Psalmul al 12-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Până când, Milostive, nu-Ți aduci aminte,
de mă uiți cu totul, Dumnezeule Sfinte?
Până când, Milostive, Ți-ascunzi sfânta Ta față,
de mine ticălosul, cu multă greață?
Până când îmi voi pune sfaturi în bietul suflet,
ziua dureri, și noaptea inimă-n greu cuget?
Până când se va înălța vrăjmașul [meu] cu-nvârtoșare,
de va voi să suie, să [mi] se pună-n spinare?
Ci Te milostivește, o, Dumnezeule Sfinte,
de-mi auzi sărmana rugă, sărmanele cuvinte!
Cugetul îmi sfințește, ochii[-mi] luminează
dintr-a Ta strălucire de senină rază!
Să nu adorm în somnul celei de-a doua morți,
să nu râdă vrăjmașul, să-mi zică: „Nu poți[1]!”.
Căci celor ce-mi fac scârbă și grea supărare
le-ar face bucurie să fiu întru pierzare.
Însă mila Ta cea sfântă îmi e spre virtute,
mi-e nădejde și reazim când mă apasă multe.
Mă voi bucura și-mi voi face inimă bună
pentru biruința Ta, cântând împreună[2],
dintru a Ta bunătate, pe care mi-o vei trimite,
ca să-Ți cânt sfântul nume, Dumnezeule Sfinte!


[1] Să te mântui.

[2] Cu cei credincioși.

Psalmul al 11-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Fii-mi de folos, Doamne, și mă sprijină
cu a Ta putere, de mă mântuie,
că au scăzut cei buni și se-mpuținară,
încât nu e dreptate în nicio țară!
[În] deșert către aproapele [său] tot omul grăiește
și cu-nșelăciune vrea să-l păgubească,
cu buze viclene, din inimi adânci,
grăiesc răutate și cuvânt de ceartă.
Vei pierde, Doamne, buze[le]-nșelătoare,
semeția limbii [cea] de rău grăitoare.
Se fălesc pizmașii că-și vor mări limba,
în cuvânt de ceartă, [ca] să-nmulțească scârba:
„Că buzele noastre sunt cu noi de față
[și] nu băgăm în seamă ce Dumnezeu ne-nvață”.
Vezi sărăcia [noastră], vezi suspine[le] cu jale!
La lipsiți și săraci, vezi durerile lor grele!
Acum scoală-Te pentru ei, Doamne Sfinte,
și Îți umple cu biruință sfintele[-Ți] cuvinte
și să-Ți ridici semnul cel de biruire[1]
ca să cutez cu el fără de-ndoire[2]!
Că[ci] cum e argintul lămurit cu focul,
[așa-]Ți sunt sfintele cuvinte: curate cu totul.
Tu, Doamne, ne scoate și ne socotește,
de neamul acesta în veci ne ferește!
Că-mprejurul nostru sunt gata s-alerge
cu rău necurații, cei fără de lege.
[Iar] precum e cerul mare de-nălțime
pe pământ adaugi de oameni mulțime.


[1] Sfânta Ta Cruce.

[2] Fără să mă îndoiesc în sufletul meu.

Psalmul al 10-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Către Tine, Doamne, mi-e toată nădejdea,
Cel ce mi-ești reazim tare în toată primejdia.
Să zică orice le place cei ce nu au minte,
cei ce vor să mă sperie cu-ale lor cuvinte
ca să fug la munte cu pădure deasă,
ca o vrăbiuță să rămân fără casă.
Căci, iată, păgânii arcuri au încordat,
pun săgeți în tolbă, cu lance s-au înarmat.
Și vin pe întuneric cu arcuri[le]-n mână
pentru a-i săgeta pe cei fără de vină.
Jurământul nu-și țin, hotarele le strică,
și de împăcare nu gândesc nimica.
Dar eu am pe Domnul care mă-ngrijește,
din sfânta Sa casă unde Se-odihnește.
Din sfântul Său scaun din cer caută Domnul:
cu ochii Săi cei sfinți cercetează pe tot omul.
Vede pe cel sărman și pe tot lipsitul,
Drepții și nedrepții de pe tot pământul.
Strâmbătatea, deci, cine o iubește,
acela el singur sufletul își urăște.
Căci va ploua Domnul cu iarbă pucioasă
peste cei necurați, și furtună groasă,
foc și smoală cu curgere mare:
le va trimite lațuri, pahar de pierzare.
Căci drept este Domnul, [El] dreptatea iubește,
judecăți[le] drepte fața Lui [le] privește.

