Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: reîntoarcere la Nichita (Page 1 of 14)

Reîntoarcere la Nichita [96]

Câteva poeme cuprind viziuni „sângeroase” ale morții: Nod 2, Nod 12, Nod 30. Ceea ce e de remarcat, însă, este convingerea lui că „moartea…nu-l moare” (Nod 2).

Și aici Nichita împrumută, din nou, o perspectivă tipică pentru viața și mai ales „petrecerea” (moartea) Sfinților Mucenici:

Roata îi rupe carnea
și carnea nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe osul
și osul nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe sângele
și sângele nu i se mai sfârșeșe,
împărate!

I-am jupuit pielea de pe el
și sub piele i-am găsit tot piele!
I-am spart ochiul și sub ochi
i-am găsit tot ochi!
I-am smuls limba
și sub limbă i-am găsit
tot limbă, împărate!

I-am tăiat inima
dar sub ea aflăm tot inimă!
I-am despicat fruntea
dar sub ea aflăm tot frunte!
I-am frânt șira spinării
dar sub ea aflăm tot șira
spinării, împărate!

Au început să ni se roadă
de sudoare, trupurile și mințile,
cum se roade ceasul cel mare
al primăriei, – de timp!
Ne tocim de moartea lui
care nu-l moare, împărate!

Lucrăm la el întruna, lucrarea, –
dar el nici măcar nu se începe!
El nici măcar nu se începe!
Măcar nu se începe!
Nu se începe,
împărate!

În viețile Sfinților Mucenici din primele secole, prin darul deosebit al lui Dumnezeu dat lor atunci, aceștia treceau prin torturi inimaginabile fără să simtă durerea. Împărații prigonitori stăteau uluiți și nu înțelegeau, călăii puși să-i chinuiască oboseau lovindu-i sau mutilându-le oribil trupurile (așa cum descrie și Nichita în poezia sa), după care, adesea, Dumnezeu îi făcea complet sănătoși, spre enervarea și disperarea tiranilor.

Nu mă îndoiesc că Nichita a privit spre Sfinții Mucenici ca spre niște modele exemplare, chiar dacă nu a urmat paradigma vieții lor. Dar și el a încercat, pe cât a putut, să nu își frângă „șira spinării”, să nu își strice „inima” și „fruntea” și să nu își oprească „limba”. Căci „osul e o bucurie numai atunci când este os al frunții,/ când apără iar nu dezbină” (Tonul).

Și aceasta pentru că a crezut în Bine, a crezut în Frumos, în Dumnezeu, cu toate clătinările și păcatele lui.

A încercat, cum spunea altădată, să rămână „roșu vertical”: „Roșu, roșu vertical/ cascadă, pantă de deal/ săltând din oul secundei/ ovalul de ou,/ și înfățișat nouă/ ca un ecou/ pe care sfera-l întinde/ oricând și oriunde,/ naștere, zestre/ a lui A FI schimbându-se în ESTE”.

Acum, la apusul vieții,

Cum te uiți la o eclipsă de soare
printr-un geam afumat,
tot astfel se uită prin mine
ochiul din spatele meu, opal
spre ochiul fix din orizont, oval
coborând din deal spre o vale
urcând o vale spre deal
.

(Semn 7)

Ondulările spațiului mioritic coboară mereu pe-un picior de plai și urcă spre o gură de Rai. Iar Nichita era îndurerat că „țara mea era un geam/ prin care nimeni nu privea” (Nod 11).

Și de aceea a vrut să fie amintit de posteritate și în ipostaza lupului (din Un pământ numit România), el, „lupul cu gât de lebădă…care urla și striga și mârâia,/ plin de fulgi de zăpadă,/ întins pe prima ninsoare” (Nod 1).

Știa că va lăsa în urma sa „vulpea argintie” a poeziei – pe care o prinsese în laț – „ca o rază a frigului /…/ cât un orizont de lungă și de curbată”, în timp ce el: „mă înfrigurasem de tot și mergeam prin zăpadă/ și ningea atât de des/ încât de vedere nu mai aveam nevoință” (Semn 4).

Dar dacă „vulpea vie” o putuse prinde (Arta scrisului, vol. Oul și sfera), pentru daimon recunoaște că nu are capcane:

Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine,
ce faci acolo?
Capcane, nu vezi, eu fac capcane!
Lețuri pregătesc și lanțuri pregătesc,
nenumărate chei fără de lacăt!
Ce faci acolo?, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine.
Precum ți-am zis, eu fac capcane,
Pândesc un animal ca să se prindă-n ele!
Pândesc cu cheia mea un lacăt!
Aha, mi-a spus daimonul, ești vânător, știam.
Nu știi nimica, i-am răspuns,
eu n-am capcană pentru tine!

(Nod 29)

El este cel care încearcă să găsească lacătul Împărăției cu cheia poeziei sale.

Doar că, dacă altădată credea că, în poezia sa, poate întinde capcane harului – „l-am făcut pe A, divina capcană. // Eu i-am spus: am pus capcanele la începutul pădurii,/ din A și din A./ Acum stau la o oarecare depărtare și aștept prinderea hranei mele. // El m-a auzit. El a tăcut” (Arta scrisului) –, acum recunoaște că „eu n-am capcană pentru tine”. Că „daimonul meu” vine când vrea „în gazda făpturii mele” și la fel „se duce și mă lasă” (Nod 28).

Însă ea, poezia lui,

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea în lăuntrul genunchiului meu,
cer în lăuntrul umărului meu,
eu în lăuntrul eului meu.

(Semn 12)

Experiența poeziei se lăuntricizează. Poetul lasă trupul poematic al operei sale în urma sa, dar experiența trăirii și a scrierii devine interior spiritual, devine „eu în lăuntrul eului meu”.

Dar opera sa a stârnit și teamă celor…invidioși. Și Nichita nu trece cu totul peste acest aspect: „Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stârnesc/ atâta groază?” (Prin tunelul oranj (IV)).

Și cred că poetul, născând o imagine poetică percutantă, a chintesențiat, în aceste două versuri exprimarea retorică mai amplă dintr-o didahie a Sfântului Antim Ivireanul:

„[Sfinții Apostoli,] oameni făr’de arme și nedichisiț[i] de ale oștirii, […] blânzi pentru nerăutate, au înălțat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu sunet de tobe și de surle, ci numai cu neputincioasă limbă și neînvățată, pe Hristos și credința și fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor, celor ascuțite, ci numai cu strălucirile unei vieți bune, neumplând pământul cu oști”…[1].

Arma cuvântului este de ajuns ca să înspăimânte. Iar Nichita ajunge să constate și el acest lucru: „Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stârnesc/ atâta groază?”.

Deși e neliniștit în fața morții, ca Blaga (Prin tunelul oranj (II), Prin tunelul oranj (V)) sau ca Arghezi (Mozart și câinele spaniol (nod 21)) – însă, totodată, trăiește și curiozitatea și dorința lui Blaga de a vedea stelele veșniciei[2]: „cum lumina stelelor răsare,/ pe o cu totul altă înserare” (Nod 32) –, pe Nichita îl preocupă imaginea sa ultimă. Și poetul alege, în mod neașteptat, să-și recupereze statuia din primele volume (cu amendamentele de rigoare, desigur):

Ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid și trist, fumegând.

(Semn 5)

*

Eram vrăjit și nici nu mai mișcam,
toți vulturii stăteau înțepeniți în aer,
iar soarele spărsese cerul,
cu sunet de lumină și cu vaer.

Pe jumătate doar din ea,
copilul îl născuse,
ea două capete avea,
timpul încremenise
bătut în palma ta, Iisuse!

O eli eli lama sabahtami,
o eli, eli!

Mi se îngroșase râul
ca o jugulară peste gât,
pe câmpul ăsta nearat, urât,
iar caii se evaporau ușor,
deasupra nu era vreun nor,

mă înzeiam, mă înzeiam,
nu mai muream, nu mai muream,
în brațul meu întins și rece
ca sceptru eu țineam ce nu mai trece, –

și fix eram,
piatră eram –
și nici pământul nu-l roteam
nu răsăream, nu apuneam, –
și țara mea era un geam
prin care nimeni nu privea.

Stam rege fix, de piatră și de stea
ținând oprit cuvântu-n gura mea,
necântător.

(Nod 11)

„Sfinx pătrunsă de-nțeles”

Ultimul poem al ultimului volum publicat, Nod 33 (în liniștea serii) ne vorbește tot despre încercarea sa de a lega pământul de Paradis: printr-„un mod atât de dulce/ de a se întâlni două cuvinte”. Pe care a vrut să ni-l lase moștenire ca pe A, începutul unui alt mod de a gândi poezia, care privește mereu spre începutul lumii și spre cuvintele care au fost „la începutul lumilor lumii”.


[1] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 5-6.

[2] A se vedea comentariul meu la poemul Mi-aștept amurgul de Lucian Blaga, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/27/mi-astept-amurgul/.

Reîntoarcere la Nichita [95]

Despre faptul că Hristos ne-a făgăduit că ne vom naște din nou, în Împărăția Sa, vorbește poetul, vălurit, în Nod 6:

Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal,
și stam în iarbă înroșit,
ca o făptură de oval
și de furnici călătorit.

Durerea mea era un principat,
o țară putredă, nevorbitoare,
fostul meu ochi era palat,
inima mea, un negru soare.

Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal
când tu ai zis de mine
că mă renaști din nou regal,
și în dureri divine, –

și-mi dai din nou aceeași stea,
și-același cal mi-l dai din nou,
din nou o să mă urci pe șea,
cuvânt făcându-mă, ecou.

Moartea nu e definitivă. Există înviere, există renaștere, pe care ni le-a dăruit Cel care ne-a renăscut pe toți „în dureri divine”. Iar Nichita vizualizează o renaștere în ipostaza sa de poet (și prinț al poeziei, cu aer medieval-romantic), de „cuvânt”, ca „ecou” mai departe, în veșnicie, a ceea ce a fost cât a trăit pe pământ.

Se consideră un cuvânt născut/ inspirat de Dumnezeu-Cuvântul: „Cuvântul este un cap fără de craniu, –/ un cimitir fără de morți./ Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poți,/ un înțeles făr’de-nțelegere,/ un răspuns nechemat,/ o alegere votată pe scoici, o alegere/ pentru peștele pictat./ Veneau cu ochii smulși din orbite/ să te contemple pe tine,/ veneau cu timpanele toate zdrelite/ să te audă, divine,/ cuvântule cap fără craniu,/ cimitir fără morți” (Semn 22), pentru că morții au înviat.

Dumnezeu poate să dea răspuns și nechemat fiind sau nefiind chemat în mod rațional și prin cuvinte. Pentru că El știe inima omului, El are un mod tainic de a vorbi cu fiecare, „un înțeles făr’de-nțelegere” – aici Nichita ne confirmă că, la Eminescu, cele „abia-nțelese” erau „pline de-nțelesuri” (Trecut-au anii) prin mișcarea harului în sufletul copilului, al celui nevinovat.

Dorul de regăsire a nevinovăției îl exhibă și Nichita în Nod 10:

Lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă
mielule, alungă mieii din jurul tău
și lasă-mă să mor la tine acasă, mielule!
Iedule, alungă iezii tăi din jur
și lasă-mă să mor la tine acasă, iedule!
Fluture, alungă-ți fluturii din jur,
și lasă-mă să mor la tine acasă, fluture!
Iarbă, alungă-ți câmpurile tale….

Gingășia, nevinovăția, blândețea, frumusețea, bucuria, copilăria sunt acasa pe care și-o dorește poetul. Nu mieii, nu iezii, nu fluturii, nu câmpurile, nu pământul reprezintă casa sa, ci cele care le fac pe toate acestea să fie plăcute și dorite și atrăgătoare, adică darurile dumnezeiești.

De aceea, Nichita lasă să se audă o temere ce răsună ca un strigăt biblic: „vai mie, am spus,/ de sunt cuvintele/ doar umbra gurii mele!” (Nod 18). Pentru că el crede și își dorește altceva: „gura mea e gura ta,/ idee, demiurge” (Ars poetica).

Convingerea lui era că Dumnezeu vorbește prin el, prin poezia lui, și de aceea încerca să lase să transpară în poezie cât mai puțin din murdăria vieții pământești, chiar dacă acest lucru i-ar fi fost mult mai ușor:

Eu știu că duritatea gândirii în idei
nu stă într-o înjurătură,
nici în scabrosul spus al vorbei.

Mi-e foarte greu să scutur de pe mine
cuvintele obscene,
mi-e foarte greu să scutur de pe mine
cuțitul care-l scot din mine ca să-l bag în tine!

Mi-e scârbă de ideile
pe care eu le-aș rupe ca surcelele,
pe care Onan cel răzbunător la vremea lui
le-a dat îngrășământ pământului!

Sămânța este sacră, cum vă zic!
Cuvintele în jurul ei sunt un nimic!

Mă-ntorc și gem și sânge-mi curge,
iar gura mea e gura ta, idee, demiurge!

Cuvintele cu care se îmbracă sămânța dumnezeiască sunt doar învelișul ei, important e ca ea să rodească în inima omului – în mod evident, poetul face trimitere la pilda evanghelică a Semănătorului.

E mult mai ușor să faci poezie din „cuvinte obscene” și din „scabrosul spus al vorbei”, să te eliberezi de durerile și patimile tale în versuri și să bagi cuțitul în cel care citește: cuțitul urii, al mâniei sau al poftelor tale neîmplinite. Este tocmai ceea ce practică (cu succes la public și la premii) scriitorii contemporani. Însă Nichita a rămas fidel poeziei ce reflectă „duritatea gândirii în idei”.

Iar crezul lui era unul romantic, de care nu a vrut să se dezică:

Daimonul meu vine de departe
în gazda făpturii mele,
eu știu când vine căci mă izbește
cu ploi de stele /…/
își pune el cuvântul lui în creierul meu,
albindu-l cum cerul le-a albit pe stele /…/
și pleacă mai falnic decât tot universul
și mie îmi lasă ca amintire doar versul…

(Nod 28).

Reîntoarcere la Nichita [94]

Noduri și semne, ultimul volum publicat de Nichita, este în întregime un requiem: „Requiem la moartea tatălui meu”. Și este, iarăși, un volum cu structură concentrică, care începe cu Semn 1 și se termină cu Nod 33 (în liniștea serii), în care Nichita pune problema, obsedantă pentru el, a cuvântului și a creației.

Și primul poem începe cu niște versuri geniale ale lui Nichita și în mod evident inspirate (ca multe altele, de altfel): „Plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”.

Bineînțeles, floarea de tei ne trimite la Eminescu, la care Nichita face aluzie și în subtitlul Nodului 33: „în liniștea serii” (al doilea vers din Mai am un singur dor).

Totodată, pentru creștinii ortodocși, înmiresmarea e un echivalent simbolic al umplerii de har.

Poezia românească, de la (pre)pașoptiști (Bolintineanu îndeosebi, cu ale sale edene-mbălsămite), trecând prin Eminescu și simboliști și – iată – până la Nichita, e plină de miresme, ca sugestii ale Raiului și ale harului lui Dumnezeu.

Într-un poem mai vechi, Arătarea pietrei[1] (vol. Măreția frigului), poetul făcea această corespondență între vers și mireasmă: Eu îți arăt cel mai frumos lucru al meu/ adică versul, chiar versul ți-l arăt /…/ Tu, copacule, îmi arăți frumosul cel mai frumos de pe tine,/ mirosul tău mi-l arăți /…/ binemirositorule”.

„Plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte” indică originea poeziei: în gândirea înmiresmată de har.

Dar ce spune Nichita vine iarăși să contrazică ceea ce critica și filosofia modernă învederează, de multe ori, prin exprimările sale, și anume că gândirea abstractă e o gândire rece, raționalistă, lipsită de inimă. Ceea ce e fals.

Aici, Nichita unește gândirea abstractă cu floarea harului care presupune mireasmă, frumusețe, înveșmântare în aur iconic (floarea de tei e galbenă).

Mai mult decât atât, „plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte” e un tablou dificil de conceput al unei situații primordiale, al impulsului dumnezeiesc de a crea lumea.

E o reprezentare abstractă a ceea ce ne comunică Sfânta Scriptură în primele versete: „Întru început au făcut Dumnezeu cerul și pământul. […] Și Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei” (Fac. 1, 1-2).

Lumea a fost creată de o Gândire plină de har. Dumnezeu a gândit lumea din veșnicie, universul a existat dintotdeauna în planul lui Dumnezeu, ca și cum „plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”.

Pentru că Dumnezeu a vrut ca să umple deșertul „cu lei/ și de plante”.

Dar versurile pot fi și o reprezentare a corelativului faptic uman în materie de creație. Chiar dacă creația umană, în mod ontologic, este cu totul altceva, infinit inferior față de creația divină.

Ceea ce vrea să exprime Nichita este însă o idee ortodoxă, pentru că puterea de creație umană rezidă în punerea în lucrare a chipului lui Dumnezeu din om. De aceea el a și subliniat, replicându-i lui Blaga, că „Eu construiesc misterul/ nu îl admir” (Defăimarea răului, vol. Epica magna).

Cu alte cuvinte, la Nichita nu ar fi vorba numai de a admira tainele lui Dumnezeu din creație, ci și de a conlucra cu Dumnezeu, cu harul Lui și cu mesagerul Lui ceresc (numit de poet când înger, când daimon) pentru a a crea. Și aici este congenial cu Eminescu, care se considera, ca geniu poetic, un ales și un inspirat de Dumnezeu, prin harul Său și prin intermediul îngerilor/ serafilor. Probabil că și Nichita și-a dat seama de acest lucru și tocmai de aceea „plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”.

Și, iată, din nou, laserul lingvistic (poezia Necuvinte, din vol. Un pământ numit România):

Un tânăr metal transparent
subțire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate și lent
despărțea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte.

E, desigur, o temă recurentă[2] în opera lui Nichita: cea a cuvântului creator.

Dar și subtitlul Nodului 33, „în liniștea serii”, are profunde conotații creaționiste (după cum am arătat altădată, comentându-l pe Eminescu).

De altfel, volumul Noduri și semne nu propune teme noi, ci ne apare ca un mozaic tematic, în care recunoaștem mai multe teme fundamentale ale poeziei sale, ca și cum poetul și-ar fi știut sfârșitul.


[1] A se vedea discuția despre acest poem aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/19/reintoarcere-la-nichita-73/.

[2] A se vedea comentariile mele anterioare aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/03/reintoarcere-la-nichita-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/reintoarcere-la-nichita-59/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/.

Reîntoarcere la Nichita [93]

Aici, însă, în Operele imperfecte, mai greu reușește poetul să iasă din această stare care îl sufocă și îl asuprește interior. El recunoaște că îl apasă aripa demonică: „Pe umărul meu cu petale/ o umbră mi-a lăsat mult zburând/ una din păsările infernale” (Chemare). Și, „ca orice ființă transparentă/ de tot nevăzutul mă murdărisem./ Închisesem ușa deschisă spre rai” (Vedere).

Se referă la omul ca ființă spirituală, care este transparentă duhovnicește pentru alte ființe spirituale: atât pentru Îngeri, cât și pentru demoni. Starea noastră sufletească fiind transparentă pentru draci – care, fiind nevăzuți de noi și neobosiți, ne studiază în permanență aplecările și patimile –, îndoiala și neputința noastră fiindu-le cunoscute, ei se grăbesc atunci să ne copleșească prin atacuri violente, pe care noi le percepem ca gânduri negre, ca descurajare maximă și ca solidificare a neputinței de a mai gândi pozitiv și de a mai acționa.

De aceea, poetul se roagă lui Dumnezeu: „Vino, tu, ia-mă de gât/ Spânzură-mă tu, de tine./ Nu-mi mai este frumos, – / A început să-mi fie urât./ Vino, tu, cu tine” (Chemare). Iar mai târziu, ca o continuare, va scrie: „de verb [Verb] mă rog,/ du-mă odată din groaza vieții,/ du-mă, du-mă,/ și nu mă mai pedepsi/ și mie nu mă mai redă-mă!” (Dialog cu Oda în metru antic[1]).

Poetul știe că „noi nu putem să iertăm niciodată”, ci numai Dumnezeu poate să ierte, să ne ierte. Și așază ca o rugăciune simțirea harică a curăției și nevinovăției pe care El le-a sădit în lucruri : „Ah, ninsoarea/ este o cerere de iertare/ Ah, frigul/ este o ispășire”. „Doar frigul încă mi-e prieten/ cu turle de biserici” (Calea lactee și Cântec I).

Nevoia de iertare a lui Dumnezeu, de ispășire, este foarte puternică, după ce a fost murdărit „de tot nevăzutul”, mult zburând/ una din păsările infernale” deasupra lui. Acum Nichita simte acut nevoia sufletului de curățire și de sfințire: „Cu undelemn, vă zic, să ne spălăm,/ cu untdelemn,/ pe trupuri” (Euclid și soldatul latin). Ungerea cu untdelemn este semnul sfințirii, atât în legea veche, cât și în Biserica Noului Testament, în Biserica Ortodoxă.

Dar și „pe tâmplă să ne dăm doar cu polen de fluturi”, pentru că mintea noastră trebuie să fie suplă pentru zbor, pentru înălțare, pentru a nu se lăsa doborâtă de pasărea infernală, de păsările Iadului[2].

Omul e ființă spirituală, duhovnicească, nefiind creat de Dumnezeu pentru materie, ci pentru a se înălța ca o pasăre cu rațiune către Creatorul său: „Numai peștii nu se îneacă în apă,/ numai viermii și sobolii nu se sufocă de pământ,/ subțirea pasăre devine arcă/ numai zburând” (Cântec I).

Subțire e un cuvânt moștenit, în românește, din lat. subtilus. În limba română veche, gând subțire însemna gând subtil. Ceea ce îi era neîndoielnic cunoscut lui Nichita. „Subțirea pasăre” este pasărea ușoară a minții care are finețe de gând și înțelege „subtilitățile” perverse ale păsării infernale care încearcă să îi reteze zborul. Dar ea, „zburând” spre Cer, „devine arcă” de mântuire, care poate pluti pe marea vieții fără să se scufunde, trecând dincolo.

În acel moment, „iau lumina drept aer și mit/ și leagăn și barcă…” (Un madrigal).

Când? Atunci când „aerul [sufletul] acesta se duce odată/ cu subțirele cântec pe care îl ține/ ca un simun, ca o roată/ alergată înlăuntru, în sine”. Când sufletul lui va pleca odată cu „subțirele cântec”.

Atunci „nimeni nu se va mai putea desprinde din el”, niciun cântec, niciun cuvânt, „pe însuși sunt lacăte” – sau, cum va spune într-un poem din volumul ultim „Stam rege fix, de piatră și de stea/ ținând oprit cuvântu-n gura mea,/ necântător” (Nod 11): un sfinx mut, care își păzește taina, care nu mai dezleagă tainele operei sale celor doritori.

Atunci, „la moartea acestui prelung menestrel/ cazi tu în genunchi și roagă-te”.

Iar poemul Evangheliile toamnei sună ca un requiem compus pentru sine: „Patru evanghelii scrie-vom despre căderea/ frunzei în toamnă./ Matei zice-va:/ – Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă./ Marcu striga-va:/ – De greutatea vieții și de viață pe viață cădea-va/ frunza în toamnă./ Luca va zice:/ – Din nedragoste, din neînviată moarte,/ din verde repetat numai cu umbra/ cădea-va frunza în toamnă./ Ioan se va ridica și va zice:/ – Toamna nu cad frunzele,/ ca o frunză cade toamna, toamnă”.


[1] Un poem din 1982, care a intrat în volumul postum Opere impersonale.

[2] În Noul Testament, Hristos îi aseamănă pe demoni cu niște păsări răpitoare, care vin să răpească sămânța cuvântului Său din inima omului (Mt. 13, 4, 19; Lc. 8, 5, 12) și care își fac cuiburi în inimă (Mt. 8, 20).

Reîntoarcere la Nichita [92]

Titlul volumului Operele imperfecte e dat de ideea conținută în poemul  Lecția despre cub – poem pe care eu l-am comentat deja, altădată[1].

Poate părea ciudat că, după ce se străduise a ne oferi, în Epica magna, cel mai reușit volum al său din punct de vedere estetic (după propria mărturisire a poetului), titlul volumului următor este el însuși o declarație antiestetică sau, mai bine zis, antiestetizantă. Pentru că nu principiul estetic este condamnat (și condamnabil), ci principiul estetic absolutizat.

Pentru că absolutizarea lui înseamnă, de fapt, aneantizarea valorii artistice, transformarea artei într-un obiect de cult al modei trecătoare, într-o vedetă fără substanță.

E posibil ca acest protest al lui Nichita să fi fost îndreptat și împotriva celor care i-au contestat valoarea estetică a volumului Epica magna, adică tocmai latura la elaborarea căreia lucrase atent, după declarația poetului.

Volumul Operele imperfecte stă sub semnul presentimentului morții:
„Îmi mirosea a înserare a vieții” (Deșert);
„Au început să-mi lustruiască coșciugul /…/ M-a izbit îngerul în spinare, mamă/ nu sub forma plăcerii/ ci în chipul tăcerii” (Ciocârlia);
„Simt cum îmi crește un mormânt” (Cântec III);
„Muște albastre, muște albe, muște verzi/ țin loc de gene./ Miroase a sfârșit de lume,/ a cruci și a semne” (Euclid și soldatul latin);
„În ales te îmbraci de singurătate/ cu moarte” (Alesul).

Dar nu e vorba numai de un presentiment (care s-a adeverit), ci și de sentimente copleșitoare de inutilitate generală a lucrurilor, de dezamăgire crudă și de neputință, însoțite de o revoltă nemaiîntâlnită (în volumele anterioare) împotriva faptului de a se fi născut.

Toate acestea, combinate, produc o poezie sângeroasă, care, ideatic și sentimental, este opusul acelui Nichita din O viziune a sentimentelor sau 11 elegii. El însuși simte că „îmbătrânesc…între aceste ruine adolescente,/ între coloanele care însă mai miros/ a piatră proaspăt lustruită” (Starea medie). „S-a mistuit zeul” (Starea medie) și „Ah, doamne, eu sunt împărat/ ce-a fost odată/ ca și niciodată” (Basm).

E un volum scris sub auspicii sumbre pentru poet, o carte neagră dacă e să o caracterizăm după starea de spirit care i-a dat naștere, fiindcă se simțea într-o stare de „prăbușire”, ca și cum „nimeni cel dornic de neființă/ îi străbătuse aripa” (Clepsidra)

Un volum în care Nichita se luptă cu el însuși și cu poezia, cu Dumnezeu și cu toată lumea: „se aude Dumnezeu pe după codri lătrând” (Cântec III), „mie însumi îmi sunt un cal troian” (Calul troian) și dacă „mă voi spăla cu un cuvânt/ economie de apă fac” (Starea confesiunii).

Iar celorlalți le spune: „Voi nu știți, dragii mei, că sunteți morți /și când mișcați, că sunteți trași la sorți,/ că n-aveți Rubicon,/ că n-aveți Domn,/ că este nu este. /…/ Ah, vai mie, vorbesc morților” (Alesul).

Pare că depresia și sentimentul absurdului au cucerit ultimele redute de optimism ale poetului și sunt pe cale să îi epuizeze resursele de bucurie și de speranță.

Voi cita consistent din studiul meu din 2002, pentru că am punctat acolo foarte bine ideile esențiale ale acestui volum de versuri:

„Volumul Operele imperfecte (1979)[2] apare la puțin timp după Epica magna, dar el reprezintă o schimbare esențială în poezia nichitiană. Aş putea spune că Nichita a renunțat la poezia pe care a scris-o până acum, pentru o cu totul altfel de poetică. […]

De acum înainte, poezia lui Nichita nu face decât să măsoare această sciziune între sine şi sine, între om şi logosul său, încât limbajul devine o monadă absurdă, o perfecţiune imperfectă – o perfecţiune a limbajului care se subminează pe sine prin conştiinţa inconsecvenţei interioare. […]

De acum, trecând prin ultimele volume şi până la sfârşitul vieţii, poezia sa va fi un strigăt, o încercare disperată de a recuceri redutele poeziei, de a afla perfecţiunea în care a crezut atât de mult – în geniul său – dar sfârşeşte de cele mai multe ori prin a fi învins de o forţă supraumană, de propriul său demonism – de unde şi numeroasele viziuni sângeroase ale lui Nichita.

Poetul încearcă acum o scriere cu tine însuţi[3] absurdă, adică cu propriul sânge, folosit în loc de cuvânt, o hemografie[4], în care fiinţa umană încearcă să se transporte în fiinţa cuvântului, să-şi exprime ceea ce îi este propriu, cu sine însuşi, ignorând diferenţa specifică, incompatibilitatea ontică între sine şi cuvânt.

Drept urmare, dialectica poeziei se schimbă radical, transformându-se într-o filosofie poetică aparte, în care absurdul nu este unul programatic, ci rezultă din neputinţa de a fi absolut exact, este un dicteu semi-automat al unei minţi şi al unui suflet care se vrea cât mai precis exprimat în cuvinte, dar care descoperă tragedia non-sensului, ca oglindă a celui existenţial şi chiar exacerbare a lui.

În poemul Papirus cu lacune, Nichita devine durere transparentă prin care nu ştiam cine privea pe cine privea, pentru că, într-adevăr, poezia lui s-a transformat într-un strigăt de durere şi de neputinţă, o mare metaforă a durerii de multe feluri.

Acum devine iconoclast, atât faţă de Divinitate, cât şi faţă de viaţă şi de vechile sale idealuri: iubirea, poezia, arta. Viaţa este o condamnare la moarte, …o coerenţă balansând între nimic şi nimic (Cele patru coerenţe fundamentale), contemplarea devenind inutilă, iar cuvântul, el, e dumnezeu, şi/ de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii. Chiar şi trupul omului este rău alcătuit, erezie care se răsfrânge în absurdul poeziei, care ar trebui să fie după icoana omului.

Poetul descoperă că potcoave la copitele cailor suntem (Mâna împăratului)  şi că mă trag amintirile în jos (Cântec liniştit), iar îngerul obosit şi supărat/ m-a pălmuit cu aripile pe faţă, lovindu-l cu zbor invers (Iacob şi îngerul).

De la bucuria întâmplării că sunt, de la descoperirea entuziastă a mirabilului existenţei, Nichita trece printr-o criză de a se simţi aleatoriu şi ne-indispensabil: Ah, n-aş fi vrut niciodată să am durerea/ de-a fi întâmplător (Cu ochii roşii căutând o lege), căci n-am nici o înţelegere… Pentru ceea ce există, nu am/ decât existenţă (Încercarea lui Iov).

Existenţa devine inutilă şi supărătoare, un aer înecăcios/ al faptului că sunt (Starea medie), şi în care poetul se simte prizonier în templul poeziei sale, un zeu care a pierit sau un idol fără viaţă: Îmbătrânesc necheltuit şi neschimbat pe nimic/ între aceste ruine adolescentine, / între coloanele care încă mai miros/ a piatră proaspăt lustruită.// Câteodată mă mai uit lung/ înspre focul din cer/ unde s-a mistuit zeul.

Din această cauză, Mi se face somn de frumuseţe/ şi moarte de sublim (Liniştea de după mit).

Dar sublimul îl mai vizitează câteodată, ca un regret, ca în poezia Evocare, şi mai ales în versul Ea era frumoasă ca umbra unei idei. Ea era frumoasă ca umbra unei idei de perfecțiune. Deşi numai o umbră din această frumuseţe, ea era totuşi frumoasă,  spinarea ei mirosea a piele de copil şi a piatră proaspăt spartă, dar şi a strigăt dintr-o limbă moartă, unind viitorul cu trecutul şi moartea cu viaţa; transcende efemeritatea, unind materialitatea cu inefabilul: nu avea greutate, ca respirarea/  Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea/ slăvită la ospeţe de barbari.

Ea putea să aducă salvarea, pentru că întruchipa izbăvirea de potopul care pare să îl înece pe poet: Ea era frumoasă ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pământ.

Născut pentru o altă vorbire (am parafrazat o metaforă din poemul Amurgul credinţei – aluzie la nitzscheanul amurg al zeilor), Nichita se simte ca peștele pe uscat, în această limbă care nu este poezească şi în care nu poate să creeze ce vrea el, ci cămașa asta a vorbirii/ mi-au asudat, s-au murdărit,/ în lacrima gândirii,/ în care s-au sleit (Cântec).

Poezia devine astfel o lacrimă a gândirii, iar poetul s-a schimbat în perlă… din pricina unei idei/ care nu există pe pământ (Transformarea în perlă).

Chiar dacă se spune că sfârşitul încununează opera, Nichita ştie că Niciodată tristeţea/ nu se va încorona cu o coroană (Fără de nume).

Ca-ntr-un shakespearian joc, poetul declară hamletian că îi imit pe oameni (Dialog cu puricele verde de plantă) sau, rege/ pe un tron în prăbuşire… mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,/ prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,/ ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,/ de-a dreptul în frunte (Schimbarea la faţă).

Nichita îşi recunoaşte înfrângerea care îi transformă gloria în suferinţă, şi faptul că poezia lui s-a transformat în vaerînfrângerea mea schimbând-o în vaer, în poemul cu titlu sugestiv La începutul sfârşitului.

În aceste poeme, numai gura mi-a rămas/ pentru surâs (Imediat), fără ca să mai surâdă şi sufletul prin ele.

Prea puțin mai poate poetul să zâmbească, și atunci însă rezultă mai mult o grimasă: Ce repede se stinge lumina unei mâini/ ce ți-a atins privirea întinsă ca un sunet/ și cât de stoarse stelele lămâi/ acresc înfriguratul umblet/ și cum arată ceasul tău solar/ la miezul nopții doar amiaza zilei,/ mai rămânându-te barbar/ la marginea latinei./ Voi spune nu cuvinte, ci statui/ pe care de al Romei frig astral/ le-acopăr cu un sânge amărui/ și, și cu șeaua smulsă de pe cal (Cântec).      

Nichita schimbă logica poeziei nu după o logică fantezistă, ci după o logică a tristeții sale, care încearcă să facă din sânge, daltă și care ar vrea să schimbe răul în bine și caprele în oi: Oificarea caprelor.

După cum se observă, metaforele tristeţii sunt o coroană care doare, dar impactul lor, în limbaj, aduce cu sine o realitate mai zguduitoare prin realismul ei, mai şocantă.

De aceea, numeroasele imagini ale nașterii și ale morții – care pot părea redundante  – sunt expresia unei neliniști existențiale autentice: Nu, nu, nu/ strigă în dureri mama mea, născându-mă/ nu, nu, nu/ strigă ea născându-mă; –/ viața nu e pentru ucidere/ viața nu e pentru ucidere./ Soldatul nădușit zise:/ – Ce sânge, cât de mult sânge/ și ce miros și ce strigăt/ dă femeia când naște/ și fără de nevoința glonțului, –/ revolverul soldatului era cotrobăit de furnici/ pe mare și pe deasupra mării/ soldatul dezbrăcat/ răsărea odată cu luna (Mama mea și soldatul ei).

Sfârşitul poemului are un aer holderlin-ian sau trakl-ian, iar Nichita încearcă să-și universalizeze sentimentul tragic, pentru că numai contopit într-o durere mai mare, el are valoare.

Volumul se încheie tot cu o lecție de geometrie, în care cercului…i se cere iertare pentru că, în mod abuziv, a fost tăiat în două şi s-a făcut o sciziune în unitatea lui” [5].

Numai că această „cu totul altfel de poetică”, pe care o sesizam atunci, nu va fi dusă mai departe. Căci, după cum am arătat, în Noduri și semne „poemele lui sunt pentru încântarea noastră, dintr-un gest de umanitate, care l-a făcut disprețuit sau iubit”, el dorind „să rămână în conștiința noastră cu o fotografie de tinerețe, de o angelitate jovială unică. Nichita nu a vrut să mai schimbe acest autoportret romantic în versuri”[6].


[1] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/29/arta-nu-este-superioara-omului/.

[2] Nichita Stănescu, Operele imperfecte, Ed. Albatros, 1979.

[3] Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, op. cit., p. 5.

[4] Ibidem.

[5] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 119-126, cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

[6] Idem, p. 128.

Reîntoarcere la Nichita [91]

„Pricina ochiului nu este lacrima/ ci vederea”, spune Nichita (Patru afirmații în sprijinul realului). Și ca și cum ar fi preîntâmpinat un protest în numele logicii, pentru logica sa inversată, a adăugat: „Nu,/ să nu confunzi niciodată/ ceea ce este real cu ceea ce este adevărat”.

Realitatea ține de ceea ce se poate percepe cu simțurile, adevărul este mai presus și nu de puține ori el poate fi tocmai inversul a ceea ce pare a fi realitatea, într-o percepție superficială.

„A iubi este real,/ iubirea este un adevăr”, spune poetul. A iubi este un fapt real, care se exprimă în acte care se văd, iubirea este un adevăr permanent al sufletului.

După cum spuneam ceva mai sus[1], îl vedem, însă, pentru prima dată pe Nichita copleșit de frica morții: „M-a încercat un sentiment/ ca o apăsare/ când niciodată avusesem greutate./ Mai târziu am știut că el era frica” (Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor).

Și aceasta s-a întâmplat după ce „deodată gândul mi s-a schimbat în vedere/ și ea a început să mă doară/ ca o dezmorțire./ Un fel de creștere de picior/ pentru salt pe secundă”.

Iar frica de acest salt îl cutremură și îl tulbură: „lumina/ menită este punctului. /…/ și pentru că deodată avem început și vom avea sfârșit/ sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri/ sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi. // De ce ne-o fi trebuit nouă lumina/ și ce este această ruptură numită lumina?/ De ce a trebuit să devenim puncte/ când nefiind eram totul”. Interogația se transformă în punct, în cugetare aflată în suspensie, spânzurată de golul neliniștii.

„Câtă singurătate/ a fi”, exclamă el.

Și „ce singurătate/ să nu înțelegi înțelesul/ atunci când există înțeles. /…/ Dar să nu-nțelegi/ când nu există înțeles /…/ o singurătate a singurătății!” (Hieroglifa).

Și totuși poetul întrevede cum ar putea trece hopul neînțelesului și cum ar putea învinge singurătatea singurătății: „Întunecând întunericul,/ iată/ porțile luminii” (Haiku).

Însingurând singurătatea, iată porțile Raiului, putem zice, imitându-i formula.

Nichita se consideră un constructor al misterului, al tainei („Eu construiesc misterul/ nu îl admir”) – în poemul Defăimarea răului – , ca cel care zidește, prin poezie, casa tainei sufletului său („Fac cărămidă pentru zid de casă/ cuvântul care-l zic e pus pe masa/ și de mâncare este”). De aceea, cel ce a zidit ceva în timpul vieții sale are nădejdea că, împreună cu ai săi, „mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră”.

Vânătoarea (ne)cuvântului care trebuie pus pe masa de mâncare devine: Săgetarea cerbului stretin și harponarea peștelui Vidros (titlul unui poem).

Astfel: „Haideți, vă zic, să vânăm cerbul stretin/ schimbându-ne timpul și răsucindu-ne secundele! /…/ Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă/ din pielea lui să ne facem acoperișe/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă. /…/

Haideți, vă zic, să pescuim peștele Vidros/ îndreptându-ne timpul și întinzând secunda/ ca apa vărsată pe lespede,/ iar ziua s-o lungim peste noapte! /…/ Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă/ și din solzii lui, șindrilă,/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă, vă zic”.

E o vânătoare a cuvântului cu sens arhaic de întemeiere, dar care trebuie înțeleasă cu sens spiritual: cuvântul vânat trebuie să îi fie casă și hrană.

Și nu numai atât, ci el însuși trebuie…să se schimbe în cuvânt: „Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul /…/ – Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi! /…/ schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!” (Daimonul meu către mine)[2].


[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/01/reintoarcere-la-nichita-85/.

[2] A se vedea mai sus comentariul meu. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/31/apocalipsa-in-ochiul-lui-nichita-si-despre-ce-trebuie-sa-lasi-in-urma-ta/.

Reîntoarcere la Nichita [90]

În poemul Contemplarea lumii din afara ei, „cel care a murit” (poetul care a murit) spune despre „cel care nu s-a născut” (despre succesorul lui în ale poeziei) că „el va fi vedere,/ noi știm aceasta,/ el va fi vedere”.

Pentru că, întotdeauna, poetul mare, genial, care va veni, care se va naște în viitor, îi va întrece pe cei din trecut. Este o idee în care credea și poetul Dorin Streinu[1] și pe care mi-o spunea adesea, când noi eram adolescenți, aceea că Dumnezeu Se arată întotdeauna minunat și că cei care se vor naște în viitor (Sfinți, mari poeți/ genii, mari oameni) îi vor întrece pe cei din trecut. Numai oamenii mediocri și fără perspectivă și, mai ales, care au „puține așteptări” de la Dumnezeu, cred că trebuie să caute măreția numai în trecut și că sensul lumii și al istoriei e numai spre decădere.

Iar Nichita spune: „El va fi vedere /…/ De aceea i-am și pregătit/ paturile ochilor noștri/ pe care-i ținem neplânși./ Pentru el îi ținem curați și neplânși/ să aibă unde trage peste noapte/ în orice secundă ar veni/ când va veni”.

Iar nouă „ne trebuie un timp care să ne împace/ felul nostru de a fi,/ care să ne lumineze ochii, /…/ ochii/ pe care-i eliminăm tot timpul din noi/ sub ciudata înfățișare a cuvintelor/ și a strigătelor”. Căci vederile pe care le vedem se transformă în cuvinte și de ele ne purificăm prin cuvinte, prin vorbire.

Nichita a crezut mereu în poezia ca exorcism. „Orice carte trăită este și o carte durută, dar bucuria comunicării înfrânge lacrima”[2], ne spune el.

Perspectiva terestră este următoarea: „aici, în această zonă cosmică/ sub pleoapa albastră [a cerului],/ toți se mănâncă pe toți./ Neîntrerupt, toți se mănâncă pe toți./ Omul mănâncă pasărea,/ pasărea mănâncă viermele,/ viermele mănâncă iarba,/ iarba mănâncă resturile omului,/ resturile omului mănâncă piatra,/ piatra mănâncă apa,/ focul mănâncă aerul,/ aerul mănâncă pământul. /…/ Zgomotul caracteristic este cel al fălcilor mestecând. /…/ totul nu este decât o nesfârșită cină”.

Poetul transformă o realitate bio-fizică (cea a metamorfozelor materiale; în mentalitatea materialist-ateistă a fost și este rezumată astfel: nimic nu se pierde, totul se transformă) într-o parabolă cu semnificații mult mai adânci, cu sens spiritual.

Pentru că, deși lucrurile stau astfel (totul pare supus unei tranziții nemiloase și orice lucru material este destinat să devină hrană și sursă de energie pentru un altul), „totuși am putea spune/ fără să ne înșelăm prea mult/ că există o oarecare ordine și/ o oarecare așezare/ a ceea ce există acolo”.

Există o ordine care desfide hazardul, care desfide teoria evoluționistă, chiar și acolo unde pare că nu există decât „burți”, care „au aceeași foame,/ ca dovadă că se mănâncă unele pe altele”.

În această lume, „cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul./ Unul nu este mai mare decât altul./ Muntele este un punct/ și firul de iarbă este tot un punct. /…/ Este o planetă de mărimea unui punct/ pe care diferite puncte/ se socotesc a fi stăpâne./ De la distanță,/ nu se poate adjudeca/ cine este stăpânul planetei,/ care punct stăpânește punctul”.

Eminescu utiliza un alt tip de retorică, dar cred că semnificațiile sunt convergente: „Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii /…/ noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”… (Scrisoarea I)[3].

Puțin mai departe, vorbind din perspectiva celui care nu s-a născut, Nichita scrie: „Acest punct de culoare albastră/ care-și zice sieși pământ”… (ceea ce îmi confirmă interpretarea pe care am dat-o, în comentariul meu, punctului eminescian).

Și: „De la mare distanță,/ de la foarte mare distanță,/ nașterea lumii și apoia ei  [geneza și eshatologia]/ sunt lipite/ și dorm îmbrățișate/ în acest punct albastru”.

Nu numai atât, ci „aici și infinitul văzut din infinit/ este un punct”.

Dacă considerăm că „Cel ce nu s-a născut” e Dumnezeu, ni se pare corect ca, înaintea Lui, geneza și eshatologia să fie lipite de punct și ca „infinitul văzut din infinit” să fie tot un punct. „Că mii de ani în ochii Tăi [sunt] ca ziua de ieri, care a trecut” (Ps. 89, 4, LXX)[4].

Pentru cei care urmează să se nască, aici, pe pământ, „toți se nasc din toți,/ neîntrerupt, toți se nasc din toți. /…/ cea mai mare dimensiune/ este viața./ Nicio viață nu este mai mare decât alta,/ nicio moarte nu rămâne neîmpodobită/ de o naștere”.

Poetul este cel „care știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine”, pentru că „pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când în când să plângă”.

Iar „lumea și locuitorii de pe punctul albastru/ pot fi caracterizați prin aceea că sunt/ și pot stârni ciudatul sentiment/ că au tendința de a fi”.

Ei sunt, dar au și tendința de a fi mai mult decât în această lume, mai mult decât locuitori pe acest punct albastru.

O filosofie asemănătoare exprimă Nichita și în poemul Un om de cal, în care mă duce gândul și măresc vederea” (aluzie la dascălul din Scrisoarea I, pe care „într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” și „-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte”, pentru a-și reprezenta geneza și eshatologia lumii).

Și ceea ce gându-l duce să vadă este aceasta: „O, galaxia aceasta/ cât un punct este/ față de ceea ce este, –/ iar punctul/ și el, cât un punct este/ față de ceea ce este. /…/ Râul de sori [la Eminescu: „roiuri luminoase” (Scrisoarea I și Memento mori) sau „caravane de sori regii” (Memento mori)], cât un punct este/ aidoma punctului cât un punct. /…/ Punctul și iarba și cu pământul/ și cu soarele/ și cu stelele și cu tot cerul/ sunt cât un punct./ Egale între ele și cât un punct/ față de ceea ce este. // I-ha, i-ha,/ eu sunt un om de cal/ galopând într-un punct”.

Iar concluzia este: „Față de ceea ce este/ orice altceva este un punct. /…/De la zero la unu de la nimic la punct/ se întinde miracolul./ Între zero și unu, între nimic și punct arde duhul!”.

„Față de ceea ce este”, față de Dumnezeu, „Cel ce este” (Ieș. 3, 14, Biblia 1914), „orice altceva este un punct”, orice altceva este o creatură adusă de Sine întru ființă. Și oricare dintre aceste creaturi este un biet punct în comparație cu puterea și veșnicia lui Dumnezeu.

Iar „între zero și unu, între nimic și punct”, între a nu fi și a fi, între neființă și „miracolul” ființării, „arde duhul”, Duhul lui Dumnezeu, Cel care „întru început…Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 1-2, Biblia 1914), pregătind-o pentru zămislire, după cum arată Sfântul Vasilios cel Mare.


[1] A se vedea Dorin Streinu, Opere alese, vol. 1-9 (câte au fost publicate până în prezent), cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.

[2] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 565.

[3] A se vedea comentariul meu aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/11/scrisoarea-i-5/.
Acest comentariu a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 523-529, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/23/psalmul-89-cf-lxx/.

A se vedea și Psalmii (ediția LXX), traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/.

Sau Psalmii liturgici, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén