Psalmul al 92-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Domnul a împărățit în lume,
căci s-a vestit sfântul Lui nume,
pentru veșmântul cu podoabă
pe care l-a-mbrăcat cu grabă.

Și S-a încins cu tărie,
pe-așezământ de-mpărăție.
Lumea a-ntărit-o bine,
să stea fără amăgire.

Iar tronul Tău, Doamne Sfinte,
e gata de mai-nainte,
dintru veci, de când Te-așteaptă,
să împărățești în slavă.

Râurile-n clocot strigă,
toată lumea să se strângă.
Iar apele cele mari
au ridicat glasuri tari,
cât din țărmuri dau pe-afară
și răsună peste țară.

Minunată-i unda mării,
dar mai mare-i Craiul țării,
El smerind orice-nălțare
ca pe spuma mării moale.

Tu, Doamne și Împărate Sfinte,
ești crezut întru-ale Tale cuvinte
și Casa Ta este Sfântă
și în veci stă neclintită.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [25]

Acatistele Fericitului Daniil, compuse ulterior, insistă și mai mult pe viața isihastă, pe tainele ei: pe rugăciunea inimii și pe schimbările duhovnicești lăuntrice, profunde, pe care viața cu Dumnezeu le provoacă, viața în ritmul rugăciunii, condusă după o logică și după reguli care le sfidează pe cele omenești și pe care oamenii cu greu (sau deloc) le înțeleg sau le acceptă.

Astfel, în Acatistul Sfântului Sfințitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, se insistă pe calitatea lui dublă, de „dumnezeiesc Arhiereu și Avvă” (așa cum îl numește refrenul icoaselor), adică de Păstor și Părinte duhovnicesc experimentat. De aceea i se spune, chiar în Condacul I, „Păstor al Rugăciunii înalte și tăcute”, autorul indicând, prin majuscula din „Rugăciune”, faptul că nu este vorba de orice fel de rugăciune, ci de aceea numită isihastă, pe care Ortodoxia o prețuiește în mod deosebit ca singura autentică, singura capabilă cu adevărat să îl apropie pe om de Dumnezeu și să îl facă să trăiască în harul Său.

Paradoxul acestei „Rugăciuni tăcute” îl indicase, de multă vreme, în poezia noastră, primul poet de marcă al literaturii române, Sfântul Dosoftei, când zisese: „Cu a Ta putere, grijă când am multă,/ Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 5-8). Pentru că rugăciunea isihastă sau rugăciunea inimii aduce tăcerea gândurilor și a grijilor. O știa și Eminescu, formulând astfel primele versuri dintr-un sonet: „Când însuși glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii”. Dar și Tudor Arghezi: „Ruga mea e fără cuvinte” (Psalm). O aflase cumva și Ion Pillat: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…” (Dosoftei Mitropolitul). Sau Vasile Voiculescu: „Pădurile de gânduri îngălbenite tac. […] Tu, Doamne, […] nu zăbovi la ruga uscatelor păduri:/ Trimite-mi pâlc de Îngeri, în spate cu securi” (În pădurile de gânduri).

Moartea gândurilor sau moartea minții e un deziderat isihast. Sau, altfel spus: rugăciunea curată, în deplina tăcere a gândurilor. Pillat îl evocă tangențial (accidental), iar în poezia lui  Voiculescu apare ca un pisc foarte îndepărtat și imposibil de atins, ca un ideal foarte îndepărtat.

În versurile Fericitului Daniil, referințele la viața austeră isihastă și la rugăciunea inimii nu sunt întâmplătoare, nu reprezintă simple contextualizări biografice, ci reprezintă miezul ideatic al compozițiilor sale. Și aceasta nu numai pentru că ne aflăm în fața unor Acatiste, adică a unor texte poetice cu caracter profund religios, destinate cultului ortodox. Autorul a decis astfel, cunoscând faptul că viața isihastă este substanța sfințeniei pentru cei care se nevoiesc ortodox. Nu toate Acatistele noastre, folosite în Biserică, au în centru problematica isihastă, ba chiar majoritatea nu o au în vedere deloc (poate doar o enunță tangențial, într-un anumit context).

