Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [5]

Motivul pelerinajului la morminte este unul preromantic și romantic. Îl regăsim și în poezia lui Asachi și Alexandrescu.

Motivul elegiei sepulcrale

„poate fi întâlnit la preromanticii secolului al XVIII-lea și chiar la romanticii din secolul următor. În 1722, Thomas Parnell[1] publică o elegie noctură [A Night-Piece on Death][2], Richard Blair tot o elegie: Mormânt (1743)[3].

[Aceștia se numără printre poeții preromantici cunoscuți ca The Graveyard Poets[4].]

Urmează apoi Meditațiile printre morminte (1748) de J. Harvey, și Elegie scisă într-un cimitir de țară (1751)[5], a lui Th. Gray[6]. Cea din urmă va fi imitată de Asachi.

Cu Legouvé (La sépulture, 1801)[7], Delille[8] (L’imagination, 1806)[9] și Ugo Foscolo[10] (I sepolcri, 1807)[11], meditația pe tema mormintelor depășește vechile ei tipare. […]

Lirica noastră romantică împrumută însă și tema tânărului stins în floarea vârstei, cultivată de Chénier[12] (La jeune captive)[13] și Lamartine[14] (Le poète mourant[15])”[16].

Unii dintre autorii citați mai sus sunt clerici, ca preotul irlandez Thomas Parnell sau abatele Jacques Delille, despre care Călinescu spunea că erau pline bibliotecile boierilor români cu scrierile lui.

Am putea afirma, prin urmare, că Vasile Aaron – care studiase Teologia și Dreptul – își construiește poemul pe o temă preromantică și romantică ce fusese deja consistent explorată și exploatată poetic în Apus.

Vastitatea poemului său, deși nu este o reușită stilistică de la cap la coadă (poate că autorul ar mai fi lucrat la el, dacă ar mai fi trăit), este totuși cea mai semnificativă realizare în literatura română pe această temă.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât poetul nu a recurs la imitații după modele străine, ci la fondul literar autohton, din care a preluat motivele și imaginile poetice pe care le-a dezvoltat în versurile sale.

Mergând mai departe cu analiza poemului său, autorul expune viziuni sepulcrale de un macabru grotesc.

Reporta are parte de vederea unor scene oribile, care se petrec în mormintele din pământul acum făcut transparent pentru el: contemplă atât rămășițele celor morți de multă vreme, cât și pe ale celor înhumați recent.

Și într-un caz, și în celălalt, Aaron nu face economie de detalii care inspiră oroare, dar care sunt puse în slujba moralei, pentru că ele au rolul de a demonstra nimicnicia vieții umane și a lumii materiale și de a-l înstrăina pe cititor de vicii și de aplecarea spre desfătări contrare principiilor creștine.

Mormintele vechi erau pline de șoareci, de broaște râioase și de șerpi care își făceau cuibul în tigvele goale: Sună căpățâna ca o oală spartă./ Vai, ticăloșie! Vai, lume deșartă!/ Așa ne grigești, răpindu-ne moartea!/ Aceasta ni-i starea, norocul și soartea!.

Cele noi, de asemenea, terifiază pe tânărul privitor și ignorantul, până de curând, al acestei realități post-mortem.

După această aventură care privește subteranele, răsună din nou refrenul: toate sunt deșertăciune/ Toate prav, cenușe, toate stricăciune./ Ca iarba răsar, să topesc ca ceara/ Când, aproape stând, o topește para.

Îndemnul în sine, de a privi înăuntru în morminte este unul vechi-patristic.

Sfinții Părinți recomandau adesea vizitarea cimitirelor și meditația lângă morminte, dar și reflecția care să coboare chiar în interiorul mormintelor și să admire acolo slava omenească.

Sigur, recomandările acestea îi vizau în primul rând pe monahi, dar nici creștinii obișnuiți nu erau excluși.

Reamintim apoftegma Sfântului Vasile cel Mare, care a străbătut veacurile: Adevărata filosofie este cugetarea la moarte.

Tânărul Reporta, călător prin cimitir și privitor chiar în străfundurile pământului, remarcă, precum Iov odinioară:

Foarte rău îmi pare că mă văz născut
Și cu lapte dulce de maică păscut.
De nu mă nășteam, nu-mi vedeam perirea,
Fiindcă atunci îmi lipse simțirea.

Iar născut fiind, trebuie să mor
Fiind, ca și alții, și eu muritor.
Cunosc unde lumea vrea să mă trimită
Îmi văzui polata [cămara] mie rânduită.

Bătrânul însoțitor întregește semnificațiile: lumea e amăgitoare,/ Având tinse multe curse vânătoare.

Dintre acestea, periculoasă este sumeția, pentru că datorită ei omul nu mai e capabil să își vadă sfârșitul și trăiește în lume fără Dumnezeu.

Despre lumea care întinde curse avem de asemenea pagini multe în literatura veche, la autorii deja amintiți.

După care periplul acesta ia sfârșit și urmează alte dezvoltări narative.


[16] George Sorescu, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970, p. 166.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [4]

Lamentoul Omenirii este produs de faptul că a pierdut nemurirea și fericirea de care se bucura în Rai și că a fost aruncată în brațele Lumii, unde trebuie să își agonisească totdeauna cu durere și cu sudoare traiul.

Dar nu numai durerea fizică este avută în vedere, ci și sufletul omenesc nu mai este în pace, mintea se tulbură pururea de griji: Gânduri cumplite prin minte/ De pururi se-nvârtesc;/ Cată să fiu îngrijată,/ Totdeauna deșteptată

Cu toată suferința existenței pământene, omul este însă atașat de Lume și și-ar dori să nu moară niciodată.

De aceea, Omenirea iubitoare de Lume îndreaptă către ea o întrebare justificată, și anume: ce va câștiga pentru această iubire, fiind deplin nădăjduită/ Cum că ești cu totul pornită/ Bine să mă omenești.

Răspunsul Lumii este în spiritul Divanului lui Dimitrie Cantemir:

Ticăloasă Omenire
Zidită spre nemurire
De cerescul Împărat,

A ta cădere cumplită
Pagubă neprețuită
Din a lui Adam păcat,

O știu și o cunosc bine
Și-mi iaste milă de tine
Știe sângur Dumnezeu!

Că ești cu moartea-njugată
Și-ți stă-n spate acățată,
Îmi pare cu totul rău!

/…/

A iubirii tale plată
Ți o voi spune îndată
Chiar[1], limpede și curat. /…/

A vieții ață taie [moartea],
De suflet trupul despoaie
Și trupul rămâne jos.

Sufletul merge să-și primească de la Dumnezeu răsplata pentru faptele omului,

Iar trupul rămâne mie
În care poci sluji ție
În chipul cel următor:

Eu sap gropi întunecoase
Și fac gauri cufundoase
Având bun în toate spor.

Aici trupul așezându-l
Și cu pământ astupându-l
De mistuire-i [în]grijesc;

Trimit muște mușcătoare,
De viermi pricinuitoare,
Viermii în scurt să prăsesc.

Sug sânjele cu cumplire,
Mâncă carnea cu răpșire [invidie]… /…/

Eu trimit broaște râioase
Și șărpi reci fără de oase
Și-i așez liniștuiți

În locurile golite
Și de carne lăzuite [curățite]
Să petreacă odihniți.

Aproximativ aceeași retorică întrebuințaseră Miron Costin (am recunoscut costiniana metaforă a vieții ca o ață) și Dimitrie Cantemir, mai puțin detaliile macabre care îl apropie pe Aaron de romantism.

Ironia la adresa recunoștinței Lumii, față de ardoarea iubirii oamenilor pentru ea, era la fel de usturătoare și în paginile Divanului:

„Să știi că numai cu o felegă de pândze învăliți, ca [și] cum ar fi în cămeșă de mătasă învăscuți, și într-un săcriiu aședzați, ca în haina de purpură mohorâtă[2] învăscuți [îmbrăcați], și în gropniță aruncați, ca în saraiurile și polaturile [palaturile sau cămările împărătești] cele mari și desfătate aședzați, s-au dusu-să, iar altă nemică nici în sin [sân], nici în spate n-au rădicat cu sine să ducă”[3].

Un alt episod al acestui lung poem epic face din eroul său un peregrin printr-un țintirim (cimitir), unde are prilejul să citească epitafurile de pe morminte și să contemple îndeaproape finalitatea aspirațiilor umane deșarte.

Versurile pe care are ocazia să le citească Reporta pe „monumenturi scrise” sunt grăitoare. Încercăm să facem o selecție:

Averile mele au fost multe foarte,
Ci nu mă putură scăpa de la moarte. /…/
Maica mea, pământul, gol lumei m-au dat
Gol mă duc la dânsa, gol și despuiat.

/…/

[Un altul] lasă câte avu toate
Prin sudoare adunate,
Într-o groapă-ntunecoasă
Puind truditele oasă.

/…/

Un mormânt cernit le cuprinse toate.
Învățați din mine, ticăloase gloate! /…/

Din câte avu, nimic nu are,
Decât trupul dat vermilor mâncare. /…/
Vârsta și frumseța, veșminte grijite,
Toate putrejunei se află jârtfite.

/…/

Vai, lume amară și înșelătoare
Bine cunoscui a ta umblătoare!
Din nimic născută mă-ncurci cu norocul,
Când arde mai bine îmi potolești focul.

Îmi lași obidită direapta soție,
Chemându-mă-n grabă cătră vecinicie.
O, ticăloșie! O, deșertăciune!
Eu îți cunoscui a ta-nșălăciune!

/…/

Vină, cearcă, vezi, acuma ce sunt?
Vei găsi cenușă, pulbere, pământ.

/…/

Frumseța smolită, roșața schimbată,
Putredă în groapa supt petră săpată /…/
Învățați, o, tineri, ce iaste viața,
Și cât de supțire ni să toarce ața!

/…/

Sângură vârtutea și fapta cea bună
Nu ne părăsește ori la ce furtună.
Celelalte toate obidiți ne lasă,
Ba încă la ceasul morții ne apasă.

De mici ne trudim, asudăm lucrând,
Ziua, noaptea, multe averi adunând.
Redicăm grânare, strângem avuție,
Uitând de schimbarea ce va să ne vie.

Ne înfrumusățem cu scumpe veșminte
Puțin socotind despre cele sfinte.
Când gândim că treaba ne curje mai bine,
Moartea ca un fulger fără veste vine.

Sufletul ni-l cere, trupul se răstoarnă
Și în lut, din care ieșì, să întoarnă.

/…/

Spune adevărul, om, vas de cenușă:
Ce iaste frumseța și umflata gușă? /…/
Om bun, ce aduni lucruri peritoare
Și tocma ca umbra de spini trecătoare? /…/

A lumei mărire, scurtă și ușoară
Ca un vis, ca roaua ne lasă și zboară. /…/

Ce folosește argintul
Dacă ne soarbe pământul?

Izvoarele acestor cugetări sunt numeroase: Sfânta Scriptură, literatura patristică, literatura română veche (Neagoe Basarab, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, la care se adaugă retorica omiletică), chiar și slujba înmormântării, și anume strofele Sfântului Ioan Damaschin.

Dar sursa primară este fără îndoială Vechiul Testament.

La acesta, pentru amănuntele sepulcrale menite să zdrobească sumeția umană, trebuie adăugată o bogată literatură patristică, din care nu lipsesc Sfinții Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Antonie cel Mare, Arsenie cel Mare sau Ioan Damaschin.

Realismul care ține să specifice aceste detalii va fi din nou gustat însă, odată cu romantismul. Îl vom regăsi, în curând, la Bolintineanu.

Poemul lui Aaron este un adevărat rezumat al nenumăratelor pagini de retorică poetică ce s-au scris, în tradiția iudeo-creștină, pe această temă.

Ceea ce nu constituie însă un impediment pentru a fi mai atent la tradiția literară românească, ea însăși un rezumat și o perpetuare a gândirii proprii scrierilor patristice, bizantine.

Imaginea cimitirului nu este însă completă dacă nu sunt urmărite și scenele dramatice ale unei înmormântări.

Astfel încât, pe când Reporta mai citea încă epitafuri, se apropie un cortegiu mortuar. Însoțitorii intonează un cântec funebru, care repetă, în esență, aceeași pedagogie:

Mult amățitoare lume/ Toate câte ai sunt glume,/ Visuri închipuitoare/ Ca și umbra trecătoare,/ Toate sunt deșertăciune,/ Toate prav și stricăciune. /…/ Nice nu ne naștem bine,/ Val de năcazuri ne vine;/ Înotăm cu obidare/ Ca un vâslător pe mare. /…/ Tocma atunci când gândim/ Că mai fericiți trăim,/ Secera cea ascuțită,/ Spre acea treabă gătită,/ Cu cumplire [moartea] o sucește,/ De viață ne lipsește/ Și după multe nevoi/ Ne trimite înapoi/ În ticălosul pământ,/ Ne așază în mormânt. /…/ Moartea toate stăpânește/ Și peste toate domnește./ Toate per, să mistuiesc/ Și nu să mai pomenesc.

Și așa mai departe.

Lumea ca umbră și vis, viața ca o călătorie plină de primejdii pe mare, moartea care stăpânește toți oamenii: sunt didascalii repetate la nesfârșit, pentru a se întipări în mintea omului, ca să nu îndrăgească viața aceasta, crezându-se nemuritor.

Și alte câteva versuri ne amintesc în mod stăruitor de slujba înmormântării: Acela ce nu vrea să crează/ Vie la mormânt să vază/ Unde zac nenumărați/ De la-nceput [al lumii] îngropați/ Și să-mi spue apriat:/ Care au fost cel bogat?/ Care sărac și lipsit/ În viață au trăit?/ Care au fost cel urât/ Și de lume ocărât?/ Care tinăr și frumos?/ Și care neputincios?/ Au nu-ntr-un chip putrezesc?/ Nu-ntr-un chip să mistuiesc?

Reproducem mai jos și troparele din această slujbă, la care ne-am referit:

„Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? […]

Ce este viața noastră? Cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață. Veniți să vedem lămurit în morminte: unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile? Unde sunt ochii și chipul trupului? Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit. […]

Viața cea trecătoare […] este umbră fără ființă, vis de înșelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieții pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moștenim cele cerești. […]

Văzând pe mort zăcând, toți să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfășoară, cu pământ se acoperă[4]. […]

Veniți, fraților, la groapă să vedem țărâna și praful, din care am fost zidiți. Unde mergem acum? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul [cel liber]? Au nu sunt toți țărână? Frumusețea chipului a putrezit și toată floarea tinereților a veștejit-o moartea”[5].

Multă vreme, până la Eminescu și chiar și după el, poeții vor mai face apel la aceste comparații sau măcar la acest tip de retorică funebră, îmbinând experiența personală cu experiența milenară a tradiției.

Întorcându-ne la subiectul nostru, înmormântarea la care asistă Reporta este cu atât mai tristă cu cât cel mort era un tânăr.

Bineînțeles, autorul viza, prin această pildă, educarea personajului său, el însuși un tânăr bogat, care nu se gândise să se interogheze asupra sensului și finalității existenței umane.

Periplul acesta în cimitir și printre morminte se încheie într-un mod neașteptat, printr-un alt episod dramatic, dar totodată fantastic.

Bătrânul înțelept, însoțitorul eroului acestor întâmplări, dorește să îi ofere acestuia o dovadă irefutabilă a realității celor citite în epitafuri sau auzite în cântarea cortegiului funerar.

Așa încât un nor negru acoperă toate și un fulger puternic strălucește peste cimitir.

În urma lui, după ce înceată volbura și valul,/ Iată țintirimul făcut ca cristalul./ Vedeai prin pământ, cătră adâncime/ Ca printr-o fereastră privind spre mulțime./ Morții câți era pe rând îngropați,/ În gropile sale sta toți așezați.

Este foarte interesant că, într-o epocă poetică viitoare, Emil Botta își imagina ceva asemănător: pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin, și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi (Dulciule, ascunsule din vol. Pe-o gură de rai).

Diferența față de viziunea lui Botta este aceea că morții din poemul lui Aaron, contemplați cu strângere de inimă prin pământul făcut străveziu, nu vor apărea ca florile-n văi, ci într-o priveliște de o dureroasă și cutremurătoare concretețe.

Dar și Botta, în alte poezii, nu se ferește de realitatea crudă a morții[6].

Și el poate reactualiza motive uitate, într-o poezie modernă:

Ca firul trandafirului te pleci,
tinerețe în soartă,
ca umbra unei umbre te pleci,
tinerețe moartă.

 (Elegie)


[1] Chiar = clar. Cuvânt al limbii române vechi, moștenit din latină. A fost înlocuit de neologismul clar.

[2] Mohorât = roșu-închis, purpuriu, stacojiu.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 27.

[4] Eminescu a utilizat acest tropar ca motto al poemului Strigoii.

A se vedea aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Strigoii.

[5] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228, 237-238.

[6] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/emil-botta/page/3/.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [3]

Revenind la versurile lui Vasile Aaron, aflăm că moartea e în lume peste toți mai mare,/ Nice o știință de preteșug are./ La bătrâni vedem că cumplită vine,/ Însă de cei tineri au iaste-i rușine?/ Pre toți într-un chip soarbe tirănește/ Și la locul său [de veci] îi povățuiește.

Mai înainte, ne amintim că Miron Costin scrisese aceste versuri:

Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are.

În ceea ce privește expresia plastică a morții care soarbe (Pre toți într-un chip soarbe tirănește), am atras atenția asupra utilizării ei frecvente de către Dosoftei, de unde a intrat în conștiința poetică a celor moderni[1].

Vasile Aaron va spune și puțin mai departe: Unde sunt acuma? I-au sorbit pământul,/ Nemiloasa moarte răpindu-i ca vântul.

Demonstrația se face prin apelul la nume sonore din Sfânta Scriptură (Precum ne arată drept Sfânta Scriptură):

Absalon frumosul pieri spânzurat,
Plata sumeției pe drept ș-au luat.
Samson pătimașul, vestit de tărie,
Căzu prin a unei muieri mișelie; /…/

Craiul Salamon, plin de-nțelepciune,
Încă fără veste în mormânt să pune.
Ce n-ar fi dat craiul David să trăiască
Și grozava moarte să o ocolească?

Ce n-ar fi făcut fiara cea cumplită,
Navohodonosor în Scripturi numită,
Numai ca să scape de secera morții
Care-i veni după rânduiala sorții?

Periplul istoric, obișnuit pentru motivul ubi sunt?, continuă cu enumerarea împăraților romani și a altora, precum Țir/ Cirus, rememorare pe care am văzut-o desfășurată atât la Miron Costin, cât și la Cantemir. Scopul era același: de a dovedi că moartea nu iartă pe nimeni.

O evocare similară făcuse și Budai-Deleanu, în Cântul al IX-lea din Țiganiada.

Ca și Miron Costin, Aaron dezvoltă toate aceste motive ale deșertăciunii episodic.

Astfel, după moartea atotputernică (Eminescu o va reprezenta prin sintagma geniul morții (Scrisoarea I)) urmează motivul norocului nestatornic/ fortuna labilis sau al instabilității vieții:

Averile tale sunt putrezitoare
Și ori de ce foc lesne arzătoare.
De molii să mâncă, de furi să răpesc,
Precum fără număr pilde dovedesc.

Pătimașul Jov câte n-au avut?
Și în scurtă vreme toate le-au perdut. /…/
Din câte avu în trecuta vreme
Întru o minută de ceas căzut geme.

/…/

Norocos fu Cres, a lidilor crai,
Și să socotea cum că a lui trai
E mai fericit decât lumea toată,
Iar ticăloșia de el sta legată.

Nici prinde de veste, de craiul Țir prins
Și legat pe foc, să arză, întins. /…/
Acuma Cres vede că zisul noroc
Cu statornicie nu stă într-un loc.

Pe cine îl are, lesne-l părăsește,
Cu pași îndoiți la altul grăbește /…/
Se gioacă cu noi precum lui îi place,
Cunoscut fiind că n-avem ce-i face!

/…/

Potopul supt Noe când să întâmplă,
Atunci toată lumea beu și mâncă,
Toți să abătusă de la Dumnezeu,
Umbla fieșcare pe drumul cel rău,

Lepădase frica Celui Preaputernic,
Nu găseai, afară de Noe, vreun smernic.
Nice prind de veste, le veni peirea,
Căci că admosfera își schimbasă firea.

Să sloboade ploaie nemaipomenită,
Să redică apă cu totul cumplită,
Pănă să îneacă om și dobitoc,
Nefiind uscat pe lume vreun loc.

Averile tale au nu pot să piaie
Și cu întâmplare sfârșitul să-și iaie?
Pe-a cui samă trupul cu mâncări îngrași,
Cui gândești grăsimea trupului să lași?

După modele mai vechi din literatura bizantină și după cel al Divanului cantemirean, Aaron introduce în continuare în poem un dialog între Omenire și Lume.


[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 45-47.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [2]

În cuvântul către cititori, autorul amintește Cronica lui Miron Costin și Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, în apologia sa despre latinitatea limbii române.

Vom vedea că a apelat și la Viiața lumii a lui Costin, precum și la Divanul lui Cantemir, care i-au procurat o încetățenire literară românească a binecunoscutelor teme legate de deșertăciune.

Argumentația sa urmează pe acest traseu: „mulți sunt carii socotesc limba noastră așa a fi de sacă, cât într-însa nice o carte frumoasă, învățată și cu dulceață ca într-alte limbi nu s-ar putea da”[1].

Dar „limba românească e cea mai adevărată soră a limbei italienești”, limbă în care s-au scris „cele mai dulci verșuri și mai desfătătoare”[2].

Prin urmare, și în limba română se pot scrie opere mari și de valoare.

Aceeași convingere o afirmase atât Miron Costin, cât și Budai-Deleanu. Iar Dosoftei, versificând Psaltirea, nu îi auxiliază o justificare în acest sens, dar e neîndoielnic că trebuie să o fi avut în minte.

Poemul său epic, ne spune Vasile Aaron, uzează de „niște închipuiri poeticești (fictiones poeticae)”[3], dar substanța sa e constituită din „învățătură moralicească” și „adevăruri din fire curgătoare, a căruia [a căreia] legi sunt vecinice”[4].

Deși în textul poemului propriu-zis nu există delimitări pe fragmente, se pot totuși deosebi episoade diferite.

Menționăm că singura delimitare operată de autor împarte epopeea în două capitole, dintre care primul are 3552 de versuri, iar al doilea numai 536, urmarea lor fiind probabil întreruptă de moartea autorului.

În ceea ce am putea considera un fel de prolog al întregii desfășurări viitoare, V. Aaron introduce în scenă locul și personajul principal al versurilor sale, care narează la persoana I un vis extraordinar, pe care îl dorește notat în scris, pentru a nu-l uita.

Peisajul, tipic romantic, este astfel prezentat încât seamănă cu niște indicații regizorale amintindu-ne de cele ale lui Eminescu de la începutul poemului dramatic Andrei Mureșanu.

Personajul narator, aflat la vânătoare, se trezește dintr-un vis și ne indică spațiul în care se află:

În Dachia sunt acum și eu,
Precum au voit bunul Dumnezeu,
Aproape de locul unde fu zidită
Sarmizeghetuza, cetatea vestită.

Zidurile rupte încă o arată
Că au fost cu totul mărită odată,
Iar acum vatra abia să cunoaște.
O, cum să topește tot orice să naște!

Petrii răsturnate, ziduri ciungărite,
Monumenturi scrise de vremi prăvălite,
Pivniți în pământ urșilor cășcioare –
Trist, trist strălucește și înaltul soare!…

Toată starea ei e asemănată
Cu cetatea Troia, cea prin greci stricată.

Însă lângă dânsa, puțintel departe
Se află dumbravă minunată foarte.
Ce râuri curate, din peatră ieșite,
Curg în toate părți prin ea împărțite!

Ce aură bună și desfătătoare!
V[i]ersul paserilor celor zburătoare
Covârșește tot gândul omenesc,
Cu care și alte multe să unesc.

Motivul ruinelor își va afla în curând poeții: Cârlova, Alexandrescu, Heliade, Bolintineanu și alții.

De asemenea, antiteza dintre ruine și natura edenică – adică dintre fulguranța măririi omenești și persistența ritmurilor naturale – este realizată în anticiparea lui Eminescu și a vastului său poem, Memento mori.

Numai că la Eminescu este mult mai extinsă această antiteză, iar Dacia nu are parte de o ipostaziere…în ruine.

Și tot în avanpremiera lui Eminescu, dar a unui alt poem (În vremi de mult trecute sau, cum l-a numit Călinescu: Povestea magului călător în stele)[5], apare ideea personajului inițiator al tânărului, a bătrânului enigmatic și înțelept:

Văzui de departe că un bătrân vine/ Cu barba căruntă, cu albe veșminte,/ La căutătură blând, și la cuvinte.

Acesta va deveni însoțitorul tânărului vânător, în visul său inițiatic, cel care îi va deschide ochii pentru a cunoaște adevărata semnificație a vieții.

Prezența lui are rostul: Să-ți fac cunoscute lucruri minunate/ Și pănă acum nemaiarătate,/ Care să le spui altora, pe rând [pe fiecare, în ordine]/ Nici adăogând, nici ceva lăsând.

Acesta îi dă tânărului un nume: „Reporta din vis” numele să-ți fie.

Numele real al tânărului, de la botez dat, nu este amintit în poem, pentru că el trebuie să devină aici un simbol într-o narațiune alegorică.

Tânărul Reporta din vis seamănă cu un personaj din basm sau din cărțile populare.

Viața sa e fericită și cu totul lipsită de griji. Are:

Căsi foarte frumoase, palaturi înalte/ În care persone multe pot să salte./ Privind pe fereastră, privești la grădină/ Cu deosăbite feliuri de pomi plină,/ Cărări crucișate tot în sfoară trase,/ Straturi pintră iale stau de flori frumoase,/ Râuri ca cristalul curg cu măiestrie,/ De la munți aduse, precum lumea știe, etc.

Are prieteni, e învățat, în palaturile sale se dau ospețe la care lăutarii cântă mai frumos decât Orfeu.

Condiția sa e similiară celei a lui Ioasaf, din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, o carte de largă circulație la noi.

Desigur, spațiul este altul – descrierile au o culoare locală, deși este evidentă și inspirația din cărți populare – și lipsește amănuntul izolării depline într-o insulă.

Însă viața personajului de față se desfășoară în aceeași ignoranță față de întrebările fundamentale existențiale și față de problemele grave ale vieții.

El însuși recunoaște că: Mi se pare că moartea nu vine /…/ Eu poci să trăiesc o viață lungă/ Și la bătrâneță moartea să m-ajungă./ Acum, fiind tinăr, nu gândesc la moarte.

De aici înainte începe pedagogia bătrânului și, odată cu ea, desfășurarea de motive subsumabile temei deșertăciunii.

În versurile care urmează, citim o nouă dezvoltare a motivelor similare din psalmii versificați ai lui Dosoftei, din poemul lui Costin și din Divanul lui Cantemir.

Recunoaștem foarte repede refrenele fugit tempus și vanitas vanitatum:

Cornul sumeției tale fraget iaste.
Să mă crezi, că nici vei prinde de veste
Când puțintel vânt, aură mișcată,
Îl va răsturna; ești gata îndată.

Cornul sumeției, rouă pe scăieți;
Din ea să iai pilda vie și să-nveți:
Roaua noaptea cade și pe iarbă pică,
Soarele răsare și cât să redică

O soarbe, o uscă și nimic o face.
Gânduri tinerești cu totul stângace!

/…/

Toate câte vezi sunt deșertăciune,
Toate prav, cenușă, toate stricăciune.
Să le iau pe rând, privește la mine,
Vei afla că-n lume nu e nici un bine.

Vârsta și frumseța tinerească trece
Ca floarea bătută de o vreme rece.

Este evocată, de fapt, o retorică biblică extinsă, care se află expusă în Psalmi, la Iov, în Eccleziast, în Pilde și în alte cărți ale canonului vechitestamentar.

Așa cum am arătat și cu alte ocazii, aceste cugetări despre condiția umană, despre moarte, lume și univers, se află reproduse, sub nenumărate forme literare, la Neagoe Basarab, Dosoftei, Costin, Cantemir, în literatura populară.

Ele nu vor cădea în uitare odată cu romantismul, ci doar se vor metamorfoza stilistic, fiind actualizate de prepașoptiști și pașoptiști și apoi de Eminescu.

Reamintim versurile din Ps. 89 al lui Dosoftei, unde viața omului este:

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare.

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă.

Cantemir glosează:

„Lumea dară ca o grădină, într-însa oamenii ca niște flori, precum mărturisește [Prorocul]: „Izrail va răzsări ca crinul” (Osie gv. 14, sh. 6), „Toată carnea fân și toată slava ei ca floarea câmpului” (Isaiia gv. 40, sh. 7, 8). […]

Lumii dară singur omul urmadză, pentru că dzice: „Omul, ca iarba dzilele lui” (Psalm 102, sh. 15). […] După aceasta, într-această lume, deșertarea urmeadză, că iarăși acesta zice: „Deșertarea deșertărilor și toate deșerte” ([Eccl.] gl. 1, sh. 1)”[6].


[1] Scrieri literare inedite, op. cit., p. 17.

[2] Idem, p. 18.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 19.

[5] A se vedea:

http://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_magului_călător_în_stele.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., 64-65.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [1]

Între sfârșitul epocii medievale, spre jumătatea secolului al XVIII-lea și ceea ce istoria literară românească numește iluminism (în Transilvania) și, respectiv, perioada prepașoptistă și pașoptistă (în Moldova și Țara Românească), intervalul de timp este foarte scurt.

Iluminismul (ca să păstrăm denumirea încetățenită, într-o anumită măsură acceptabilă) și prepașoptismul au marcat reorientarea literelor și a culturii românești și apropierea de Occident.

În acest interstițiu temporal, în care s-a pregătit nașterea literaturii noastre preromantice și romantice (adică a pașoptiștilor și a lui Eminescu), Transilvania și-a luat revanșa față de secolele în care marii scriitori și creatorii de limbă română s-au numit: Varlaam, Dosoftei, Ureche, Costin, Năsturel, Cantemir, Greceanu, Antim Ivireanul, Neculce…

Școala Ardeleană are inițiativa de a prelua idealurile lingvistice și istorice ale lui Dosoftei, Miron Costin și Cantemir și a le purta mai departe.

Uneori va exagera, prin unii dintre reprezentanții săi, greco-catolici mai ales, datorită unei mult prea mari dorințe de a se apropia de Roma.

În Moldova și Țara Românească însă, după Dimitrie Cantemir și Brâncoveanu – ce reprezintă o culme a culturii și a literaturii românești de dinainte de occidentalizare/ modernizare – se instaurează domniile fanariote.

Acestea au întrerupt evoluția firească a literelor românești.

În aceste condiții, pentru câteva decenii, până la revoluția de la 1821, marile proiecte românești, cultural-științifice și literare, s-au elaborat în Transilvania. Pentru că în Moldova și Țara Românească, fanarioții n-au nici un gând de a investi în proiecte culturale românești ci dimpotrivă, pe acela de a înstrăina averile celor două țări, lăsând în urmă paragină spirituală.

Imperiul Otoman își manifesta astfel ultima și poate cea mai nefastă consecință a ingerințelor sale în teritoriile românești.

În Ardeal însă, se acutizează lupta de emancipare a românilor și, pe acest fond, se înregistrează o efervescență a activităților literare și științifice, urmărindu-se a se demonstra vechimea și unitatea națiunii, romanitatea și calitatea literară a limbii ei.

Pe noi ne interesează evenimentele literare, dintre care putem reține două pentru originalitatea lor și pentru vastitatea proiectului: Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu și, respectiv, Reporta din vis a lui Vasile Aaron.

Altfel, traduceri, prelucrări și compoziții literare pot fi mult mai multe, și în Transilvania, ca și în Țările Române.

Am precizat însă că suntem în căutare de opere în limba română, care să acopere golul dintre Neculce și Cantemir (avem în vedere și operele lui Cantemir din perioada exilului rusesc), pe de o parte, și epoca pașoptistă, pe de alta.

Despre Țiganiada (1800/ 1812) și despre ceea ce a înglobat ea din tradiția literară română veche am avut însă prilejul să discutăm, făcând obiectul unei alte cărți[1], având în vedere și proporțiile lucrării lui Budai-Deleanu.

De aceea nu ne vom mai opri acum asupra ei.

Se vorbește foarte mult despre Petru Maior, Gheorghe Șincai și Samuil Micu, în prezentarea Iluminismului românesc, și cu dreptate pentru a susține activitatea științifică (istoric-lingvistică) și teoretică a curentului[2].

Însă, pentru literatura română, dintre corifeii Școlii Ardelene, doar Budai-Deleanu și-a adus o contribuție cu adevărat semnificativă.

Mai rar pomeniți (sau menționați în trecere) – și pe nedrept, credem – sunt însă Ioan Barac[3] și Vasile Aaron[4], pe care un cercetător avizat îi consideră „singura sforțare notorie pe teren transilvan, de a asigura poeziei românești o existență de sine stătătoare”[5].

Cei doi își desfășoară activitatea literară „sub influența acelorași direcții literare”[6].

Majoritatea scrierilor lor, având o puternică amprentă religioasă și morală, constau în traduceri și prelucrări, a căror notă de originalitate nu a fost însă analizată până în prezent.

Istoria și critica literară nu le-a acordat încă, din păcate, destul interes, deși ar fi fost cazul.

Autorii sunt ortodocși și sunt amprentați de ideologia Școlii Ardelene (în sensul afirmării latinității limbii și a unității de neam). Este interesant de observat atitudinea lor de a se orienta spre valorificarea cărților populare (între care Halimaua și Arghir și Elena, traduse și prelucrate de Barac, sunt două titluri de rezonanță) și spre narațiunile cu subiect moral și religios, preluate din literatura clasică, renascentistă sau din cea romantică (Risipirea cea de pe urmă a Ierusalimului de Barac, Patimile și moartea a Domnului nostru Iisus Hristos, de Aaron, etc.).

Chiar direcția orientării lor poate califica această atitudine, în istoria noastră literară, drept preromantică.

Ne vom opri, după cum am precizat, asupra poemului original (intenționat a fi de proporții vaste și neterminat) Reporta din vis, al lui Vasile Aaron, asupra căruia s-a atras în câteva rânduri atenția, dar care nu a făcut subiectul unei analize amănunțite.

Reținem și aprecierea lui Mircea Popa:

„De o mare importanță nu numai în literatura lui Vasile Aaron, ci chiar în aceea a epocii, ni se pare poema filosofică Reporta din vis, care înscrie, după părerea noastră, o dată de seamă în lirismul românesc.

Înclinăm să afirmăm că, după Țiganiada lui Budai-Deleanu, Reporta din vis este a doua mare creație epică pe care literatura Școlii Ardelene o dă în efortul ei de a realiza marea epopee.

Mai puțin realizată compozițional decât Țiganiada, ea o depășește însă pe aceasta prin aderența sa la noile tendințe preromantice și romantice care își fac apariția la orizont. […]

Ideea esențială este aceea a deșertăciunii bogățiilor lumești și a necesității omului de a aspira spre perfecțiune…”[7].

În opinia lui Paul Cornea,

„înclinăm să credem că Reporta din vis e o operă de sfârșit de parcurs [în ultima parte a vieții autorului], elaborată în jurul anilor 1820-1822. Ea încununează cariera scriitorului, reprezentând punctul cel mai înalt pe care l-a atins. […]

Motive binecunoscute și frecvente în vechea noastră literatură (s. n.), cărora preromantismul le-a dat un nou destin: ruinele, fortuna labilis, atotputernicia morții etc. se suprapun, se contaminează și revin sub diverse ipostaze.

Uneori, ca în cazul disputei dintre Omenire și Lume (versurile 309-448) […] reeditează judecata dintre suflet și trup, atât de bogat atestată în literatura bizantină (Dioptra lui Filip Solitarul și Personificările lui Mihail Choniates[8]), în literaturile medievale și în literatura noastră veche.

E prin urmare de netăgăduit că în Reporta din vis există numeroase elemente alogene, veritabile locuri comune ale simbolisticii tradiționale, pe care Aaron le-a prelucrat, după toate probabilitățile, din mai multe izvoare”[9].

Poema lui Vasile Aaron are 4088 de versuri și a rămas, din păcate, neterminată.


[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012. Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/

[5] Mircea Popa, De la Iluminism la Pașoptism, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2004, p. 54. A se vedea, în deosebi, p. 54-81.

[6] D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Ed. Cartea Românească, București, p. 143.

[7] Mircea Popa, op. cit., p. 76.

[8] Asupra lui Cantemir a avut influență Dioptra lui Vitalie de Dubna și nu cea a lui Filip Solitarul, după cum a demonstrat Mihai Moraru. De asemenea, pe lângă Personificările lui Mihail Choniates, a circulat și prelucrarea Sfântului Grigorie Palama, intitulată Prosopopee, tipărită în PG 150.

[9] Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, adnotate și comentate de Paul Cornea, Andrei Nestorescu și Petre Costinescu, Ed. Minerva, București, 1981, p. 14.

Vom utiliza această ediție, în care opera amintită a lui Vasile Aaron este reprodusă între p. 16-109.