Preotul dintre două veacuri

În dreapta Bisericii actuale se află mormântul Pr. Icon. Stavr. Alexandru Popescu și al soției sale, al preotesei Maria Popescu.

Ei sunt părinții preotului meu botezător: Nicolae Popescu.

Și am făcut fotografia de foarte aproape…pentru a vă prezenta tipul preotului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și al preotesei sale.

Și preotul tradițional al românilor arăta așa: barbă mare, păr lung, îmbrăcat în reverendă, om de carte și de cultură, apreciat, respectat și ascultat de întreaga comunitate, cu o preoteasă îmbrăcată tot cernit și cu viață decentă și serioasă ca și el.

În actul de caterisire al diaconului Ion Creangă, aflăm, printre altele, că era acuzat că și-a tăiat părul și barba.

Și aceasta, pentru că cele trei semnalmente exterioare ale diaconului și ale preotului erau: reverenda, barba și părul lung. Și ele erau caracteristice pentru orice diacon și preot de mir, și nu doar pentru monahi și ierarhi.

Crucea memorială din dumbravă

Un alt monument insolit al localității, apărut din recunoștință și loialitate pentru memoria ostașilor săi căzuți în luptă, e cel pe care maiorul Gheorghe Bâgulescu (un anonim pentru localitate dar un mare om al României de atunci), din bani proprii, îl ridică într-o dumbravă, adică…în mijlocul pajiștei.

A fost adus de acolo recent și se află lângă cealaltă cruce memorială, de pe amplasamentul fostei Biserici de la 1710, în stânga Bisericii actuale.

Nu știu dacă localitățile de pe spatele crucii reprezintă locurile pe unde el și cei din subordinea sa au luptat în primul război mondial sau dacă de acolo sunt oamenii care au murit, în mod eroic, sub comanda sa.

Tataie Marin Picioruș îmi povestea despre acest monument cu respect…pe când el se afla în dumbravă și pe care îl ocrotea, pentru că arau ogorul în jurul lui…dar de el nu se atingeau.

Nimeni nu s-a apropiat de el ca să îl dărâme în timpul comunismului. Și iarăși, nu știu dacă există o arhivă a localității…și dacă a consemnat detalii despre ridicarea acestui monument.

Însă sublinierea de pe cruce, cum că acest monument a fost ridicat de către el „pe drumul de odinioară al Marelui Voievod Mihai” Viteazul, ne arată că maiorul nostru cunoștea tradiția locului sau tocmai pentru aceasta a ridicat crucea tocmai aici, el fiind „Cavaler al ordinului Mihai Viteazul”.

Iar tradiția locului e aceasta: numele localității, Scrioaștea, vine de la sintagma „scrie oastea”, pentru că aici Fericitul Domn al românilor Mihai Viteazul, în drum spre Alba Iulia, pentru a înfăptui unirea tuturor românilor și-a trecut în revistă oastea…adică a catalogat pe fiecare membru al ei.

Nu știm însă cum se numea înainte localitatea în care eu am copilărit. Însă e marcant faptul, că străbunii noștri au avut un mare respect pentru Fericitul Mihai Viteazul, dacă și-au schimbat numele localității după actul pe care marele voievod l-a făcut aici și pe care, se pare, că ei nu l-au considerat unul banal…ci unul memorabil.

Crucea memorială a vechii Biserici

S-a ridicat pe locul Sfintei Mese a altarului fostei Biserici, iată, construită de stolnicul Constantin Cantacuzino în anul 1710, cu puțin înainte de moartea sa, care avea, fără doar și poate, moșie aici.

Nu știu din ce motive s-a dărâmat fosta Biserică și s-a desființat cimitirul din jurul ei (și acum, proprietarii de pe fostul cimitir, găsesc oase…dacă sapă vreo groapă în curte), atâta timp cât noua Biserică, terminată în primul deceniu al secolului al XX-lea, este la câțiva zeci de metri mai încolo.

Comuniștii însă, din „mare respect” pentru fosta Biserică, au construit veceul Grădiniței comunale la doi metri…de crucea memorială de față.

Veceul educatoarelor (așa cum mi-l amintesc eu) dădea nas în nas cu…crucea. De aceea, această cruce, când eu eram la grădiniță, era locul insolit al acestei curți, în care noi ne zbenguiam…și pe care o priveam cu uimire…pentru că nu își găsea locul acolo.

Ea a fost adusă, în cele din urmă, în stânga noii Biserici de astăzi…

Pentru că ușa actualei Grădinițe, refăcută recent, era închisă cu lacătul, nu am putut să merg în spate și să văd dacă mai e ceva pe locul fostului amplasament al Sfintei Mese. Probabil că nu…

Și așa moare istoria unei localități, din inconștiență sau din indiferență, pentru că nu ne îngrijim de posteritatea celor care ne-au precedat!