Psalmul al 9-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 53-124)

Ridică-Te, Doamne, cu a Ta tărie,
să se părăsească omul de mândrie,
să judeci păgânii cu sfânta Ta față,
dătători de lege le dă și povață,
să vadă păgânii că-s oameni cu minte[1]
și să-Ți înțeleagă sfintele cuvinte.
Însă de ce, Doamne, Te-ai mutat departe
în vreme de nevoie și de greutate
și pe necuratul[2] îl lași să se laude,
de se semețește spre sărman să-l prade?
Sfatul și vorbirea ce fac necurații
întind curse și lațuri, să strice pe alții.
Dar se prind în ele cu multă durere,
altora nu strică, lor își fac scădere[3].
Că și păcătosul mult se mai fălește
în dezmierdare[4], căci [avutu]-i prisosește.
Asupriri face, și-l grăiesc de bine[5],
mânie pe Domnul cu răutatea din sine.
Și nu va căuta să-și afle [pentru suflet] folosul,
ci-n tot ceasul stă într-a sa pizmă[6] păcătosul.
Decât toți dumnezeii mai presus se urcă
și căile sale în tot ceasul [le] spurcă.
Vor lipsi din fața-i ale Tale judecăți [mărețe]
fiindcă în sfânta Ta lege nu va vrea să se-nvețe.
Iar pentru că-și va birui pe toți vrăjmașii
inima-i va zice să nu-și mute pașii[7]
din neam în neam până nu va face
peste toată lumea vrajbă și nepace.
Gura îi este plină de amărăciune,
de blestem, de hulă și de-nșelăciune,
sub limba lui este trudă și durere
și-n gândul lui poartă să facă scădere[8].
[Pe-]ascuns se așază la pânde cu bogații[9]
ca să viclenească, să nu-l prindă alții.
Cearcă să găsească vreme la-ndemână
ca să îl ucidă pe cel făr’ de vină.
Și cu ochii lacomi spre sărman privește,
ca un leu în curte într-ascuns pândește,
se tupilează ca să apuce și să rănească,
pe sărman să-l prindă-n laț și să-l smerească.
Dar fără de veste îi va veni poticnire,
cu grea cădere și degrabă cu lovire.
Când îi va părea lui că a făcut izbândă,
de-a stăpânit pe sărmani, îi va veni osândă.
Inima-i grăiește precum [lui] îi place
căci îndelung rabdă Dumnezeu și tace.
Și Și-a întors fața, privirea Sa cea sfântă,
să nu cerceteze făptura Sa [căzută].
Ridică-Te, Doamne, Dumnezeule Sfinte,
de-Ți înalță mâna [Ta] și adu-Ți aminte!
Nu-i da uitării pe sărmani, de la a Ta milă,
nu lăsa pizmașii să le facă silă.
Pentru care lucru ține, Doamne Sfinte,
mânie pizmașul cu rele cuvinte?
„Și să nu-I iei seama”, în inimă-și zice,
poruncilor Tale stă-mpotrivă [din cerbice].
Nu-și vede durerea, urgia venită,
ci îi pare că scapă din mâna Ta sfântă[10].
Dar, Doamne, sărmanul către Tine caută:
s-ajuți pe cel sărac, cu mână-ndurată!
Celui rău și vicleanului brațele le vei frânge:
cercetează-le păcatul până se vor stinge[11].
Domnul va împărăți întru veac,
slava și cinstea Lui [veșnic] nu se prefac[12].
Păgânii să piară din sfânta Lui țară,
să nu mai ridice în creștini ocară.
Pe sărmanii ce se roagă cu inimă frântă
i-ai auzit, Doamne, cu urechea-Ți sfântă.
Și cu a Ta milă săracilor să judeci
și în suferință pe sărman să nu-l treci[13].
Mândrul și semețul să nu mai ridice gâtu-n fală,
ci să le faci judecată [cu ocară].


[1] Popoarele păgâne să vadă că Apostolii Tăi sunt oameni înțelepți și grăitori de adevăr.

[2] Cel necurat, cel păcătos.

[3] Loruși își fac pagubă, atât pe lumea aceasta, dar mai cu seamă în cea viitoare.

[4] Viață bună, prosperitate materială, confort.

[5] Oamenii îl laudă și îl admiră pe păcătosul care prosperă, pe cel care e văzut bine în societate.

[6] Cel mai adesea omul păcătuiește din invidie, fiindcă își dorește să aibă ce vede la alții, și dacă nu poate prin mijloace cinstite, o face pe căi nedrepte, înmulțind la nesfârșit păcatele și negândindu-se niciodată să se pocăiască. Pentru că invidia lui nu scade pe măsură ce dobândește ceva, ci crește toată viața, dorind ce nu are.