Acatistele scrise de Fericitul Daniil (al Sfântului Dimitrie, al Sfântului Clinic, al Rugului Aprins așază în centrul preocupării poetului, ca temă esențială, viața isihastă). Dacă Acatistul Sfântului Dimitrie a urmărit nașterea și evoluția până la desăvârșirea spirituală a unui sihastru autodidact, a celui care a trăit experiența convertirii profunde din luminarea lui Dumnezeu, fiind un om simplu, devenit ulterior Monah și trăind în deplină smerenie și lepădare de sine, în cazul Sfântului Calinic vorbim de un Ierarh (Episcop) isihast, prin urmare un Păstor aflat în mijlocul oamenilor, prin demnitatea sa ierarhică, slujind mulțimii de credincioși, asaltat de griji și îndatoriri.

Sfântul Calinic s-a sihăstrit întrucâtva la Cernica, în „singurătățile de la Sfântul Gheorghe în ostrov” (Icosul al II-lea – Biserica veche a Mănăstirii de la Cernica având acest hram), dar îndatoririle de Ierarh nu îi puteau oferi prilejul unei viețuiri isihaste, în retragere deplină. Cu toate acestea:

[Odată] cu venirea în lume a Domnului
sfințenia nu [mai] e doară în cer și în gând,
ci trup o am văzut luând,
pentru toate cuviințele omului.

Aceasta, cu viața ta, îndeosebi,
Preacuvioase Calinic, ne-ai arătat
că omul e sfânt și adevărat
și-n amănuntul de casă și trebi.

(Condacul al II-lea)

Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Calinic „stareț pilduitor în vitejia nevăzutului război” (războiul duhovnicesc cu gândurile și cu patimile, cu demonii), „povățuitor fericit în măiestria și știința cerească”, „dascăl de trezvie”, ca unul care avea „inima sârguită la toate arderile harului”, putând să îndrume și pe alții „către Raiul lăuntric pierdut” (Icosul I).

De aceea exclamă: „O! pacea și tăcerea de cernicană sihăstrie! / O! Rugăciune a inimii în proaspătă liniștire/ și scara cea nevăzută din lăuntricul cer!” (Icosul al II-lea).

Fericitul Daniil îl invocă pe Sfântul Calinic în calitate de stareț/ avvă: „Bine este, de [spre] împlinirea mântuirii,/ omul să-și agonisească Înger învățător/ spre înnoirea minții și a firii,/ cu toiag înalt îndreptător” – pentru că și-ar fi dorit un asemenea Arhiereu povățuitor, mai ales că nu trecuse multă vreme de la adormirea sa, fiind o icoană a sfințeniei în vremurile moderne: „Ești Sfântul nouă cel mai apropiat”.

Însă Fericitul Daniil era conștient de faptul „că ai trecut printre noi în sfințenie străvezie,/ ca un semn acoperit de o lumină târzie” (Condacul al III-lea) și că „numai ochiul inimii și vederea curată/ au putut afla fața ta cea adevărată” (Icosul al IV-lea). Adică puțini oameni au înțeles sfințenia Sfântului Cainic, încă din timpul vieții sale:

Cu adevărat marea minunată minune
e prea firească și tuturor blândă;
ca umblarea Domnului pe apă
de dreaptă și plăpândă.

Și-așa și-n viața ta, Cuvioase Calinic,
întreaga minune a sfințeniei s-a descoperit
deplin încreștinată, nestrigătoare cu nimic,
cuminte, cuvenită, cu totul cumpănită
la stadiile ei de viață obișnuită.

(Icosul al IV-lea)

Orbirea patimilor noastre ne face să nu-i vedem pe cei Sfinți în viața aceasta, de multe ori, ci abia după adormirea lor, după ce ni-i indică Dumnezeu, revelându-ne sfințenia vieții lor fie prin Sfintele lor Moaște, fie prin mărturia altor Sfinți. Adesea, însă, invidia și prostia contemporanilor nu-i lasă să se bucure de prezența unui Sfânt i să învețe ceva folositor de la el, fiindcă li se pare că sfințenia nu poate avea „trup […] pentru toate cuviințele omului” și nu se poate ca omul să fie „sfânt și adevărat/ și-n amănuntul de casă și trebi”.

De obicei, oamenii au despre sfințenie o imagine convențională, pentru că nu se preocupă să studieze Viețile Sfinților cu atenție, și de aceea îi ignoră cel mai adesea pe cei care sunt Sfinți cu adevărat și îi cinstesc în schimb pe ipocriți, pe cei care mimează sfințenia (virtuțile ei), judecând superficial, după aparențe.

Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 73-128)

Leului gura să i se despice,
inorogilor coarnele să le pice,
să li se usuce semeția,
să-și cunoască și blestemăția.
Iar eu voi mărturisi sfântul Tău nume
fraților mei și-n mijloc de lume.
Cei ce aveți către Domnul teamă
lăudați-L și-L slăviți fără seamăn!
Și Iacov cu toată sămânța[1]
către Domnul să-și țină credința
și toată seminția[2] să se teamă,
a lui Israil, de El, fără seamăn.
Că [El] rugă de sărman nu defaimă,
ci-l primește cu drag când Îl cheamă.
Și de mine a Sa sfântă față
nu-și ascunde cu ură sau greață
și mi-aude [ruga] când Îi strig cu jale,
de mă scoate din nevoi amare.
Că eu, Doamne, pe Tine Te am fală
Și Te laud fără de sfială!
În mijloc de Biserică mare
Îți voi mulțumi, și-n adunare[3].
Prinoase încă Îți voi aduce,
jertfe grase și colivă dulce.
Cei ce slujesc Ție-n frică multă,
cu sărmanii și cei ce Te-ascultă
bine vor mânca, cu sațiu mare,
mulțumind cu laudă-n cântare.
Și inima le va fi-n dulceață,
petrecând în veci de veci în viață.
Marginile lumii ca să simtă,
să se-ntoarcă toate cu credință
și să Ți se-nchine-ntru dreptate
păgânii toți și limbi[4] de departe.
Și ei își vor părăsi păgânia,
căci a Ta e, Doamne,-mpărăția.
Și vei împărăți peste limbi păgâne,
îmblânzind, cu a Ta pâine[5],
pe boierii lumii, fără gâlceavă,
[ca] să se roage,-n sațiu să mănânce [cu zăbavă].
Și când Te vei arăta degrabă,
pe cei din țărână să-i ridici în slavă,
dinaintea Ta, să Ți se-nchine,
când le vei da plata cum se cuvine.
Și atunci, Doamne, în primejdie,
sufletul meu să Te aibă nădejde,
că pe Tine, Doamne, Te am viață,
sufletului meu trai cu dulceață,
și celor pe care i-ai dat în lume sămânță[6]
[ca] să-Ți slujească cu multă credință.
Și neamul care pe urmă vine
să dea veste, Doamne, de la Tine,
să-ți mărturisească dreptatea
neamul[7] ce se naște-n toată partea,
să mărturisească despre ce-a făcut Domnul,
[despre] bunătatea Sa peste tot omul.


[1] Cu toată seminția, cu tot neamul său.

[2] Seminția lui Israil.

[3] De oameni credincioși.

[4] Neamuri.

[5] Cu mila Ta și cu sfintele dogme creștinești.

[6] Seminție sfântă, popor sfânt.

[7] Neamul creștin.

Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-72)

Dumnezeu[le], Dumnezeu[l] meu, Sfinte,
cercetează și îmi ia aminte!
Prin ce lucru îmi alungi departe
ajutorul de la greutate?
Departe sunt de mântuire
graiurile ce [le]-am zis fără socotire.
Ziua voi striga către Tine, Dumnezeu[le] Sfinte,
[dar] nu mă vei asculta, nici [vei lua] aminte.
Și [în vreme de] noapte să nu mi să țină
strigarea mea ca străină.
Că dintr-a Ta sfântă locuință
lui Israil ești scăpare-n credință.
[Stră]moșilor noștri Tu le-ai fost nădejde
și Tu îi mântuiai din primejdie.
Spre Tine strigau din greutate[1]
și se mântuiau cu bunătate.
Nădejdea le-a fost toată spre Tine
și n-au pățit niciodată rușine.
Dar eu ce sunt, Dumnezeu[le] Sfinte?
Că om nu sunt, să îmi iei aminte,
ci sunt un vierme și fără de treabă,
ca omida care e cea mai slabă.
Și-ntre oameni încă sunt de ocară
și mustrare tuturor [celor] din țară.
Mă batjocorește cine mă zărește,
Buze mișcă, din cap clatină [când se-oprește]:
„Zici că Domnul îți e nădejde,
acum să te scoată din primejdie
și noi să vedem de îți este cu bine,
dacă Domnul voiește cu Tine”.
Tu ești, Doamne, [Cel] ce m-ai tras din mațe[2]
și maică-mii m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân, de mi-ai fost viață,
hrană și cu sațiu de dulceață.
Din matrice[3] și din scăldătoare
și din fașă m-ai pus pe picioare
și din pântecul mamei, Doamne Sfinte,
Tu-mi ești Dumnezeu, și-Ți adu aminte[4]
[ca] de Tine să nu fiu departe,
ci-mi dă ajutor la greutate.
Că nu-i nimeni ca să-mi folosească,
afară de Tine, nici ca să mă crească.
Juncii cu taurii mă-mpresoară,
cu căscate guri, de mă omoară,
ca leii ce apucă și zbiară
cu guri rânjite, de fiară.
Și ca apa fui vărsat afară
și oasele mi se deznodară.
Inima-n pântec mi se veștejește
ca ceara când se topește.
Mi-e tăria ca oala de lut seacă,
limba de gingie lipită se-neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne, în țărâna morții
și câinii mă-nconjoară cu toții.
Cete de vicleni mă-nconjurară,
mâini, picioare îmi săpară
și oasele toate-mi numărară
și nici în seamă nu mă băgară.
Și hainele, [ca] să nu mi le strice,
și le-au împărțit fără nimic a zice.
Și pentru veșmântul dinafară
au pus cu sorții de aruncară.
Ci Tu, Doamne, să nu-mi pui departe
ajutorul Tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte
să mă sprijini, Dumnezeu[le] Sfinte!
Și sufletul meu să mi-l scoți din armă[5],
din nevoie grea, fără de seamă.
Singură născuta mea cu mine
să scape din mâini de câine.
Și să mă scoți din [a mea] smerire,
să nu sufăr îndelung chinuire.


[1] Din greutatea necazului, a primejdiei.

[2] Din pântece.

[3] Pântece, mitras.

[4] De mine.

[5] Din arma vrăjmașului. Să mă izbăvești de lovitura lui.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

Publicată în 1883, în ediția Maiorescu, poezia a fost mai întâi, în manuscrisele poetului, o odă dedicată lui Napoleon, suferind transformări succesive până la această ultimă înfățișare, a unei confesiuni în versuri, având, prin urmare, un caracter profund liric, intimist.

Ca și Glossă, stârnește admirația pentru tehnica poetică desăvârșită. Cele două, Odă (în metru antic) și Glossă, sunt capodopere ale maturității lui Eminescu, probe de rafinament poetic exemplar (mă refer la forma fixă a Glossei și la tiparul metric al strofei safice reprodus în Odă, ambele șlefuite precum sculpturile lui Michelangelo sau Brâncuși), dar și de înălțime ideatică și expresivă.

Oda rezumă în cinci strofe experiența erotică a poetului, adică ceea ce balada Luceafărului relatează, alegoric, în 98 de strofe. Iar această condensare ideatică este motivul pentru care Ion Barbu aprecia Oda mai mult decât Luceafărul, fiindcă idealul său poetic pretindea maximum de idee în minimum de expresie. Nu sunt de acord cu el. Eminescu e unic în fiecare capodoperă a sa, chiar dacă semnificațiile sunt complementare. Întinderea Luceafărului nu dăunează caracterului său enigmatic și nu mi se pare corect să punem în concurență aceste capodopere, după cum nu cântărim nici Joc secund sau Oul dogmatic în balanță cu Riga Crypto și lapona Enigel.

Primul și ultimele două versuri ale odei au căpătat valoare de maximă filosofică, fiind considerate versuri exemplare în istoria  literaturii noastre.

Nichita Stănescu exemplifica mereu prin versul întâi, „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, ideea sa de „poezie metalingvistică” (care presupune a construi marea poezie fără a mai folosi niciunul din mijloacele poeziei). Într-adevăr, tipul de expresivitate este înalt-filosofică și enigmatică prin sine însăși, nu prin apelul la tropi, la figuri de stil.

În prima strofă, Eminescu își creionează „portretul artistului de tinerețe” (cum zice Bușulenga, împrumutând titlul celebrului roman al lui James Joyce). Este portretul poetului romantic de geniu, „pururi tânăr”, încrezător în „steaua singurătății” sale, a unicității sale. Eminescu a fost un geniu precoce și a avut dintotdeauna această conștiință. La 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea” (La Bucovina). Când nu concepuse încă nicio poezie genială, nicio operă fundamentală…

De asemenea, „pururi tânăr, înfășurat în manta-mi” amintește de portretul Luceafărului, mai precis de cele două metamorfozări ale lui Hyperion, în înger și demon, când acesta se înfățișează purtând „un vânăt giulgi” și, respectiv, „un negru giulgi”.

„Steaua singurătății” însăși este un corespondent al Luceafărului.

Îndrăgostirea se insinuează în existența sa ca o „suferință dureros de dulce”, iar experiența erotică a însemnat pentru el – într-o expresie concentrată – a bea până la fund paharul acestei suferințe: „pân-în fund băui voluptatea morții/ Nendurătoare”. Imaginea face aluzie la suferința hristică din grădina Ghetsimani (și se adaugă portretului său ca tânăr înveșmântat în giulgiu sau în mantie…): poetul a gustat și el din paharul morții, fără a exista identitate de cauze. Eminescu se referă la otrava acestui pahar, la durerile cumplite ale morții.

Eminescu și-a asumat numai modele absolute: Hristos, pentru sine (Care ar trebui să fie, de fapt, model pentru orice creștin/ hristian) și Maica Domnului pentru femeia pe care și-o dorea parteneră de viață, salvatoare a credinței sale și susținătoare a universului său interior (și care, iarăși, într-adevăr, ar trebui să fie exemplul cel mai înalt pentru orice femeie creștină). A-ți asuma aceste modele reclamă multă ardoare a credinței, nu identificare cu ele din superbie luciferică. Cel puțin aici, în opera lui Eminescu, nu este cazul…

Dramatismul relatării este subliniat, în strofa a treia, prin amintirea lui Nessus și Hercul, eroi mitologici (din mitologia clasică greacă) care au murit în chinuri, prin ardere și otrăvire, înșelați fiind de o femeie. Torturile suferite de Nessus și Hercul sunt compatibile cu chinurile din Hades, cu chinurile Iadului adică.

Sugestia este, deci, aceea a unei insuportabile torturi interioare, a unor turmentări lăuntrice care au produs un incendiu sufletesc ce nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.

Dramatic este faptul că „al meu propriu vis” a devenit combustie lăuntrică, mistuire inexprimabilă, insuportabilă.

„Al meu propriu vis” s-a transformat în „al meu propriu rug”. Un deceniu mai devreme, într-o altă poezie, Eminescu scria: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (Sara pe deal). Din nefericire, para aceea care părea a nu mistui, ci a produce fericire, s-a schimbat în rug, visul de iubire într-o senzație de moarte lentă și chinuitoare. Dacă „para” în care ardea sufletul inițial putea părea, întrucâtva, asemenea rugului aprins care nu se mistuia, adică de esență divină, acum focul este resimțit și mărturisit fără echivoc de poet ca fiind infernal. Schimbarea este radicală, traiectoria ireversibilă.

Ca și în Luceafărul, poetul înțelege că singura salvare a lui este reînvierea din propria cenușă, „ca pasărea Phoenix” – ființă fabuloasă în mitologia antică, egipteană și greacă, convertită ulterior, în Creștinism, în simbol al lui Hristos și al Învierii.

Dacă, în Luceafărul, Părintele său și Creatorul lumii îl convinge că „tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune”, aici credința sa intimă decurge în aceeași direcție: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă”. Poetul cere, se roagă, imploră, adică, dezlipirea de focul patimii erotice, de rugul pe care și l-a aprins singur cu scânteia visului și care s-a transformat în coșmar anihilator, în ardere de sine până la cenușă. Și cred că Cel pe care Îl imploră este același Părinte ceresc.

Important este că poetul, ars de viu și chinuit jalnic, crede în putința de a reînvia luminos! De data aceasta nu mai pretinde (cum o făcea cu doar câțiva ani în urmă): „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac). Acum dorește și se roagă „să renviu luminos din el [din foc] ca/ Pasărea Phoenix”. Dorință pe care Luceafărul o atestă cu prisosință[1].

Dar redobândirea liniștii se poate face numai prin revenirea la condiția inițială, când contempla „steaua singurătății”.

„Nepăsarea tristă” față de iubită i-ar putea aduce pacea lăuntrică mult dorită. Acea nepăsare de care amintește și în Pe lângă plopii fără soț („Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar /…/ Căci azi le semeni tuturor/ La umblet și la port,/ Și te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort”).

Ocolind o referire directă la învățăturile ortodoxe, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a intuit însă adevărul și l-a exprimat cât de cât corect:

„Sintagma aceasta vocativă, nepăsare tristă, are valoarea nu a indiferenței, ci a unei spirituale ieșiri din lumea arzătoare a patimilor (a unei adevărate despătimiri) […].

Dealtfel, o simetrie expresivă ni se pare a contrapune nepăsare tristă celeilalte sintagme, tot vocative, suferință… dureros de dulce. Aceasta introdusese moartea ne-ndurătoare, aceea era invocată pentru ca eroul să poată muri liniștit. Una l-a pierdut cu esența ei de durere ascunsă în iluzia dulceții, cealaltă îl va salva cu esența ei de liniște voalată în tristețe. Ca în pildele biblice sau în înțelepciunile populare tradiționale [înțelepciunea populară derivă din pildele biblice, dar Bușulenga încerca să atenueze efectul referirii la Biblie], ceea ce pare dulce este în realitate amar, ceea ce pare amar e dulce. […]

Numai optând pentru aparent trista despătimire va ieși eroul din chinul arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice”[2].

Cum spuneam, formulările de un lirism neobișnuit (deși lipsesc din ele mărcile stilistice ale poeziei), „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” și „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă” au rămas ca adevărate refrene în poezia românească, ca o filosofie de viață concentrată.

De fapt, deși moartea ca dorință de liniște, de „repaos” și de atingere a veșniciei e omniprezentă în opera lui Eminescu, aici avem singura mărturie poetică a cutremurului interior al poetului în fața acestei realități care are două fețe (consecutive): spirituală și biologică/ trupească. Iar moartea pe care declară poetul că a ajuns să o învețe este, pe de-o parte, cea prin păcat, iar pe de altă parte cea a ascezei, a apathiei (a nepătimirii), pe care a învățat-o pentru a se izbăvi de moartea sufletească provocată de patima erotică.

Cel ce se credea nemuritor doar prin geniul său poetic a învățat lecția smereniei, a băut „vinul umilinței” (cum zice Scriptura, Ps. 59, 5, cf. aici), „pân-în fund”.


[1] Puteți revedea comentariul meu:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/12/luceafarul-2/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/20/luceafarul-4/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/27/luceafarul-6/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/10/luceafarul-11/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/16/luceafarul-14/.

Sau aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/.

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 230.

Psalmul al 20-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, împăratul, cu a Ta putere,
se bucură foarte, într-a Ta mângâiere.
I-ai dat ce-i dorește inima și-i cere
și-n câte se roagă nu-l lași în scădere.
L-ai întâmpinat cu dar și cu bine,
spor de bunătate i-ai dat, cum se cuvine.
I-ai pus pe cap de cinste cunună
cu podoabe scumpe, s-aibă voie bună.
A cerut de la Tine viața-i să sporească
și i-ai dat lungi zile, în veci să trăiască.
Slava sa este mare, de-a Ta biruință,
și-ai pus peste el slavă, după cuviință.
În veci de veci îi vei da belșug, să sporească,
bună cuvântare cu dânsul să crească.
Îi vei da bucurie cu sfânta Ta față,
să se veselească în trai cu dulceață.
Căci împăratului nostru îi este Domnul nădejde,
Care-i trimite milă de sus, în primejdie.
Pe cei ce-Ți țin pizmă și-i fac țării tulburare [multă]
să-i ajungă, Doamne, mâna Ta cea sfântă,
să n-aibă scăpare din sfânta Ta dreaptă,
să le faci după vina lor și să le dai plată.
Să-i pui [pe ei] ca pe cuptorul ce arde cu pară,
în vremea [arătării] feței Tale, când vei veni în țară.
Domnul îi va urgisi într-a lor tulburare
și le va da focul să-i soarbă-n grăbire.
[Odată] cu roada lor, toată sămânța le vei pierde,
să nu [mai] fie-n[tre] oameni, să se mai dezmierde.
Căci și-au pornit răutatea asupra Ta, să-Ți strice,
[dar] sfatul ce l-au cugetat nu pot să-l ridice[1].
Și îi vei pune ca țintă, de-i vei bate-n față,
[pentru] ce-au agonisit [2], după vină să-și ia plată.
Ivește-Te, Doamne, de Te înalță-n tărie,
să-Ți cântăm puterea în sfânta Ta milă [, cu bucurie]!


[1] Să-l împlinească.

[2] Pentru ce-au agonisit cu nedreptate.

Istoria literaturii române (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Antim Ivireanul: lirismul interior și motivațiile unei viziuni poetice asupra universului / 5 – 13 /

Universul Didahiilor și unicitatea personalistă a universului / 14 – 308 /

Alegoria, portretul și tabloul ca măiestrii artistice definitorii pentru opera omiletică a lui Antim / 14 – 34 /

Portretul alegoric în etape și despre ipostazierea frumuseții interioare / 35 – 61 /

Iconografia lumii și motivația teologico-filosofică a veleităților poetice și plastice ale lui Antim / 62 – 90/

Motivul mării și realizarea tabloului la Antim / 91 – 144 /

Cuvânt la Nașterea Domnului sau cascadele poeziei / 145 – 181 /

Lumea ca lumină și podoabă. Tabloul cosmic / 182 – 243 /

Transfigurarea întru cuvânt: cuvântul-lumină și lumina cuvântului / 244 – 285 /

„Ospățul vorbelor”: literatura ca paradis / 286 – 308/

Antim Ivireanul și idealul purificării spiritual-morale a omului / 309 – 330 /

Condiția umană și lupta cu păcatul / 309 – 330 /

Sfântul Antim Ivireanul: imnul în proză / 331 – 362/

Tentația originalității și chiar a unicității / 331 – 335/

Problema originalității didahiilor / 335 – 337 /

Caracterul particular al tiparului retoric antimian / 337 – 362 /

Teologie și poezie la Sfântul Antim Ivireanul și Dimitrie Cantemir / 363 – 397 /

Semnături / 398 – 401 /