Despre Esenin

Părintele Dorin mi-a trimis recent câteva volume din Esenin în pdf și am recitit mai multe poeme. Am regăsit în el pe romanticul îndrăgostit de natura cosmică și de natura umană autentică, de ființa curată, pură, cinstită, de omul smerit și sărman, și compătimitor totodată cu toată făptura suferindă. Frate cu Nicolae Labiș, după spiritul versurilor și după unele detalii ale vieții.

Iar compătimirea profundă, dragostea și sinceritatea îl fac să se apropie mult de Creștinism, în ciuda vieții rebele și a ideologiei de stânga afișate. Multe poeme ar putea face parte dintr-o culegere de poezii creștine, ortodoxe, descriind autentica Rusie, atât cu oamenii ei falși și nemiloși, cât și cu cei profund credincioși, cu profiluri autentice de Sfinți. Un adevărat „poet al satului”, așa cum Coșbuc nu a fost niciodată la noi (sau eu nu l-am simțit în felul acesta, ci mult mai artificial în atitudine).

Dacă ar fi trăit la noi, ar fi descris realități asemănătoare. Atent la detalii umane, nu la ideologii literare, deși ar fi putut fi caracterizat la noi ca romantic-modern în limbaj și tradiționalist în viziune și atitudine.

S-a sinucis din păcate la 30 de ani (în 1925), după o viață zbuciumată.

Dar poeziile lui rămân. Și în una dintre ele îl arată pe Sfântul Ierarh Nicolaos (numit Micola sau Micolai, în popor), peregrinând prin țară și ajutându-i pe oameni (poemul Micola, din vol. Ceaslovul satelor[1]):

Cu opincile de scoarță,
Cușmă-având un nor bălai,
Printre sate și cătune
Trece bunul Micolai.

Traista-i spânzură pe spate,
Prinsă-ntr-un toiag sărman,
Dar el cântă cu glas molcom
Psalmii de la Iordan.

Suferință, scârbă, patimi,
Îndărăt se șterg, și pier,
Și ca zorii cei de ziuă
Mari cupole ard pe cer.

Moțăie un rând de sălcii
Supărate și surori,
Și le-atârnă-n jos mătănii
Crengile cu mâțișori.

De pe fruntea lui Micola
Stropi de mir picură rar.
„Hei, pădure jucăușă,
Ocrotește-l pe drumar“.

2

Împrejur pădurea-i mare,
Brazi, mesteceni tinerei,
Iar prin iarba-nrourată
Joacă roiuri de scântei.

Umbra unui nor despică
Dealul verde-n două părți…
Și Micola-și moaie fața-n
Spuma albă de pe bălți:

Un mesteacăn zvelt își lasă
O crenguță mai în jos
Și se șterge cuviosul
Cu acel ștergar pufos.

Apoi merge iar pe sate
Și pustii nemărginiri:
„Călător din altă lume,
Eu mă duc spre mănăstiri“.

Fum de smirnă-i pe secară,
Abur vânăt pe fânaț.
„M-oi ruga de sănătatea
Pravoslavnicilor frați“.

3

Și tot merge lin pe drumuri,
Unde e chemat la greu.
Dumnezeu cu nori în barbă
Ține sfat cu el mereu.

Și din jilț grăiește Domnul,
Prin fereastra de la rai:
„Bate țara cea rusească,
Smerit roabe Micolai.

Ocrotește-acol’ pe slabul,
Pe muncit și pătimaș.
Roagă-te de biruință
Și de bietul lor sălaș“.

Merge deci prin făgădaie,
Predicând către norod:
„Fraților, eu viu cu pace,
De-ncercări să vă slobod.

La drum drept au să vă mâie
Traista și toiagul meu.
Strângeți, ca-n hambar secara
Mila de la Dumnezeu“.

4

Toamna dete foc pădurii,
Totu-i ars de para ei.
Chemă fiarele Micola
Și le dă din poală mei.

„Păsăruici, vă las cu bine,
Fiare, în ascunzători!
A trimis spre fata-iarnă
Voinic-codru pețitori.