Dacă nu se făcea această cruce din subscripție publică…și dacă…comuniștii o dărâmau din imbecilitate proletară nu mai exista niciun alt semn actual, care să ateste faptul că această comunitate a avut Biserică înainte de secolul al XX-lea.

E ca inexistența cărților în limba română timp de câteva veacuri…deși limba română s-a păstrat nealterată. Cum să se păstreze ceva atât de bine, dacă nu existau cărți…și oameni care să o vorbească și să o predea altora?

La fel cu istoria noastră națională și religioasă. Pentru că strămoșii noștri mai vechi sau mai noi au fost netrebnici și nu au păstrat istoria lor sau alți netrebnici le-au distrus-o sau le-o ascund, asta nu înseamnă că nu avem o istorie religioasă și națională cu foarte multe evenimente importante.

Însă, dacă nu o putem dovedi…pare a nu fi existat niciodată.

Trei cruci insolite

Cimitirul de față a fost inaugurat în primii ani ai secolului al XX-lea, odată cu zidirea noii Biserici a localității. Iar cele trei cruci pe care le prezint aici sunt de la începutul secolului al XX-lea…formatul celei întinse pe mormânt fiind regăsibil și la vechile cruci ale cimitirului mănăstirii Cernica cât și în cimitirul Bellu din București.

Cu câțiva ani în urmă existau mai multe cruci de acest tip în cimitirul din Scrioaștea însă nu știu ce s-a petrecut cu ele între timp.

Erau de la morminte de până în anii ’40 ai secolului al XX-lea, unde toți membrii familiei muriseră, fapt pentru care locurile de înmormântare au fost vândute altora și oasele găsite în ele au fost îngropate împreună cu noii oameni îngropați.

Și aceste cruci erau puse lângă noile morminte, ca cea din fotografia de deasupra.

Crucile familiei

Crucea și mormântul străbunicilor mei, adică ale părinților bunicului meu Marin Picioruș: Stancu și Anofița Picioruș. Îi cunosc doar din fotografii, pentru că au adormit înainte ca eu să mă nasc.

Era o modă, în anii ’70 ai secolului trecut, ca să se facă cruci de fier. E crucea fratelui bunicului meu: Gheorghe Picioruș. Îl cunosc doar din fotografii și din scrisori. A adormit, la fel, înainte ca eu să mă nasc.

Când i-am săpat mormântul bunicului meu Marin Picioruș, lângă mormântul fratelui său, a căzut peretele de pământ care despărțea cele două gropi, și i-am văzut pantofii fratelui său aproape intacți, cât și o parte dintre lucruri și din tron. Deși trecuseră peste 30 de ani…

Crucea și mormântul bunicului meu Marin Picioruș, omul din cauza căruia sunt astăzi în viață și care și-a asumat existența mea de la două săptămâni, adică din momentul când, propria mea mamă, recent căsătorită și proaspăt mamă, m-a abandonat…și a plecat la mama ei…

El este omul care m-a crescut și educat, deși era un comunist liber cugetător și pe care l-am educat întru Hristos, timp de ani de zile, până când s-a spovedit și împărtășit și s-a umplut de slava lui Dumnezeu, după cum numai marii oameni duhovnicești, după ani întregi de asceză, se bucură de o asemenea stare duhovnicească.

Iubirea lui nemărginită pentru mine, toate sacrificiile făcute pentru mine și pentru educația mea, toată asceza bolii lui, de ani întregi, după un accident vascular, i-au fost răsplătite într-un mod minunat, dumnezeiesc, de către Domnul și Dumnezeul nostru, Cel care dă omului după cuprinderea inimii lui.

Cu el am vorbit de la conștiință la conștiință. M-a învățat să fiu drept cu oamenii și vertical în munca mea, cu bun simț și cu iubire de neamul românesc, cu fidelitate față de oamenii care mă iubesc și mă ajută și cu atenție maximă față de cei care nu te înțeleg și te invidiază în mod prostește.

Și, după adormirea sa, îl înțeleg din ce în ce mai bine, pentru că crește în inima mea în mod duhovnicește!

Interviu comemorativ cu bunica mea Floarea Picioruș, despre bunicul meu Marin Picioruș.

Lângă mormântul său sunt socrii săi: Ion și Ioana Bănoiu, veniți din Putineiu (Teleorman), după fiica lor, bunica mea, Floarea Picioruș și înmormântați aici de către bunicul meu.

Bunicul meu și-a respectat socrii, pentru că și ei l-au înțeles și ajutat. Și de la înmormântare și până la șapte ani, părinților, socrilor și fratelui său, el le-a făcut pomenirile pentru fiecare în parte.

