Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: psa. gianina picioruş (Page 1 of 280)

Eminescu: între modernitate și tradiție [74]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne amintim însă și alte tablouri eminesciene, în care apare lumea insectelor ca un univers mirific. Descrierile lui Eminescu sunt magnifice, mai cu seamă cele din Memento mori, dar pasaje conținând astfel de referințe sunt inserate atât în binecunoscutul final al poemului Călin (file din poveste), cât și în alte poeme, în peisaje configurate paradisiac:

Printre luncile de roze și de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,

Zidite din nălucire, din colori și din miros,
Curcubău sunt a lor aripi și oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos.

/…/

Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar și diafan țesute de painjeni de smarald.

Pe când greieri, ca orlogii, răgușit prin iarbă sună,
De pe-un vârf de arbor mândru țes în nopțile cu lună
Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,
Și cât ține podul mândru, printre pânza-i diafană,
Luna râul îl ajunge și oglinda lui cea plană
Ca-ntr-o mândră feerie strălucește vioriu. /…/

Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă,
Se ridică dintre lunce, cu-a ei cùpole de ceară
Închegate ca din umbră verde și argint topit,
Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză,
Cu coloane-nconjurate de a viței-ncolăciri. /…/

Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vie,
Struguri vineți și cu brumă poamă albă aurie,
Și albine roitoare luminoasă miere sug [etc.].

(Memento mori)

*

Copii frumoși ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, când ape lin se vaier,
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

(Fata-n grădina de aur)

Am reținut din versurile eminesciene imaginea gâzelor ca pietre prețioase și pânzăria diamantină/ prețioasă sau transparentă a aripilor și a plaselor de păianjen. Este un univers mic privit…macroscopic.

Retalierea universului mic în felul acesta nu ține însă de savoarea orientală a artei miniaturale, nici de precizia inciziei de bijutier a unui poet-faur (poeta artifex). Originea acestei concepții este patristică. Putem rezuma printr-un pasaj din prelegerile Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz) despre Dumnezeu, în care precizează ordinea creației și în care universul ființelor mici nu este deloc trecut cu vederea, subliniindu-se depășirea, în subtilitatea execuțiilor, a marilor artiști, sculptori sau pictori:

„De unde au albinele și păianjenii hărnicia și dibăcia, pentru ca albinele să-și construiască faguri și să-i lege prin celule exagonale și îmbucate una într-alta, și pentru ca stabilitatea fagurilor să se facă prin zidirea de la mijlocul lor și prin îmbinarea de unghiuri cu linii drepte și pentru ca fagurii să se facă în stupi așa de întunecoși și în plăsmuiri nevăzute; iar păinjenii să țeasă pânze cu multe ochiuri din fire atât de subțiri și aproape aeriene, întinse în unele chipuri (și acestea din începuturi nevăzute) și o casă în același timp vrednică de cinste și loc de vânătoare a ființelor mai slabe, în vederea hranei?

Ce Euclide a imitat aceasta, făcând speculații asupra unor linii inexistente și obosindu-se în demonstrații? Care Palamede, în tacticile lui, a imitat mișcările și formațiile cocorilor, după cum se spune, și obișnuințele lor de a se mișca în ordine și în zboruri variate? Ce Fidii și Zeuxizi și Polygnoți și Parrhași și Aglaofoniți au putut să le imite, ei care știu să picteze și să sculpteze frumosul cu o superioritate neîntrecută?

Ce horă armonioasă a lui Daidalos din Cnossos, care s-a trudit jucând pentru o mireasă, spre prisosirea frumuseții, sau ce labirint din Creta, greu de ieșit din el și greu de descurcat, ca să vorbesc ca poeții, și care adesea se întâlnește cu sineși în sofismele artei? Și trec sub tăcere depozitele de provizii ale furnicilor și paznicii lor și tezaurul de hrană corespunzător vremii și celelalte lucruri pe care le știm că se povestesc despre călătoriile și despre conducătorii lor și despre buna orânduire din faptele lor”[1].

Ne răsună evocator în urechi: „Vezi băjenii de albine,/ Armii grele de furnici” (Povestea codrului). Sau: „statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare! De ar avè cărți, jurnale, universități, ai vedè pe literați făcând combinații geniale asupra acestei ordine ș-ar gândi că-i făptura inteligenței, pe când vezi că nu inteligența, ci ceva mai adânc aranjează totul cu o simțire sigură, fără greș” (Cezara)[2].

Ion Pillat va dezvolta și el această temă, a superiorității universului infra-uman, în poemul Ursul lui Donici (din vol. Pe Argeș în sus): „Un fagure de miere ne este mult mai drag,/ Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi:/ Un fagure din care lumina zilei sugi /…/ Oricât ar fi de moale, mătăsuri și covoare/ Nu sunt ca iarba verde în răsărit de soare,/ Când raza e arcușul ce-atinge într-o doară/ Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară”… etc.

Observând descrierile feerice și semnificațiile creaționiste la Eminescu, sesizăm că nu puține sunt versurile în care recursul la universul mărunt fundamentează atmosfera paradisiacă, impresia de basm: „Ea trecea prin frunza-n freamăt/ Și prin murmur de albine” (Făt-Frumos din tei), „S-adun flori în șezătoare/ De painjen tort să rumpă,/ Și anină-n haina nopții/ Boabe mari de piatră scumpă” (Crăiasa din povești) etc.

În finalul poemului Călin (file din poveste) avem o lume mare într-o lume mică, un univers uman reprodus la scară miniaturală, de dimensiunea insectelor, însă finalitatea nu este ludică, pentru că și oamenii, priviți din planul lui Dumnezeu – „în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici” –, la rândul lor, „Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare /…/ muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” (Scrisoarea I).

Această precizare urmează imediat după imagini-le poetice ale cosmogenezei, după ce „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”. Corespondența este mai mult decât clară. De aceea am atras atenția că universul minor nu este deloc de neglijat în configurarea imaginii cosmice eminesciene, ordonate foarte strict în ierarhii, dimpotrivă, el poate să ne lămurească asupra concepției poetului.

Aceeași consecuție se vede și în Călin…, unde, după tabloul „pădurii de argint” urmează imaginea tipologic-primordială a „cuibarului rotind de ape, peste care luna zace” și imediat: „Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ Umplu aerul văratec de mireasmă și răcoare/ A popoarelor de muște sărbători murmuitoare”.

Universul mărunt poate sta în vecinătatea universului mare pentru că, fiind ambele creația aceluiași Dumnezeu, dimensiunile sunt lipsite de importanță.

Luna – stând, semnificativ, pe cuibar de ape – și roiurile de albine reprezintă, pentru Eminescu, o singură imagine, neîntreruptă, a cosmosului. Un Creator unic creează un univers unic. Cu mâna lui Dumnezeu sunt „lucrate” toate, cum remarcam la Dosoftei, fără deosebire, atât cerul, cât și pământul, oceanul sau omul.

Nu există discontinuitate, din acest punct de vedere. Aici se vede unitatea cosmică care ne impresionează adesea în poezia eminesciană, de aceea izvoarele sau roiurile de albine comunică/ reflectă în aceeași măsură taina cosmogenezei, ca și răsăritul stelelor.


[1] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, traducerea din limba greacă de Pr. Gh. Tilea și Nicolae Barbu, Ed. Herald, București, f. a., p. 102-103.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 80.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 18 la Faptele Apostolilor [41]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

Menționează cauza înfățișării sale (îngerești). (Recapitulare 7, 54 – 8, 2).

Dar el, fiind plin de Duhul Sfânt, a privit întru cer și a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus șezând la dreapta lui Dumnezeu. Și când el a zis: văd cerurile deschise, atunci și-au astupat urechile și s-au repezit într-un suflet asupra lui (7, 55-57).

Și în ce sens merită acuzare aceste lucruri? Asupra lui, a omului care a lucrat asemenea minuni, omul care i-a copleșit în cuvânt, omul care poate să țină o asemenea cuvântare. Ca și cum ar fi pus mâna pe singurul lucru pe care îl doreau, îndată au dat câmp liber de acțiune furiei lor.

Iar martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul (7, 58). Vedeți cum povestește deosebit cele privitoare la Pavel, pentru a vă arăta că puterea care a lucrat în el a fost a lui Dumnezeu. Dar după toate aceste lucruri, nu numai că el nu a crezut, ci L-a urmărit pe El cu mii de mâini. Căci de aceea zice: Iar Saul consimțea la uciderea lui (8, 1).

Iar acest binecuvântat bărbat nu doar că se roagă, ci o face cu râvnă: îngenunchind.

Luați aminte la moartea sa dumnezeiască! Numai Dumnezeu a îngăduit sufletului să rămână în el atât timp încât să poată să-și rostească rugăciunile. Și zicând aceasta, a adormit (7, 60).

Și toți s-au împrăștiat în afară, în ținuturile Iudeii și ale Samariei (8, 1).

Și acum, fără remușcări, au avut relații cu Samaria, deși li se spusese: Să nu mergeți pe calea neamurilor și în vreo cetate a samarinenilor să nu intrați (Mt. 10, 5).

În afară de Apostoli (8, 1), zice, în acest fel dorind, de asemenea, să îi câștige pe evrei – dar să nu părăsească cetatea – și să fie [acesta] mijlocul de a-i însufleți și pe alții spre îndrăzneală.

Iar Saul nimicea Biserica, intrând în fiecare casă și trăgând bărbați și femei, îi preda temniței (8, 3). Mare era înverșunarea/ turbarea lui, fiindcă era singur și intra până și în case, căci într-adevăr era gata să-și dea și viața pentru Lege.

Trăgând, zice, bărbați și femei.

Observați atât încrederea [lui în faptul că face un lucru bun], cât și violența și înverșunarea. Pe toți care au căzut în mâinile sale i-a supus la tot felul de cazne. Căci în urma uciderii de curând, devenise mai îndrăzneț.

De aceea, cei care s-au risipit în afară, au mers pretutindeni, propovăduind cuvântul.

Apoi Filip s-a coborât în cetatea Samariei și le-a propovăduit lor pe Hristos. Și poporul, într-un suflet, a luat aminte la cele pe care le spunea Filip, ascultând și văzând minunile pe care le făcea.

Căci duhurile necurate, strigând cu glas mare, ieșeau din mulți care erau posedați și mulți care erau paralitici și schilozi se vindecau.

Și era mare bucurie în cetate. Dar era acolo un bărbat, pe nume Simon, care mai înainte era făcând vrăji în cetate și fermecând[1] neamul Samariei (8, 4-9).

Vedeți o altă încercare, aceasta cu Simon.

Zicând despre sine, spune, că ar fi cineva mare. La care luau aminte toți, de la cel mai mic până la cel mai mare, zicând: Acest om este puterea lui Dumnezeu cea mare. Și luau aminte la el pentru că, de mult timp, îi fermeca pe ei cu vrăji.

Dar când l-au crezut pe Filip propovăduind cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu și numele lui Iisus Hristos, s-au botezat, atât bărbații cât și femeile.

Atunci chiar și Simon a crezut și, după ce a fost botezat, i-a urmat lui Filip și se uimea văzând minunile și semnele care se făceau.

Deci când Apostolii care erau la Ierusalim au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-a trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care, când s-au coborât [în Samaria], s-au rugat pentru ei, ca să primească pe Duhul Sfânt (8, 9-15).

Și (totuși) se făcuseră semne mari: cum de ei nu primiseră pe Duhul? Ei primiseră pe Duhul, adică spre iertarea păcatelor, dar pe Duhul facerii de minuni nu Îl primiseră.

Căci încă nu se pogorâse peste niciunul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci și-au pus mâinile peste ei și ei au primit pe Duhul Sfânt (8, 16-17).

Căci, pentru a vedea că aceasta era situația, și că nu primiseră pe Duhul facerii de minuni, remarcați cum, văzând urmarea, Simon a venit și a cerut [și el] aceasta.

Și văzând Simon că prin punerea mâinilor Apostolilor se dăruia Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând:

Dați-mi și mie această putere, pentru ca, pe oricine mi-aș pune mâinile, să primească Duhul Sfânt (8, 18-19).

Prigoana, zici tu, s-a întărit. Este adevărat, dar, în același timp, oamenilor care au fost mai înainte posedați (de puterile vrăjmașe) le-a adus eliberarea. Căci a împlântat minunile ca pe o cetate, în inima ținutului vrăjmașilor.