Toate-au loc de mas pe lume,
Numai crapă-te, pământ!
Șerb din veac al celor sfinte,
Eu mă-ndrept spre Domnul Sfânt“.

Albă, marmora răsună
Spre grădinile cerești.
Merii-acolo-s grei de stele,
Ori de chipuri îngerești.

Luminos, Mântuitorul
Șade-n jilțul lui din rai.
„Roagă-l să ne aibă-n pază,
Cuvioase Micolai“.

5

Când se crapă-n rai de ziuă,
Maica Sfântă, din pridvor,
Zvârle spice de secară
La porumbii strânși ciopor.

„Ciuguliți voi, blânde păsări,
Spicu-i viața-n zbor focos“.
Mai frumos ca sângiorgelul,
Sfinte, roadele miros.

Brazii parcă-s lăcrămioare
Mărgelate până sus.
Pe-arături ninsoarea nopții
Așternut de in a pus.

Cu cămeșile sumese,
Ies plugarii pe vâlcea
Și-i închină lui Micola
Semănatul lor pe nea.

Și cum vara cad în iarbă
Toporiștile la prânz,
Spice fâșâie-n zăpadă,
Sub mestecenii plăpânzi.

Poate că înclinațiile gândiriștilor spre naționalizarea și „țărănizarea” Teologiei vin dinspre ruși. Ele pot avea accente duioase, autentic creștine, dar și pericolul alunecării în derizoriu și diletantism este foarte aproape…


[1] Serghei Esenin, Ceaslovul satelor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 27-31.

Traduceri patristice (vol. 6)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul

 

1. Sfântul Hilarius, Episcopul de Poitiers, Tratat despre taine, p. 5-36.

2. Sfântul Ioannis Gură de Aur, Comentariul la Faptele Apostolilor (Omiliile 21-25), p. 37-135.

3. Sfântul Cuvios Hieronymus Mărturisitorul, Fragmente din Comentarii la Profetul Isaias, p. 136-158.

4. Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor, p. 159-193.

5. Sfântul Augustinus, Episcopul de Hippo, Despre Sfânta Treime [cartea a cincea], p. 194-208.

6. Sfântul Anastasios Sinaitul, Exaimeron, p. 209-412.

7. Sfântul Anastasios Sinaitul, Întrebări și răspunsuri (1-5), p. 413-417.

Minunata lume nouă [3]

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, ediția a III-a, traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș, Ed. Polirom, 2011.

*

A avea emoții, sentimente e considerat un lucru oribil în noua societate: „Strămoșii noștri erau atât de proști și de miopi încât atunci când au apărut primii reformatori și s-au oferit să-i izbăvească de aceste emoții oribile, n-au vrut să aibă de-a face cu ei”, p. 51.

„Era altceva, pe atunci, ceva care se chema creștinism”, ibidem.

„campanie lansată împotriva Trecutului; prin închiderea muzeelor, dinamitarea monumentelor istorice (din fericire, cele mai multe dintre ele fuseseră deja distruse în cursul Războiului de Nouă Ani) și prin suprimarea tuturor cărților publicate înaintea anului 150 după Ford”, p. 56.

„Tuturor crucilor li s-au retezat capetele. Au fost transformate în T-uri. Mai era și un lucru care se numea Dumnezeu. […] Acum avem Statul Mondial. Și avem festivități de Ziua lui Ford, și Cântări comunitare, și Ritualurile solidarității”, p. 58.

„În vremurile nefericite de altădată, bătrânii renunțau, se retrăgeau, dădeau în doaga religiei, își iroseau timpul citind și chiar gândind – închipuiți-vă, gândind!”, p. 60.

Într-o lume în care nu există decât libertinaj, Bernard Marx e îndrăgostit de Lenina, care îl simpatizează, de asemenea, p. 62 ș. u.

Birouri de Propagandă, Colegiul de Inginerie Afectivă, p. 71.

Bernard Marx și Helmholtz Watson, deși din casta Alfa Plus, au ieșit diferiți de ceilalți: Bernard are anumite deficiențe trupești, dar ambii au un exces de inteligență, p. 72-73.

