl va-nconjura mila Lui în tot omul.
Veseliți-vă, Drepți[lor], cu dulceață,
și vă bucurați privindu-I sfânta față!
Și toți Sfinții care-s cu inim-adevărată
lăudați vor fi-n țară de lumea toată.

Psalmul al 30-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Tot mi-e, Doamne, nădejdea spre Tine,
să nu lași în veci să duc rușine!
Cu mila Ta și cu dreptatea
să mă scoți din toată greutatea
și urechea Ți-apleacă de mi-ascultă,
să mă scoți degrab’ din grijă multă!
Tu să-mi fii Dumnezeu și scut tare,
năzuință, casă de scăpare!
Tu-mi ești Dumnezeu, tărie și-apărare,
cu puterea Ta cea sfântă [, din născare],
și-n numele Tău să-mi fii povață
către hrana ce este spre viață!
Și să mă scoți și din alunecare
și din cursa-ntinsă cu pierzare!
Că[ci] Tu, Doamne, îmi ești așteptare
și nădejde cu credință tare.
Sufletul meu în sfânta Ta mână
îl dau, Doamne, cu nădejde deplină.
Iar Tu m-ai scos de la greutate,
judecând cu a Ta dreptate.
Ai urât pe cei cu înșelăciune,
ce se păzesc în deșertăciune.
Și eu, Doamne, într-a Ta milă sfântă
mă voi bucura fără osândă.
Că[ci] ai căutat către-a mea plecăciune,
de mi-ai trimis, Doamne, iertare [în lume].
Sufletul meu de la greutate
l-ai scos, Doamne, pentru-a Ta bunătate,
că n-ai lăsat să mă împresoare
pizmașii mei, să mă omoare.
Ca nimeni să nu poată să mă-mprejmuiască,
mi-ai pus picioarele în lărgime [cerească].
Dumnezeul meu, mă miluie
pentru suferința ce mă-nvăluie!
Ochii mei de groază se-ntristează
în toate părțile căutând să Te vadă.
Am slăbit din fire, pântecele-mi seacă,
sărmanul meu suflet ce să facă?
Viața mi s-a stins cu trai de jale,
suspinând ades de vești amare.
Am slăbit de lipsă și nu am vârtute,
pace-n oase n-am, de război iute.
În[tre] toți pizmașii sunt de-ocară,
vecinii mei mă urăsc în țară.
Este-n frică toată cunoștința,
s-a uitat între noi și bunăvoința.
Acuzarea mea văzând, toți mă lăsară
și singur am rămas străin afară.
Mă uitară toți ca viii mortul,
vas fără de treabă și pierdut cu totul,
auzind al multora zgomot de pâră
[cu care]-mprejurul meu se sfătuiră,
să-mi scoată din mine bietul suflet,
să-mi facă răul ce le stă în cuget.
Ci mie, Doamne, spre Tine mi-e gândul
și nădejdea, precum îmi știi rândul.
În mâna Ta mi-s sorții de viață,
[ca] să petrec trai fără de greață.
Râvna să le tai, Dumnezeu[le] Sfinte,
și să mă scoți din mâini cumplite!
Și fața Ta cea sfântă Ți-o ivește
spre sluga Ta, de mă miluiește!
Și din mâna pizmașului mă scoate,
din rușine, din scârbele toate!
Strigatu-Te-am, Doamne, să-mi vezi greul,
[și] să mă izbăvești din tot răul!
Necurații rușine să simtă
și să-i soarbă Iadul, să-i înghită!
Și buzele să le fie mute,
să le sece și limba cea iute,
despre cel Drept rău să nu grăiască,
să-l defaime și să-l ocărască!
Câtă-Ți este, Doamne, bunătatea,
de o-ntinzi spre toți, în toată partea,
și averea Ta, Doamne, strânsa,
de veselești pe cei Drepți cu dânsa!
Celor ce au nădejde în Tine cu teamă,
le-ai ascuns avere fără seamăn[1],
din mila Ta cea nemăsurată,
să le fie-n vreme ne-ncetată[2].
Pentru lumea ce le stă-mpotrivă,
le vei ușura nevoia-n pripă,
ascunzându-i în taină de viață,
să-i îndulcești cu sfânta Ta față!
Și de tulburarea omenească
să-i acoperi, să se odihnească!
Să petreacă-n sfânta-Ți casă [cu mărire],
limba rea să nu le facă poticnire!
Binecuvântat să fii peste lume,
prin sfântul Tău și vestitul nume,
că[ci] Ți-ai minunat a Ta milă
peste cetatea căreia i-e greu și silă.
Ci de spaimă eu am zis întru mine:
nu cumva să fiu urnit de [la] Tine,
să mă lepezi cu amar și durere
din sfânta Ta față și vedere!
Pentru-aceea mi-asculți, Doamne Sfinte,
sărmanul meu glas de rugăminte,
și când Te-am strigat din greutate,
m-ai întâmpinat cu bunătate.
Cuvioșii toți, iubiți pe Domnul,
ținând dreptatea cu tot omul!
Că[ci] Dumnezeu își încearcă judecata
și va certa trufia și strâmbătatea.
Puneți bărbăție și răbdare,
cu vârtute, cu inimă tare,
cei ce-aveți nădejde spre Domnul,
că[ci] veți fi lăudați de tot omul[3]!


[1] În Împărăția Cerului.

[2] În veșnicie.

[3] De toată umanitatea credincioasă.

Psalmul al 29-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Înălța-Te-voi, Doamne, cu multă plecare,
că[ci] îmi trimiți sprijinire, de n-am lunecare.
Să n-aibă bucurie pizmașii de mine,
Doamne, Dumnezeu[le] Sfinte, că[ci] eu strig spre Tine.
Că[ci] mă scoli din boală și-mi dai sănătate
și-mi scapi sufletul lesne de la greutate.
Tu m-ai scos din Iadul ce n-are lumină,
m-ai ridicat dintre cei ce se pogoară-n tină.
Cântați[-I] Domnului, Sfinții, cântați să se știe,
și-I spuneți mărturia într-a Lui sfințenie.
Că[ci] Sfinția Sa, Domnul, durerea n-o lățește,
ci dă milă și viață cui se umilește.
Pe cel ce va vărsa lacrimi și va-nsera cu jale,
îl va dezlega la ziuă din toate greșelile.
Că eu ziceam în mine, când mă-mbogățisem,
că fără de poticnire îmi va fi viața-ntinsă.
Și Tu, Dumnezeu[le] Sfinte, mi-ai dat putere,
de mi-a stat frumusețea fără de scădere.
Iar când Ți-ai întors fața Ta cea sfântă,
mi-a pierit veselia și-am căzut în sminteală [multă].
Și nu am de-acum ce face, numai ce voi striga spre Tine:
Doamne, Dumnezeu[le] Sfinte, iartă-mi păcatele!
Căci ce folos îmi va face sângele cel mare,
de vreme ce-aș coborî să merg în pierzare?
Au doar poate spune țărâna, să grăiască
despre sfânta Ta dreptate, să Te povestească?
M-a auzit Domnul și mi-a trimis milă[-n durere],
mi-a stins slăbiciunea și mi-a dat putere.
Domnul spre bucurie mi-a întors mie plânsul,
din sacul ce-mbrăcasem, m-a schimbat dintr-însul
și-mi face veselie cu veșmânt de slavă:
slava mea să Te cânte fără de zăbavă.
Că m-ai scos, Doamne Sfinte, de la umilință:
binele Tău îl voi spune în veci cu credință.