Publicitatea între miraj și realitate

Există o platformă americană care se numește: I Believe in Advertising.

Apologia mea de acum e contra acestui miraj: eu nu cred că publicitatea poate să înlocuie contactul real, direct și personal cu produsul publicitat. Când te întâlnești cu produsul ca atare atunci mirajul publicitar se împrăștie și rămâne dezgustul sau dorința vie de a nu mai cumpăra niciodată lucrul cu care te-au prostit odată…

Publicitatea reală trebuie să nu fie așadar numai o poveste, o bombastică raportare la o mașină sau la un televizor…ci ea trebuie să coboare în realitate.

Cu cât reclama se identifică cu realitatea…cu atât produsul se recomandă de la sine.

Din acest motiv nu cred că poți să vinzi, la nesfârșit, un produs prost numai cu inflație publicitară. Sau nu poți să vinzi un produs prost…fără să fie receptat ca atare, chiar dacă, din diverse motive (între care sărăcia e primul) el se cumpără.

De ce…mare?

Ca să dea impresia că e bun…și că va fi de ajuns pentru foamea ta mare, dar, în poză…el e mai mare decât în realitate.

În realitate e mic și scump.

Dacă arată bine în poză…nu înseamnă că va arăta bine și în magazin…la tine în farfurie…sau la tine…în stomac…

El arată bine…Dar e sănătos?

Arată bine pentru că e fotografiat bine…nu pentru că miroase bine, neapărat…

El e mare…dar când îl strângi în mână se face…20 % din imagine.

Tu cumperi…80% imagine și 20 % ceva, care nu știi dacă e bun sau nu…Vei vomita după?

Cine l-a făcut?

Cine a prăjit pâinea?

Sunt roșii cu gust…sau fără?

Și brânza topită cine a făcut-o?

A trecut peste ea…vreun șoarece? Nici măcar unul?!

Carnea nu arată bine. E făcută din ce?

De către cine?

Ai curaj să mănânci…orice?!

O foaie de salată…și o altă bucată de pâine.

De ce merită acest amestec…niște fotografii mari, frumoase și foarte scumpe, pe peretele unui bloc?

Pentru că nu merită!

Punct.