Etichetă: romanul psihologic românesc

Autenticitate: da sau nu? (Despre romanul psihologic românesc)

4 comments

În perioada interbelică, romanul românesc a avut pretenţia de a egala standardele de modernitate ale romanului european, modelele cele mai „râvnite” de scriitorii noştri fiind cele al romanului introspectiv-psihologic de tip proustian şi al celui existenţialist, gide-ian mai ales. Modelul lui Proust a fost ales, în mod programatic şi declarativ, de Camil Petrescu, deşi nu a fost urmat cu fidelitate, în timp ce Mircea Eliade prefera cealălalt tipar romanesc.

Critica literară a aplaudat noile tehnici romaneşti ca fiind revoluţionare, ca stimulatoare pentru evoluţia romanului şi a literaturii noastre într-o direcţie care, se zice, favorizează analiza psihologică şi descoperirea adâncimilor umane, într-o măsură cu mult mai mare decât o putea face romanul clasic, romanul doric, cum îl numeşte Nicolae Manolescu, în care autorul este „omniscient”, în care, altfel spus, autorul se recunoaşte ca autor şi nu se inventează ca personaj, pentru a lăsa impresia falsă de „neştiutor”.

În romanele lui Camil Petrescu, perspectiva nu mai aparţine scriitorului „omniscient”, obiectiv, de tip clasic, ci unui singur personaj, care este naratorul însuşi (cazul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), sau, în mod alternativ, mai multor personaje (cazul romanului „Patul lui Procust”). Însă, personal, mie nu mi se pare că această strategie prin ea însăşi aduce un plus substanţial de adâncire a perspectivei psihologice, ci numai în măsura în care autorul este capabil să recurgă la un asemenea proces de autoscopie şi de scanare a psihologiei umane. Strategiile literare, de orice fel ar fi ele, sunt un divertisment decorativ în peisajul literar, dar nu un element hotărâtor în ceea ce priveşte adâncimea şi autenticitatea cugetării.

Analiza psihologică şi introspecţia sunt promovate cu succes în ambele romane ale lui Camil Petrescu. Prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, a resorturilor subiective, surprinderea vieţii lăuntrice în roman şi prezentarea ei prin filtrul cugetării şi al sensibilităţii personale, nu agonisesc romanului de tip „subiectiv” mai multă luciditate şi analiză psihologică decât o făcea romanul realist (deşi s-a bătut şi se bate foarte multă monedă pe acest lucru şi pe importanţa revoluţionării tehnicilor narative). Nu mi se pare deloc că putem să găsim mai multă analiză psihologică şi descoperire a profunzimilor umane în romanele lui Camil Petrescu decât în cele ale lui Slavici sau Liviu Rebreanu.

Fiecare dintre aceşti scriitori au pus în lumină anumite laturi ale personalităţii şi ale umanităţii, ale sufletului omenesc, a cărui adâncime este inepuizabilă într-un roman sau altul, fără ca tehnica narativă la care s-a recurs să fie decisivă în ce priveşte revelarea psihologiei umane. Mai mult, considerăm că sondarea lăuntricităţii umane este cu mult mai profundă în romanele de tip „clasic”, precum „Pădurea spânzuraţilor” a lui Rebreanu sau cu atât mai mult, romanele lui Dostoievski, decât în cele cu pretenţii de onestitate introspectivă ale lui Proust sau Gide. Tehnica romanescă iniţiată de scriitorii francezi încearcă doar o „înşelare a ochiului” cititorului prin tendinţa psihologizantă excesiv de explicită, prin mărturisirea intenţiilor literare în însuşi textul romanului, ceea ce face şi Camil Petrescu.