Crucea și mormântul finului meu Mihai Stoica, pentru că pe fina Tudora (care apare în fotografie) au îngropat-o, cei cărora ea le-a vândut casa, undeva mai în spatele cimitirului…și când i-am căutat mormântul, pe 9 noiembrie 2010 (când am fotografiat cimitirul), nu i l-am mai găsit…

El este cel care mi-a insuflat atenția și dragostea pentru cărți, mi-a suplinit tatăl până în 1987, m-a învățat să prind pește și să cresc iepuri, să prind raci și scoici din mâlul bălții cât și porumbei și păsărele cu plasa, m-a dus la bâlci și mi-a făcut fotografii și toate nazurile mele, tot ce mi-am dorit, m-a încurajat să cânt la chitară…dar am abandonat-o, m-a învățat să joc călușul (la care el era as), m-a învățat să fiu responsabil și să iubesc copiii, să sar în ajutorul altora fără ca ei să mi-o ceară, să nu cred vreodată că fapta bună nu va fi răsplătită și, mai ales, să rabd bolile și necazurile în pace…și să mor demn și împăcat cu toți.

Când el a murit…a murit o lume întreagă! El a fost prima moarte dureroasă din viața mea…Odată cu moartea lui am știut cum se descompune omul…dar și cum rămâne, ca o prezență puternică și directoare, în inima celui pe care el l-a iubit cu atâta uitare de sine și bucurie.

Îmi pare rău că i s-a fărâmat mormântul…Am încercat să mișc puțin placa de ciment…și a fost imposibil ca să o urnesc din loc. Însă cred că am nevoie de vreo 4-5 oameni pentru o asemenea operațiune.

A încerca să fărâmi imaginea de pe cruce sau mormântul celui față de care ai aversiune înseamnă să fii inuman. Așa se pare că a fost cel…sau cei…sau cea…sau cele…care au lovit imaginea lor de pe cruce.

După moartea lui, demonii m-au chinuit cu o teribilă frică și cu vise demonice care mai de care mai halucinante. Până la moartea sa nu știam că pot trăi sau că oameni au astfel de coșmaruri

Fina Tudora (mulți îi spuneau Rița) l-a iubit mult pe finul Mihai și a suferit enorm după moartea sa. Nu mai țin minte dacă avea măcar 4 clase…însă a muncit aproape toată viața la CAP, unde a îngrijit de vaci. Mulgea zeci de găleți de lapte, cu mâna, pentru că nu existau mulgătoare automate, ca astăzi…Apoi venea acasă și făcea mâncare, spăla, avea porc, păsări…cum, de fapt, făceau toți țăranii autentici de până mai ieri.

De atâta plâns și dor, după moartea lui, s-a îmbolnăvit la inimă și la cap, încât avea niște stări foarte dureroase de intrări în inconștiență, căzând în neștire, din senin. Țirică, câinele finului Mihai, pe care el l-a crescut de mic, a rămas la cimitir de când l-am îngropat, rar mai pleca de acolo, și a urlat, a schelălăit ca un animal rănit profund și nu a mai vrut să mănânce până a murit.

Privind în urmă e cutremurător pe lângă ce fel de oameni frumoși am trăit! La fel, pe lângă ce animale binecuvântate de Dumnezeu!

Prea Curata și Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, să vă ierte pe voi, părinții și frații mei, de toate păcatele voastre și să vă așeze întru pacea și bucuria veșnică a vederii slavei Sale, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Botezătorii mei

Părintele Nicolae Popescu și Părintele Gheorghe Cojocaru au fost cei care m-au botezat…deși le era frică să nu mor din cauza la cât eram de slab.

Părintele Nicolae Popescu mi-a amintit peste timp (el a fost cel care m-a afundat în cristelniță în mod efectiv), că atunci când m-a scos din apa Botezului am început să râd…deși până atunci plânsesem.

Și atunci le-a spus celor de față: Nu se poate ca băiatul ăsta să nu fie cineva aparte în iconomia lui Dumnezeu. Cum să râdă…după ce până acum a plâns…și la cât de firav este?!

Pe Părintele Nicolae nu l-am văzut decât în reverendă, umblând și vorbind cu multă cuviință și înțelepciune. Se bucura întotdeauna să slujească și să ne vorbească în mod sfătos, cu multă eleganță și a slujit până ce nu a mai putut să se ridice din pat.

La un moment dat, cu puțin înainte să adoarmă, am trecut pe la Sfinția sa cu icoana Nașterii Domnului…și părintele Ștefan Cimpoeru (care îl spovedise anterior) i-a sărutat mâna…Eu i-am sărutat-o cu silă (și nici acum nu mi-am iertat-o!), pentru că picoarele lui, până la genunchi, erau pline de ulcerații…

Venele i se spărseseră de la atâta slujit și stat în picioare.

Atunci am făcut cunoștință, pentru prima dată, cu viața ascetică a preotului, cu ceea ce nu văd sau nu vor să vadă credincioșii de obicei: cu urmările zecilor de ore de stat în picioare, în fum, în frig, în transpirație.