[1] Cu sensul: făcând farmece.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [46]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Crocodilul este curios să afle care sunt motivele dușmăniei între Hameleon și Inorog, iar povestea care urmează, a Hameleonului, este un adevărat basm:

părintele mieu era Apariu,
carile în toate dzilele
apă de la fântânele de singe[1]
a aduce obiciuit era.

După ce și eu mai la vârstă am sosit
și cofa în mână a râdica,
apa din fântână a scoate
și coromâsla pre umere a purta
a putea
am început,
cu tată-mieu împreună
adese fântânele cele de singe
la rădăcinele Munților Vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

 Munții aceștea, departe,
în țara ce să cheamă Pizma,
să află, despre partea răsăritului,
pre marginea ocheanului în sus,
spre crivăț, și în gios,
spre amiadzădzi, în lung și în lat
atâta de mult să trag,
cât cei ce nepărăsit
drumul carile pre la rădăcinele lor merge
au ținut
dzic precum până
la ocheanul apusului ocolesc
și ca un zid în giur împregiur
toată rătundzala pământului îngrădesc.

 Așe, noi dară pentru trasul apii
adese la acei munți mărgând
și din care izvor apa mai cruntă
și fierbinte ar fi ispitind
(căci apa aceia cu fierbinteala,
iară nu cu răceala
setea stâmpără),
odată în vârvul unui munte prea înalt ne-am urcat,
în vârvul a căruia un puț prea adânc
și mai să dzic fără fund
am aflat.

Din gura puțului ciutura
cu hârzobul slobodzind,
după ce cât era funia de lungă au mărs,
după ce învălitorile ca petelor
și încingătorile mijlocelor
la capete am adaos,
cu mare nevoie de fundul puțului agiungând,
precum de o umedzală ciutura
să fim împlut am simțit.

 Iară după ce vasul afară scoasem,
vădzum că nu umedzală roșie,
ce albă era, din carea, gustând,
precum adevărat lapte ieste am cunoscut.
Și îndată, precum muntele cela ce lapte izvorește
să fie ne-am adus aminte[2].

Tatăl Hameleonului, Apariul, descântă acest lapte, care devine astfel o ființă vie:

 Laptele, după descântec,
îndată a să închega
și mădularele unul de altul a să lega
începură.

După aceia vinele
preste oase întindzându-să,
toate părțile trupului a să clăti
și supțirea peste dânsele pelicioară a să lipi
vădzum.

 Și așe, îndată o ficioară ghizdavă
și frumoasă denainte-ne în picioare stătea,
carea cu ochii sigeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu fața singe vărsa,
cu budzele inima spintica,
cu mijlocul viața curma,
cu statul morții râdica,
cu cuvântul dzilele în cumpănă măsura,
cu răspunsul sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinții
toată frumsețe biruia
și covârsiia[3].

Hameleonul se îndrăgostește de această făptură închegată din lapte, prin vraja Apariului. Și tot printr-un descântec se îndrăgostește și aceasta de Hameleon, devenind soția lui.

Numai că această ființă,

din lapte născută fiind,
din fire starpă a fi
firea au lăsat-o,
nici pântecele ei spre zămislirea simențiii
locuri ș-au gătat. /…/

 Iară a doa dzi părintele mieu,
din somn deșteptându-mă,
dzisă: „Eu în dzile bătrân și la ani învechit
sint,
o, fiiule, ce cuvintele mele pomenește.

Între a lumii jigănii Inorogul să află
carile în vârvul cornului mare vârtute poartă
și împotriva a toată pătimirea putere are.
Deci, vreodânăoară cu dânsul a te împreuna
de ți să va tâmpla,
pre cât vii putea
în prieteșugul lui vârtos a te lega
silește, că el numai pântecele Biruinței
spre roada simențiii neamului tău
a deșchide poate”[4].

Hameleonul susține că l-a ispitit pe Inorog ca să se atingă de soția lui, Biruința, dar „el Dianii, și nu Afroditii, să fie închinat/ apofasisticos [în mod tainic] mi-au răspuns”[5].

Aceasta este explicația Hameleonului, în fața Crocodilului, pentru dușmănia pe care i-o purta Inorogului, ceea ce autorul califică drept… „basnă”. După care se suie din nou în munte, la întâlnirea cu Inorogul, însă acesta îl anunță că „de la buni priietini la ureche mi-au vinit/ precum crocodilul la țărmurile apei/ să fie păzind”[6].

Hameleonul se jură că nu există niciun pericol, dar este tulburat pentru că planul secret fusese în parte divulgat:

Aședară, Hameleonul întorcându-să,
în cale gândurile cele fără cale
procitiia
și de pomenirea străjii crocodilului
nu puțină întristare simțiia,
ce ca valurile țărmurii
una după alta
chitelele [gândurile] inima îi izbiia
,
socotind precum silța [capcana]
i s-au vadit
și lațul i s-au descoperit[7].

Hotărât lucru: Cantemir a contemplat marea îndelung!


[1] Cantemir folosește aici termenul fântână ca Dosoftei, cu sensul de izvor.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 279-280.

[3] Idem, p. 280.

[4] Idem, p. 281-282.

[5] Idem, p. 282.

[6] Idem, p. 283.

[7] Idem, p. 284.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu [10]

Minunarâ-sâ toate de dumnădzăiascâ slava ta, că Svinția ta, neatinsâ de nuntâ Ficioarâ, ai luat în zgău pre Cela ce iaste Dumnădzău preste toate și ai născut pre Fiiul cel fără de a[n]i ce dăruiaște pace tuturor cărora [celor care] te cântâ.

Calea ce-ai născut a vieții [ceea ce ai născut Calea vieții], bucură-te, în tot [întru totul] fără prihanâ, de potopul păcatelor ce-ai mântuit lumea [ceea ce ai mântuit lumea de potopul păcatelor]! Bucură-te, dumnădzăiascâ Mireasâ, audzâre și grăire strașnicâ! Bucură-te, vasul Despuitoriului [Stăpânului] lumii!

Puteare și tărie oamenilor, bucură-te Curatâ, locul cel de svinție slăvii [lui Dumnezeu], omorâciunea iadului, cămarâ de nuntâ cu totul luminatâ! Bucură-te, Îngerilor veselie, bucură-te agiutoriul cu credință celora ce țî sâ roagâ!

De foc închipuitâ carâtâ [caleașcă în chip de foc] a Cuvântului, bucură-te, Despuitoare, însufletatul [însuflețitule] Rai, pomul în mijloc având pre Domnul, a Căruia îndulcire face viațâ, cu credință cărora să priceștuiesc [se împărtășesc], ce sânt supt putregiune căzuț[i].

Întăriț[i] cu putearea ta, cu credințâ strigâm ție: bucură-te, cetate a tuturor împăratului slăvite și vreadnice de audzât, de carea s-au grăit la vedeare, muntele netăiat! Bucură-te adâncime nemăsuratâ!

Desfătat sălaș Cuvântului, bucură-te Curatâ, scoicâ dumnădzăescului mărgăritar ce ai scos! Bucură-te întru tot[ul] minunatâ, tuturor spre Dumnădzău împăcare, celora ce te fericesc, Născătoare lui Dumnădzău [, pe care te cunoaștem] pururea!

Dumnădzăiasca aceasta și-ntru tot cinstita săvărșind sărbătoare cugetătorii de Dumnădzău, a Maicii lui Dumnădzău, să sâltâm [să înălțăm] pre Cela ce S-au născut dintru dânsa, cu credințâ slăvindu-L!

Cămarâ Cuvântului ne-ntinatâ, prilejiul tuturor de dumnădzăire, bucură-te, întru tot[ul] Preacuratâ, Prorocilor răsunare! Bucură-te, Apostolilor cinstitâ cuvântare!

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [57]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a.

***

Capitolul XV

20. Sunt însă unii care cugetă că pot să se curățească prin puterea lor ca să-L contemple/ să-L vadă pe Dumnezeu și să locuiască în Dumnezeu, a căror mândrie însăși îi întinează [pe ei].

Căci nu este păcat [precum mândria] căruia să i se opună mai mult dumnezeiasca lege și întru care acel duh preamândru [superbissimus spiritus], mijlocitorul către cele mai de jos și obstrucționistul/ împiedicatorul [interclusor] către cele mai de sus, să primească mai mult dreptul ca să-i stăpânească [pe cei mândri] – numai dacă cineva evită capcanele, mergând pe altă cale.

Sau altfel, dacă se mânie în mod deschis, printr-un popor păcătos [deficientem], așa cum este interpretat Amalec, și prin această împotrivire neagă respingând trecerea într-un pământ al făgăduinței, va fi călcat/ supus de crucea lui Hristos, care a fost prefigurată de mâinile întinse ale lui Moise (Ieș. 17, 8-16).

Căci ei făgăduiesc o curățire a lor prin propriile lor puteri, pentru că [ei pretind că] unii dintre ei au putut să pătrundă cu ochiul minții mai presus de toate lucrurile create și să atingă lumina Adevărului neschimbabil [incommutabilis veritatis], chiar dacă nu e puțin lucru, în timp ce [ne] batjocoresc, [spunând că] mulți creștini, care trăiesc așadar numai prin credință, n-au putut face [aceasta].

Dar ce folos este celui mândru și căruia, prin urmare, îi e rușine să urce pe lemn[ul Crucii], să vadă mai înainte, de departe, țara de dincolo de mare [patriam transmarinam][1]?

Sau ce vătămare este, pentru un om smerit, dacă nu o poate vedea pe aceasta de la o așa de mare depărtare, venind [totuși] către ea pe acel lemn, prin care celălalt nu consideră că este demn de el a fi purtat[2]?

 *

Capitolul XVI

21. Aceștia ne învinuiesc pe noi, de asemenea, pentru că credem în învierea trupului și ar vrea ca să credem lor, mai degrabă, chiar despre aceste lucruri. Ca și cum ar fi adevărat [ceea ce susțin ei], pentru că [, zic ei,] au putut să înțeleagă firea [dumnezeiască] preaînaltă și neschimbabilă prin cele ce sunt făcute [prin creaturi] (cf. Rom. 1, 20)[3].

De aceea, [după părerea lor,] sunt de consultat [trebuie întrebați, pentru că sunt niște inițiați/ cunoscători] despre schimbarea lucrurilor mutabile sau despre șirul necontenit al veacurilor.

Așadar, este posibil, numai pentru că discută foarte întemeiat și sunt convingători prin dovezi foarte adevărate[4] [când afirmă] că toate cele temporale sunt făcute de rațiuni veșnice, pot ei să vadă [perspicere] în înseși rațiunile acestea sau să culeagă/ să adune din acestea [ex ipsis colligere] [cunoștințe despre] câte sunt speciile animalelor, care [au fost] semințele fiecăruia la început, care [este] modul creșterii, câte [se pot] a se număra pentru concepere, naștere, ani, moarte, ce mișcare [le îndeamnă] pentru a dori cele ce sunt în natura lor și pentru a fugi de cele contrare?

Toate acestea nu le-au crezut din experiența și scrierile [conscripta] altora, iar nu prin Înțelepciunea neschimbabilă, ci din istoria locurilor și a vremurilor, precum au fost?

[Și atunci] ce este mai puțin de mirare că în niciun fel nu a fost cu putință pentru ei să cunoască [vestigare] șirul mai lung al veacurilor și un scop oarecare pentru acel curs [al timpului] pe care neamul omenesc ca pe un fluviu alunecă [quo tanquam fluvio genus decurrit humanum], sau schimbarea de aici către propriul sfârșit al fiecăruia.

Căci nici istoricii n-au putut să scrie acestea despre un viitor îndepărtat pe care nimeni nu l-a experimentat și nu l-a povestit.

Și acești filosofi, care sunt mai buni decât alții în a înțelege acele rațiuni preaînalte și veșnice, s-au uitat cu uimire la ele. Altfel nu ar investiga lucruri de același fel, trecute, pe care le pot [cunoaște] istoricii, ci ar putea să cunoască mai înainte [praenoscerent] și viitorul. Căci cei care pot [aceasta], sunt numiți la ei prezicători [vates], iar la noi Profeți.


[1] Țara făgăduită, Raiul care se află dincolo de marea vieții.

[2] Se pare că erau mulți eretici sau păgâni neoplatonicieni/ plotinieni care pretindeau, în mod mincinos, că ei n-au nevoie de smerenie și de pocăință și, cu toate acestea, văd lumina Adevărului Absolut și imuabil. Împotriva acestora spune aici Sfântul Augustin că e mai bine să fii creștin smerit și să nădăjduiești toată viața că, prin credință, pocăință și fapte bune, vei ajunge să vezi și să te umpli de slava lui Dumnezeu măcar după moarte, decât să fii un înșelat pe care dracul îl umple de năluciri și care crede că trăiește extaze fără să știe ce înseamnă adevărata vedere a lui Dumnezeu.

Sfântul Augustin se exprimă astfel într-un mod asemănător cu Sfântul Siluan Athonitul. Există însă și Sfinți Părinți, ca Sfântul Simeon Noul Teolog și alții care spun că simțirea slavei dumnezeiești, prin pocăință adâncă, încă din viața aceasta, e o condiție a mântuirii.

[3] Adică foloseau învățăturile creștine pentru ca să le răstălmăcească, ca să pară că sunt posesorii unor filosofii înalte și că nu au nevoie de asceza creștinească și de smerenie.

[4] Veneau cu dovezi luate din Creștinism pentru a-și susține înșelarea. Însă dracul întotdeauna amestecă adevărul cu minciuna, pentru a face minciuna credibilă.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu [9]

O, cu totul cântatâ Maicâ, ce-ai născut decât toț[i] Svinții Cuvântul mai Svânt, priimindu-ne acest pominoc, de acmu de toate primejdile ne izbâveaște pre toț[i]. Și de munca ce iaste să fie să ne răscumper[i] pre carii strigâm ție: Alliluia!

Deșchide-voi rostul mieu și s-a împlea de Duhul cel Svânt și cuvânt voi izbucni Maicei Împăratului și m-oi arăta cu luminâ prăznuind și voi cânta bucurând[u-mă] de minunile ei.

A lui Hristos cartea cea-i [ceea ce e] svântatâ [sfințită], pecetluitâ ce ești cu Duhul Svânt, marele Arhanghel, Curatâ, vădzând, striga ție: Bucură-te, de bucurie priimitoare, prin carea a strămoașei blăstăm să va dezlega.

A lui Adam sculare, bucură-te, Ficioarâ Mireasâ dumnedzăiascâ! Iadului omorâre, bucură-te, cu totul fără prihanâ, casa a sângur Împăratul[ui]! Bucură-te, scaun de foc atoate Puternicul [al Atotputernicului]!

Rujea cea neveaștedâ [trandafirul cel neveștejit], bucură-te, sângurâ ce-ai crescut mirul cel de bun miros! Bucură-te, [ceea] ce L-ai născut [pe] mirosul cel bun a-mpăratului tuturor! Bucură-te, neispititâ de mărituș și lumii mântuințâ!

Vistearul curățâei, bucură-te, prin carea din cădearea noastrâ ne-am sculat! Bucură-te, dulce mirosâtoriu crin, credincioșii ce mirezmești [care înmiresmezi pe credincioși], tămâe cu bun miros și mirosul cel de mult preț!

Spicul marea [pe care] l-ai crescut, cel dumnedzăesc, ca o țarinâ nearatâ eavea [îl iveai]: bucură-te, însufletatâ [însuflețită] masâ, pâinea vieții ce-ai născut! Bucură-te, de apâ vie izvor nedeșertat, Despuitoare!

Văcuța vițălușul ce-ai născut, pre Cel fără prihanâ, bucură-te, credincioșilor, bucură-te mielușea ce-ai născut Mielușelul lui Dumnădzău, care rădicâ greșalele a toatâ lumea! Bucură-te, caldâ milostivire!

Mânecușul cel luminat, bucură-te, carea sângurâ pre Soarele porț[i], pre Hristos, [ceea ce ești] Luminii locaș, bucură-te c-ai destremat întunearecul și pre-ntunecațâi draci cu totul i-ai izgonit!

Bucură-te ușe sângurâ prin care Cuvântul au trecut Sângur, carea răteadzele și ușile iadului, Despuitoare, cu nașterea ta ai zdrobit! Bucură-te, dumnădzăiascâ întrare a spăsâțâlor, cu totul cântatâ!

În glasur[i] de cântece credincioșii ție cântăm, întru tot lăudatâ: bucură-te munte gras și închegat în Duhul Svânt! Bucură-te, sveașnic și năstrapâ de mannâ care porț[i], ce-ndulceaște sâmțârile credincioșilor, rugătoarea lumii! Bucură-te, curatâ Despuitoare! Bucură-te, scarâ de la pământ pre toț[i] ce-ai nălțat cu darul! Bucură-te, pod, cu adevărat ce muț[i] de la moarte pre toț[i] cătră viațâ, pre ceea [aceia] ce te cântâ!

