Opinii despre PFP Daniel al României, la ceas aniversar

Biserica Ortodoxă Română aniversează astăzi, 30 septembrie 2008, un an de la întronizarea ca patriarh a Preafericitului Părinte Daniel.

Cu acest prilej, Preafericirea Sa va participa la sfinţirea noului paraclis din Reşedinţa patriarhală, cu hramul „Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul”, şi la Sfânta Liturghie, oficiată în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române în primul său an de slujire în demnitatea de patriarh.

Sfânta Liturghie va fi urmată de un Te Deum la Palatul Patriarhiei, la care vor participa membri ai Sfântului Sinod, membrii Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc şi ai Permanenţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, împreună cu colaboratorii lor, reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice româneşti.

Evenimentul va continua în Aula Magna, cu un moment aniversar care va reflecta împlinirile şi proiectele aflate în derulare din primul an de patriarhat al Părintelui Patriarh, precum şi alte proiecte iniţiate de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

În aceste momente de sărbătoare, mai multe personalităţi laice şi bisericeşti i-au transmis PF Patriarh Daniel mesaje de felicitare.

Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor:

A fost un an de succes în viaţa Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Daniel şi-a arătat nu numai deschiderile teologice şi de natură ecleziastică, ci în egală măsură a contribuit în ceea ce priveşte întărirea rolului Bisericii.

Mă refer, mai concret, pe de o parte, la ceea ce înseamnă o mai bună comunicare între Biserică şi credincioşi, prin intermediul ziarului, posturilor de radio şi televiziune Trinitas. Pe de altă parte, cred că a reuşit să dezvolte printr-un parteneriat cu alte instituţii şi cu Guvernul – şi mărturisesc că sunt foarte bucuros să spun acest lucru – o relaţie care înseamnă sprijin din partea Bisericii pentru o serie de acţiuni sociale pentru oamenii în nevoie, pentru oamenii cu probleme.

Cred că aceste contribuţii sunt notabile şi cu efecte deosebit de pozitive în perpectivă. În concluzie, este un an pe care îl consider extrem de favorabil şi îmi doresc să urmeze o lungă perioadă de asemenea realizări, avându-l pe PF Daniel în fruntea Bisericii Ortodoxe Române.

Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România:

Pentru Biserica Ortodoxă Română, întronizarea Patriarhului Daniel reprezintă un mesaj către societate. Spiritualitatea unei naţiuni este mai importantă decât orice progres. Din punctul de vedere al unui om care lucrează în domeniul ştiinţific, criza societăţii actuale este o criză de sens şi nu o criză de mijloace şi Preafericitul Daniel reprezintă pentru credincioşii ortodocşi un simbol al reîntoarcerii la adevăratele valori morale ale poporului român.

Andrei Pleşu, scriitor şi eseist român, estetician şi istoric al artei:

În anul care s-a scurs de la întronizarea Sa, PF Părinte Patriarh a adus o notabilă schimbare de ton şi de atitudine. Au fost deschise multe şi diverse fronturi de reaşezare instituţională. La capătul acestui an plin şi nou, aducător de speranţă, dar şi de adversităţi, dorim PF Daniel să aibă puterea de a continua.

Basarab Nicolescu, fizician, membru al Academiei Române:

Trebuie să spun că am o amintire foarte emoţionantă despre Preafericitul Daniel, de pe vremea când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. A fost printre primii noştri vorbitori la un congres pe care l-am organizat la Academia Română, în 2001, care a fost punctul de plecare al programului de Ştiinţă şi Religie în România – Educaţie şi cercetare. Atunci am avut un contact cu PF Daniel şi după aceea ne-a ajutat constant pentru lansarea acestui program, iar acum, când a devenit Patriarh al României, acest ajutor continuă şi suntem extrem de bucuroşi. Am avut revelaţia unei persoane care, în acelaşi timp, este de o mare înălţime spirituală; este, să spunem, un conducător al Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă în care Ortodoxia se poate afirma ca o voce importantă pe plan internaţional.

Este o personalitate de anvergură internaţională, care ştie ce se întâmplă în Occident, care a fost format, de altfel, în Occident, deci are recunoaşterea celor două lumi – a lumii din Vest şi a lumii răsăritene. Cred că asta este o şansă mare pentru România – ca cineva care are cele două experienţe să poată conduce destinele Bisericii Ortodoxe”.

Grigore Leşe, muzicolog:

Pe PF Daniel îl cunosc şi mă cunoaşte. Îmi iubeşte muzica. Am cântat la două congrese ecumenice, unul la Iaşi şi altul la Sibiu. Dumnezeu să-i dea sănătate să poată conduce corabia aceasta, lumea aceasta învrăjbită, lumea aceasta cu mai puţină smerenie, cu atâtea răutăţi. Nu mai este vremea, cum spune ţăranul, că „vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte”, nu mai sunt oamenii de altădată. În aceste condiţii, unde se poate reculege lumea, dacă nu în cadrul Bisericii? De aceea, este nevoie de cineva care să o păstorească spiritualiceşte. Apoi, muzica din biserică trebuie promovată şi atraşi tinerii înspre ea. Muzica din vatra satului evocă pe Dumnezeu.

Adrian Lemeni, teolog, consilier al premierului Călin Popescu-Tăriceanu:

Prin prezenţa PF Patriarh Daniel în fruntea Bisericii Ortodoxe Române ca Întâistătător constatăm astăzi o amplificare şi o intensificare a misiunii pastorale, a unei prezenţe foarte dinamice a Bisericii în societatea românească, răspunzându-se la nevoile foarte concrete ale lumii în care trăim.

Dacă ar fi să punctez doar câteva elemente cheie ale acestui an ar fi să constat mai întâi dinamizarea misiunii pastorale prin înfiinţarea de noi eparhii atât în ţară, cât şi în străinătate, de asemenea, o atenţie sporită acordată comunităţilor româneşti din străinătate. Se ştie bine că dincolo de înfiinţarea de eparhii în străinătate e vorba deja de achiziţionarea unor sedii pentru episcopiile noastre de acolo, de susţinerea unei legi care deja este adoptată şi care prevede sprijin semnificativ pentru preoţii din străinătate.

Inclusiv în ţară, prin programe specifice ale misiunii Bisericii, se încearcă răspunderea la noile probleme cu care ne confruntăm; cele legate de migraţie, de copiii lăsaţi în ţară şi părinţii aflaţi în străinătate şi cu alte probleme noi, la care, iată, Biserica răspunde într-o manieră proprie.

Mircea Ciumara, director General al Institutului Naţional pentru Cercetări Economice:

Îl cunosc pe Preafericitul Părinte şi îl apreciez pentru competenţa şi calităţile sale deosebite. Sunt fericit că Biserica Ortodoxă română a încăput pe nişte mâini foarte bune şi eu zic că anul acesta a fost unul cu multe realizări. Sunt un telespectator al Televiziunii Trinitas; este o plăcere. Nu pot să-i doresc decât tot binele din lume şi sper la o colaborare cu Academia Română şi Institutul Naţional de Studii Economice, să stabilească relaţii mai strânse în domeniul problemelor economice şi ideologice.

Răzvan Theodorescu, profesor de Istoria Artei, membru titular al Academiei Române:

Acum un an, la un minut sau două după ce s-a anunţat alegerea Mitropolitului Moldovei ca Patriarh al României, am rostit, pe un post cunoscut de televiziune, o propoziţie: «A fost ales un manager al Bisericii». Unii s-au mirat de acest neologism pus în legătură cu Ortodoxia. Preafericitul Daniel a dovedit într-un an ceea ce dovedise într-un deceniu şi mai bine la Iaşi, şi anume faptul că este un adevărat manager modern şi acest lucru este extrem de necesar Ortodoxiei noastre. Părintele Patriarh Daniel este un european, un european tânăr care poate încă să facă mult bine Bisericii şi îi urez din suflet ca acest lucru să se întâmple.

Mariana Bucur, 43 de ani, profesor de limba română:

Îi urez Părintelui Patriarh multă sănătate şi răbdare în ocârmuirea Bisericii noastre, pentru că noi, credincioşii acestei ţări, ne punem nădejdea în înţelepciunea şi în harul dat lui de Dumnezeu pentru a ocroti credinţa ortodoxă românească de toate pericolele acestor vremuri şi pentru a ne îndruma pe calea mântuirii.

Mă bucur că în acest an de activitate Preafericitul Părinte a fost prezent la evenimentele importante bisericeşti, dar şi la evenimente sociale, ceea ce denotă implicarea acestuia în viaţa românilor. Cunosc şi activitatea centrului media, apărut datorită Preafericirii Sale, şi apreciez această idee. Sper ca şi pe mai departe să aibă putere de muncă pentru a duce la bun sfârşit ce a început.

Gheorghiţă Vancu, 38 de ani, tehnician dentar:

Nu am auzit nici un bilanţ, dar am curajul să cred că activitatea PF Părinte Daniel, noul nostru Patriarh, a fost una rodnică în acest prim an. Cred că ne-a dat Dumnezeu Patriarhul de care aveam nevoie, cum a fost totdeauna în istoria României.

Acum aveam nevoie de puţin dinamism în Biserica noastră, de intensificarea relaţiilor cu toată lumea mondială şi, de asemenea, aveam nevoie de nişte modalităţi noi de comunicare a mesajului pe care preoţii îl transmit în biserici. Mă bucur foarte mult că avem o televiziune, un radio şi un ziar, care ne ţin la curent cu ce se întâmplă în viaţa bisericească internă, dar şi din afara graniţelor.

Toţi credincioşii ne rugăm astăzi, la un an de activitate a Părintelui Patriarh, ca Bunul Dumnezeu să-l ţină tare, să-i dea lumină în minte şi în suflet şi să transmită împreună cu noi, credincioşii de la fiecare biserică din Bucureşti şi din ţară, mesajul mântuitor mulţi ani de acum înainte.

Angheluţă Andreea, 25 de ani, studentă:

Să-i dea Dumnezeu Preafericirii Sale viaţă lungă şi multe împliniri în activităţile coordonate. Dorim ca rugăciunile noastre, ale tuturor creştinilor din România şi din străinătate, să-i aducă bucurii, pace şi linişte sufletească. Cunosc activitatea filantropică desfăşurată în Moldova pe când era Mitropolit şi sper ca în scurt timp să demareze astfel de proiecte şi în Bucureşti, căci sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutorul şi de sprijinul Bisericii.

Toader Ionescu, inginer, 54 de ani:

Doresc Preafericitului Patriarh viaţă lungă, sănătate, bucurii şi multe împliniri pentru sine şi pentru Biserica pe care o conduce. Atât timp cât o să avem un astfel de patriarh, dinamic, cu multe iniţiative bune, cred că Biserica noastră va avea de câştigat. Să-i inspire Dumnezeu căile cele mai bune de a pune în practică gândurile şi iniţiativele sale, căci astfel ne vom bucura cu toţii, copii, tineri sau bătrâni.

Mă bucur foarte mult că avem un patriarh care îmbină foarte bine slujbele cu activităţile sociale. Pentru noi, credincioşii din parohii, este foarte important să simţim sprijinul mai marilor noştri. Să-i aducă Dumnezeu har mult în fiecare faptă şi cuvânt al său. Să ne trăiţi Părinte Patriarh!

Mihaela Mihai, 56 de ani, administrator:

Să-i dea Dumnezeu Patriarhului nostru multă sănătate şi putere de muncă, căci este foarte destoinic. Datorită acestui patriarh avem acum un ziar creştin care apare zilnic, avem radio şi televiziune la care ascultăm sau vedem frumoasele slujbe de la Patriarhie, atunci când nu putem merge.

Cunosc foarte multe credincioase în vârstă, pentru care toate acestea sunt o mare binecuvântare şi o mângâiere sufletească. Să dea Bunul Dumnezeu ca toate aceste activităţi să dureze cât mai mult, căci aşa nu mai suntem obligaţi să privim doar la emisiuni din care lipseşte Dumnezeu şi cele sfinte. Îi doresc multă sănătate şi îl port în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea ce e mai bun.

Anghel Lazăr, 67 de ani, pensionar:

Am observat că de un an, de la instalarea PF Patriarh Daniel, viaţa bisericească este mult mai vie, preoţii se implică mai mult în viaţa credincioşilor. Chiar la biserica la care merg eu, părintele desfăşoară activităţi de ajutor social pentru bătrâni. Este lucru mare. Până acum nu era aşa interes.

Cred că PF Daniel a schimbat mult în bine bisericile din România. Îi doresc, cu această ocazie, multă sănătate şi putere de muncă, şi să reuşească să vadă înălţată şi Catedrala Mântuirii Neamului, pe care cred că toţi românii o aşteaptă. Să fie blând şi bun cu toată lumea şi să fie un exemplu pentru credincioşi.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Meşterul Petre Ciornei, fără studii de arhitectură…dar a ridicat 82 de Biserici în cei 82 de ani de viaţă

De fiecare dată când ne plecăm capetele la rugăciune într-o biserică sau mănăstire, ne bucurăm de intensitatea momentului. Rareori avem curiozitatea să aflăm câţi oameni au trudit în arşiţă sau ploi, pentru ca noi să ne găsim liniştea, sau cine este acela care a coordonat planurile construirii lăcaşului. Pe unul dintre aceştia, renumit în toată ţara pentru meşteşugul aparte de a înălţa ziduri trainice spre cer, l-am cunoscut de curând, undeva prin munţii Bucovinei.

Meşterul Petre Ciornei construieşte biserici de la 28 de ani. Nu a făcut o şcoală de specialitate şi nici n-a urmat cursuri de perfecţionare. A învăţat meşteşugul mai mult de unul singur şi s-a perfecţionat în timp, astfel încât astăzi este ctitorul a 82 de biserici, răspândite în toată ţara. I-a plăcut meseria, care l-a adus, spune el, „mai aproape de Dumnezeu“.

Este mulţumit cu ceea ce a realizat în viaţa lui şi liniştit, la cei 82 de ani, că şi-a îndeplinit rolul pe pământ şi că nu a lăsat darul de la Cel de Sus să se risipească.

Între zidurile Mănăstirii Suceviţa e forfotă mare. Biserica a adunat laolaltă, în curtea principală, naţii diferite de oameni, care îşi vorbesc fiecare propria limbă, dar se roagă la acelaşi Dumnezeu. Sunt fascinaţi de frumuseţea aşezământului pe care îl studiază cu ochi măriţi şi cu obiective de fotografiat performante. Nimănui nu-i trece prin minte că, la câţiva paşi, într-o curte lăturalnică a mănăstirii, unde se aude zgomot de drujbă şi ciocan, coordonează lucrările unui paraclis unul dintre cei mai renumiţi ctitori de biserici de la noi din ţară, Petre Ciornei.

La cei 82 de ani ai săi împliniţi, meşterul recunoaşte că nu se mai poate urca pe schele să ridice cu palmele goale casele Cerului. Mâinile şi picioarele nu-l mai ascultă, iar de ceva vreme, de când a fost operat, inima lui nu mai suportă efort peste măsură. Aşa că preferă să-şi ia pe lângă el meşteri buni pe care să-i coordoneze, fără ca măcar să-i treacă o secundă prin minte că e cazul să se retragă, să-şi vadă liniştit de bătrâneţi. „Dacă am multe chemări, ce pot face? Eu n-am mers niciodată pe la preoţi să le intru în suflet şi să-i rog să le construiesc biserici. Ei singuri au venit la mine, au auzit de mine şi m-au chemat de câte ori au avut nevoie. Şi mie mi-e drag să lucru, că aşa sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu de El şi El de mine. Mă vâr în ochii lui şi n-are cum să mă uite“, spune moş Petre, bucuros că are cu cine împărţi o vorbă bună.

„Nu eu construiesc; Dumnezeu, Maica Domnului fac minunea“

Stă ascuns de soare, la umbra muşcatelor cocoţate la balconul unei construcţii ridicate tot de el, nefinisată încă, dar care inspiră trăinicie şi bucură ochiul cu frumuseţea lucrului bine îndeplinit. E un om modest pe care, dacă n-ai şti nimic despre el, l-ai privi cu mare atenţie, ţi-ai da seama că principala ocupaţie a lui este legată de munca brută, susţinută de forţa braţelor şi a mâinilor. Are degetele contorsionate, schimonosite de lamele circularelor tăioase care i-au străpuns mâna stângă cu un „leţ“ (băţ) din căuşul palmei şi până la încheietura mâinii. Bătrânul vorbeşte de accidentele suferite ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Şi poate nici nu ar fi băgat de seamă dacă nu ar fi fost întrebat.

Atât de dăruit este crezului său lăuntric, care i-a dat puterea de a construi biserici peste tot prin ţară, încât meşterul spune că nu este altceva decât dar de la Dumnezeu. Dar de sus care face deosebirea dintre oamenii aleşi şi marea masă a indivizilor. Povesteşte cum odată, cu prilejul unei construcţii, a cunoscut doi ingineri care au rămas impresionaţi de precizia şi exactitatea datelor pe care meşterul le rostea fără să le citească de pe notiţe. Le ştia pe de rost. Întrebat cum de reuşeşte să ţină totul minte, bărbatul a răspuns: „Păstrez totul cu sfinţenie în cap. Eu trebuie să ştiu toate astea ca pe Tatăl Nostru. Nici nu încape altă discuţie. Eu nu am nevoie de hârtie şi creion, creierul lucrează singur. Dar nu eu sunt cel care construieşte, Dumnezeu şi Maica Domnului sunt cei care fac minunea“.

Lucrări în toată ţara

Moş Petrea (aşa cum i se zice) a văzut toată ţara şi a străbătut-o cu lucrările sale în lung şi-n lat: din Făgăraş, în Ardeal, Satu Mare, Moldova (Piatra Neamţ, Cheile Bicazului, Pângăraţi, Viişoara, Vaduri, Burleşti, Piatra Şoimului, Vadu Moldovei, Huşi, Vaslui, Săvineşti, Iaşi, Bacău, Agapia), Bucureşti, Slobozia, Dobrogea (Tulcea, Măcin, C. A Rosseti), Copşa Mică, în Banat, la Oţelul Roşu, şi lista poate continua lejer până când numărătoarea ajunge la 82 de biserici. 82 de ani pentru moş Ciornei, 82 de biserici construite cu mâna lui.

Spune că cel mai greu i-a fost când a construit biserica din satul C.A. Rosseti, din pustiul Dobrogei. Ca să ajungă la locul unde aveau şantier, meşterul împreună cu zidarii luau trenul de la Tulcea, după care călătoreau cu vaporul pe Dunăre vreo 120 km, iar de acolo mai mergeau 20 km pe câmp, cu un tractor, şi ajungeau, în cele din urmă, la destinaţie. Petre Ciornei îşi aminteşte cât de frumoasă e biserica înălţată acolo, într-un sătuc sărac, amplasat între Dunăre şi Marea Neagră, unde se găseau mulţi bătrâni, uitaţi în pustiuri pline de nisip şi de şerpi veninoşi, spaima meşterului. Mai era acolo un izvor de apă rece, la fel de bună ca cea de acasă, din care Petrea îşi astâmpăra setea în zilele de arşiţă şi se gândea la familie cu ochii spre cer, niciodată plecaţi, că „doar de acolo vine puterea şi vlaga omului, oricât de necăjit ar fi“.

Prima ctitorie, biserica din satul în care locuieşte

Constructorul a început să practice meseria de dulgher la vârsta 28 de ani. Până atunci, a lucrat tot în costrucţii, după ani de trudă într-o fabrică de cherestea, care i-a crescut mari cei şapte copii. Acum sunt rispiţi care încotro, cu excepţia unui băiat, pe care „l-am oprit lângă mine, să-mi poarte de grijă“.

Bătrânul nu poate uita cum, înainte de a începe să construiască biserici, a avut două vise, în care i s-a arătat un „Chip drag“, pe care l-a putut vedea după ce i s-au deschis cerurile şi i-a fost desenată în faţa ochilor o cruce mare. Spune toate acestea cu ochii albaştri înlăcrimaţi, vădit emoţionat de întâmplarea care continuă să-l marcheze şi astăzi, după atâţia ani. Se opreşte din povestirea visului, pentru că nici nu ştie sigur dacă e bine să lase gura slobodă când vine vorba de aşa o minune. O spune doar pentru cei care vor să asculte şi să simtă şi ei, de unii singuri, că deasupra noastră există cu adevărat o Putere care ne veghează. Şi atât. Duce mâna la ochi şi o îndepărtează în aceeaşi secundă, ca şi cum ar vrea să alunge gândul, să nu spună mai multe.

Prima ctitorie a sa este biserica din satul lui, Valea Stânii, din judeţul Suceava. Construcţia a început în anul 1984, când vechea biserică a ars şi preotul a decis construirea alteia noi. Moş Petrea s-a apucat imediat de lucru. De-abia venise din spital şi nici cunoştinţe prea elaborate despre modul de lucru al unei asemenea construcţii complexe nu avea, doar experienţă în construcţii şi o determinare extraordinară de a construi loc de rugăciune şi reculegere consătenilor lui.

Cum să rămână tocmai satul lui fără biserică? „Am luat, împreună cu preotul, decizia să construim o altă biserică, pentru că nu s-a mai putut salva nimic din cea veche. Era pe timpul comuniştilor, fiind mai greu de obţinut autorizaţie, dar am reuşit totuşi ca în scurt timp să primim acel act. Am făcut o temelie roată de jur împrejurul celei vechi, am început zidăria, şi aşa am dat drumul la lucrări. Asta a fost prima mea biserică construită. Când eram la arcurile mari pe care şade turla, un inginer de la Iaşi m-a ajutat să le îmbin. M-a întrebat cum de am avut curajul să mă apuc de o asemenea construcţie dificilă. Eu i-am zis că am hotărât aşa, pentru că mie îmi este drag să fac meseria asta“, rememorează amuzat meşterul.

„Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică“

„O biserică nu se poate construi decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă credinţă în Dânsul“, acesta este lucrul pe care constructorul de biserici îl susţine în mod repetat şi de a cărui validitate este convins.

Nu este lucru uşor şi nici la îndemâna fiecăruia să poată clădi casele Domnului. Şi Petrea Ciornei este conştient de darul oferit. Înainte de a se apuca de lucru, este literă de lege ca preotul să facă slujbă pe temelia bisericii, la care participă de fiecare dată şi Petre Ciornei şi muncitorii cu care lucrează. Salahorii şi calfele sunt aleşi în aşa fel încât să fie şi buni meseriaşi, dar şi buni creştini. Maestrul spune: „Am avut lucrări pentru care a fost nevoie chiar şi de 20 de muncitori. Eu n-am permis băutură, ţigări, înjurături sau alte cele care să fie spre scârba Celui de sus. Aşa ceva nici prin gând nu trebuie să treacă. În primul rând, eu, cel care conduceam toate lucrările, m-am păstrat în mod cinstit, în mod curat. Doar aşa m-a ajutat Dumnezeu de am ridicat atâtea biserici, fără să am prea multă şcoală. Doar patru clase am, cu două mai multe decât trenul“.

Mai departe, vorbeşte despre felul în care se construieşte o biserică, fără a divulga foarte multe: „O biserică trebuie construită cum scrie în cărţile bisericeşti. Stă scris acolo foarte clar. Mai întâi trebuie aşezată pe un teren cât mai înalt. Să fie cât mai departe de gălăgie, într-un loc cât mai retras, liniştit. Trebuie să aibă formatul crucii, cu pridvor, naos, pronaos, altar, abside în dreapta, abside în stânga. Cruci deasupra trebuie să aibă ori cinci, ori şapte, ori nouă, ori 11, niciodată crucile nu se pun cu soţ“.

Şi poate cel mai important este momentul când efectiv aduci jertă prin prezenţa ta, ca şi constructor, în timpul lucrărilor, după cum susţine şi Petre Ciornei: „Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică, mai rabzi şi foamea, mai post, mai rugăciune, furtună, ploaie, frig“. Meşterul spune că nu i s-a întâmplat niciodată să piardă vreun om sau să se rănească în timpul lucrului. Din contră, după ce au plecat şi au muncit pe cont propriu, au avut parte de necazuri, pe unii chiar i-a secerat moartea înainte de vreme. Este cazul unui bărbat, pe care moş Ciornei l-a îndrăgit mult şi care a murit după ce şi-a tăiat singur, din greşeală, piciorul cu drujba, în pădure. Bătrânul mai spune că sunt unele biserici, care, la fel ca şi Mănăstirea Argeşului, cer jertfă, şi mor oameni din accidente banale, aparent, fără explicaţie. Tălmăcirea unor asemenea întâmplări o ştie prea bine bătrânul, însă preferă să tacă, să nu vorbească de lucruri aşa mari. Totul trebuie să-şi urmeze rânduiala, aşa cum e scris. Nimic nu stă sub semnul unei pure întâmplări sau erori a destinului.

Ctitorul trist, fără de urmaşi

Lucrul acesta îl ştie foarte bine omul care a ridicat cu propriile mâini 82 de biserici, câte una pentru fiecare an împlinit, şi care nu poate să nu dea glas mâhnirii care îl chinuie de vreo câţiva ani. Nu are cui să lase mai departe meşteşugul. Cei mai mulţi renunţă la scurt timp după ce intră ucenici, fără să-şi dorească cu adevărat să înveţe. Văd doar partea financiară din toată lucrarea şi tare şi-ar dori să-i poată dobândi cu muncă puţină. Bătrânul îşi varsă necazul: „M-am necăjit să îi învăţ. Nu prea bagă în cap, nu vor să înveţe. Meseria asta e tare întrebată, e cam grea oleacă, e drept, dar nu e interesat tineretul. Degeaba le spun că o să le prindă bine pe viitor, ei se lasă în grija mea că îi ajut, că le arăt ce şi cum, sunt mulţumiţi că trece ziua şi iau banul. Care au fost oameni mai bunişori au plecat în ţări străine. Nu ştiu ce-o să se aleagă până la urmă“.

Bătrânul, ale cărui picioare l-au purtat peste tot în ţară, drept pentru care a fost mai mult musafir pe acasă decât stăpânul ei, pare împlinit cu viaţa şi munca lui. Deşi încercat de necazuri, acum fără soţia care i-a fost ani la rând sprijin, Petrea Ciornei spune că a scăpat de toate relele cu credinţă şi rugăciuni murmurate în genunchi, la icoane. Cât timp stă acasă, niciodată candela nu încetează să lumineze. Nu îşi închipuie viaţa derulându-se în alt ritm. E mulţumit că şi-a îndeplinit rolul dat aici, pe pământ. Şi multe mai tăinuieşte sub pleoapa ochilor, umbriţi de pălărie, bătrânul meşter… Mai ştie moş Petrea că atunci când va veni momentul să plece dintre cei vii, îşi va găsi loc de veci într-o pajişte verde, ca o depresiune, cu păsări cântătoare şi animale de tot soiul şi munţi de jur împrejur. O splendoare. Ştie toate acestea dintr-un vis pe care l-a avut recent, în care i s-a arătat o femeie neasemuit de frumoasă, îmbrăcată în alb, şi care i-a indicat locul respectiv ca fiind casa lui de veci. Să fi fost doar un vis?

La fel ca şi dorinţa sa de a avea iarăşi 50 de ani? Ca să mai poată lucra, să se cocoaţe până la cerurile cele mari în care să înfigă cruci. „Acum tare mi-ar prinde bine să mai am 50 de ani, că ştiu că mai e de lucru cât e lumea asta de mare. Dar nu se poate. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îngăduit până la vârsta asta“, termină cuvântarea meşterul Petre, care pune capăt cuvintelor printr-un „sfârşit“ rostit cu mâinile încrucişate şi ochii la ucenicii care îl aşteaptă să le coordoneze acţiunile, sus pe schele.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Istoria, patrimoniul şi arhitectura Palatului Patriarhiei Române

Palatul Patriarhiei (iniţial, Palatul Parlamentului) a fost ridicat între anii 1907-1908, pe terenul trecut în proprietatea statului, încă din anul 1883, ca urmare a unei hotărâri a Corpurilor Legiuitoare ale Ţării.

În perioada socialistă, edificiul a funcţionat ca sediu al Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989, aici a funcţionat sediul Camerei Deputaţilor. Pe măsură ce activitatea misionar-culturală a Bisericii Ortodoxe Române a devenit mai intensă, imobilul construit pe terenul Bisericii a revenit Patriarhiei Române. În Palatul Patriarhiei funcţionează, printre altele, TRINITAS TV şi Radio TRINITAS.

Puţini ştiu că ansamblul de construcţii – clopotniţa, Reşedinţa patriarhală şi Catedrala -, dominat de Palatul Patriarhiei, este amplasat pe vatra mănăstirii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ctitorie şi danie domnească făcută Mitropoliei Ţării Româneşti de Constantin Vodă Şerban (1654-1658). Ceea ce conferă amplasamentului o înfăţişare aparte este diversitatea de stiluri în care sunt construite imobilele, fiecare dintre ele aparţinând unor epoci diferite.

Mitropolitul, preşedintele Divanului

Primul palat al Patriarhiei a fost ridicat între 1656-1658 de domnitorul Constantin Şerban Basarab. Palatul a fost terminat în timpul lui Radu Leon (1664-1669), domnitor al Ţării Româneşti, prilej cu care a devenit sediul Mitropoliei. Cu trecerea timpului, înfăţişarea sa a fost schimbată de mai multe ori.

Clădirea cunoscută astăzi sub denumirea de Palatul Patriarhiei a fost înălţată pe locul fostei săli a Adunării Deputaţilor. Construcţia este legată de istoria vieţii parlamentare româneşti, mai cu seamă de momentul adoptării în Ţara Românească a Regulamentului Organic (n.r. act cu caracter constituţional, adoptat în 1831, care a pus bazele parlamentarismului în Principatele Române).

Ca urmare a aplicării prevederilor Regulamentului, mitropolitul a fost numit preşedinte al Adunării Obşteşti a ţării, ceea ce a făcut ca marile evenimente istorice din viaţa Ţării Româneşti să se desfăşoare pe Dealul Mitropoliei. Unul dintre momentele care merită menţionat aici este cel cu privire la Adunarea electivă a Ţării Româneşti, de la 24 ianuarie 1859, prezidată de mitropolitul Nifon, în fosta sală a Adunării Deputaţilor, când s-a votat actul unirii Munteniei cu Moldova şi a fost ales Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române.

Documentele vremii mai arată că amplasarea forului legislativ al ţării în preajma Mitropoliei ţinea mai mult de o cutumă a acelor timpuri. Este ştiut că sute de ani la rând, Ţările Române au avut un „Sfat domnesc“ sau „Divan“. Era un consiliu care avea în atribuţii alegerea domnitorului şi era reprezentat de marii boieri, demnitari şi şefi militari, cu atribuţii politice, administrative şi judecătoreşti. Preşedintele Divanului era mitropolitul ţării, care nu-şi părăsea reşedinţa decât pentru sfinţiri de biserici şi alte momente speciale. Prin urmare, întrunirea Adunării Deputaţilor la Mitropolie era un lucru firesc.

Lucrări de renovare

În 1907-1908, s-a înălţat aici Palatul Parlamentului (astăzi Palatul Patriarhiei) pe terenul trecut în proprietatea statului încă din anul 1883, ca urmare a unei hotărâri a Corpurilor Legiuitoare ale Ţării. În aceeaşi hotărâre se stipula ca biserica mănăstirii (actuala Catedrală patriarhală) să fie înlocuită cu o catedrală impunătoare. Din păcate, acest obiectiv nu s-a realizat.

În perioada socialistă, edificiul a funcţionat ca sediu al Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989, aici a funcţionat sediul Camerei Deputaţilor.

Pe măsură ce activitatea misionar-culturală a Bisericii Ortodoxe Române a devenit mai intensă, iar spaţiile insuficiente, ca suprafaţă, pentru desfăşurarea acestor acţiuni, imobilul construit pe terenul Bisericii a revenit Patriarhiei Române, căreia i-a fost dat în folosinţă prin Hotărârea Guvernului României cu numărul 941 din 8 octombrie 1996.

Construcţia a fost preluată de Administraţia Patriarhală, care s-a îngrijit să întreţină în bune condiţii amplasamentul, prin efectuarea de reparaţii exterioare şi reamenajări interioare, precum şi de remedieri la instalaţia electrică, de apă, canalizare şi încălzire centrală. Toate spaţiile imobilului sunt foarte bogate în arhitectură, au fost restaurate şi dotate cu mobilierul necesar. S-a instalat o centrală termică modernă, instalaţii de amplificare şi de conferinţe, centrală telefonică digitală, s-au montat în toate spaţiile instalaţii de aer condiţionat Totodată, s-a refăcut şi completat împrejmuirea curţii exterioare şi s-au trasat noi căi de acces, pe lângă cele existente.

Momentan, se fac lucrări de reparaţii şi conservare în interiorul palatului şi la scările exterioare care înconjură clădirea.

Prima clădire de beton armat din ţară

Palatul Patriarhiei (fostul Palat al Parlamentului) a fost construit de arhitectul Dimitrie Maimarolu, iar lucrările s-au realizat sub conducerea inginerului George (Gogu) Constantinescu. În construcţie au fost folosite elemente de beton armat, fiind prima clădire din beton armat din ţară. Cu timpul a suferit diverse modificări. Cea mai importantă a fost refacerea cupolei, care s-a prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940.

Suprafaţa totală construită este de 7.000 de metri pătraţi. Clădirea are mai multe niveluri, care pot fi sesizate mai bine de pe latura de răsărit a dealului. Pe panta acestuia se ridică două subsoluri şi un extensol (subsol III parţial), parter şi două etaje. Ultimul etaj este în mare parte mansardă. Interiorul cuprinde mai multe săli, birouri şi anexe, grupate în patru aripi, dispuse în jurul unei aule mari, care este de altfel piesa dominantă a întregii clădiri. Imobilul este din zidărie masivă, iar acoperişul este în mare parte din beton armat.

Potrivit specialiştilor, arhitectura exterioară, cât şi cea interioară, se apropie de arta neoclasicismului, cu influenţe din barocul francez. Faţada centrală, cea mai expusă privirilor, este orientată spre catedrală şi paraclis, şi are intrarea evidenţiată printr-un portic impunător, care se sprijină pe doi masivi de zidărie şi şase coloane de piatră. Ele sunt aşezate pe câte un postament de piatră înalt de un metru. Pe fronton, sub cornişe, stă scris: Palatul Patriarhiei. Deasupra cornişei este acoperişul, o mare cupolă cu baza circulară şi ferestre rotunde de jur-împrejur, învelită cu tablă ornamentată, care se prelungeşte la vârf cu o boltă cu ferestre semicirculare şi un glob metalic pe care se înalţă o acvilă.

La întrarea principală, din spatele coloanelor de piatră, sunt trei uşi masive de stejar, în două canate. Doar un ochi format şi curios poate descoperi că pe fiecare canat există câte o plăcuţă de alamă incrustată cu stema Principatelor Unite (acvila Ţării Româneşti şi bourul Moldovei) şi anul 1908 (data construcţiei clădirii). O altă intrare, secundară, se găseşte în colţul de nord-est.

Privită dinspre clopotniţă, aripa de est a clădirii este deosebită prin echilibrul volumelor, forma şi dispunerea ferestrelor. De asemenea, impresionante sunt şi scările placate cu dale de piatră, care coboară domol panta de sud a dealului, în parcul din spate. Aici, o altă intrare, la fel de impunătoare ca celelalte. Parcul se întinde pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi şi este o adevărată oază de linişte şi reculegere.

Mai departe, la parterul intrării principale, este un hol de marmură, în formă de patrulater, lung de 15 metri. Plafonul este de fapt o boltă cu arcade sprijinite pe coloane de marmură. Arcadele bolţii sunt ornamentate cu stucaturi. Încăperea este luminată de luminatoare mari, montate în plafon. Pereţii sunt placaţi cu panouri de marmură albă, în formă de rame, iar pardoseala cu plăci de marmură cu motive geometrice. Pe peretele de sud, între coloane, tronează icoana Maicii Domnului şi stema Patriarhiei.

Palatul Patriarhiei adăposteşte studiourile TRINITAS TV şi Radio Trinitas

În aceste încăperi mai există câteva icoane şi tablouri valoroase: „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ferecată în argint, cu inscripţia: „Această icoană s-a îmbrăcat în argint de către IPS Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al României Ghenadie Petrescu, în al III-lea an al păstoririi sale pe scaunul mitropolitan. 1896, 21 mai“; „Madonă cu doi prunci“, ulei pe pânză de Sava Henţia, Paris 1871; „Sfântul Sebastian“, ulei pe pânză, copie după Guide Reny, Paris, 1867; „Sfânta Familie“, ulei pe pânză, copie, Rembrand, Munchen, 1890; „Maica Domnului cu Pruncul Iisus, lângă prunc Sfântul Ioan Botezătorul“, ulei pe pânză de Sava Henţia, Paris, 1871; „Răstignirea“, ulei pe pânză de N. Verona, 1910; „Drumul spre Golgota, Răstignirea şi Învierea“, ulei pe pânză de Sava Henţia; „Maica Domnului“, ulei pe pânză de Ionel Ioanid, 1932.

Etajul nu este atât de bogat în ornamentaţii precum parterul. Mansarda, mai mică decât etajul, este în parte utilizabilă, în parte este pod.

Totul în interior, mai ales parterul, dă impresia unui ambient plăcut şi elegant, conceput şi realizat cu rafinament artistic. Diversele ornamentaţii, atât la exterior, cât mai ales la interior, nu au valoare funcţională, ci doar estetică.

Începând cu anul 1997, de când a revenit Patriarhiei, în diferite spaţii ale palatului se desfăşoară şedinţele Adunării Naţionale Bisericeşti şi ale Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, conferinţele preoţeşti, consfătuirile profesorilor de religie, întâlniri ale ierarhilor cu preoţi, profesori, studenţi teologi şi elevi seminarişti, concerte de muzică bisericească şi de colinde, expoziţii de icoane, alte activităţi bisericeşti. Tot aici sunt birourile unor sectoare ale Administraţiei Patriarhale, redacţia periodicului „Chemarea Credinţei“, a Biroului de Presă al Patriarhiei.

În ziua de 27 octombrie 2007, cu ocazia sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit şi inaugurat studiourile posturilor de Radio şi Televiziune Trinitas, instalate aici şi dotate cu mijloace tehnice moderne.

Prin camerele palatului

Din orice parte e privită, clădirea se înfăţişează sub o altă dimensiune, cu excepţia aripii de vest, care a rămas din construcţie neterminată.

Înaintând, paşii urmăresc partea de sud a holului de marmură, unde se deschide un coridor, care înconjoară aula mare de formă circulară, în jurul căreia sunt dispuse toate celelalte încăperi şi coridoare. Câte un coridor circular, identic cu cel de la parter, se află la etaj şi la mansardă. Aula are 900 de locuri pe scaune, din care 400 la parter şi 500 la cele două balcoane. Accesul în sală se face din cele trei coridoare circulare, de la parter, etaj şi mansardă, prin 12 uşi de stejar în două canate. Mai departe, pe o platformă de lemn cu opt trepte se află un pupitru prezidial. La dreapta şi stânga acestei platforme sunt două pupitre semicirculare, cu scaune tapisate, ridicate cu patru trepte de la podea. Pereţii au lambriuri de lemn sculptate cu motive geometrice. Lumina naturală pătrunde prin plafon, unde se deschide o mare cupolă circulară, asemănătoare cu cea a Ateneului, cu ferestre rotunde şi geamuri colorate în armătură metalică. Mobila din lemn masiv şi fotoliile tapisate cu catifea purpurie, precum şi acustica sunt de calitate superioară.

Coridorul circular de la parter are ornamentate şi lambriuri, este mobilat cu fotolii şi canapele. Tot aici sunt expuse tapiserii şi tablouri în ulei ale unor ierarhi ai Bisericii, patriarhul Miron Cristea şi mitropoliţii Dionisie Lupu, Veniamin Costachi, Calinic Miclescu, Ghenadie Petrescu, Conon Arămescu Donici. De asemenea, palatul adăposteşte două picturi ce reprezintă momente importante din istoria României, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române, proclamarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, ridicarea Mitropoliei la rangul de Patriarhie (1925) şi încoronarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Miron Cristea).

O încăpere cu ferestrele spre paraclis închide aripa de vest a palatului, rămasă neterminată. Această încăpere, cu pardoseala de lemn, cu trei candelabre din cristal de Bohemia fixate în plafon, şi mobilier modern, serveşte ca sală de şedinţe.

Spaţiile aripii de est au o construcţie şi ornamentaţie aparte. Sunt înalte şi spaţioase, cu ferestre spre curtea exterioară, uşi de acces din coridor şi uşi de trecere din una în alta.

Aici se găsesc: Salonul „Sanctus Apostolus Andreas“, Salonul „Sanctus Dionysius Exiguus“, Salonul „Sanctus Johannes Cassianus“, Salonul „Sanctus Niceta Remesianae“ (Episcopus), Salonul „Sanctus Princeps Stephanus Magnus“, „Sancta Parascheva“. Încăperile au primit de curând denumirile în latină din partea Preafericitului Părinte Daniel. Uşile mari, de stejar masiv, în două canate, sunt sculptate în partea de sus, ca şi tocurile de la ferestre, cu motive florale şi geometrice. Plafoanele şi pereţii sunt încărcaţi cu panouri dreptunghiulare de zidărie, ca nişte oglinzi înrămate şi ornamentate cu elemente baroce.

Predomină liniile curbe, frânte, care formează medalioane, rozete, făclii, ghirlande cu flori, frunze, fructe. Culorile predominante sunt roşu, albastru, vernil şi auriu. De plafoane sunt fixate candelabre mari de metal galben şi cristal de Bohemia, cu mai multe braţe. Toate încăperile sunt mobilate simplu şi sumar, cu excepţia celei din colţul de sud-est, numită Sala de întruniri Conventus (fosta „Nicolae Iorga“), dotată cu o frumoasă masă ovală de lemn sculptat şi scaune tapisate pentru conferinţe.

Cf. sursa.

Psa. Gianina