Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 155-230]

Și Și-a pornit oamenii ca turma,
spre pustie, de le-au luat urma.
Și le-a fost povață cu nădejde,
de n-au purtat frică de primejdie.

Iar vrăjmașii s-au înecat în mare,
cei ce-au mers după ei cu război tare.
Și i-a adus în muntele cel sfânt,
cel ce-a fost de dreapta Lui agonisit.

Și le-a gonit păgânii din față,
ca să petreacă în țară cu viață.
Și le-a împărțit Domnul cu dreptate,
de-a așezat semințiile toate,
dându-le orașe și sate,
cu hotare largi și desfătate.

Și nu se lăsară de ispită,
de-a încerca firea Lui cea sfântă.
Judecata Domnului lăsară
și de jurământ se lepădară,

ca și părinții lor rătăciră
și ca arcul cel strâmb se suciră,
mâniind pe Domnul cu movile,
cu idoli ciopliți cu dălți și cu pile.

Și văzându-i Domnul ce lucrează,
i-a lepădat de la ochii Săi, din rază,
pe Israil cu toată sămânța,
pentru că și-au defăimat credința.

Și Și-a părăsit Domnul cortul
din Silom, l-a lepădat cu totul,
sălașul Său, ce lumina spre dovadă,
l-a strâns Domnul, ca să-l piardă.

Și a dat tăria lor în pradă,
căci limbile lor le-au fost nadă.
Și i-a dat vrăjmașilor în mână,
de-au căzut în sabie străină.

Și a stat de Domnul părăsită
moștenirea Lui, că-I fu urâtă.
Tinerii lor au pierit de-a focului arsură,
iar fecioarele lor nejelite fură.

Preoții de sabie pieiră,
iar văduvele lor nu-i jeliră.
Uitat a fost între ei și prohodul,
văzându-se în jale tot norodul.

Dar Domnului I se făcu milă,
văzând că vrăjmașii lor îi striviră.
Și ca din somn sări Domnul, rumen și-aburit,
Cel puternic, ca și cum ar fi fost de vin amețit,
și a lovit pe vrăjmașii Săi în spate,
veșnică ocară le-a dat, după dreptate.

Și a căutat între sălașe,
să le vadă cât sunt de frumoase,
să-Și aleagă-n ele locuință,
dacă-I slujesc cu credință.

Și la Iosif nu vru să-Și aleagă,
și nici la Efrem odihnă largă.
Ci Și-a ales mai cu drag la Iuda,
ca Dumnezeu să-Și aleagă ruda.

Și Și-a ales muntele Sionul,
să petreacă-n lume cu noi Domnul.
Și Și-a zidit în el sfânta casă,
de sclipește cu lumină deasă,
ca un corn de inorog dând rază,
de se-mbată toți când luminează.

Căci stă bine și cu cuviință,
întemeiată-n veci cu credință.
Și-a ales pe David a Sa slugă,
după turmă să nu stea, să mulgă,
nici să umble după oi fătătoare,
în zi de lucru sau de sărbătoare.

Și l-a pus pe Iacov ca să pască
și peste Israil să domnească.
Și i-a păscut cu inimă curată
și cu-nțelepciune strecurată,
purtându-i ca pe oi la pășune,
cu-nvățături și obiceiuri bune.

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 101-154]

Când îi ucidea, să-i nimicească,
căutau pe Dumnezeu să-L găsească
și se-ntorceau alergând spre Domnul,
către rugă, părăsindu-și somnul,

amintindu-și că Domnul le-ajută,
dându-le mila Sa cea multă.
Dar numai din gură-L îndrăgiră
și cu limbile lor Îl mințiră.

Inima de El le era departe
și-n legământ nu aveau dreptate.
Dar Domnul e spre ei cu-ndurare,
ștergând păcatele și dăruind iertare,

potolindu-Și urgia să nu-i ardă
și mânia oprind-o, să nu-i piardă,
văzând Domnul că sunt carne și sânge
și, ca de vânt, prea lesne s-or stinge.

Cât L-au mâniat în pustie
și L-au îngânat prin apă vie,
întorcându-se și ispitind pe Domnul
și cutezând spre Dumnezeu omul,

a-L mânia și a nu ține minte
ziua în care i-a scos, mai-nainte,
cu mâna Sa din greutate,
eliberându-i și ținându-le parte,

ca și în Egipt cu semne trimise
și cu minuni ce Domnul făcuse,
întru egipteni făcând arătare
și-n Taneos, în câmpul cel mare!

Apele stăteau cu sânge-nchegate
și fântânile toate însângerate.
Le-a prefăcut izvoarele-n sânge,
să n-aibă-a bea-n setea ce-i va strânge.

Muște câinești le-a trimis să-i piște
și în așternut broaște să le miște.
Cu gândacii i-a lipsit de poame,
cu lăcusta a adus peste ei foame

și cu grindina i-a lovit, să-i certe,
și viile lor le-a întors în sete.
Murii[1] lor i-a bătut cu brumă
și din vitele lor n-a rămas urmă,

căci le-au ucis grindina și focul
și le-au pierit averile cu totul,
pogorând asupra lor urgie,
cu îngeri cumpliți și cu mânie,

de Și-a făcut urgiei Sale cărare
și a trimis peste ei pierzare,
că le venea-n tot ceasul moartea-n grabă,
cu animalele lor, cu totul, să-i soarbă,

de n-a scăpat frunte de prăsilă,
ci le-a pierdut feții fără milă[2],
din Egipt și din toată țara,
de le-a rămas în istorie ocara,
a țării lui Hamos, să simtă-a Lui mânie,
când le-a stârpit sămânța-n urgie.


