Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Etichetă: psa. gianina picioruş Page 1 of 293

Negrul din Rai

Suntem în perioada Postului Mare, în care negrul este culoarea dominantă în Biserici și în Mănăstiri. După cum ar trebui să fie și în sufletele noastre, ca semn al mâhnirii noastre pentru păcate și al pocăinței noastre.

Însă puțini oameni agreează negrul, mai ales asociat cu simplitatea și nu cu luxul. Mulți au frisoane când aud de această culoare, pentru că le sugerează doliul, le amintește de moarte.

Dar chiar și atunci când nu e vorba de o panică psihologică de acest tip, negrul pare totuși respingător, o culoare dezolantă, neprizabilă. O pasăre neagră (un corb, o cioară etc) sau un animal negru nu sunt în genere considerate lucruri frumoase (cu puține excepții).

Întunericul e negru, absența luminii. O noapte neagră e una în care nu putem să ne orientăm, nu putem să ne vedem, să ne apreciem sau să ne personalizăm.

Și, cu toate acestea, în Rai există culoarea negru și ea este extraordinar de frumoasă. O culoare a bucuriei!

De unde știu? De la Dumnezeiescul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, Învățătorul nostru duhovnicesc[1].

El ne spunea cum a văzut, în extaz, locuințele Sfinților, pe care le numea „temple” (pentru că așa i se descopereau a fi), despre care zicea că erau inexprimabil de frumoase. Ca dovadă că ce spune Sfântul Pavlos, că avem în Cer locuință nefăcută de mână omenească, nu este o metaforă. Dar despre aceste locuințe cerești ale Sfinților amintesc adesea și aghiografiile, numai să le citim…

Și Dumnezeiescul Ilie ne mai spunea că, în vederile lui extatice, fiecărui Sfânt și templului său îi era atribuită o culoare, în mod preponderent. Spre exemplu, Sfântului Dimitrios: verde.

Iar odată mi-a mărturisit că i s-a arătat duhovnicește Sfânta Paraschevi de la Iași și că ea era îmbrăcată în negru. Eu am fost puțin nedumerită pe moment – tot așa, pentru că nu puteam asocia mental un veșmânt negru cu ceva din Rai –, dar Fericitul Ilie a adăugat imediat: „un negru atât de frumos!”.

Și expresia feței sale era iradiantă, ca și când ar fi avut-o din nou înaintea ochilor. O lumină și o bucurie imensă i s-au întipărit pe față și avea un glas ferm și convingător, al celui care văzuse și dădea mărturie, când a spus: „un negru atât de frumos!”.

Atunci am înțeles că există și culori pe care căderea oamenilor din Rai le-a pervertit, ca multe alte aspecte ale universului, dar că Dumnezeu nu le-a creat de la început așa…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [43]

Sorescu știe că „În evul mediu pictorii/ Trebuiau să picteze numai sfinți,/ Sfinți mergând pe jos,/ Sfinți călări,/ Sfinți omorând balaurul. //

Pictorii se uitau cu jind la oameni,/ Dar n-aveau voie să-i picteze,/ Și așteptau deznădăjduiți/ Să le răsară un ochi în frunte,/ Un ochi special/ Pentru văzut sfinți” (Sfinții).

Da, „pentru văzut Sfinți” e nevoie de „un ochi special”, e nevoie de a avea ochiul minții și al inimii curat, vederea duhului sau duhovnicească. El nu răsare „în frunte”, dar mintea curată poate vedea pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, prin harul Său.

Așa încât iconarii nu „așteptau deznădăjduiți”, ci, ca și astăzi, ori duceau o viață ascetic-isihastă și erau inspirați/ luminați de Dumnezeu în modul lor de a picta, ori desenau după modele.

Dar poetul indică în mod corect o situație specifică Răsăritului ortodox, aceea în care iconarii „n-aveau voie să-i picteze” pe cunoscuții lor, falsificând astfel profilurile Sfinților. Fapt care, în schimb, s-a petrecut adesea în Occident…

În 1972 apare un nou volum de versuri semnat Marin Sorescu: Suflete, bun la toate. În care găsim, de la început, o mărturie incontestabilă a neliniștilor și preocupărilor de natură religioasă:

„Mă uit la fiecare carte nouă/ Ca Avra[a]m la Isaac,/ Pe când se pregătea/ Să-l înjunghie. //

Te voi sacrifica și eu/ Pe aceste câteva vreascuri/ Ale cunoașterii,/ Și din litere va curge sânge./ Și mă voi învălui în fumul lui/ Să nu mă mai vadă duhurile. //

Și așa voi fi bun/ Materiei/ Încă o vreme” (o vreme).

Are conștiința că își aduce cărțile ca pe un prinos, că ele sunt o jertfă de mulțumire adusă pentru însăși existența lui, pentru faptul de a exista pe pământ.

Înțelegem de aici că și el, ca și Nichita Stănescu, își câștigă „dreptul la timp” prin renașterea poetică periodică și consideră actul de a scrie o „hemografie”, o „scriere cu tine însuți”, cu făptura proprie, care sângerează în cuvinte.

Deși Sorescu nu are geniul lui Nichita, trebuie remarcate aceste puncte de convergență conceptuală.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [42]

Sentimentul că sufletului nostru îi dedicăm prea puțin timp e unul real:

„Noaptea cineva-mi pune pe ușă/ Un indigo imens,/ Și tot ce gândesc apare, instantaneu,/ Și pe partea de dinafară a ușii. //

Dau buzna spre locuința mea/ Curioșii din toată lumea /…/

Sunt păsări de toate neamurile,/ Câini păzitori de lună,/ Drumuri de trecere,/ Și salcâmi bătrâni,/ Suferind de insomnie. //

Își pun ochelarii pe nas/ Și mă citesc emoționați,/ Ori amenințând cu pumnul,/ Fiindcă despre toate eu mi-am format/ O idee exactă. //

Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic,/ Sufletul care-mi scapă mereu printre zile”…

Și aceasta pentru că societatea noastră ne educă spre a cerceta despre orice, numai despre lăuntrul nostru nu. Educația laică nu îndeamnă spre a-și cerceta fiecare sufletul său, cu mare atenție. Pentru că de aici vine înțelepciunea care ne face cu adevărat oameni, iar lumea noastră (re)păgânizată are nevoie de oameni care să nu simtă că au suflet, că au nevoi duhovnicești cel puțin la fel de presante cu a mânca și a bea sau a cunoaște…

De aceea, constatarea poetului („Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic”) este una dureros de adevărată, e un sentiment concret și o neliniște vie și tot mai apăsătoare (Indigo).

În bună tradiție românească, ortodox-romantică, într-un alt poem, codrul este vioara sensibilității umane nerostite:

„Codrule,/ Dă-mi o frunză de sus,/ Pentru lumină și pentru tinerețe,/ Și pentru viața care nu moare. //

Codrule,/ Dă-mi o frunză de jos,/ Pentru întuneric și pentru bătrânețe,/ Și pentru moartea care nu învie. //

Noi ne-am scris sufletul/ Pe frunze…/ Codrule,/ Dă-mi toate frunzele tale/ Să cânt cu ele. //

Sau mai bine cântă tu/ Și cu sufletul meu” (Foaie verde).

Uneori, pădurea știe să interpreteze mai bine dorul nostru de Dumnezeu, de veșnicie. Oamenii se încurcă în cutumele timpului, în ideologii și curente…

Sorescu e cu un picior în trecut și cu altul în modernitate, fără ca aceasta din urmă să-i provoace fiori de emoție fericită. Ca și altor confrați, istoria nu i se pare o dovadă de evoluție a umanității, ci mai degrabă de involuție, „zgura iradiațiilor vestind zorii moderni” (***).

Întrebat: „Pe ce treaptă de civilizație/ Ne aflăm?”, elevul Sorescu răspunde fără ezitare: „În epoca pietrei neșlefuite,/ Întrucât singura piatră șlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută”…(La lecție).

În epoca în care am câștigat multe avantaje la capitolul tehnologie, dar mulți își pierd inima…

Geneza creștină în opera lui Eminescu [6]

În[1] Sfânta Scriptură, geneza lumii ne este înfățișată în primele capitole din Facerea. Și aici, în Vechiul Testament, ni se spune nu Cine este Dumnezeu (nu cu claritate), ci ce a făcut Dumnezeu „în început”. Cum a început lumea.

Ni se spune că Dumnezeu „a făcut” și „a zis”. Și este amintit, de asemenea, și „Duhul lui Dumnezeu”. Dar se insistă mai mult pe faptele lui Dumnezeu, care sunt creațiile Sale, în cele șase zile în care a fost adusă întreaga lume întru ființă.

De abia după ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, Sfântul Ioannis Teologul ne spune că „În început era Cuvântul”. Și că El a făcut toate câte s-au făcut.

Vechiul Testament insistă pe ce a făcut Dumnezeu, în timp ce Noul Testament insistă pe Cine este Dumnezeu, Cel ce a făcut toate.

Iar faptul că la început era Cuvântul, mai înainte de a fi lumea, e un alt fel de a spune că la început a fost Iubirea (Fer. Dumitru Stăniloae), a fost Relația. Pentru că Cuvântul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu, după cum și Duhul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu.

Cuvântul presupune automat relație, iar relația înseamnă iubire.

Dar și Vechiul Testament a vorbit despre relație, deși adumbrit, pentru că L-a numit atât pe Dumnezeu (Tatăl), cât și pe Duhul lui Dumnezeu, pe Duhul Sfânt. Numai că oamenii nu au cunoscut aceasta decât după ce S-a întrupat Cuvântul.

Am făcut această introducere pentru a susține, în cele ce urmează, că versurile din opera lui Eminescu, care poetizează geneza, urmează această dialectică biblică.

În Scrisoarea I, cel care disertează despre aducerea lumii întru ființă este dascălul. Iar el (care, în unele variante manuscrise, e un evreu) ne prezintă o situație similară cu ceea ce ne relatează Vechiul Testament. Pentru că și dascălul vorbește despre ceea ce face Dumnezeu, nu despre Cine este Dumnezeu. Aflăm doar că Dumnezeu este „cel nepătruns”, Care „pătruns de sine însuși odihnea”, din veșnicie.

Ca și în Facerea vechitestamentară, avem abisul de ape, pe care Eminescu îl denumește, în cadrul unei interogații retorice, prin trei termeni diferiți: „prăpastie”, „genune” și „noian” (să fie oare superfluă această treime de noțiuni?). Și peste oceanul de ape stăpânea un alt ocean, o mare de-ntuneric: „o mare făr-o rază”.

Un abis de întuneric peste un abis de ape neluminate…

Ceea ce urmează este detalierea, în termeni mai degrabă simbolici și nu pur descriptivi, a aducerii treptate a lumii întru ființă.

Eminescu pune în mintea și în discursul dascălului o relatare care se concentrează asupra luminii. Mai întâi e un „punct” de lumină. „Tatăl” lumii (expresiv vorbind). În urma lui vor alerga la viață „lumea, lună, soare și stihii”…„în roiuri luminoase izvorând din infinit”.

Am reținut că „la-nceput” era „o mare făr-o rază”. Acum sunt o puzderie de lumini, „roiuri”.

Știm din Facerea că, după ce a făcut cerul și pământul, Dumnezeu a poruncit existența luminii. Relatarea dascălului, obscurizând simbolic și conceptual narațiunea scripturală, este totuși aproape identică. „Cel nepătruns” cu mintea omenească a creat razele de lumină care au străpus întunericul de deasupra abisului de ape.

Dar nu numai disertația dascălului, ci și întreg discursul din Scrisoarea I se concentrează asupra luminii. Ni se spune că întreg universul există ca o pulbere de particule „în imperiul unei raze”, că pe oameni îi stăpânește „raza ta” și că omenirea există cât timp „avem raza”.

Cel ce a creat lumina și puzderii de lumini în univers este El însuși Raza care a străpuns întunericul neființei.

Dar despre Cine este El nu ni se spun prea multe. El este Cel ce ține lumea întru ființă în raza Sa, în raza harului Său.

Putem să înțelegem doar că „cel nepătruns” este Lumină

Despre Dumnezeu Cuvântul care era „în început” și despre care ne-a vorbit teologic Sfântul Ioannis, Eminescu ne vorbește, la rândul său, în Rugăciunea unui dac. Aici nu ne mai întâlnim cu un discurs la fel de obscur ca al dascălului, ci cu o limpede identificare a Celui ce „singur” a fost mai înainte de a fi lumea cu Cel ce este „al omenimei izvor de mântuire” sau „moartea morții și învierea vieții”, cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, răstignit și înviat pentru noi.

Iar Eminescu a înțeles că Sfântul Ioannis a vorbit despre Cuvântul creator a toate ca despre Iubirea ziditoare și totodată despre relația de iubire, din veșnicie, din sânul Treimii atotcreatoare, cât și despre relația de iubire cu făpturile create în timp și mai ales cu cele raționale, zidite după chipul Său:

„În început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era în[tru] început cu Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El [nu] s-a făcut niciuna [din cele] care s-au făcut. În El era viața, și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric”…(In. 1, 1-5 în traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș[2]).

Poetul înțelege că despre Dumnezeu nu se poate vorbi fără a vorbi despre relație, despre iubire. Nu doar că „El era viața, și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric” sau că El este „al omenimei izvor de mântuire” și „moartea morții și învierea vieții”, dar, mai mult, Eminescu vorbește despre Dumnezeu Creatorul din interiorul relației sale cu El:

„Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers”.

Aici nu mai e vorba numai despre ce a făcut Dumnezeu, ci și despre Cine este Dumnezeu în relație cu cel ce scrie despre El…

Așadar, în Scrisoarea I, Eminescu vorbește, prin dascăl, despre atotputernicia lui Dumnezeu, Care a creat un univers imens și îl ține întru ființă, iar în Rugăciunea unui dac vorbește ioanneic despre Dumnezeul iubirii Care e viața și lumina oamenilor. Lumina lor interioară, profundă, adevărată.

De aceea cred că, în ciuda apelului la Rig-Veda, atât optica, cât și „dialectica” celor două Testamente a fost urmată de poet în cele două poetizări explicite ale cosmogenezei din opera sa.


[1] Primele cinci părți au fost publicate aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/04/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/07/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-2-rugaciunea-unui-dac-si-scrisoarea-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/24/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-3-bulgari-fluizi-de-lumina/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/21/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2019/01/22/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-5/.

Ele au intrat în volumele 4, 5 și 6 din cartea mea, Studii literare, volume care se pot downloada de aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/16/studii-literare-vol-5/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/21/studii-literare-vol-6/.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Studii literare (vol. 6)

Pagina sursă a cărții.

PDFTORRENT

*

Cuprins

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3-7)

Noaptea de decemvrie (8-15)

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică (16-47)

Din nou Arghezi… (48-67)

Aci sosi pe vremuri (68-74)

Din ceas dedus/ Joc secund (75-79)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

În poemul Pânda, Sorescu remarcă faptul că, în lume sau în univers, „Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim un fir”.

Adevărat! Și firul duce la Dumnezeu, la Creatorul universului. Dumnezeu Și-a lăsat peste tot amprentele în lume. Poetul a sesizat foarte corect că există multe amprente ale puterii și înțelepciunii Lui, imprimate deopotrivă în cosmosul mic și în cosmosul mare.

Nervurile frunzelor indică o direcție, indică un drum, indică o finalitate. Și oricare ar fi direcția în care am întreprinde cercetarea, fie că e una a contemplației, fie că e științifică (la nivel macro sau microcosmic), capătul e în Dumnezeu. Altfel, firul nu se termină niciodată…

Ca de obicei, Sorescu își prezintă aventura epistemologică sub formă de eveniment banal: el cugetă aceste lucruri în timp ce își plimbă câinele, care miroase „o furnică suspectă:/ Unde merge cu grăuntele-n gură/ Nu v-ați întrebat niciodată?”.

Interogația nu privește aspectul imediat al cunoașterii, al investigației: descoperirea unui cuib de furnici, despre care poetul știa neîndoielnic cum arată și unde s-ar putea afla. „Unde merge…?” se referă indubitabil la înțelesurile profunde ale existenței.

Într-o „lume plină de potlogării”, poetul conchide că „Ar fi multe de descoperit și de scos la lumină”. Atât potlogăriile, în sens detectivist, ar merita cunoscute (pentru a înțelege culoarul moral al umanității care se declară independentă de Dumnezeu) cât și semnificațiile metafizice ale modului în care este configurată această lume…

Poemele lui Sorescu șoptesc întrebările esențiale ale ființei umane într-un context lumesc, social și politic, în care filosofia clasică și metafizica sunt depreciate, iar religia se caută a fi epurată, delimitată spațial și psihologic, redusă la forme ritualice minime și nesemnificative.

Poezia lui indică tocmai răbufnirile conștiinței adânci, care nu poate fi anulată, a omului care nu poate fi oprit să gândească dincolo de ceea ce îl învață ideologia zilei, în ciuda a ceea ce este obligat să creadă că este pozitiv și negativ.

Versurile lui Sorescu sunt un neîncetat memento că din străfundurile omului care nu se lasă ușor omorât spiritualicește, răsar întotdeauna întrebările care neliniștesc, care pun în gardă, care nasc fiori, care tulbură ordinea socială instaurată cu forța, în numele unui bine pe care cei care confiscă puterea de decizie în stat consideră că trebuie să îl impună tuturor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [40]

Poemul Alergătorul ne înfățișează lumea ca pe „Un câmp pustiu,/ Bătătorit ca un drum,/ Și din când în când/ Câte o carte”. Cărțile sunt rare: adevăratele cărți.

Încă și mai rare sunt cărțile fundamentale: „La distanțe foarte mari,/ Vreo carte fundamentală,/ Tare ca piatra”. Greu de clintit din loc.

Când se naște însă un alt scriitor genial, „ca un zeu nou…scuipă pe ea,/ Pe fiecare la rând./ Calcă peste ele dumnezeiește”. Își întrece înaintașii. Atâta timp cât e „sănătos”, cât are vitalitate creatoare. Până când obosește și, din nou, „Câmpul se întinde înainte pustiu”. Pentru că „Alergătorul cade jos, moare,/ Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,/ Semn peste care nu se mai poate trece”. Sau cel puțin așa au impresia contemporanii sau cei care îl recunosc ca mare valoare.

Însă „Se aude un gâfâit,/ Din spate răsare cineva,/ Un alergător se oprește, scuipă pe semn./ Și se pierde în zare”.

Sorescu vede istoria literaturii ca  pe o întrecere între autorii geniali. Deși adesea câmpul rămâne pustiu și drumul nebătut, necălătorit, pentru că alergătorii de cursă lungă, cei care scriu cărți grele ca piatra, care pun pietre de bornă pe drumul literaturii, se nasc greu, se nasc rar în istorie.

„Scuipatul” la care face referire Sorescu nu e un semn de dispreț, nu e un gest de anulare a predecesorilor. E un fel de a vorbi simbolic, în sensul că, dacă cineva simte că Dumnezeu i-a dăruit talanții aceștia, nu se oprește din alergare la „semnul” dinainte ca în fața unui idol. Dacă Dumnezeu ți-a dat să alergi, alergi. Pentru că harul Lui nu încetează niciodată să se reverse.

La propriu, doar bădăranii mediocri sunt în stare să scuipe asupra unor cărți fundamentale. Sorescu nu era din tagma lor. Dimpotrivă, autorii fundamentali sunt considerați ca pietre de temelie, fără de care nu se poate zidi mai departe.

Alergătorii se întrec unii pe alții, nu se desființează. E o cursă în spirit olimpic. Suntem încă departe, caracterologic, de pretențiile desantiștilor, care nu vor mai vedea literatura ca pe un câmp de întrecere, ca un stadion, ci ca pe un teritoriu care trebuie ocupat, iar pe scriitori nu ca atleți ai spiritului, ci ca trupe de asalt…

Mesajul poemului e că întrecerea aceasta în plan literar sau cultural nu se termină niciodată. E o cursă în care nu există câștigători, decât temporar, pentru că întotdeauna vor veni alții din urmă.

Aceasta este însă o perspectivă laică, tipică pentru cultura laică. Aici întotdeauna venerația e unită și cu dorința de a întrece, de a depăși.

În cultura Bisericii, în mod paradoxal, cea mai mare râvnă e însoțită de cea mai mare smerenie, deși conștiința sfințeniei sau a „alergării” pentru Hristos nu e diminuată sau anulată. Sfântul Pavlos afirma că e cel mai mic dintre Apostoli, dar și că s-a nevoit mai mult decât toți Apostolii…

Page 1 of 293

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno