Recursul la memorie
La memoriile cui recurgi pentru a reînvia o epocă? Pentru mine e o problemă foarte importantă ținerea de minte sau învierea trecutului. Poți să recuperezi memoria unei epoci? Nu în mod total, ci doar foarte, foarte, foarte fragmentar.
Fidela reînviere a trecutului e formată din imagini, cuvinte, mostre de atunci…dar și din înțelegeri personale, din concizii în urma a zeci, sute de informații. Ce îmi amintesc eu despre comunism…nu își amintește și altul. Îmi amintesc în felul meu. Am povestea mea. Însă povestea mea nu e totală…Are nevoie și de povestea lui, de mii, milioane de povești, care se augmentează poveștii mele.
Un muzeu al comunismului, pe mine, care am trăit și în comunism…mă face să îmi reamintesc fidel cum arăta sticla de lapte, chibriturile, o cravată, steagul, melodiile epocii… Însă cine îmi transmite starea de spirit a epocii? Cărțile, revistele, imaginile, emisiunile TV și de radio. Însă cât de mult?
Nivelul, gradul de reamintire contează și, cu toate astea, cred că o epocă nu va fi niciodată retrăită pe deplin, în afara existenței ei de facto. Dacă nu am scris și nu am fotografiat acest 2009, care mai are puțin și trece…el s-a dus definitiv. Eu îmi pot reaminti peste ceva timp…Dar una e să scriu acum și să-mi rămână tot felul de date scrise de mine, observate de mine…și pe care le-aș fi uitat în mod deplin, în absența scrisului… și alta e să îmi aduc aminte, peste nu știu cât timp, în memoriile mele, niște lucruri…aceleași lucruri.
De aici importanța jurnalului, a scrisului și a imaginilor la obiect.
Ce s-a întâmplat cu Sfinții despre care nu s-a scris? Ce s-au întâmplat cu cărțile patristice pierdute? Cu istoria pierdută? Nici măcar nu ne dăm seama, care e dimensiunea golului memorial…care nu ne mai aparține. Ce exista…și nu mai e? Cum arată un Sfânt Părinte cu 3 cărți fragmentare…când el a scris 2000 de cărți?
Ce nu mai știm din ceea ce am fi putut să știm?
Mihnea Măruță a avut o idee excelentă istoricizând câteva date despre Cotidianul. Un exemplu de azi…de reamintire. Pe canalele TV, în presa scrisă și la nivel online ni s-a reamintit revoluția română în aceste zile: un lucru foarte bun, salvator, care ne primenește interior.
Dacă nu ne reamintim periodic uităm. Dacă nu ne reamintim ne uităm.
De aceea e important să nu mințim nici când scriem, nici când filmăm și nici când fotografiem ceva, pentru că, pe termen lung, ne mințim pe noi înșine!
Trebuie să ipostaziem istoria, adică prezentul, corect, pentru viitorime. Istoria copiilor și a nepoților noștri începe acum! Grija pentru memorie e o grijă prezentă. De grija pentru mâine ține și grija pentru ieri.
Tocmai de aceea: Cine a tras în noi? Cine ne-a furat entuziasmul? Cine ne-a făcut un spațiu al intereselor meschine ale altora?
Dacă vrem adevărul trecutului trebuie să dăm adevărul prezentului viitorului.
Dacă învățăm din ce în ce mai prost sau deloc…ce memorie vom reda viitorului? Ca să fim ai prezentului trebuie să recuperăm, cum putem, ceea ce a fost și cu 50 de ani înainte și cu 2000 și cu 5000 de ani în urmă. Tocmai în asta constă importanța cititului serios: în stoarcerea esenței vremii în mintea noastră, pentru a fi alții.
Nu tot ceea ce trebuie să știm e pentru examen sau pentru serviciul pe care îl avem! Există lucruri pentru care nu trebuie să dăm examen acum, ci în viața viitoare, în fața Dreptului Judecător. De aceea avem nevoie să cunoaștem enorm de multe lucruri, care nu ne mai fac să fim masă de manevră, manipulați de duzină, pentru interesele unor pitici la minte.
Dacă nu ne cultivăm memoria și, odată cu ea, nu ne primenim sufletul, ca mădulare vii ale Bisericii, suntem doar niște mațe umplute cu mâncare. Atât! Doar cu murdărie…