[1] Mur (rubus fruticosus) = arbust ghimpos, care face mure. Alternativă găsită de Sfântul Dosoftei pentru sicomor, cuvânt care nu ar fi fost înțeles de oamenii simpli.

[2] Întâii-născuți ai egiptenilor.

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 29-100]

Fiii lui Efrem, care trag cu arcul,
în zi de război s-au întors ca racul,
căci n-au ținut cu Domnul jurământul,
nici nu I-au păzit legea și cuvântul.

Bunătatea Domnului uitară
și minunile ce le-a făcut în țară,
în Egipt, pe care le-a făcut Domnul,
minuni mari, ce le-a văzut tot omul,

în Taneos, în loc de câmpie,
când le scotea străbunii din robie,
de-a desfăcut marea ca să-i treacă,
să le dea moșie, să le placă.

Când a strâns marea ca-ntr-un burduf,
de i-a trecut peste nisip ca prin puf,
și ziua le-a pus nor spre călăuzire
și prin pustie au mers fără poticnire,
iar noaptea le-a ținut lumină
cu stâlpul de foc, ca-ntr-o zi senină.

A despicat marea în pustie,
de i-a adăpat cu apă vie,
că a destupat izvoare din stâncă
și pâraie cu apă adâncă.

Dar ei, după bine,-Îi greșiră,
și la loc de secetă cârtiră,
ispitind pe Dumnezeu prin gânduri
și cerând bucate, cu rânduri.

Și pe Dumnezeu Îl clevetiră,
de grăiră asupră-I cu pâră:
„Dară poate Domnul să ne prepare
mese-n pustii spre ospătare?”.

Pentru că a lovit cu toiagul în stâncă
de a curs din ea apă adâncă
și pâraiele s-au umplut de apă
de-au băut toți din piatră seacă.

„Dar ne va putea da și pâine,
să ne facă masă și pentru mâine?”
Pentru-aceasta S-a mânia Domnul,
cu urgie mare spre tot omul,

și Și-a întins spre ei focul,
prin israelime, prin tot locul,
pentru că n-au crezut fără-ndoire
că le va da Dumnezeu mântuire.

Și a-nnorat cerul ca de ploaie,
de l-a deschis și-a vărsat puhoaie,
căci le-a plouat să mănânce mană,
pâine din cer, îngerească hrană.

Și le-a trimis de sațiu, după vrere,
făină de grâu cu unt și cu miere.
Mânca omul pâine îngerească,
cu care-i hrănea Domnul, să-i întărească.

A ridicat dinspre austru vânturi,
de le-a adus cârstei în cârduri,
căci, cu puterea Sa, vifor a stârnit,
vântul ce e greu de oprit,
și le-a plouat carne destulă,
să le fie inima sătulă.

Ca nisipul mării stăteau, de multe,
păsări împrejurul taberei căzute,
de mâncară și se săturară,
dar lăcomia nu-și uitară.

Și nu căutau că le e gura plină,
ci pofteau pepeni și slănină.
Și le-a trimis Domnul urgie,
de mureau mulți, ca să nu mai fie.

Și din cei ce erau aleși, de frunte,
au căzut mulți, ca de război iute.
Și cu nimic nu se folosiră
dintr-atâta pedeapsă, ci iarăși greșiră.

Că nu vrură să stea cu credință,
din minunile Lui să-nvețe umilință.
Zilele-și petrecură fără treabă
și anii li se duseră cu grabă.

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 1-28]

Oamenii Mei, să luați aminte
la legea ce v-am dat și la cuvinte!
Să vă plecați, ce-am zis să înțelegeți,
cuvintele din gura-Mi să culegeți!

Căci din gura Mea voi scoate pilde
și cimilituri, ce-o voi deschide,
din bătrâni luând începătură,
precum ați înțeles din Scriptură!

Și părinții voștri cu poveste
v-au spus, de ați prins toți de veste.
N-au putut fiii lor să ascundă
de alte neamuri, ca să n-audă,

slava Domnului să o grăiască,
minunile și puterea să-I vădească.
Și a pus lui Iacov mărturie,
să-I stea legea-n Israil cu tărie,

ce ne-a dat părinților credință,
să-și învețe fiii cu silință
și să ia-nvățătură nepoții,
fiii fiilor să știe cu toții!

În Dumnezeu nădejdea să-și pună
și faptele Domnului să le spună
și poruncile Lui să le aibă în gând
să nu fie ca părinții care i-au făcut,

neam ce-L mânie și se-mpietrește,
neam cu inimă strâmbă ce se smintește,
care nu stă cu Domnul în credință
și în suflet nu vrea s-aibă cuviință.

Psalmul al 76-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Am strigat cu glasul meu, Dumnezeu[le] Sfinte,
și mă rog să îmi asculți la rugăminte!
Către Tine-n zi de grijă strig și în dureri,
cu mâini întinse-n vremea nopții, prin greșeli,

și prin spaimă, să nu-mi vină-nșelăciune,
să mă mângâi, mă rog, Doamne,-n slăbiciune!
Că la Tine sărmanul meu suflet gândește
și de Tine pomenind se veselește.

Nevoit-am și mi-a slăbit bietul suflet,
lăsând somnul și odihna, stând în cuget.
De mâhnire n-am putut grăi cuvinte.
Cugetat-am și la zile dinainte,

dintru veci, de mi-am luat învățătură,
iar noaptea mă-nvățam Sfânta Scriptură.
Se zbuciumă bietul suflet și scâncește
pentru Domnul: de ce mulți veci zăbovește.

De ce, Doamne, ne-ai lepădat așa departe
și nu te-ntorci la întâia-Ți bunătate?
De ce, Doamne, îți lași mila Ta-ncuiată
iară dreapta Ți-ai închis-o, cea-ndurată?

Îți vei împlini în tot neamul făgăduința.
Ci-Ți întoarce către noi bunăvoința!
Și să nu uiți de-a Ta milostivire multă,
spre blândețe să-Ți întorci mânia sfântă!

Căci eu, cele ce-am zis iarăși voi spune:
că dreapta Ta le schimbă cu minune.
Și lucrurile Tale eu le țin minte,
Minunile dintr-nceput, Dumnezeu[le] Sfinte!

Și prin lucrurile Tale m-oi deprinde[1],
din cele de-nceput ale Tale luând pilde.
Dumnezeu[le], din sfântul Tău sălaș faci cale,
când ridici către război oștile Tale.

Cine-Ți este, Doamne Sfinte, deopotrivă,
în mărire și în fire milostivă?
Tu ești Cel ce din început faci minuni cu veste,
de Te-arăți în oastea Ta cu semne dese.

Căci Tu, Doamne, Ți-ai luat oastea Ta în brațe,
când i-ai scos dintru robie și din lanțuri
pe toți fiii lui Iacov din Egipet,
c-ai auzit de munca lor și al lor țipăt.

Când Te-ai pogorât la ei în acea țară,
toate apele cu sânge se-nchegară
și cu urlete ploaie mare vărsa tare,
de fierbeau undele-n adânc, ca apa-n căldare.

Și din nori mergeau săgeți cu fremătare,
să fie-ngroziți egiptenii, în pedepse-amare.
Glasul tunetului Tău trăsnea în roată,
de-ți luminau fulgerele lumea toată.

S-a strămutat de cutremur tot pământul,
când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul,
de-ai uscat într-însa vaduri în vânt mare,
căci Tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare.

Și nu lași să se cunoască a Ta urmă,
când Îți treci prin fundul mării a Ta turmă,
cu Moisis și-Aaron, pe care i-ai pus povață,
să o poarte spre pășune cu dulceață.


[1] Cugetând la lucrurile Tale mă voi înțelepți.

După melci

Poemul După melci relatează o întâmplare (reală sau fictivă) din copilărie, într-o formă expresivă specifică lui Ioan Barbu, cu o încărcătură metaforică deosebită. Poetul povestește aventura unei zile de primăvara, când ceata de copii a unui sat iese afară, la joacă, bucurându-se de vremea bună.

Poezia e împărțită în trei secvențe, la care se adaugă introducerea, alcătuită din două strofe inegale, cu ritm și rimă aleatorii (ca peste tot în poezie), un vers izolat (monostih) – care separă cele două strofe – , și un distih final (două versuri). Aici ni se prezintă atmosfera copilăriei, cu zilele de primăvară așteptate de copii cu nerăbdare, pentru a putea colinda „prin lunci”, printre albine, căutând să culeagă „ierburi noi, crăițe, melci”, ieșind din izolarea impusă de iarnă și din frigul bordeiului umed.

Eroul întâmplărilor nu pare, inițial, a ieși din comun prin nimic: într-o familie cu mulți frați, el nu era nici cel mai mare, nici cel mai mic. Despre el nu se putea spune nimic semnificativ, părând mediocru (undeva la mijloc între frații mai mari și cei mai mici, neieșind în evidență):

Dintr-atâția frați mai mari:
Unii morți,
Alții plugari;
Dintr-atâția frați mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsad mai rău
Dintr-atâția (prin ce har?)
Mă brodisem șui, hoinar.

Dar, ca și în cazul expresivității poetice a lui Arghezi, trebuie să fim foarte atenți la semnificația termenilor. Căci, deși se autocaracterizează drept „răsad mai rău” între frați („răsad” = sămânță, mlădiță, plantă tânără; în sens metaforic: copil), eul liric afirmă că „mă brodisem șui, hoinar”, ceea ce tot el etichetează a fi un „har” („prin ce har?”).

„Șui” (subțire, zvelt) și „hoinar” indică deopotrivă trăsături fizice și morale. Copilul avea „harul” de a fi zvelt la trup și la minte și „hoinar”, prin care, aici, în poezie, se înțeleg trăsături morale pozitive: era curios în sensul bun, căuta să exploreze, să cunoască, să înțeleagă.

Monostihul („Eram mult mai prost pe-atunci…”) indică distanța între vârsta copilăriei și perspectiva târzie a omului matur asupra celor petrecute.

În cele trei secvențe ale poeziei, eul liric încearcă să recupereze trăirile copilului, relatând faptele prin ochii acestuia.

O importanță deosebită o au, pe parcurs, punctele de suspensie (folosite de mai multe ori în poezie), care sugerează o pauză în evocare sau o întrerupere nostalgică a firului amintirii.

Prima secvență a poemului (notată: I) cuprinde relatarea unei întâmplări petrecute într-o primăvară timpurie și capricioasă (într-o zi de sărbătoare din februarie sau martie: „La un sfânt prin Făurar/ Ori la Sfinții Mucenici [9 martie]”), aventura căutării unui melc și a dezghiocării lui prin descântec, urmată de întoarcerea manifestărilor tipice iernii, gerul și viscolul, care determină fuga copilului din pădure și întoarcerea lui acasă.

Astfel, obosit de urcarea unui deal prin alergare („rupt din fugă… odihnii/ Și eu curând…”, „pe creastă, sus”), unde ajunseseră deja colegii de joacă (fiindcă „eu voinic prea tare nu-s”), într-un crâng de aluni („Subt o glugă/ De aluni”), copilul se lasă furat de gândul de a descoperi un melc, „jos, în vraful de foi ude [frunze veștede, rămase din toamna trecută și ieșite acum de sub zăpadă]”.

Dar el nu e împins numai de curiozitatea tipică vârstei sau de cheful de joacă, ci și de un gând născut „în ungher adânc”, al minții sale. Gândul întrecea vârsta (și aici observăm mai bine despre ce „har” era vorba în incipitul poeziei), pentru că: „Îmi șoptea că melcul blând/ Din mormânt de foi, pe-aproape,/ Cheamă Omul să-l dezgroape…”.

Copilul nu e doar curios, ci se vede pe sine ca o făptură aparte, Omul, care poate să readucă la viață, „din mormânt”, o altă făptură: „vream să văd cum iar învie”. Din mic copil, el ia, în propria sa minte, proporții de natură gigantică, nu atât ca aspect fizic, cât mai ales prin puterile divine/ demiurgice pe care și le atribuie el însuși.

De aici derivă insistența cu care caută melcul și compune un descântec, așteptând apoi îndelung ieșirea lui din cochilie, până când se lasă seara și îl surprinde noaptea singur (preocupat să-și demonstreze că are puteri peste fire, de a aduce la viață prin cântec), în „năzdrăvana de pădure”.

Descrierea melcului conjugă, din nou, perspectiva infantilă și abilitatea poetică a autorului de a combina, într-un mod neașteptat, metafore și simboluri: „Era, tot o mogâldeață:/ Ochi de bou, dar cu albeață:/ Între el și ce-i afar’/ Strejuia un zid de var. /…/ Ghem vărgat/ Și ferecat /…/ Hai, ieși,/ Din cornoasele cămeși!/ Scoate patru firișoare/ Străvezii, tremurătoare,/ Scoate umede și mici,/ Patru fire de arnici;/ Și agață la feștile/ Ciufulite de zambile/ Sau la fir de mărgărint/ Înzăuatul tău argint…” etc.

Din perspectiva copilului, lumea, universul în care acesta trăiește, capătă proporții și nuanțe deosebite în comparație cu realitatea banală. Accentul pe metaforizarea abundentă (din punct de vedere stilistic) este pus de poet tocmai cu acest scop, de a scoate în evidență faptul că perspectiva inocentă a copilului este foarte apropiată de modul de receptare al poeților, care privesc lumea cu un ochi genuin, neobișnuit pentru alți oameni.

Copilul s-a considerat un demiurg, un „dumnezeu”. „Descântul” compus de el pleacă de la un text popular, specific copilăriei[1]. Față de scurta poezie populară, descântecul de aici e lung și complex:

– „Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Și ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng și fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub păreții grei si scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colți de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace
Și tu singur în găoace!
Hai, ieși,
Din cornoasele cămeși!
Scoate patru firișoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede și mici
Patru fire de arnici;
Și agață la feștile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint…

Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei și mai la vale,
În tarlale –
Tipărește brâu de bale…”.

Observăm că eroul întâmplărilor era înzestrat, din vârsta fragedă a copilăriei, cu o imaginație deosebită, cu puterea de a compara lucrurile și obiectele și de a crea mental imagini noi și uluitoare. Bineînțeles, aici a intervenit facultatea creatoare a poetului Ion Barbu, care ne aduce în prim plan imagini poetice surprinzătoare, asociind harul său cu cel al copilului, acela de a privi lumea cu uimire și cu nespusă forță de a fantaza.

Melcul e ademenit afară din cochilia lui (numită poetic „găoace” sau „colivie”), sub cuvânt că iarna a trecut și primăvara s-a instaurat deplin. Copilul era el însuși o făptură ieșită din găoacea sau din colivia bordeiului, reînviat, ieșit la viață în natură, prin desprimăvărare. De aceea el, la rândul lui, își închipuie că poate da viață unei alte făpturi, prin puterea cântecului său cu „har”.

Așteptarea e lungă, melcul iese din cochilie până la urmă, dar afară s-a înnoptat treptat. Când vine înserarea care „țese fumul/ Multor mreji”, pe măsură ce întunericul „înghițea din luminiș”, imaginația copilului, hrănită cu basme, începe să vadă în jur, apărând în pădure, personaje de poveste: „căpcăuni” care „cască” cu „buze searbăde de iască[2] [veștede, uscate]”, Joimarițe cu „ochi buboși” și cu barbă, balauri etc.

Copilul fuge speriat acasă și uită de pretenția sa de a avea puteri demiurgice. Dar uită și melcul în pădure. Pe deasupra, iarna se întoarce și viscolul se face anunțat printr-un vânt aspru ca un „plâns prelung cum scoate fiara/ Plâns dogit”… etc.

Toată noaptea viscoli…
Încă bine n-ajunsesem
Că porni, duium, să vie
O viforniță târzie
De Păresimi.
Vântura, stârnind gâlceavă,
Alba pleavă;
Și cădeau și mărunței
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei).
În bordei,
Foc vârtos mânca năprasnic,
Retevei.

Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Rar, le culegeam alene:
Moșul Iene
Răzbătea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Și trudit,
Lângă vatră prigorit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese
Ca păunii,
Îmi roteau pe hornul șui
Leasa ochilor verzui.

Și-mi ziceam în gând:
„Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură-în ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Și să nu mai biciuiască
Bărbi de mușchi, obraji de iască,
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-înalt, nu ajungeam.)
Dar prin sticla petecită,
Dar prin gheaţa încâlcită,
Fulgera sul lung de har,
Prăpădenia de-afar’:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cădeau cepi de arbagic.

„Fulgera sul lung de har”: copilul vede har. Dincolo de răutatea vremii, el vede frumusețea lui Dumnezeu în spectacolul ninsorii bogate viscolite de vânt. El supradimensionează realitatea, vede fulgii cât arpagicul de mari, dar inima lui știe să despartă „prăpădenia” de feeria zăpezii. Sărăcia și umilința „bordeiului” sau a „colibei” nu îl împiedică să se bucure, cu inimă de prunc, de lumina jarului „străveziu” ori de teatrul fulgilor de nea. Un singur lucru îi întunecă bucuria: îngrijorarea pentru melcul pe care îl scosese de sub pătura lui de vreascuri și frunze și pe care îl îmbiase, prin cântec, afară din cochilie.

Întunericul și somnul presupun însă mijirea unei amenințări neclare: „Umbre dese/ Ca păunii,/ Îmi roteau pe hornul șui/ Leasa ochilor verzui”. Există întotdeauna o prezență – mai puțin văzută și mai mult simțită, prin senzori duhovnicești – care stă la pândă și ne invită să greșim, așteptând să ne prindă în mreje

În partea a treia a poemului, copilul se întoarce, după încetarea viscolului, în pădure, caută melcul și îl găsește mort, înghețat.  Îl plânge și, de data aceasta, își folosește harul poetic pentru a-i compune un bocet.

– „Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută…ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunul e un cântec…
– Astea-s vorbe și descântec! /…/
– Vezi?
Ieșiși la un descântec;
Iarna ți-a mușcat din pântec…
Ai pornit spre lunci și crâng,
Dar porniși cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Copilul deplânge credulitatea melcului, dar, de fapt, o plânge pe a sa…

Foarte semnificativ este faptul că bocetul reia elementele principale ale descântecului. Iar copilul recunoaște că ceea ce a exprimat ca vrajă spre viață, a fost, de fapt, minciună spre moarte. Cuvintele care par frumoase, dar nu au adevăr în ele, se transformă în capcană a morții. Iar literatura se află de multe ori în situația aceasta, de a ascunde, sub aparențele primăverii estetice, ale frumosului, iarna minciunilor grele care duce la moartea sufletească a celor care citesc și cred. „Vorba prefăcută” a literaturii care se scrie fără conștiință are urmări nefaste. Intenția lui Barbu a fost ca semnificațiile poemului să fie cu bătaie lungă…

Copilul înțelege că din moarte nu îl mai poate ademeni înapoi la viață pe melc și că nu mai poate face altceva decât să regrete pentru că s-a jucat iresponsabil cu o făptură. Îl ia acasă și îl ascunde în pod, unde urcă ades și îl bocește.

Întâmplarea e banală, dar semnificațiile nu. Copilul înțelege consecințele dramatice ale jocului de-a dumnezeu, ale intervențiilor în mersul firesc al naturii și ale pretențiilor noastre de a fi zei, de a avea puteri magice, când noi nu putem să dăm viață nici celei mai umile făpturi.

Ion Barbu nu a situat întâmplător această întâmplare în perioada Postului Mare (numit și Păresimi, din latinescul „quadragesima”, pentru că ține 40 de zile), adică înainte de Înviere. Copilul neștiutor a ascultat de un gând apărut într-un „ungher adânc” al minții și a consimțit cu gândul, considerând că și el poate să învie din mormânt o ființă, o creatură.

Pe atunci „eram mult mai prost” și nu știa că „la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă” (Riga Crypto și lapona Enigel). Iar urmarea acestui gând a fost moartea făpturii pe care voia să o învie și încetarea copilăriei, pierderea nevinovăției și schimbarea conștiinței, nașterea regretului și a plânsului periodic, care, toate, l-au scos afară din raiul copilăriei pe cel ce s-a crezut ca dumnezeu, ascultând șoptirile din ungherele minții.

Târziu a înțeles el că pânda umbrelor cu „leasa [împletitura] ochilor verzui” țese mreje care ne scot afară din dumbrava minunată a copilăriei, a nevinovăției sufletului. Și aceasta de când printre pomii Raiului înverzind s-au împletit ochii șarpelui din Iad. Ochii aceia „verzui”, clociți, băltind de răutate, ai celui care se deghizează, se camuflează, se preface, care ne arată și ne îndeamnă să înălțăm coada de păun a mândriei…

Parabola lui Ion Barbu ne comunică, fără echivoc, faptul că pruncul nu este nici scutit de vină și de responsabilitate, nici lipsit de conștiința greșelii. A-i spune că e complet nevinovat, doar pentru că e copil, înseamnă a-l pregăti pentru o carieră de matur perfect egoist, lipsit de conștiință și de capacitatea de empatie.


[1] „Melc, melc, codobelc [cotobelc]
Scoate coarne bourești [boierești],
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă,
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure,
Și te suie pe buștean,
Și mănâncă leuștean!”

[2] Iască s. f. = nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și Phellinus).. Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca „hrană; medicament”. Cf. DEX.

Tablouri biblice (Versuri de abecedar)

Adam și Eva

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați.
Se puse-așezământul între frați.

Dar i-a ieșit cam somnoros și cam
Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,
Făcuse și luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească:
I-a rupt un os din coaste, cèva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.

Mai poți căsca de lene, iarăș,
Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mâini și au cutreierat
Grădina toată-n lung și-n lat.

Să nu te miri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.

Porunca

Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orișicine,
Jucându-se cu gâzele și iezii,
Care săreau pe mugurii livezii.

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici: „Te scoală!”
Nu era cine ține socoteală
Că întârzii, Adame, de la școală,
Că lecția s-o spui fără greșeală,
Că, Evă, încă nici te-ai pieptănat
Și te găsește prânzul tot în pat.

Nimic, nici tați, nici mame, nici dădace,
Nici profesoara, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată,
Care să sâcâie băiatul și pe fată.
Totul era de glumă și de joacă
Și așteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni-ntr-o zi lui Dumnezeu,
Că se-arătă încins în curcubeu
Și dete-ntâile porunci,
Anume ce-i iertat și nu e, să mănânci.
– „Din pomul ăsta, Evo și Adame,
Să nu v-atingeți nicidecum de poame;
De unde nu, cunoașteți că v-așteaptă
Pedeapsa mea cea crâncenă și dreaptă.”
– „Ai auzit?”
– „Am auzit!”
– „Ce fel,
Că se mânie Domnul, însuși El?”
– Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”

Pedeapsa

Credeau că Domnul e culcat
Și n-o să știe ce s-a întâmplat,
Că n-avea doară fluturii iscoade
La fiștecare soi de roade.

Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot,
Nu se-așteptau că Domnul vede tot;
Că ochiul lui deschis, într-adevăr,
Și depărtările le vede în răspăr.

Nici nu-nghițiseră o-mbucătură,
C-au și fost prinși cu ea în gură
Și cel puțin nu apucase
Să puie poame-n sân, vreo cinci sau șase.

El, Dumnezeu, venind în rotogoale,
În supărarea Prea Sfinției Sale
I-a luat de scurt, poruncile știute
Cum le-au călcat așa de iute.

Adam pe Eva lui o a pârât,
Eva pe șarpe, care s-a târât.
Niciunul n-a voit s-aleagă,
Să-și ia asupră-și vina lui întreagă.

De mișelie, nu atât de furt,
Răspunsul aspru fu și scurt;
Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna
Mai tare decât faptele minciuna.

Din Raiul dulce și din tihna bună
Domnul i-a dat afară, în furtună.

Tablouri biblice (Versuri de abecedar) se încadrează în lirica religioasă a lui Tudor Arghezi, fiind un poem cu temă cosmogonică/ creaționistă, subîmpărțit în mai multe tablouri.

Poemul relatează, pe un ton șăgalnic, istoria biblică a creării primilor oameni, Protopărinții Adam și Eva, de către Dumnezeu, precum și pe cea a căderii lor din Rai, în urma neascultării poruncii Sale.

Versurile sunt așezate în strofe inegale (doar ultimul tablou e alcătuit din șase catrene și un distih final), cu ritm aleatoriu și rimă împerecheată.

Poezia lui Arghezi se îndepărtează de textul original al Bibliei, prin unele amănunte pe care le introduce poetul, care nu se regăsesc în Scriptură, și, totodată, prin părăsirea modului succint și grav în care este făcută relatarea biblică.

Din tonalitatea adoptată, se deduce că Arghezi dedică lectura poemului său unui public nevârstnic/ infantil (copiilor, adică). Poetul adaptează textul biblic pentru înțelegerea celor care nu au atins maturitatea unei conștiințe deplin lucide și severe. Acesta este un aspect care se remarcă la prima vedere, dintr-o perspectivă de ansamblu.

În acest sens, există destul de multe indicii expresive, care sunt în măsură să ne orienteze spre această concluzie. Spre exemplu, modul în care este relatată crearea lui Adam: „Dar i-a ieșit cam somnoros și cam/ Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf și nițeluș scuipat”. Sau descrierea primilor oameni: „Să nu te miri că, șovăind și mici,/ Li se julea și nasul prin urzici. /…/ Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot”. Ori felul în care petreceau în Paradis: „Nici tați, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoara, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată/ Care să sâcâie băiatul și pe fată./ Totul era de glumă și de joacă/ Și așteptai doar pomii să se coacă” etc.

Arghezi apelează la o expresivitate plină de umor, pentru că acesta este singurul mod în care poate fi reținută atenția copiilor și în care ei pot să perceapă sensul celor transmise. Ei au nevoie de amuzament pentru a nu-și pierde interesul.

Observăm însă că, pe tot parcursul acestei relatări, preponderent ludică/ jucăușă, sunt intercalate  afirmații sau imagini poetice care schimbă registrul comic, introducând o tonalitate poetică gravă sau melancolică, ce pretinde o cugetare profundă și o analiză cu seriozitate a motivațiilor, depășind cu mult orice percepție prin lectură infantilă/ elementară.

Spre exemplu, Dumnezeu se gândește să-i facă pe primii oameni astfel: „Din borangic, argint sau promoroacă,/ Frumoși, cinstiți, nevinovați”. Între cele două versuri există o strânsă relație de sens, pentru că cele trei materiale, prin calitățile lor (borangic = mătase fină, albă, de preț; argint = metal prețios, alb; promoroacă = cristale albe de gheață care strălucesc, încântă ochiul și bucură sufletul), sugerează puritatea, frumusețea, candoarea și prețiozitatea și, prin urmare, aceste trei materiale de creație se află în corespondență directă cu epitetele morale, enumerate de poet („frumoși, cinstiți, nevinovați”). Cu alte cuvinte, intenția Creatorului a fost de a-i face pe oameni frumoși și nevinovați.

Puțin mai departe, însă, în a doua strofă din Adam și Eva (primul tablou din grupaj), ni se spune altceva, și anume că Dumnezeu l-a făcut pe Adam „cu praf și nițeluș scuipat” al Creatorului, motivul fiind acela „Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi”. Antiteza dintre „stea” și „noroi” este evidentă, dar Tudor Arghezi (care avea o cultură biblică și monastică serioasă), realizează din nou asocieri de sens nebănuite la prima vedere.

Poetul știe că omul este o creație unică în univers, din perspectivă creștină, pentru că este singura făptură alcătuită din materie și duh/ spirit (suflet rațional), ultima creație a lui Dumnezeu și chintesență a întregii creații. La nivelul elementar al materiei, omul se înrudește cu regnul animal și cu întreaga lume văzută, iar prin spirit se înrudește cu Îngerii și cu Dumnezeu însuși. Adică, după cum metaforic se exprimă Arghezi, omul este „altoi de stea” sădit „pe noroi”.

Așadar, Dumnezeu a vrut să vadă dacă o „stea” poate crește „pe noroi”, dacă un suflet luminos își poate păstra strălucirea în noroiul lumii. Omul a fost pus la încercare, pentru a-și arăta demnitatea, noblețea spirituală.

De asemenea, se poate remarca antiteza, în ceea ce privește natura materialului, dintre „borangic, argint sau promoroacă”, din care ni se spune că Dumnezeu intenționase inițial să-i creeze pe oameni, până la „praf și nițeluș scuipat”.

Materialele menționate a doua oară par să îl deprecieze pe om, să îi afecteze demnitatea. „Scuipatul” lui Dumnezeu pare a avea un sens profund negativ, ca și cum Creatorul și-ar fi disprețuit creația. Dar versurile imediat următoare ne comunică faptul că Dumnezeu a creat astfel și „luminile din cer” (stelele), tot prin scuipat: „scuipând în patru zări”. Prin urmare, înțelegem că semnificația nu este negativă, ci pozitivă, pentru că, de fapt, Creatorul îi dăruiește omului ceva ce îi este propriu Lui, adică lumina spiritului, asemănarea/ înrudirea cu El însuși.

Vechiul Testament spune că întâiul om a fost creat „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ”, după care „a suflat în fața lui suflare de viață”, dar nu amintește nimic despre vreun „scuipat”, care e o inovație a poetului. Pe de altă parte, însă, în Noul Testament ni se relatează, la un moment dat, minunea vindecării unui orb din naștere de către Domnul nostru Iisus Hristos, folosind praf și scuipat, minune prin care a arătat că El este Dumnezeu, care l-a creat pe om: „Acestea zicând, [Iisus] a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină peste ochii orbului” (In. 9, 6)[1].

În strofa a treia, poetul numește această combinație, din materie și spirit, „aluat”. Și pentru că materia și spiritul sunt antagonice, de aceea Adam a ieșit „greșit” (remarcăm, din nou, registrul ludic și tenta ironică a relatării): „cam somnoros și cam/ Trândav și nărăvaș” și „parcă și zbanghiu”. Adam e cam leneș și puțin rebel, dar are și probleme de vedere: e „zbanghiu”, sașiu, îi e afectată acuitatea vederii (amănuntul nu e lipsit de importanță și probabil că nu vizează atât fizionomia/ aspectul fizic, cât mai degrabă capacitatea de a vedea și de a înțelege cu mintea).

Toate aceste defecte se datorează faptului că materia îngreunează spiritul. Iar poetul se referă atât la faptul că primul om era nedesăvârșit, prin lipsa lui de experiență, cât și la defectele umane postlapsariale, provocate de antagonismul între materie și spirit.