[7] Din calea răutății. Păcătosul crede că, dacă răzbește în viață, înseamnă că acela e drumul pe care trebuie să meargă, deși el știe foarte bine că nu face decât lucruri rele, nedrepte. Dumnezeu îl lasă să-și arate toată răutatea în această viața, ca să nu aibă cuvinte de îndreptățire la Judecată.

[8] Să facă rău altora.

[9] Cu bogații în păcate. Profeție despre Iudas Iscariotis.

[10] Crede că nu va fi pedepsit.

[11] Până se vor stinge din viață, până vor muri.

[12] Nu se schimbă.

[13] Să nu-l treci cu vederea.

Psalmul al 9-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-52)

Ție mă rog, Doamne, din toată inima [mea],
mărturisind minunile Tale-n mulțime [și lauda Ta].
Mă bucur de Tine și-Ți cânt în tot ceasul,
numele Tău cel sfânt îl înalț cu tot glasul.
Căci Tu mi-ai înfrânt dușmanii, i-ai pus pe fugă,
de i-ai obosit în urmărirea cea lungă.
De sfânta Ta față vor seca din fire
vrăjmașii Tăi, Doamne, vor găsi pieire.
Ai căutat judecata mea și [ai cercetat a mea] greutate,
[căci Tu,] șezând în scaun, judeci cu dreptate.
I-ai îngrozit pe păgâni și a pierit cel viclean,
de tot i-ai șters numele [în veac și] în an.
Sulița îi e frântă, armele stricate,
ale pizmașului trufaș, [iar] cetățile sparte.
A pierit cu sunet vestirea despre el, cea mare,
iar Domnul cu vecii trăiește, cu așezare.
Și-a pregătit Domnul scaun spre judecăți,
ca să judece lumea neprivind la fețe [, dând plăți].
Și cu judecată dreaptă va socoti Domnul,
ca să certe cu legea vina a tot omul.
Sărmanului Domnul i-e scăpare,
ajutor în necaz, la greu stâncă tare.
Căci cine cunoaște cinstitul Tău nume
stă cu nădejde petrecând în lume.
Și de cel ce Te caută cu rugăciune curată
îngrijești în [vreme de] lipsă, cu mână-ndurată.
Cântați cu dulceață și slăviți-L pe Domnul [Domn]
Care locuiește în muntele Sion.
Vestiți obiceiurile Lui cele bune
în toate neamurile, căci sunt de minune.
Căci în lumea toată, [tot] sângele ce se varsă
al robilor Săi, Domnul necercetat nu-l lasă,
nici nu le uită rugăciunea și [a lor] strigare,
încât să-i lase la necaz fără răscumpărare.
Caută și spre mine, Doamne, întru a Ta milă,
vezi-mi greul și [scapă-mă] de-a vrăjmașului silă.
Și Tu mă ridică din prag de moarte
ca să-Ți, povestesc, Doamne, laudele toate,
în mijlocul porții fiicei Sionului,
să se dea de veste prin țară tot omului.
Să avem bucurie de a Ta mântuire, [scăpați,]
să-i vedem pe vrăjmași în cursă afundați.
Căci în lațul acela pe care-l pregătiră
li s-a prins piciorul de se poticniră.
Vestit este Domnul pentru judecata pe care o face,
iar păcătosul va cădea în lațul care nu-i place.
Și se vor întoarce în Iad, unde vor merge
toate neamurile păgâne și fără de lege.
Iar pe sărman Dumnezeu nu-l uită,
deși își petrece viața-n grijă multă[1].
Dar pentru răbdare[a lor] îi cruță și e gata
Domnul să le dea sărmanilor [răs]plata.


[1] Dumnezeu nu îl uită pe cel sărman/ sărac și credincios, chiar dacă, în ochii celorlalți oameni, el pare uitat de Dumnezeu, pentru că e mereu scufundat în griji și în necazuri. Dar oamenii care privesc la suferințele lui multe și îl cred părăsit, nu cunosc relația lui intimă cu Dumnezeu, bucuriile și biruințele duhovnicești pe care Dumnezeu i le dăruie.

