Despre Esenin
Părintele Dorin mi-a trimis recent câteva volume din Esenin în pdf și am recitit mai multe poeme. Am regăsit în el pe romanticul îndrăgostit de natura cosmică și de natura umană autentică, de ființa curată, pură, cinstită, de omul smerit și sărman, și compătimitor totodată cu toată făptura suferindă. Frate cu Nicolae Labiș, după spiritul versurilor și după unele detalii ale vieții.
Iar compătimirea profundă, dragostea și sinceritatea îl fac să se apropie mult de Creștinism, în ciuda vieții rebele și a ideologiei de stânga afișate. Multe poeme ar putea face parte dintr-o culegere de poezii creștine, ortodoxe, descriind autentica Rusie, atât cu oamenii ei falși și nemiloși, cât și cu cei profund credincioși, cu profiluri autentice de Sfinți. Un adevărat „poet al satului”, așa cum Coșbuc nu a fost niciodată la noi (sau eu nu l-am simțit în felul acesta, ci mult mai artificial în atitudine).
Dacă ar fi trăit la noi, ar fi descris realități asemănătoare. Atent la detalii umane, nu la ideologii literare, deși ar fi putut fi caracterizat la noi ca romantic-modern în limbaj și tradiționalist în viziune și atitudine.
S-a sinucis din păcate la 30 de ani (în 1925), după o viață zbuciumată.
Dar poeziile lui rămân. Și în una dintre ele îl arată pe Sfântul Ierarh Nicolaos (numit Micola sau Micolai, în popor), peregrinând prin țară și ajutându-i pe oameni (poemul Micola, din vol. Ceaslovul satelor[1]):
Cu opincile de scoarță,
Cușmă-având un nor bălai,
Printre sate și cătune
Trece bunul Micolai.
Traista-i spânzură pe spate,
Prinsă-ntr-un toiag sărman,
Dar el cântă cu glas molcom
Psalmii de la Iordan.
Suferință, scârbă, patimi,
Îndărăt se șterg, și pier,
Și ca zorii cei de ziuă
Mari cupole ard pe cer.
Moțăie un rând de sălcii
Supărate și surori,
Și le-atârnă-n jos mătănii
Crengile cu mâțișori.
De pe fruntea lui Micola
Stropi de mir picură rar.
„Hei, pădure jucăușă,
Ocrotește-l pe drumar“.
2
Împrejur pădurea-i mare,
Brazi, mesteceni tinerei,
Iar prin iarba-nrourată
Joacă roiuri de scântei.
Umbra unui nor despică
Dealul verde-n două părți…
Și Micola-și moaie fața-n
Spuma albă de pe bălți:
Un mesteacăn zvelt își lasă
O crenguță mai în jos
Și se șterge cuviosul
Cu acel ștergar pufos.
Apoi merge iar pe sate
Și pustii nemărginiri:
„Călător din altă lume,
Eu mă duc spre mănăstiri“.
Fum de smirnă-i pe secară,
Abur vânăt pe fânaț.
„M-oi ruga de sănătatea
Pravoslavnicilor frați“.
3
Și tot merge lin pe drumuri,
Unde e chemat la greu.
Dumnezeu cu nori în barbă
Ține sfat cu el mereu.
Și din jilț grăiește Domnul,
Prin fereastra de la rai:
„Bate țara cea rusească,
Smerit roabe Micolai.
Ocrotește-acol’ pe slabul,
Pe muncit și pătimaș.
Roagă-te de biruință
Și de bietul lor sălaș“.
Merge deci prin făgădaie,
Predicând către norod:
„Fraților, eu viu cu pace,
De-ncercări să vă slobod.
La drum drept au să vă mâie
Traista și toiagul meu.
Strângeți, ca-n hambar secara
Mila de la Dumnezeu“.
4
Toamna dete foc pădurii,
Totu-i ars de para ei.
Chemă fiarele Micola
Și le dă din poală mei.
„Păsăruici, vă las cu bine,
Fiare, în ascunzători!
A trimis spre fata-iarnă
Voinic-codru pețitori.
Toate-au loc de mas pe lume,
Numai crapă-te, pământ!
Șerb din veac al celor sfinte,
Eu mă-ndrept spre Domnul Sfânt“.
Albă, marmora răsună
Spre grădinile cerești.
Merii-acolo-s grei de stele,
Ori de chipuri îngerești.
Luminos, Mântuitorul
Șade-n jilțul lui din rai.
„Roagă-l să ne aibă-n pază,
Cuvioase Micolai“.
5
Când se crapă-n rai de ziuă,
Maica Sfântă, din pridvor,
Zvârle spice de secară
La porumbii strânși ciopor.
„Ciuguliți voi, blânde păsări,
Spicu-i viața-n zbor focos“.
Mai frumos ca sângiorgelul,
Sfinte, roadele miros.
Brazii parcă-s lăcrămioare
Mărgelate până sus.
Pe-arături ninsoarea nopții
Așternut de in a pus.
Cu cămeșile sumese,
Ies plugarii pe vâlcea
Și-i închină lui Micola
Semănatul lor pe nea.
Și cum vara cad în iarbă
Toporiștile la prânz,
Spice fâșâie-n zăpadă,
Sub mestecenii plăpânzi.
Poate că înclinațiile gândiriștilor spre naționalizarea și „țărănizarea” Teologiei vin dinspre ruși. Ele pot avea accente duioase, autentic creștine, dar și pericolul alunecării în derizoriu și diletantism este foarte aproape…
[1] Serghei Esenin, Ceaslovul satelor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 27-31.