„Excesul mintal putea produce, pentru propriile sale scopuri, acea orbire și surzenie voită a însingurării autoimpuse, impotența artificială a ascetismului”, p. 74.

Sentimentul lui că poate face mai mult decât să fie o unealtă care să execute ce i se cere, p. 75.

„Cuvintele pot fi ca razele X, dacă le folosești așa cum trebuie, pot pătrunde în orice alt mediu. Citești și te pătrund”, p. 75-76.

„Fabrica de secreții interne și externe”, „furnicarul ca de mușuroi al mulțimii aparținând castelor inferioare”, p. 78.

Lenina se trezise o dată, în copilărie, și își dăduse seama prima dată de textele pe care le ascultau în timpul somnului, p. 79.

„Acum toată lumea e fericită”: „auziseră aceste vorbe repetate de o sută cincizeci de ori în fiecare noapte, vreme de doisprezece ani”, p. 80. Pentru că toată lumea ia tablete de „soma”, oricând simte chiar și cel mai mic gând neliniștitor, devenind imediat euforică.

„cabaretul recent inaugurat în Catedrala Westminster”, p. 80. „Dansând în ritm de five-step împreună cu celelalte patru sute de perechi de jur-împrejurul Catedralei Westminster, Lenina și Henry de fapt dănțuiau într-o altă lume – paradisul cald, multicolor și neînchipuit de prietenos al Sărbătorii Soma”, p. 82.

Precauții anticoncepționale, p. 83, pe care femeile le iau întotdeauna când au relații sexuale, pentru ca să nu mai existe reproducere pe cale naturală.

Viețile Sfinților (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul

Viața Sfântului Cuvios Iosif Imnograful [Ὁ Ὅσιος Ἰωσὴφ ὁ Ὑμνογράφος] (3 sau 4 aprilie) [4-70]

Viața Sfintei Mucenice Filotea [Φιλοθέα] de la Curtea de Argeș (7 decembrie) [71-107]

Viața Sfântului Augustinus, Arhiepiscopul de Canterbury, Apostolul Angliei (26 mai) [108-166]

Viața Sfântului Cuvios Maximos Mărturisitorul [Ὁ Ὅσιος Μάξιμος ὁ Ὁμολογητής] [21 ianuarie] [167-293]

Fusul

Poemul lui Ștefan Octavian Iosif, Fusul, la prima vedere, n-ar fi decât o rescriere a poeziei Bunica:

E liniște-n chilia bătrânei, – și-nserează…
Sub vatră țârâește un greier nestatornic.
Își leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic –,
Se-ntunecă chilia și iar se luminează,
Și-aleargă fusul spornic… 

Topită de veghere, bunica toarce, toarce,
Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută…
Și, ca purtat în umbră de-o mână nevăzută,
Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută…

Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază,
Se irosește-n aer cucernic busuiocul;
Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul,
Înstrăinatul greier sub vatră aiurează,
Schimbând întruna locul.

Și, ca-ntr-o vrajă, fusul se-nvârte și suspină…
Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…
Bunica-ngândurată zărește ca prin sită
Trecând pe dinainte-i o viață în ruină
Și-o lume părăsită…

(Fusul)

Diferențele dintre cele două poezii amintite sunt destul de subtile, dar semnificative.

„Greierul nestatornic” își leagă cântecul de „tic-tacul vechiului ornic”, fiind el însuși un ornic, ca în nuvelele lui Eminescu. Fusul, la rândul său, este un alt ornic, care numără tainic firele de lână în caier, după cum timpul toarce „lâna mută” a vremurilor care nu mai cuvântă.

E, în aceste instrumente de măsurare a scurgerii vremii, precum și în ritmul pulsatil al versurilor și în muzica lor de ape plângătoare, o vioară dureroasă a unui timp care învârte lumile cu o viteză amețitoare, amestecând ziua cu noaptea și schimbând pe negândite decorul vieții.