Psalmul al 8-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, Domnul nostru, cum Ți-ai făcut nume,
care este minunat în toate părțile din lume!
Căci prin toate cerurile [zidite] Tu arăți cuviință,
sugarii din brațele [mamelor] Îți cântă cu credință,
când vii să cercetezi Iadul, să legi pe vrăjmașul,
să-i culegi dobânda, să-i răstorni sălașul.
Văd că este făcut cerul de mâinile Tale,
cu toată podoaba, și l-ai urnit pe cale[1].
Ai întocmit luna să scadă, să crească,
să-și ia de la soare lumină din rază.
Stele luminate, care lucesc în noapte,
de varsă cuviință[2], Tu le-ai urzit toate.
Ce poate fi omul, de-Ți aduci [de el] aminte,
de cauți pentru el folos de mai-nainte[3]?
Sau oare Fiul său, care Ți-este cu credință [curată],
de îngrijești de El și Îi faci judecată [dreaptă]?
Cu puțin nu este întocmai cu Îngerii în slavă,
[dar] îi va întrece cu cinstea fără de zăbavă.
Mare cuviință I-ai dat și cunună,
ca să dea învățătură cu întocmire bună.
L-ai pus pe El mai mare, toate să-L asculte,
câte sunt pe lume cuvântu-I să nu-l mute.
Și I-ai supus toate sub ale Lui picioare,
oile și boii și toate de sub soare,
dobitoc sălbatic de câmp și de luncă,
animale crude, ce strică și-apucă,
păsările toate, ce sunt în aer zburătoare
și [toate] cele ce în apă sunt înotătoare,
balenele cele mari, toate soiurile de pește,
și peste tot ce e în mare El stăpânește.
Doamne, Domnul nostru, cum Ți-ai făcut nume,
care este minunat în toate părțile din lume!


[1] Ai pus legi în tot universul mare, rânduind mișcarea corpurilor cerești.

[2] Stelele mărturisesc bunăcuviința, ordinea/ armonia și frumusețea în care au fost create de Dumnezeu.

[3] Mai înainte de a fi adus în existență omul, Dumnezeu a gândit din veșnicie planul de mântuire al lui.

Psalmul al 7-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, Dumnezeul meu, Tu îmi ești reazim tare:
scapă-mă de cei ce mă vânează, din grea supărare,
să nu-mi apuce cumva sufletul ca leul
când nu-i cine mă scoate[1], când îmi vine greul.
Doamne, Dumnezeul meu, de-am făcut aceasta:
de este nedreptate în mâna mea, dând plata,
de-am răspuns cu răutate celui care rău îmi face
sau cuiva cu strâmbătatea care [nici] mie nu-mi place,
lasă, de la vânători, cădere să mi se-ntâmple,
[iar] asupra mea pizmașii mânia [lor] să-și umple,
sufletul să mi-l vâneze pizmașii în fugă,
să nu [mi] se odihnească, ci să mi-l ajungă.
Viața-n pământ să mi-o calce, întocmai ca praful,
și slava [mea] să-mi defaime, cum le e năravul.
Scoală-Te, Doamne,-n mânie, ridică izbândă,
risipește-i pe pizmași, fă-le lor spre-osândă!
Și cu-a Ta poruncă, Doamne, Te ridică,
să se ferească [de Tine] pizmașii, să le fie frică.
Te vor înconjura popoare în gloate:
[cele] care ți-au ținut poruncile toate.
Biserica cea sfântă, pe care-o păzești întru slavă,
s-o întorci spre înălțime fără de zăbavă.
Domnul judecă mulțimi: judecă-mi și mie
cu a Ta dreptate, fără de mânie.
Păcătoșilor răul să li se întoarcă,
să fie îndreptat Dreptul, să se proslăvească.
Căci Tu cercetezi inima și pântecele, cu de-amănuntul,
și cu adevărat cunoști și pe cel rău, și Sfântul.
Doamne, ajutorul meu este de la Tine,
[Cel] ce scoți din greutate pe cei ce-Ți vor bine.
Domnul Judecător drept e, tare și îndelung rabdă,
nu [ne] ceartă-n toate zilele, [vrăjmașilor] nu [ne] lasă pradă.
Dar, de nu vă veți întoarce către pocăință,
Are săgeți în mână, din tolbă scoase [cu silință].
Arcul întins încoardă, lancea [o] strălucește,
de strică și răstoarnă în ce se oprește.
Și în voi le va arunca, arse și-nfocate,
toate aceste arme de moarte, [într-adins] așezate.
Cine umblă cu pizma ia în pântece durere
și naște nedreptatea care-i aduce scădere[2].
Cine va săpa groapă altuia, ca să-l surpe,
însuși el va cădea-n râpă și viața-și va rupe.
Căci i se va întoarce în cap răutatea
și i se va strânge-n creștet toată strâmbătatea.
Îți voi mărturisi, Doamne, a Ta dreptate,
și numele Tău cel înalt [îl] cânt [din a inimii] bunătate.


[1] Când nu am oameni, prieteni care să mă ajute.

[2] Îl lipsește de slava dumnezeiască.