Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 73-128)

Leului gura să i se despice,
inorogilor coarnele să le pice,
să li se usuce semeția,
să-și cunoască și blestemăția.
Iar eu voi mărturisi sfântul Tău nume
fraților mei și-n mijloc de lume.
Cei ce aveți către Domnul teamă
lăudați-L și-L slăviți fără seamăn!
Și Iacov cu toată sămânța[1]
către Domnul să-și țină credința
și toată seminția[2] să se teamă,
a lui Israil, de El, fără seamăn.
Că [El] rugă de sărman nu defaimă,
ci-l primește cu drag când Îl cheamă.
Și de mine a Sa sfântă față
nu-și ascunde cu ură sau greață
și mi-aude [ruga] când Îi strig cu jale,
de mă scoate din nevoi amare.
Că eu, Doamne, pe Tine Te am fală
Și Te laud fără de sfială!
În mijloc de Biserică mare
Îți voi mulțumi, și-n adunare[3].
Prinoase încă Îți voi aduce,
jertfe grase și colivă dulce.
Cei ce slujesc Ție-n frică multă,
cu sărmanii și cei ce Te-ascultă
bine vor mânca, cu sațiu mare,
mulțumind cu laudă-n cântare.
Și inima le va fi-n dulceață,
petrecând în veci de veci în viață.
Marginile lumii ca să simtă,
să se-ntoarcă toate cu credință
și să Ți se-nchine-ntru dreptate
păgânii toți și limbi[4] de departe.
Și ei își vor părăsi păgânia,
căci a Ta e, Doamne,-mpărăția.
Și vei împărăți peste limbi păgâne,
îmblânzind, cu a Ta pâine[5],
pe boierii lumii, fără gâlceavă,
[ca] să se roage,-n sațiu să mănânce [cu zăbavă].
Și când Te vei arăta degrabă,
pe cei din țărână să-i ridici în slavă,
dinaintea Ta, să Ți se-nchine,
când le vei da plata cum se cuvine.
Și atunci, Doamne, în primejdie,
sufletul meu să Te aibă nădejde,
că pe Tine, Doamne, Te am viață,
sufletului meu trai cu dulceață,
și celor pe care i-ai dat în lume sămânță[6]
[ca] să-Ți slujească cu multă credință.
Și neamul care pe urmă vine
să dea veste, Doamne, de la Tine,
să-ți mărturisească dreptatea
neamul[7] ce se naște-n toată partea,
să mărturisească despre ce-a făcut Domnul,
[despre] bunătatea Sa peste tot omul.


[1] Cu toată seminția, cu tot neamul său.

[2] Seminția lui Israil.

[3] De oameni credincioși.

[4] Neamuri.

[5] Cu mila Ta și cu sfintele dogme creștinești.

[6] Seminție sfântă, popor sfânt.

[7] Neamul creștin.

Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-72)

Dumnezeu[le], Dumnezeu[l] meu, Sfinte,
cercetează și îmi ia aminte!
Prin ce lucru îmi alungi departe
ajutorul de la greutate?
Departe sunt de mântuire
graiurile ce [le]-am zis fără socotire.
Ziua voi striga către Tine, Dumnezeu[le] Sfinte,
[dar] nu mă vei asculta, nici [vei lua] aminte.
Și [în vreme de] noapte să nu mi să țină
strigarea mea ca străină.
Că dintr-a Ta sfântă locuință
lui Israil ești scăpare-n credință.
[Stră]moșilor noștri Tu le-ai fost nădejde
și Tu îi mântuiai din primejdie.
Spre Tine strigau din greutate[1]
și se mântuiau cu bunătate.
Nădejdea le-a fost toată spre Tine
și n-au pățit niciodată rușine.
Dar eu ce sunt, Dumnezeu[le] Sfinte?
Că om nu sunt, să îmi iei aminte,
ci sunt un vierme și fără de treabă,
ca omida care e cea mai slabă.
Și-ntre oameni încă sunt de ocară
și mustrare tuturor [celor] din țară.
Mă batjocorește cine mă zărește,
Buze mișcă, din cap clatină [când se-oprește]:
„Zici că Domnul îți e nădejde,
acum să te scoată din primejdie
și noi să vedem de îți este cu bine,
dacă Domnul voiește cu Tine”.
Tu ești, Doamne, [Cel] ce m-ai tras din mațe[2]
și maică-mii m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân, de mi-ai fost viață,
hrană și cu sațiu de dulceață.
Din matrice[3] și din scăldătoare
și din fașă m-ai pus pe picioare
și din pântecul mamei, Doamne Sfinte,
Tu-mi ești Dumnezeu, și-Ți adu aminte[4]
[ca] de Tine să nu fiu departe,
ci-mi dă ajutor la greutate.
Că nu-i nimeni ca să-mi folosească,
afară de Tine, nici ca să mă crească.
Juncii cu taurii mă-mpresoară,
cu căscate guri, de mă omoară,
ca leii ce apucă și zbiară
cu guri rânjite, de fiară.
Și ca apa fui vărsat afară
și oasele mi se deznodară.
Inima-n pântec mi se veștejește
ca ceara când se topește.
Mi-e tăria ca oala de lut seacă,
limba de gingie lipită se-neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne, în țărâna morții
și câinii mă-nconjoară cu toții.
Cete de vicleni mă-nconjurară,
mâini, picioare îmi săpară
și oasele toate-mi numărară
și nici în seamă nu mă băgară.
Și hainele, [ca] să nu mi le strice,
și le-au împărțit fără nimic a zice.
Și pentru veșmântul dinafară
au pus cu sorții de aruncară.
Ci Tu, Doamne, să nu-mi pui departe
ajutorul Tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte
să mă sprijini, Dumnezeu[le] Sfinte!
Și sufletul meu să mi-l scoți din armă[5],
din nevoie grea, fără de seamă.
Singură născuta mea cu mine
să scape din mâini de câine.
Și să mă scoți din [a mea] smerire,
să nu sufăr îndelung chinuire.


[1] Din greutatea necazului, a primejdiei.

[2] Din pântece.

[3] Pântece, mitras.

[4] De mine.

[5] Din arma vrăjmașului. Să mă izbăvești de lovitura lui.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

Publicată în 1883, în ediția Maiorescu, poezia a fost mai întâi, în manuscrisele poetului, o odă dedicată lui Napoleon, suferind transformări succesive până la această ultimă înfățișare, a unei confesiuni în versuri, având, prin urmare, un caracter profund liric, intimist.

Ca și Glossă, stârnește admirația pentru tehnica poetică desăvârșită. Cele două, Odă (în metru antic) și Glossă, sunt capodopere ale maturității lui Eminescu, probe de rafinament poetic exemplar (mă refer la forma fixă a Glossei și la tiparul metric al strofei safice reprodus în Odă, ambele șlefuite precum sculpturile lui Michelangelo sau Brâncuși), dar și de înălțime ideatică și expresivă.

Oda rezumă în cinci strofe experiența erotică a poetului, adică ceea ce balada Luceafărului relatează, alegoric, în 98 de strofe. Iar această condensare ideatică este motivul pentru care Ion Barbu aprecia Oda mai mult decât Luceafărul, fiindcă idealul său poetic pretindea maximum de idee în minimum de expresie. Nu sunt de acord cu el. Eminescu e unic în fiecare capodoperă a sa, chiar dacă semnificațiile sunt complementare. Întinderea Luceafărului nu dăunează caracterului său enigmatic și nu mi se pare corect să punem în concurență aceste capodopere, după cum nu cântărim nici Joc secund sau Oul dogmatic în balanță cu Riga Crypto și lapona Enigel.

Primul și ultimele două versuri ale odei au căpătat valoare de maximă filosofică, fiind considerate versuri exemplare în istoria  literaturii noastre.