Un filosof vorbea despre om ca despre o făptură alcătuită din măreție și smerenie: „Ce este deci această himeră numită om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce subiect de contradicție, ce minune! Judecător al tuturor lucrurilor, vierme imbecil al pământului, trezorierul adevărului [cel care are comoara adevărului], cloaca de incertitudine și eroare: slava și scârna universului”[2]

Un pasaj încărcat de lirism este acela care ne vorbește despre chipul primului om: „Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvață/ Cum ar fi fost omul dintâi la față./ Nici unda lacului nu l-a păstrat,/ În care se-oglindea la scăpătat”. Versurile, deși introduse într-un context care pare a-i fi mai degrabă defavorabil lui Adam, exprimă regretul poetului că nu avem un portret al părintelui tuturor oamenilor. O undă adâncă de melancolie străbate aceste versuri.

În tabloul intitulat Porunca, „gâzele”, „iezii” și „mugurii livezii”, din prima strofă, conturează un univers al copilăriei. Vârsta copilăriei reproduce, pentru conștiința copilului, într-o anumită măsură, experiența etapei edenice/ paradisiace a umanității, prin candoarea și frumusețea ei.

Pe de altă parte, în viziunea autorului acestor Versuri de Abecedar, Protopărinții  Adam și Eva petreceau în Paradis ca doi copii: pe de-o parte nevinovați, pe de alta nedesăvârșiți la minte. Și, când totul părea a fi, în Rai, „de glumă și de joacă”, atunci Dumnezeu „se-arătă încins în curcubeu/ Și dete-ntâile porunci”, pentru a-i îndemna să se maturizeze.

Curcubeul cu care e încins Dumnezeu, precum cu o cingătoare, este o metaforă poetică, dar inspirată din aceeași Biblie. Acolo, curcubeul este semnul împăcării lui Dumnezeu cu creația Sa, pe care El l-a stabilit după ce a încetat potopul, dar și semnul atotputerniciei și al măreției divine (Fac. 9, 13-16; Iez. 1, 28; Înțel. Șui Iis. Sir. 43, 13; 50, 7; Apoc. 4, 3; 10, 1).

În acest al doilea tablou, însă, limbajul sau registrul familiar este preponderent, cu puternice accente ludice și ironice (în strofa a doua și a treia, cu precădere). Poetul introduce, în acest tablou, chiar și dialogul.

Arghezi concepe toată această regie nu pentru plăcerea povestirii, ci pentru a ne comunica reflecțiile și trăirile sale.

Sesizăm, în finalul acestui tablou, introducerea altei judecăți de valoare a poetului, sugerată prin folosirea adverbului „tocmai” și caracterizarea pomului oprit ca fiind „plin de must”. Într-un Paradis (grădină a desfătărilor) în care „copiii” lui Dumnezeu nu duc lipsă de nimic, în care duc o existență lipsită de griji și plină de bucurii, Eva se lasă învinsă de poftă și nerăbdare, pentru că „tocmai” pomul din care nu trebuia să mănânce îi pare „plin de must”, dintre toți pomii Raiului: „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust/ Tocmai din pomul ăla, plin de must”. Epitetul „tare” și adresarea familiară, „dragul meu”, sugerează alintarea, răsfățul.

În tabloul poetic intitulat Pedeapsa, Arghezi subliniază din nou lipsa de experiență și nedesăvârșirea celor doi oameni, candoarea amestecată cu naivitatea (primele două strofe), care ne sunt comunicate în același limbaj familiar-popular și ludic-ironic și care duc la deznodământul nefericit.

Remarcăm antiteza între bucuria și tihna „Raiului dulce”  („Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,/ Cum ar fi dus-o orișicine,/ Jucându-se cu gâzele și iezii,/ Care săreau pe mugurii livezii” etc) și existența umană în afara Edenului, caracterizată ca „furtună”.

A doua parte a tabloului schimbă însă cu totul perspectiva întregii poezii: autorul însuși lasă la o parte falsa obiectivitate, pe care o întrebuințase anterior, și se exprimă deschis, printr-o concluzie morală (exact ca într-o fabulă sau parabolă): „Niciunul n-a voit s-aleagă,/ Să-și ia asupră-și vina lui întreagă. // De mișelie, nu atât de furt,/ Răspunsul aspru fu și scurt;/ Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna”.

Prin aceasta, ne devine clară semnificația alegorică a întregului grupaj de tablouri poetice, caracterul său de pildă sau parabolă (învățătură filosofic-morală exprimată cu ajutorul narațiunii și al personajelor, care servesc la exprimarea unei concluzii cu valoare etică).

Finalul introduce, așadar, o judecată morală exprimată fără echivoc de poet. Și, prin aceasta, aduce în discuție o temă serioasă, gravă, la care ne lasă să reflectăm: relația sau echilibrul care trebuie să existe între copilărie/ nevinovăție și responsabilitate.

Lipsa de experiență nu exclude responsabilitatea, nu impune relaxarea morală. Iar Arghezi subliniază că Dumnezeu nu pedepsește faptul că El nu a fost ascultat, nu jignirea adusă „Prea Sfinției Sale”, ci pe acela că omul nu s-a arătat iubitor, că ar fi vrut să suporte altcineva pedeapsa pentru vina sa: bărbatul ar fi vrut ca femeia să ia toată vina, iar femeia a acuzat o creatură, pe șarpe, uitând și unul și altul că până atunci trăiseră în Rai în comuniune.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[2] Pascal, Cugetări, ediția Brunschvicg, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Aion, 1998, p. 330.