Clar-obscurul simbolist, sentimentele difuze, neprecizate, senzația evanescentă („bunica toarce, toarce,/ Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută… /…/ Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul /…/ Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…”) și suavitatea făpturii bunicii se îmbină aici cu discreția vieții și ascetismul singurătății: „E liniște-n chilia bătrânei /…/  Topită de veghere, bunica toarce, toarce /…/ Bunica-ngândurată /…/ Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază”… Busuiocul care „se irosește-n aer cucernic” este un alter-ego al făpturii de mireasmă a bunicii, care toarce firul vieții odată cu fusul, în timp ce „zărește ca prin sită/ Trecând pe dinainte-i o viață în ruină/ Și-o lume părăsită…”.

Ipostaza este monahală (și aici zărim geniul lui Iosif) : bătrâna cugetă nu la viața sa (sau nu numai), nu la detalii biografice, nu la pierderi personale – persoane iubite din trecut ori momente zădărnicite de eterna fugă a timpului –, ci la „o viață în ruină/ Și-o lume părăsită…”. Biografia se transformă în filosofie și teologie: procesul acesta este în centrul atenției poetului. Cine are capacitatea să treacă de la detaliile intimiste ale existenței sale la cugetări cu valoare universală, acela devine o lumânare de tămâie, ca busuiocul care își arde mireasma nesesizat. Și prin aceasta Iosif atinge idealul simbolist, acela de a reproduce în versuri ceea ce este insesizabil, nevăzut, neauzit…

Punctele de suspensie ale poeziei conțin această poveste, a evaporării treptate înspre eternitate a făpturii bătrânei care „toarce, toarce”, „topită de veghere”, pe când „se-ntunecă chilia și iar se luminează”. Chilia ei…

Nu găsim în această poezie nici măcar un singur detaliu pregnant al amintirii, care, de obicei, asigură unicitatea poeziei, valoarea ei reprezentativă pentru vocea lirică ce o exprimă. Iosif a sublimat, în acest poem, portretul bunicii din cealaltă poezie: „Cu părul nins, cu ochii mici/ Și calzi de duioșie,/ Aieve parc-o văd aici/ Icoana firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie.// Torcea, torcea, fus după fus/ Din zori și până-n sară;/ Cu furca-n brâu, cu gândul dus/ Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la țară”… (Bunica) etc.

„Frumusețea de nespus” a bătrânei e reprezentată în poemul Fusul nu doar de ipostaza ei de bunică blândă și duioasă sau de portretul idilic, torcând în costumul ei popular – de altfel, acestea ar putea părea, citite azi, simple ilustrări ale unui temperament nostalgic-paseist, care exaltă „traiul patriarhal” (Nucul). Se vede însă că poetul a regândit perspectiva sa, oferind această a doua poezie, dedicată bunicii, în care explică, de fapt, în ce constă „icoana” bunicii și frumusețea ei „de nespus”: în felul cum, „topită de veghere”, toarce „lâna mută” a firelor de gând, în „chilia” ei.

În locul memoriei afective, Iosif recuperează acum, în poezia Fusul, înălțarea eminesciană la meditația filosofico-teologică despre trecerea timpului și sensul existenței umane și universale. Poetul reușește astfel ceva unic: să reaprindă filosofarea de tip eminescian în conturul unei biografii modeste, cernând toată zgura vieții și a realității „ca prin sită” și reținând doar esența poveștii: asceza mântuirii.

Metafora centrală a poeziei este cea a caierului din care fusul stoarce „lâna mută”.

„Și mută-i gura dulce-a altor vremuri”, zisese Eminescu (Trecut-au anii).

Și, din nou, smerenia naște capodopera…

„Țara” la Sfântul Dosoftei

Sfântul Dosoftei folosește, în Psaltirea sa versificată, cuvântul „țară” cu mai multe accepțiuni: cu sensul propriu de „patrie” sau moșie străbună, cu sensul de „pământ” (semnificație etimologică, din lat. terra, terrae, pentru că în latină însemna atât patrie sau regiune, cât și pământ, în sens larg), dar și cu sensul creștin de „Rai”, atunci când vrea să indice adevărata patrie a oamenilor, cea cerească (Împărăția Cerurilor).

O excepție o constituie Palmul 87, în care Sfântul Dosoftei introduce o a patra accepțiune a termenului „țară”, mai neobișnuită: aceea de „mormânt” sau de „cimitir”:

Au doară vei face ciudese [minuni] cu morții,
Să se scoale vracii din mormânt cu toții,
Să-Ți mărturisească mila Ta cea mare,
Sfânta-Ți adevară în gropi și-n pierzare?

Au doară s-or ști-să-n tărnă-ntunecată
Minunile Tale, și-n țară uitată,
Sfânta-Ți adevară să poată-nțăleagă
Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă?

(Ps. 87, 25-32)

În original e: „Nu celor morți vei face cele minunate. Sau doctorii se vor ridica și se vor mărturisi Ție? Nu va povesti cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în pieire. Nu se vor cunoaște în întuneric minunile Tale și dreptatea Ta în ale pământului uitat” (Ps. 87, 11-13)[1].

Deși termenul „pământ” vine tot din latină (din „pavimentum”), Dosoftei a folosit și aici, traducând, ca și în alte ocazii, termenul „țară”, rezultând așadar „țară uitată” în loc de „pământ uitat”.

Aș fi putut spune că a fost o alegere întâmplătoare și că impresia de metaforă a sintagmei „țară uitată” e rezervată cititorului modern, dacă nu aș fi cercetat în amănunt Psaltirea în versuri[2] și nu aș ști prea bine că Sfântul Dosoftei nu lăsa la voia hazardului astfel de selecții, lărgind poetic orizonturile semantice ale cuvintelor, atunci când se ivea o astfel de ocazie. El a fost primul nostru creator de termeni poetici în aceeași măsură în care a fost primul creator de poezie în românește.

Uluitor este însă și următorul fapt literar: ultimul vers din fragmentul poetic citat de mine mai sus („Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă?”), nu a trecut neobservat de poeții de mai târziu, din epoca romantică!

Gheorghe Asachi scrie poezia Mormântul, în care cimitirul, pământul morților, este numit, în urma lui Dosoftei, „țară neștiută”:

„Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Și cu văl negru acopere
O țară neștiută.

A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea și bună.

A duioșiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Și în darn de plângere
Sunt țărânile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ș-o altă soartă,
De-a trece cătră liniște
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!”.

(Mormântul)

Vasile Fabian-Bob, în poemul Geografia țintirimului, dezvoltă metafora Sfântului Dosoftei, astfel:

„Este-n zona subsolară, o pacinică, mică țară
Aproape de țărmul lumii plecătoare către soare,
Unde-apoi se hotărăște [se învecinează] cu o mare-mpărăție,
Pân-acum necunoscută la hărți de geografie.

Oamenilor de aicea, numărul pururea crește,
Neci mai moare cine-o dată aici se cetățenește,
Ici se poate-n astă țară se-ntind locuri înverzite,
Printre văi și dealuri nalte cu producturi felurite,
Între care colonistul fără să va să lucreze,
Cu toată casa sa poate oricând bine să s-așeze;
Iar aerul rece, umed în astă țară străină
Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină
Roua ceriului aicea cade-n picuri mestecate
Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate.

Multe roduri puse-aicea printre dealuri și vâlcele,
Minunați sunt acești pacinici dup-a lor locuitură.
Toți sunt muți, adese însă li s-aude ș-a lor gură.
Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie,
Fiecare locuiește fără dare de chirie;
De vecini, de frați, de nume și de toate doru-i trece
Pânprejurul casei tale, iarna-i cald și vara-i rece”.

Am crezut, în trecut, că e o asemănare de viziune poetică, între cele două texte[3], explicabilă prin concepția religioasă identică (ortodoxă),  a lui Dosoftei și a lui Vasile-Fabian-Bob, însă acum îmi dau seama că este, de fapt, o preluare, din partea poeților prepașoptiști amintiți, a metaforei dosofteiene. E vorba de influență directă, la nivel literar, din punct de vedere ideatic și stilistic.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/.

Sau: https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/.

[3] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/05/20/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-52/.

Ioan Slavici și tradiția literară [3]

Relația cu trecutul literar nu se rezumă – ziceam –, așadar, la aspectul moralizator al prozei slaviciene. Dar putem foarte bine considera această înclinație spre moralizare ca un reflex literar vechi, ubicuu în scrierile cronicarilor noștri[1].  Iar pentru cei care se declară sceptici, putem indica, în romanul lui Slavici, urmele lecturilor din textele vechi. Spre exemplu, capitolul al VI-lea începe cu această reflecție a autorului:

„Norocul nu umblă târâș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale”…[2].

Metafora aceasta, a norocului cu aripi și fără picioare, care nu umblă, ci zboară, e străveche, nu-i aparține lui Slavici. Cel mai probabil, el a citit-o în poemul Viiața lumii al lui Miron Costin:

„Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul,
Anii nu pot aduce ce aduce ceasul.
Numai mâni și cu aripi, și picioare n-are,
Să nu poată sta într-un loc niciodinioare”[3].

Un alt exemplu îl constituie următoarea afirmație: „Gândul omenesc străbate într-o singură clipă și timpul, și depărtările”…[4]. Ea poate să nu rețină atenția cititorului neinteresat de veche literatură românească, dar elogiul minții e o temă binecunoscută a scrierilor noastre vechi[5]. O sinteză binevenită a acestei concepții găsim în prefața Triodului din 1798:

„Cum că iubirea de înțelepciune și de multă știință iaste la om un dar al dumnezeieștii providenții, vederat se cunoaște. Și aceasta au pus aripi minții omenești ca să zboare până la sfera cea cu mulțime de stele, și o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtățimea stelelor celor nerătăcitoare și pre cea cu puțin nu- măr însoțire a planitelor, și starea lor, ținerea, orânduiala, depărtarea, mișcările, încungiurările, întocmirea și frumusețea lor, i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte și pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară și pre cea de iarnă. Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământului cu însemnare brâne, delnițe, vârste, lățimi, lungimi și alte măsuri asemenea, au deosebit felurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit și cât nelăcuit, râuri, iazere, mări și ochianuri. Acestași minte iarăși cufundându-se cu o iscodire neliniștită până și în așternutul mării, pătrunzând și cele mai dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înotătoare, nașterea lor, creșterea și înmulțirea. Iar aici au scormonit atâte metaluri, și au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărate negoațe și au împistrit cele patru părți ale lumii cu tot felul de podoabe. N-au obosit nici acia, au zburat iarăși în văzduh ca un vultur”[6]… etc.

Slavici a formulat pe scurt, dar sursa e recognoscibilă.

O altă sentință împrumutată de la bătrânii cronicari (pe care Slavici o pune pe seama Marei) e aceasta:

„Banul, draga mamii – urmă ea – banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile”…[7].

Aici Slavici se apropie și mai mult de exprimarea aforistică a lui Miron Costin:

„…ce nu lucrează în lume avuția. Banii răscolesc împărățiile și mari cetăți le surupă [surpă], cum să dzice cu un cuvânt leșesc: Sula de aur zidiul pătrunde”[8].

Miron Costin relata, în cronica sa (Letopisețul Țării Moldovei), despre motivele trădării și uciderii lui Mihai Viteazul. Slavici adaptează pentru vremea sa cuvintele cronicarului, însă nu e greu de remarcat identitatea cugetărilor.

Înaintea lui Slavici, Cantemir remarca și el acest pasaj din cronica lui Costin: „sula de aur zidurile pătrunde și lăcomiia își vinde neamul și moșiia”[9].


[1] Am făcut câteva trimiteri, în trecut, la astfel de pasaje:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/06/expresii-cu-substrat-biblic-la-grigore-ureche/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/02/citate-din-sfanta-scriptura-la-grigore-ureche-miron-costin-si-ion-neculce/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/21/cugetari-duhovnicesti-ale-lui-miron-costin-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/24/cugetari-duhovnicesti-ale-lui-miron-costin-2/.

[2] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 48.

[3] Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 321.

[4] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 84.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/24/mistica-si-ratiune-2/.

[6] Cf. Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, București, 1968, p. 190-191.

[7] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 242.

[8] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 56.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 104.

1 2 3 314