În „Patul lui Procust”, spre exemplu, veridicitatea şi autenticitatea experienţelor relatate se vrea a fi de netăgăduit prin intenţia autorului de a ne oferi o perspectivă polifonică asupra realităţii, prin oglindirea realităţii în ochii mai multor personaje. Însă aceste personaje sunt selectate din categoria celor „capabile” de luciditate şi de introspecţie (ca şi când nu toţi oamenii ar avea raţionalitate), pe de-o parte, iar pe de altă parte, toate aceste personaje „superioare” (şi aici mă refer la ambele romane), lasă să se observe cu claritate, unei lecturi atente, o identitate de gândire în liniile esenţiale, care nu ascunde altceva decât cugetarea autorului însuşi, frământările şi concepţiile sale literare, sociale, morale, artistice, amoroase şi chiar vestimentare sau culinare. Ceea ce mă face să cred că regizarea autenticităţii şi ascunderea autorului în spatele personajelor pe care vrea să le lase să evolueze „libere” în roman, este eşuată şi autorul este chiar mai necredibil decât scriitorul „omniscient” al romanului realist.

Drd. Gianina Picioruş

„Pădurea spânzuraților” – o lucrare cu amprentă mistică

Leave a comment

copaci-spre-cer.jpg

Preocupat în operele sale în mod profund de taina vieţii şi a morţii şi de taina iubirii dumnezeieşti pe care omul o poartă ascunsă în inima sa, Liviu Rebreanu ne-a dăruit, în literatura română, prin romanul „Pădurea spânzuraţilor”, o lucrare mistică, în genul romanelor dostoievskiene, în care sensul în Dumnezeu al vieţii omeneşti se dezvăluie ca o revelaţie mai presus de toate tainele, adâncul cel mai adânc al sufletului uman, unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi îşi află împlinirea, mântuirea, fericirea fără rest şi veşnică.

Eroul acestui roman, Apostol Bologa, este un suflet chinuit care caută cu însetare certitudinea credinţei. Om plin de caracter şi de virtuţi, crescut într-o adâncă evlavie de mama sa, Apostol nu se împiedică în viaţa sa de ceea ce noi numim păcate mari sau vicii, ci obstacolele pe care le are el de trecut sunt iubirile mai mici, care îl împlinesc o vreme, însă nu pe deplin: sentimentul datoriei faţă de stat şi dragostea pentru Marta, pe care, pe amândouă, le idealizează iniţial până la refuz în mintea sa. El însă nu vrea să trăiască nimic în mod superficial, ci este, după cum constata el însuşi, dintre acei oameni care trec foarte repede prin experienţele cele mai grele, ajungând la împlinirea duhovnicească la o vârstă încă tânără.

Viaţa lui Apostol Bologa, „apostol al iubirii” – cum îl numeşte prietenul său ceh, căpitanul Klapka – se desfăşoară între două momente decisive: extazul trăit în copilărie când, după rugăciunea Tatăl nostru rostită cu înflăcărare la Biserică, la Sfânta Liturghie, pentru o clipă a văzut cerurile deschizându-se şi chipul lui Dumnezeu în lumina dumnezeiască, „nemărginit de dulce” şi a fost cuprins de o fericire nepământească şi momentul reîntoarcerii la credinţă, când a fost din nou inundat de har şi a trăit din nou certitudinea prezenţei lui Dumnzeu în viaţa sa, după mulţi ani de tulburare.

Sau putem spune că viaţa sa se desfăşoară între acel „am pierdut pe Dumnezeu”, rostit după moartea tatălui său, şi cugetarea „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu”, în momentul când harul dumnezeiesc a revenit în sufletul său însoţit de belşug de lacrimi, scoţând afară înşelarea demonică a aşa-zisei izbăviri prin ură.

Dragostea exclusiv numai pentru neamul său, însoţită de sentimentul de ură faţă de toţi ceilalţi şi mai ales faţă de unguri, precum şi dragostea oarecum egoistă şi umbrită de prejudecăţi sociale şi de orgolii juvenile pentru domnişoara Marta, au fost pentru Apostol nişte trepte în drumul devenirii lui, al desăvârşirii sale ca fiinţă creată de Dumnezeu spre asemănarea cu Sine şi care înseta cu mare dor după iubirea absolută, care să nu cunoască umbrele urii şi ale nimicniciei patimilor umane.

Clarificările sufletului său au fost sprijinte de întâlnirea pe front cu Cervenco, un căpitan ucrainian (rutean), nebun pentru Hristos, care propovăduia iubirea absolută a lui Dumnezeu şi mergea în bătălie numai cu un băţ în mână, ferindu-se pentru a nu ucide pe cineva şi care va muri după câteva săptămâni de suferinţă, rănit de un glonţ în plămâni, având însă ochii învăpăiaţi de iubirea dumnezeiască.

Esenţiale au fost însă şi întâlnirile şi convorbirile cu Otto Klapka, întruchipând iubirea pentru viaţă, pentru familia şi copiii săi care îl aşteptau acasă (şi care îl va apăra la proces pe Apostol, încercând să-i salveze viaţa), dar şi cu locotenentul evreu Gross, reprezentantul ideilor revoluţionare socialiste, nihiliste şi anarhiste şi al filosofiei urii, un fel de Ivan Karamazov al romanului rebrenian. În sfârşit, într-un final credinţa sa este întărită şi susţinută de credinţa, iubirea şi experienţa preotului Constantin Boteanu, prietenul său încă din copilărie.

Romanul se desfăşoară, la rândul său, între evenimentul spânzurării sublocotenentului ceh Svoboda, la apusul soarelui, acuzat de trădare şi dezertare la inamic, Apostol făcând parte dintre cei care l-au condamnat, în convingerea sa că îşi face datoria de conştiinţă faţă de stat şi de comunitate, şi momentul final al condamnării şi executării prin spânzurare a lui Apostol însuşi, pentru aceeaşi vină.

Apostol văzuse lumina în ochii lui Svoboda în momentul execuţiei, ochii lui însetaţi de lumina infinită a lui Dumnezeu şi va căuta mereu cu înfrigurare să pătrundă taina luminii, pe care o soarbe fie din reflectorul rusesc de pe font, fie din stelele cerului, din crucea însorită a Bisericii din Parva, precum şi din luceafărul care îl luminează în momentul execuţiei sale, vestind răsăritul.

În iubirea pentru Dumnezeu Apostol înţelege că se regăseşte iubirea pentru toţi oamenii – de aceea se împacă el cu toţi şi le cere iertare – dar şi iubirea lui pentru o fată simplă, Ilona, fiica unui ţăran gropar ungur, cu care se logodeşte înainte de moarte. Logodna sa este însă şi un simbol mistic al unirii sale cu Hristos, întrucât şi înainte de a pleca pentru ultima oară pe front, o vede pe mama sa învăluită de florile albe ale unui măr, ca într-o haină de mireasă.

Apostol Bologa era urmaşul unui ţăran tras pe roată după răscoala lui Horea şi fiul unui memorandist care făcuse închisoare pentru drepturile românilor din Ardeal, având în însăşi firea sa pornirea către mucenicie. Logodna cu Ilona o face sâmbătă, în ajunul Paştelui, iar spânzurarea sa se petrece în a treia zi de Paşte sau în ziua următoare a săptămânii luminate. Moartea vine ca o izbăvire, ca o săturare a foamei şi a setei de absolut şi de lumină care l-a chinuit toată viaţa şi ca o îmbrăţişare în Dumnezeu a tuturor oamenilor şi a universului întreg.

„Apostol al iubirii”, cum ne sugerează însuşi autorul, Apostol Bologa reface oarecum drumul Damascului, trecând printr-o convertire profundă, transfigurându-se din omul care condamnă şi veghează uciderea unui nevinovat în omul ars de dorinţa de a muri el însuşi muceniceşte pentru Dumnezeu şi pentru a întâlni Iubirea cea fără de sfârşit.

Drd. Gianina Picioruş