Nichita Stănescu exemplifica mereu prin versul întâi, „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, ideea sa de „poezie metalingvistică” (care presupune a construi marea poezie fără a mai folosi niciunul din mijloacele poeziei). Într-adevăr, tipul de expresivitate este înalt-filosofică și enigmatică prin sine însăși, nu prin apelul la tropi, la figuri de stil.

În prima strofă, Eminescu își creionează „portretul artistului de tinerețe” (cum zice Bușulenga, împrumutând titlul celebrului roman al lui James Joyce). Este portretul poetului romantic de geniu, „pururi tânăr”, încrezător în „steaua singurătății” sale, a unicității sale. Eminescu a fost un geniu precoce și a avut dintotdeauna această conștiință. La 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea” (La Bucovina). Când nu concepuse încă nicio poezie genială, nicio operă fundamentală…

De asemenea, „pururi tânăr, înfășurat în manta-mi” amintește de portretul Luceafărului, mai precis de cele două metamorfozări ale lui Hyperion, în înger și demon, când acesta se înfățișează purtând „un vânăt giulgi” și, respectiv, „un negru giulgi”.

„Steaua singurătății” însăși este un corespondent al Luceafărului.

Îndrăgostirea se insinuează în existența sa ca o „suferință dureros de dulce”, iar experiența erotică a însemnat pentru el – într-o expresie concentrată – a bea până la fund paharul acestei suferințe: „pân-în fund băui voluptatea morții/ Nendurătoare”. Imaginea face aluzie la suferința hristică din grădina Ghetsimani (și se adaugă portretului său ca tânăr înveșmântat în giulgiu sau în mantie…): poetul a gustat și el din paharul morții, fără a exista identitate de cauze. Eminescu se referă la otrava acestui pahar, la durerile cumplite ale morții.

Eminescu și-a asumat numai modele absolute: Hristos, pentru sine (Care ar trebui să fie, de fapt, model pentru orice creștin/ hristian) și Maica Domnului pentru femeia pe care și-o dorea parteneră de viață, salvatoare a credinței sale și susținătoare a universului său interior (și care, iarăși, într-adevăr, ar trebui să fie exemplul cel mai înalt pentru orice femeie creștină). A-ți asuma aceste modele reclamă multă ardoare a credinței, nu identificare cu ele din superbie luciferică. Cel puțin aici, în opera lui Eminescu, nu este cazul…

Dramatismul relatării este subliniat, în strofa a treia, prin amintirea lui Nessus și Hercul, eroi mitologici (din mitologia clasică greacă) care au murit în chinuri, prin ardere și otrăvire, înșelați fiind de o femeie. Torturile suferite de Nessus și Hercul sunt compatibile cu chinurile din Hades, cu chinurile Iadului adică.

Sugestia este, deci, aceea a unei insuportabile torturi interioare, a unor turmentări lăuntrice care au produs un incendiu sufletesc ce nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.

Dramatic este faptul că „al meu propriu vis” a devenit combustie lăuntrică, mistuire inexprimabilă, insuportabilă.

„Al meu propriu vis” s-a transformat în „al meu propriu rug”. Un deceniu mai devreme, într-o altă poezie, Eminescu scria: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (Sara pe deal). Din nefericire, para aceea care părea a nu mistui, ci a produce fericire, s-a schimbat în rug, visul de iubire într-o senzație de moarte lentă și chinuitoare. Dacă „para” în care ardea sufletul inițial putea părea, întrucâtva, asemenea rugului aprins care nu se mistuia, adică de esență divină, acum focul este resimțit și mărturisit fără echivoc de poet ca fiind infernal. Schimbarea este radicală, traiectoria ireversibilă.

Ca și în Luceafărul, poetul înțelege că singura salvare a lui este reînvierea din propria cenușă, „ca pasărea Phoenix” – ființă fabuloasă în mitologia antică, egipteană și greacă, convertită ulterior, în Creștinism, în simbol al lui Hristos și al Învierii.

Dacă, în Luceafărul, Părintele său și Creatorul lumii îl convinge că „tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune”, aici credința sa intimă decurge în aceeași direcție: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă”. Poetul cere, se roagă, imploră, adică, dezlipirea de focul patimii erotice, de rugul pe care și l-a aprins singur cu scânteia visului și care s-a transformat în coșmar anihilator, în ardere de sine până la cenușă. Și cred că Cel pe care Îl imploră este același Părinte ceresc.

Important este că poetul, ars de viu și chinuit jalnic, crede în putința de a reînvia luminos! De data aceasta nu mai pretinde (cum o făcea cu doar câțiva ani în urmă): „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac). Acum dorește și se roagă „să renviu luminos din el [din foc] ca/ Pasărea Phoenix”. Dorință pe care Luceafărul o atestă cu prisosință[1].

Dar redobândirea liniștii se poate face numai prin revenirea la condiția inițială, când contempla „steaua singurătății”.

„Nepăsarea tristă” față de iubită i-ar putea aduce pacea lăuntrică mult dorită. Acea nepăsare de care amintește și în Pe lângă plopii fără soț („Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar /…/ Căci azi le semeni tuturor/ La umblet și la port,/ Și te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort”).

Ocolind o referire directă la învățăturile ortodoxe, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a intuit însă adevărul și l-a exprimat cât de cât corect:

„Sintagma aceasta vocativă, nepăsare tristă, are valoarea nu a indiferenței, ci a unei spirituale ieșiri din lumea arzătoare a patimilor (a unei adevărate despătimiri) […].

Dealtfel, o simetrie expresivă ni se pare a contrapune nepăsare tristă celeilalte sintagme, tot vocative, suferință… dureros de dulce. Aceasta introdusese moartea ne-ndurătoare, aceea era invocată pentru ca eroul să poată muri liniștit. Una l-a pierdut cu esența ei de durere ascunsă în iluzia dulceții, cealaltă îl va salva cu esența ei de liniște voalată în tristețe. Ca în pildele biblice sau în înțelepciunile populare tradiționale [înțelepciunea populară derivă din pildele biblice, dar Bușulenga încerca să atenueze efectul referirii la Biblie], ceea ce pare dulce este în realitate amar, ceea ce pare amar e dulce. […]

Numai optând pentru aparent trista despătimire va ieși eroul din chinul arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice”[2].

Cum spuneam, formulările de un lirism neobișnuit (deși lipsesc din ele mărcile stilistice ale poeziei), „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” și „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă” au rămas ca adevărate refrene în poezia românească, ca o filosofie de viață concentrată.

De fapt, deși moartea ca dorință de liniște, de „repaos” și de atingere a veșniciei e omniprezentă în opera lui Eminescu, aici avem singura mărturie poetică a cutremurului interior al poetului în fața acestei realități care are două fețe (consecutive): spirituală și biologică/ trupească. Iar moartea pe care declară poetul că a ajuns să o învețe este, pe de-o parte, cea prin păcat, iar pe de altă parte cea a ascezei, a apathiei (a nepătimirii), pe care a învățat-o pentru a se izbăvi de moartea sufletească provocată de patima erotică.

Cel ce se credea nemuritor doar prin geniul său poetic a învățat lecția smereniei, a băut „vinul umilinței” (cum zice Scriptura, Ps. 59, 5, cf. aici), „pân-în fund”.


[1] Puteți revedea comentariul meu:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/12/luceafarul-2/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/20/luceafarul-4/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/27/luceafarul-6/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/10/luceafarul-11/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/16/luceafarul-14/.

Sau aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/.

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 230.

Psalmul al 20-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, împăratul, cu a Ta putere,
se bucură foarte, într-a Ta mângâiere.
I-ai dat ce-i dorește inima și-i cere
și-n câte se roagă nu-l lași în scădere.
L-ai întâmpinat cu dar și cu bine,
spor de bunătate i-ai dat, cum se cuvine.
I-ai pus pe cap de cinste cunună
cu podoabe scumpe, s-aibă voie bună.
A cerut de la Tine viața-i să sporească
și i-ai dat lungi zile, în veci să trăiască.
Slava sa este mare, de-a Ta biruință,
și-ai pus peste el slavă, după cuviință.
În veci de veci îi vei da belșug, să sporească,
bună cuvântare cu dânsul să crească.
Îi vei da bucurie cu sfânta Ta față,
să se veselească în trai cu dulceață.
Căci împăratului nostru îi este Domnul nădejde,
Care-i trimite milă de sus, în primejdie.
Pe cei ce-Ți țin pizmă și-i fac țării tulburare [multă]
să-i ajungă, Doamne, mâna Ta cea sfântă,
să n-aibă scăpare din sfânta Ta dreaptă,
să le faci după vina lor și să le dai plată.
Să-i pui [pe ei] ca pe cuptorul ce arde cu pară,
în vremea [arătării] feței Tale, când vei veni în țară.
Domnul îi va urgisi într-a lor tulburare
și le va da focul să-i soarbă-n grăbire.
[Odată] cu roada lor, toată sămânța le vei pierde,
să nu [mai] fie-n[tre] oameni, să se mai dezmierde.
Căci și-au pornit răutatea asupra Ta, să-Ți strice,
[dar] sfatul ce l-au cugetat nu pot să-l ridice[1].
Și îi vei pune ca țintă, de-i vei bate-n față,
[pentru] ce-au agonisit [2], după vină să-și ia plată.
Ivește-Te, Doamne, de Te înalță-n tărie,
să-Ți cântăm puterea în sfânta Ta milă [, cu bucurie]!


[1] Să-l împlinească.

[2] Pentru ce-au agonisit cu nedreptate.

Istoria literaturii române (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Antim Ivireanul: lirismul interior și motivațiile unei viziuni poetice asupra universului / 5 – 13 /

Universul Didahiilor și unicitatea personalistă a universului / 14 – 308 /

Alegoria, portretul și tabloul ca măiestrii artistice definitorii pentru opera omiletică a lui Antim / 14 – 34 /

Portretul alegoric în etape și despre ipostazierea frumuseții interioare / 35 – 61 /

Iconografia lumii și motivația teologico-filosofică a veleităților poetice și plastice ale lui Antim / 62 – 90/

Motivul mării și realizarea tabloului la Antim / 91 – 144 /

Cuvânt la Nașterea Domnului sau cascadele poeziei / 145 – 181 /

Lumea ca lumină și podoabă. Tabloul cosmic / 182 – 243 /

Transfigurarea întru cuvânt: cuvântul-lumină și lumina cuvântului / 244 – 285 /

„Ospățul vorbelor”: literatura ca paradis / 286 – 308/

Antim Ivireanul și idealul purificării spiritual-morale a omului / 309 – 330 /

Condiția umană și lupta cu păcatul / 309 – 330 /

Sfântul Antim Ivireanul: imnul în proză / 331 – 362/

Tentația originalității și chiar a unicității / 331 – 335/

Problema originalității didahiilor / 335 – 337 /

Caracterul particular al tiparului retoric antimian / 337 – 362 /

Teologie și poezie la Sfântul Antim Ivireanul și Dimitrie Cantemir / 363 – 397 /

Semnături / 398 – 401 /

Psalmul al 19-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Domnul să te-asculte-n zi de greutate,
să te sprijine în scut de bunătate,
Domnul lui Iacov cu sfântul Său nume,
și să-ți folosească în viața de lume!
De la locul cel sfânt ție să-ți trimită [ajutor],
din Sion să-ți vină multă folosință [cu spor]!
Darurile tale să le pomenească
și-a ta jertfă-ntreagă să o-mbogățească!
Și ca să-ți dea Domnul inimii ce-ți place,
toată sfătuirea să-ți umple de pace!
Pentru-a ta izbândă să ne pară bine
și să fie Domnul Dumnezeu cu tine!
Numele Lui cel sfânt să ne fie fală,
de pizmaș să nu avem nicio sfială!
Pentru ce te vei ruga, Domnul să-ți trimită
cu mână îndurată de bună priință!
Am cunoscut astăzi că Domnul ajută
unsului Său cu putere multă,
că-i aude Domnul din sfânta Sa slavă
ruga cu care se roagă, fără de zăbavă,
dându-i biruință la loc de năvală,
cu sfânta Sa dreaptă, fără de sminteală.
În cai, în căruțe să aibă ei nădejde,
limbile, păgânii cei fără de lege.
Noi să dăm chiot [în fața lor] cu preasfântul nume
al Domnului nostru, să răsune-n lume.
Că se poticniră de se răsturnară
toți pizmașii noștri, călări și din care.
Iar noi, creștinii, stăm fără cădere,
c-am făcut izbândă cu a Ta putere.
Dăruiește, Doamne, a Ta bunătate,
să ne trăiască Domnul[1], și-i dă sănătate!
Și pe noi ne-ascultă când Te vom ruga-Te
la zi de nevoie, într-a Ta bunătate!


[1] Voievodul.

Psalmul al 18-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cerurile spun fără-ncetare
de slava Ta, Doamne, de cea mare,
și de facerea mâinilor Tale sfinte
tăria dă tuturor veste-nainte.
Zi de zi cuvântul izvorăște
și noaptea din noapte gând vestește,
[în]cât nu sunt graiuri să se ascundă
sau cuvinte [care] să nu-și răspundă.
Că le-au ieșit vestea în tot pământul
de[spre] ce-a grăit și-a răspuns Cuvântul,
ca să fie auzit tuturor peste țară,
să-nțeleagă marginea de-afară.
Că[ci] Și-a întins sălașul în soare,
de sclipește cu lumină mare,
ca un Mire când stă să purceadă
dintr-a Sa cămară unde șade,
făcând voie bună de drum mare
pe care va alerga ca un voinic tare
cu ieșirea din cer, de [la] răsărit,
de Se-oprește la asfințit.
Și nu-i nimeni să-I scape de boare,
să se-ascundă de El la răcoare.
Așa-i legea Domnului cea sfântă,
fără vină și fără osândă:
sufletele-ntoarce către Sine,
[spre-]a dori de Domnul, cum se cuvine.
Mărturia Ta, Dumnezeu[le] Sfinte,
[e] credincioasă, dând pruncilor minte.
Dreptățile-Ți sunt adevărate
de nu fac nimănui nedreptate
și veselesc inimă curată
din porunca Ta cea luminată
ce-ntărește ochii cu lumină
în frica Ta, Doamne, cea senină,
care peste toți vecii trăiește,
de Te cântă și Te proslăvește.
Judecățile-Ți sunt, Doamne, drepte,
adevărate și nu sunt deșarte,
ca aurul cel bun sunt dorite
și ca piatra cea scumpă iubite.
Și cu ce altceva le-aș asemăna?
Căci sunt mai dulci și decât mierea.
Pentru-aceea robul Tău le ține,
păzindu-le-ntregi, cum se cuvine,
pentru ca să iau pe deasupra plată
din mila Ta cea nemăsurată.
Căci cine și-ar [putea] lua aminte
la greșeli, la căderi cumplite?
Și de [cele] ascunse, ce-am făcut cu greață
să mă curățești până-s în viață.
Și de cele care sunt străine
să mă aperi, Doamne, cum se cuvine,
că de nu m-ar putea învinge,
atunci aș fi [pe deplin] ferice.
Și-atunci aș fi curățit de toate
greșelile cele ce-s de moarte.
Și-ar fi atunci bine primite
ale gurii mele, Doamne, cuvinte
și inima mea mi s-ar deprinde
[a sta] pururea-nainte-Ți, luând pilde[1],
Dumnezeu[le], căci Tu mi-ești ajutorul,
Tu mi-ești, Doamne, și Izbăvitorul!


[1] Luând învățătură.