Decât ceriul mai înnalt, bucură-te, temeiul pământului într-al tău păntece, Curatâ, fără trudâ ce L-ai purtat! Bucură-te, scoicâ de mare ce-ai mohorâțât [înroșit] plașca [mantia/ hlamida] cea dumnădzăiascâ în svânt sângele tău, a-mpăratului puterilor.

Dătătoriul legii ce-ai născut adevărat, bucură-te, Despuitoare, care fărălegile tuturor în dar le curățeaști, neștiutâ adâncime, nălțâme negrăitâ, neispititâ de nuntâ, prin carea ne-am [în]dumnădzăit.

Pre tine, ce-ai împletit ne de mân[i] împletitâ cununâ, cu cântare cuvântăm bucură-te ție, Ficioarâ, strigând [ție, ceea ce ești] ferințâ tuturor și îngrăditurâ și tărie și svântâ năzuințâ.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu [8]

Cântecul tot să-nvince, care va să să-ntindzâ, cu mulțămea multelor e[f]tineațelor tale, că aseamenea cu numărul [fără de număr] cântăr[i] și cântece de-ț[i] și aducem, Împărate Svinte, nemicâ nu săvărșim vreadnic binelui ce ne-ai dat, cărora [celor care] Îț[i] strigâm: Alliluia!

De luminâ priimitoare făclie, celor [de] la-ntunearec ivitâ, vedem pre Svinta Ficioarâ că Lumina ceaea ce nu-i din lucru [din materie] aprindzând, înderepteadzâ cătră cunoștința dumnădzăiascâ pre toț[i], cu zarea mintea luminând, iară cu strigarea [este] cinstitâ cu aceastea:

Bucură-te, radzâ cugetatului Soare!
Bucură-te, lucoare nescăpătatei lumini!
Bucură-te, fulgerule, ce luminedzi sufletele!
Bucură-te, tunul [tunetul] ce îngrozăști pizmașii!
Bucură-te, că răsari strălucoarea cea cu multâ luminâ!
Bucură-te, că izvorești părăul cel mult curătoriu [curgător]!
Bucură-te, că zugrăvești [închipuiești] chipul scăldătoarei [botezului]!
Bucură-te, că tai necurățâea păcatului!
Bucură-te, feredeu [baie] care speli [con]știința!
Bucură-te, păharul ce [a]measteci desfătare!
Bucură-te, mirosul de mireazmâ lui Hristos!
Bucură-te, de viața cea ascunsâ-ndulcire!
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

Darul cel bun vrând să dea datoriilor de demult, Dezlegătorul datoriilor a tuturor oamenilor venit-au cu Sine cătră cei depărtaț[i] de la darul Svinții Sale și, rumpând zapisul, aude de la toț[i] așea: Alliluia!

Cântând [pe] Născutul Svinții tale, te lăudăm toț[i] ca [pe] o besearicâ însufletatâ [însuflețită/ vie], Născătoarea lui Dumnădzău, că-ntr-a Svinții tale pântece S-au sălășluit Cela ce țâne toate în mânâ, Domnul, [Care] te-au svințit, te-au proslăvit [și] au învățat să-ț[i] strige toț[i]:

Bucură-te, cortul lui Dumnădzău și Cuvântului!
Bucură-te, decât svânta svintelor mai mare!
Bucură-te, raclâ poleit[ă] cu Duhul Svânt!
Bucură-te, visteariu de viață nedeșertat!
Bucură-te, cinstită diadâmâ [diademă] a-mpăraț[ilor] blagocestiv[i]!
Bucură-te, lauda cea de cinstite a preuț[i] cu bunâ stidințâ!
Bucură-te, a Besâricii turnul cel neclătit [neclătinat]!
Bucură-te, a-mpărațâei zidiul cel neoborât!
Bucură-te, că pentru Svinția ta să rădicâ biruințele!
Bucură-te, că pentru Svinția ta pizmașii să omoarâ!
Bucură-te, a trupului mieu sănătate!
Bucură-te, a sufletului mieu spăsenie!
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

Page 1 of 280

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén