Vechimea „poeziei” în literatura română [6]

Tu spărseși[1]
fântâni și izvoară,
Tu secaș[i]
râurele Etamului.

A Ta e zioa
și a Ta e noaptea;
Tu sfârșit-ai [săvârșit-ai]
zorile
și soarele;

Tu faceși
toate frâmsețile pământului.
Vara și primăvara
Tu faceși-le.

(Ps. 73, 16-19)

*

Luminezi Tu minunat
den [din] păduri de veac;
turburară-se
toți neînțelepții cu inema.

(Ps. 75, 4-5)

*

Deșchiz în price [pilde] rostul mieu,
spuiu măiestriile
de [la] început.

(Ps. 77, 2)

*

[Dumne]zeul mieu,
pune[-i pe] ei ca roata,
ca trestiia între fața vântului,
ca focul ce arde dumbrăvile,
ca văpaia ce aprinde pădurile.

(Ps. 82, 12-14)

*

Ale Tale sunt ceriurile
și al Tău e pământul; /…/
austrul și marea
Tu faptu-le-ai.
Tavor și Ermon în numele Tău
bucurară-se. /…/

Pomeneaște ce iaste
a mea făptură;
doară în deșert fapt-ai
[pe] toți fiii oamenilor?
Cine e om să vie [să vieze]
și nu veade moarte,
[și] izbăveaște sufletul său
de mâinile iadului?

(Ps. 88, 12-13, 46-47)

*

Întru început
Tu, Doamne, pământul urziși
și faptele mâinilor Tale sunt ceriurile.

Eale pier,
e Tu lăcuiești[2]
și toate ca cămașa învechescu-se
și ca [pe un] veșmânt
învolbi-le[3]
și schimbă-se.

E Tu Acela[și] ești
și anii Tăi nu scad.

(Ps. 101, 26-27)

*

Că El cunoscu făptura noastră.
Pomeani că țărână sem.
Omul ca iarba;
zilele lui
ca florile satelor.

(Ps. 102, 14-15)

*

Pus-au râure în pustie
și ieșitele apelor
în seate. /…/
Și pus-au pustiia în iazere de ape
și pământul fără de apă
în ieșirea apelor
și băgă aciia flămânzii
și feaceră cetăți în fire
și semănară agre [ogoare]
și răsădiră viii
și feaceră plod de viață.

(Ps. 106, 33-37)

*

Izvor trecu sufletul nostru.
Amu trecu sufletul nostru
[prin] apă nestătută. /…/

Sufletul nostru
ca pasărea izbăvi-se
de cursa vânătorilor.
Cursa frânse-se
Și noi izbăviți fum.

(Ps. 123, 4-5, 7-8)

*

La râul Vavilonului
aciia șezum
și plânsem
când pomeniiam Sionul.

În salce, pre mijloc de ea,
Spânzurăm organele noastre.

(Ps. 136, 1-2)

Descoperim asemănări sonore cu poezia Miezul iernei, a lui V. Alecsandri. Aici, în templul universului: Munții sunt a lui altare,/ codrii – organe sonoare/ Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

*

Și ziș: „Amu untunerecul călcă-mă?”
Și noaptea
lumânarea hraneei meale.
Că untunerecul
nu întunecă-se de mine,
și noaptea
ca zioa lumina-se-va. /…/

Nu ascunde-se osul mieu de Tine
ce fapt-ai în ascuns /…/
Nefaptul mieu
văzură ochii Tăi.

(Ps. 138, 11-12, 15-16)

*

Omul deșertului
podobi-se[4],
zilele lui
ca umbra trec.

(Ps. 143, 4)

Cum spuneam, multe din aceste asocieri de cuvinte sau formulări inedite, pentru un cititor contemporan, sună neașteptat de modern (chiar modernist).

Exemplele ar putea să se înmulțească, dar nu ne-am propus, pentru moment, o cercetare exhaustivă a Psaltirii coresiene.


[1] În sensul: ai făcut să izvorască.

[2] Și Tu locuiești [în veac].

[3] A învolbi = a înfășura, a înveli (a înfășura pânza pe sul), a o face val, a găti firele pentru năvădit, a suci caierul. Aici este o profeție despre sfârșitul lumii, în care se spune că cerurile se vor strânge ca un sul/ ca o pânză.

[4] S-a asemănat.

Vechimea „poeziei” în literatura română [5]

Dumnezeul dumnezeilor
Domnul zise
și chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui
până la apus.

De [din] Sion
dulce frâmseața Lui.

Domnul aiavea vine,
Dumnezeul nostru
și nu tace.

Foc într-Îns
aprinde-se
și demprejurul Lui
bură mare. /…/

Ale Meale sunt
toate vitele dumbrăviei,
vite în codri
și boi.
Cunoscui
toate pasările ceriului /…/

Rostul tău
înmulți rău
și limba ta
împletia
înșelăciune.

(Ps. 49. 1-5, 11-12, 20)

*

Împlemu-ne
de dulceața caseei Tale /…/

Găti pădurile tăria Sa,
încins cu silă [putere],
turbură adâncatul mărei,
sunetul undelor ei /…/

Râul [Dumne]zeului
împlu-se [de] apă;
gătit-ai gustare lor
că așa este gotovirea[1].

Brazdei ei adăpași
și înmulțiși
grâurele ei
în picăturile ei,
veselescu-se în lucoare.

Blagoslovi cununa anului
cu dulceața Ta
și câmpii Tăi
satură-se de gras.

Întregi-se frumoasa pustie
și cu bucurie
codrii incingu-se.

Înveștiră-se[2]
berbecii oilor

și văile mulțiră grâu.

(Ps. 64. 5, 7, 10-14)

Se folosește aici, pentru prima dată, în această Psaltire, termenul lucoare, pe care Dosoftei îl va utiliza foarte frecvent. O opțiune terminologică, din partea ierarhului Moldovei, care vădește, din nou, preferințe de ordin stilistic.

Ce[l ce] întoarce marea în uscat
în râure trecu cu picioarele /…/
Ce[l ce] ține cu vârtutea Sa veacurele /…/

Dau Ție rugăciunile meale –
ce ziseră undele meale
și grăi rostul mieu în grija mea.

(Ps. 65. 5-6, 13)

*

Spăsește-mă de lut
[ca] să nu mă întin;

izbăveaște-mă de urâții miei
și de
adâncate ape,
să nu [mă] neace
[pe] mine vihorul apelor,
nece
să înghiță [pe] mine
adâncatul,

nece să se pleace
de [la] mine
puțul rostului Tău.

(Ps. 68, 17-18)


[1] Gotovire = gătire, pregătire.

[2] A se învești = a se îmbrăca.

Vechimea „poeziei” în literatura română [4]

Că de la Tine fântâna vieței,
în lumina Ta vedem lumină.

 (Ps. 35, 9)

Și Dosoftei va manifesta preferință pentru termenul fântână (latinesc), în loc de izvor. Este evident că a fost atent la traducerile anterioare. Considerăm însă că, în cazul traducerilor sale, funcționează mult mai puțin expresivitatea involuntară, în situații de acest gen.

Fără îndoială că Dosoftei a înțeles valoarea stilistică a unor exprimări de acest fel, iar, pe de altă parte, nu de puține ori, consultând și originalul latin, preferă termenii care pun în evidență latinitatea limbii române.

Încălzi-se inema mea în mine,
și întru învățătura mea
încinde-se foc. /…/

Și topit-ai ca painjina
sufletul mieu;
însă în deșert tot omul.

Auzi rugăciunea mea, Doamne,
și cearerea mea ascultă;
lacrămele meale nu tăcea.

(Ps. 38. 4, 15-16)

*

În ce chip jeluiaște cerbul
la izvoarăle apelor,
așa jeluiaște sufletul mieu
cătră Tine, Doamne. /…/

Toate susurele Tale
și undele Tale
preste mine trecură.

(Ps. 41. 1, 10)

*

Tremeate lumina Ta
și deadevărul Tău,
că eale mă năstăviră[1]
și băgară-mă în pădurea sfântă a Ta
și în satele Tale.

(Ps. 42, 3)

Pădure sau codru înseamnă munte…însă tocmai această traducere veche poate fi revelatoare pentru noi, pentru că această semantică indică sensuri religioase ortodoxe.

E binecunoscută tuturor, credem, interpretarea codrului sau a pădurii eminesciene ca spațiu edenic, ca reîntâlnire cu Paradisul.

Am amintit în mai multe rânduri că echivalarea pădurii cu imaginea Raiului pierdut de Sfinții Protopărinți se vede în cântările Triodului.

Remarcând și el unele cântări din Triod, Fericitul Serafim Rose face următorul comentariu (pe care l-am recitit de curând):

„cum să nu vedem în murmurul cel plin de pace al codrilor (unde atâția nevoitori și-au aflat adăpost) amintirea Raiului de verdeață lăsat nouă la început, spre sălășluire și hrană, și existând încă pentru cei în stare să se înalțe, împreună cu Sfântul Pavel, spre a-l zări?”[2].

Iar Fer. Serafim nu îl cunoștea pe Eminescu și nici nu știa expresia: codru-i frate cu românul

Incitant pentru noi este și faptul că traducătorul coresian utilizează cuvântul sate, pentru a denumi ceea ce în Septuaginta este oros  (munte),  iar în Vulgata este tabernacula (cort).

Biblia de la 1688 folosește termenul lăcașuri.

Limba mea
trestie a cărtulariului
curând scrie.

(Ps. 44, 2)

*

Sui Dumnezeu în strigări,
Domnul în glasul bucinilor /…/

(Ps. 46, 5)

*

Mare Domnul
și lăudat foarte /…/
în pădurea sfântă a Lui.

Dulce rădăcinilor bucurie
în tot pământul.

Pădurile [munții] Sionului,
costele seaverului [nordului],
cetatea Împăratului mare[3]. /…/

Că amu împărații pământului
adunară-se,
adunară-se depreună.

Ei văzură așa,
mirară-se,
legănară-se;
tremuri priimi [în] ei.

Aciia dureare
ca născătoare,

cu duhul buriei
frânge corabiile tarsisilor.

Că auzim,
așa și văzum…

(Ps. 47, 1-7)


[1] Mă povățuiră.

[2] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă, în românește de Constantin Făgețan, tipărită cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sofia, București, 2001, p. 126.

[3] Biblia de la 1688 traduce: „Cu bună rădăcină, bucurie a tot pământul, măgurile [munții] Sionului, coastele crivățului, cetatea Împăratului Celui mare”.

Vechimea „poeziei” în literatura română [3]

A Domnului iaste pământul
și plinele ei [lui],
toată lumea
și toți cei viiu [trăiesc] spr-insa.

El în mare urzitu-le-au
și în râure gătitu-le-au.

Cine sui în pădurea Domnului?
și cine stătu
în locul sfânt al Lui?

Nevinovatul
cu mânile
și curatul
cu inema
ce nu priimi în deșert
sufletu său.

(Ps. 23, 1-4)

El în mare urzitu-le-au/ și în râure gătitu-le-au indică tendința de găsire a unui ritm și a unei rime, acolo unde se poate.

Dar și pluralul râure este poetic și sună eminescian.

Cu milostea[1] Ta
pomeneaște-mă Tu,
derept dulceața Ta[2],
Doamne.

Dulce și drept Domnul,
derept aceea
leage dă greșiților în cale.

Dereage[3] blânzii
în județ[4]
și învață blânzii
în calea Sa. /…/

Sufletul lui [al dreptului]
în dulceață[5] întră. /…/

Vezi plecarea[6] mea
și truda mea
și lasă toate
păcatele meale.

(Ps. 24. 8-10, 14, 19)

*

Crez că voiŭ vedea
dulceața Domnului
în pământul viilor [al celor vii].

(Ps. 26, 19)

Am mai semnalat și altădată predilecția traducerilor, proprii tipăriturilor coresiene, pentru termenii dulceață și dulce, care sunt echivalenți cu: har, virtute, bunătate, fericire.

După cum vom vedea, mai ales adjectivul/ adverbul dulce va fi utilizat intens și în poezia modernă, Eminescu fiind exemplul cel mai elocvent.

Vom avea prilejul să observăm frecvența destul de mare a acestui termen și în lirica de după prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Iar conotațiile metaforice, privite în lumina tradiției poetice vechi, transcend semnificațiile imediate ale cuvântului.

După lucrul mânilor
dă lor,
dă-le dare
după darea lor /…/

Și înfluri pelița[7] mea
și cu voia mea
ispovedescu-mă Lui.

(Ps. 27. 6, 10)

*

Glasul Domnului în mare frâmseațe;
glasul Domnului frânge chedrii,
și frânge Domnul chedrii Livanului.
Și însupțiiază-i ca [pe] vițeii Livanului.

(Ps. 28, 4-6)

*

ținutul mieu
și scăpare mie
ești Tu. /…/

scăzu în dureare
viața mea
și anii miei
în suspine;

nu putu de meserătate
vârtutea mea
și oasele meale
turbură-se. /…/

Uitat fui ca mortul
de inemă,
fui ca vas pierdut.

Că auzii măiestriile multe
de vietorii[8] demprejur.

(Ps. 30. 3, 10, 12-13)

*

Blagoslovit Domnul
înminună mila Sa
în cetate încungiurată.

(Ps. 30, 22)

*

tăcui și vechiră-se oasele meale /…/
Turnai-mă spre straste[9] când
înghimpă-mă spin.

(Ps. 31. 3, 4)

*

Pâlcuiră-se Îngerii Domnului
împrejur de [a]ceia
ce se tem d-Ins,
și izbăveaște [pe] ei.

Gustați și vedeți
dulce e Domnul. /…/

Ochii Domnului spre derepți
și urechile Lui
în rugăciunea lor.

(Ps. 33. 7-8, 14)


[1] Milostivirea.

[2] Pentru bunătatea Ta.

[3] A derege = a îndrepta.

[4] Judecată.

[5] Dulceață = bunătate.

[6] Plecarea = smerirea.

[7] P[i]eliță = trup.

[8] Viețuitorii, vecinii.

[9] M-am întors spre chin/ suferință.

Vechimea „poeziei” în literatura română [2]

Veselescu-mă
și mă bucur de Tine,
cânt numelui Tău de sus. /…/

Și fu Domnul fugire measerului[1],
ajutătoriu în dulce
vreamia în grijă. /…/

Turna-se-vor păcătoșii întru Iad. /…/

Supt limba lui [a celui păcătos]
munci și durere.
Prea șede în lăuntruri cu bogații.

(Ps. 9. 2, 9, 17, 27-28)

*

Domnul în ceriu scaunul Lui,
ochii lui spre mișei [sărmani] caută,
sprâncenele Lui
ispitesc [pe] fiii oamenilor. /…/

Ploao spre păcătoși mreaje,
foc și văpaie,
Și duh cu bură
parte păharul lor.

(Ps. 10. 4, 6)

*

Potrebeaște[2] Domnul
toate rosturile înșelătoare,
limbă mare grăitoare.

(Ps. 11, 3)

Limbă mare grăitoare este limba care laudă pe sine, omul care se fălește, se mândrește până peste fire. Expresia, lapidară, este o metaforă sugestivă și în același timp o definiție bună de sculptat în piatră.

*

Ca să nu grăiască rostul mieu
lucrul omenesc,
derept [pentru] cuvintele
rostului Tău
eu păzii căile iuți. /…/

Pleacă ureachea Ta mie
și auzi cuvintele meale.
Înminună mila Ta /…/.

Păzeaște-mă, Doamne,
ca lumea[3] ochiului. /…/

Satură-mă când
iveaște-mi-se slava Ta.

(Ps. 16. 4, 7-8, 15)

Căile iuți sunt căile grele ale vieții, pline de dureri. Pline de iuțimea durerii.

Iar Dumnezeu înminună mila Sa spre noi, adică o face să fie minunată pentru noi.

Însă limba română e capabilă să comprime sau să contragă parafrazele în cuvinte, spre deosebire de greacă și de germană care juxtapune termenii și formează cuvinte kilometrice.

Slava lui Dumnezeu se ivește în suflet…ca răsăritul soarelui.

*

Ținură-mă durorile morției,
și izvoarăle fără-liagiiei tulbura-mă.
Durerile iadului încungiurară-mă,
apucară-mă cursele morției. /…/

Și ridică-se și tremurat
fu pământul,
și urziturile pădurilor smintiră-se
și ridicară-se,
că mânie-Se spr-inse[4] Dumnezeu.

Rădică-se fum
mâniia Lui,
și foc de [la] fața Lui
învăpăie-se. /…/

Și se iviră izvoarăle apelor,
Și se descoperiră
urzitele[5] tuturor [lucrurilor].

Că Tu lumineazi sfeaștnicul mieu,
Doamne, Dumnezeul mieu /…/.
Cuvintele Domnului aprinse. /…/

Și păreatele lor
ca pulberea
înaintea feațeei vântului,
ca lut de cale
netezi [pe] ei.

(Ps. 17. 5-6, 9-10, 17, 31, 33, 46)

Sfeșnicul omului, pe care îl luminează Dumnezeu, e sufletul său. De aceea Hristos spune pilda sfeșnicului care nu se poate ascunde sub obroc.

*

Și El ca un ginere
Ieși den celariul Său.

(Ps. 18, 5)

*

Ca apa vărsaiu-mă
și se sparseră
toate oasele meale.

Fu inema mea
ca ceara topindu-se
Și uscă-se
ca un urcior vârtutea mea.

(Ps. 21, 14-16)

Se observă că textele au evidente virtuți poetice, concentrate în ritmul și topica sintactică, în afară de latențele moderniste ale unei expresivități lapidare.


[1] Measer = sărman.

[2] A potrebi = a zdrobi, a nimici.

[3] Lume = lumină.

[4] Spre însele/ spre ele.

[5] Urzitele = temeliile. În sensul că toate lucrurile lumii au fost așezate unde le-a fost urzit lor de Dumnezeu, unde El a hotărât să fie.

Vechimea „poeziei” în literatura română [1]

Pentru G. Călinescu, tipăriturile coresiene „au o valoare estetică nulă”[1].

Cred că greșea și că n-a avut răbdare să se uite mai bine. Deși această nerăbdare școlărească mi se pare impardonabilă în cazul său.

Voi încerca să exemplific mai departe, prin extrase din Psaltirea de la 1577 [2], că s-a înșelat.

E adevărat că textul, în ansamblu, pare…foarte vechi pentru un cititor obișnuit numai cu limba română modernă.

La fel de adevărat este că traducerile din secolele următoare, ale Psaltirii, se prezintă într-o limbă română incomparabil mai clară, frumoasă și cursivă.

Cu toate acestea, există în Psaltirea coresiană din 1577 străfulgerări de expresivitate poetică genială, peste care nu aș vrea să trecem atât de repede, sau, pe alocuri, sonorități poetice stranii, încât o fac compatibilă, pe alocuri, cu Bolintineanu sau Heliade ori cu poezia de avangardă.

Paradoxal, tocmai lipsa de claritate, laconismul expresiv și ceea ce pare bizarerie fonetico-lexicală pot să îi confere un neașteptat statut acestei vechi traduceri, altfel greoaie și chiar ininteligibilă pentru lectorul comun.

Poate că, dacă este recenzată în felul acesta, prin asociere cu limbajul frust modern, își mai schimbă și modernii lentila critică…sau măcar o mai șterg de praf…

Nu mă voi opri să fac comentarii largi la fiecare psalm (sau poezie decupată dintr-un psalm). De multe ori am să mă mulțumesc să reproduc și să admir.

Interesul meu e să demonstrez cât de veche este…poezia (cultă) în literatura română.

Vindecă-mă, Doamne, că smintiră-se oasele meale
și sufletul mieu tulbură-se foarte! /…/

Ustenii în suspinile meale,
Și lau [spălai] în toate nopți stratul [patul] mieu,
cu lacrămele meale așternutul mieu ud;
[sminti]-se de urgie ochiul mieu

(Ps. 6, 2-7)

*

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele
Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmsețea Ta pre mai sus
de ceriu; /…/

Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna și stealele
ce-ai Tu urzit.

Ce iaste omul, că pomeniși [pe] el
Sau fiiul omului, că cearceți [pe] el? /…/

Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
toate supus-ai supt picioarele lui:
oi și boii toți,
încă și vita câmpilor,
pasărâle ceriului
și peștii mărei,
ce îmblă cărările mărei.

Doamne, Domnul nostru, că minunatu e
numele Tău prespre tot pământul!

(Ps. 8)

Am descoperit, în psalmul de mai sus, un tablou poetic de o demnitate blagiană.

Omul e un rege patriarhal peste peștii ce îmblă cărările mării și peste lucrul degetelor lui Dumnezeu, adică peste stele.

Se poate ceva mai modern?

Putem interpreta și altfel acest psalm.

Dumnezeu prețuiește luna și stelele, pe care le-a urzit cu finețe artistică, cu degetele Sale, la fel ca pe vita câmpilor.

Nu împarte arta Sa în barocă și rustică/ vulgară.

Adică a democratizat limbajul artistic înaintea lui Hugo și Baudelaire.

Vita și păsările zburătoare și peștii care bat cărările mării și cerul nopții înstelat stau avangardist, unele lângă altele, în aceeași creație dumnezeiască.

Și Dumnezeu pe toate i le-a pus omului în desagă…adică în stăpânirea lui: și luna, și vita de pe câmp. Juxtapunerea lor în arta modernă e o…perspectivă retro.

Omul le-a primit cadou la nașterea sa pe pământ. Pentru că el a fost creat ultimul.

N-a participat la creația lor, dar a devenit iconomul lor, cel care trebuie să le administreze, să le contemple, să le înțeleagă poezia

Verbul a urzi, utilizat în legătură cu crearea aștrilor, reprezintă probabil o interpretare genială a traducătorului român, pe care o va relua Dosoftei în Psaltirea în versuri.

Septuaginta și Vulgata precizează lucrarea lui Dumnezeu cu degetele, dar nu indică urzirea, ci folosesc alt termen: a întemeia. În sensul că luna și stelele au fost aduse întru existență prin lucrarea delicată a Creatorului.

Se poate ca traducătorul român să-și fi adus însă aminte de suveică și de urzeală[3].

Dacă n-a tradus termenul din slavonă și nici nu i-a fost sugerat din altă parte, atunci s-a gândit că, dacă degetele lui Dumnezeu au atins stelele și luna, El nu doar că le-a întemeiat, ci le-a urzit într-o țesătură celestă.

Le-a brodat cu fir și ață, cum va zice Arghezi (Heruvic), pe cerul nopții.

Și, de atunci, de la începuturile lumii, noaptea…se desface lină,/…/ ca dintr-un vârf de caier/ Urzit cu fire de lumină (Arghezi, Belșug).

Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,/ Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Și chipurile crucii și florile, cum sunt… (Arghezi, Icoană).

Ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea / Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea (Eminescu, Călin Nebunul).

…cel mai probabil, din cauza unui traducător sensibil, cu suflet de poet, din secolul al XVI-lea.


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 8.

[2] Utilizăm ediția: Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976.

[3] A se vedea:

http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=URZEAL%C4%82.