Scrioaștea. Monografia unei iubiri [3]

Prima și a doua parte din carte.

*

Pe 26 august 2016 mi-a scris pe TPA Alexandru Georgescu, nepotul Prof. Petre Georgescu. Care își amintește date de la bunicul său. Și anume că Anghel Manolache a fost văr primar cu Petre Georgescu și se trăgea din neamul lui Lupu, care stă vizavi de Biserică. Iar Anghel Manolache s-a „ridicat pe propria [sa] muncă și inteligență, ajungând din timp unul din[tre] cei care au susținut și au ridicat [și alți] copii ai satului”. Iar Inginerul Rusu, cel care a ajutat Biserica, a fost ginerele său.

Constantin Manu a fost fiul lui Gheorghe Manu, iar fiul lui Constantin Manu a fost George Manu. Și George Manu a fost un „savant, [un] om de o calitate excepționa[l]ă, cu un destin tragic, omorât în temnițele comuniste datorită modului [său] total vertical și naționalist, sub care și-a păstrat valorile sub care a fost crescut”.

Strănepotul boierului Gheorghe Manu a fost Inginerul Șerban Manu, care a fost „o personalitate necunoscută, ascunsă în negura vremurilor”. Și m-a trimis, pentru a cunoaște mai multe despre el, la linkul de aici[1]. Articolul spre care am fost trimis este postfața unei cărți, semnată de Șerban Manu la București, în 10 decembrie 2002. Postfața la cartea tatălui său: Testis Dacicus [George Manu], În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească,  Editura Mica Valahie, București, 2011, 455 p. Iar Șerban Manu și-a dedicat postfața nepoților săi: Sorin-Mihai, Mircea-Alexandru și Maria-Elena Teodorescu-Manu[2].

Cartea a fost scrisă de George Manu înainte de anul 1948, anul în care el a fost arestat, și manuscrisul ei a fost trimis în Marea Britanie[3]. Iar Șerban Manu spune despre tatăl său, despre George Manu, că era „de o cultură enciclopedică și de o mare inteligență [și]…a reușit să-mi deschidă mintea spre cultură în sensul universal al cuvântului”[4].

George Manu a fost închis la Aiud. Nu a acceptat să colaboreze cu Securitatea[5]. Și „avea să moară în 1961 la Penitenciarul Aiud, pentru că nu i s-a asigurat un minimum de asistență medicală”[6].

Șerban Manu ne spune că „generalul George Manu [a fost] comandant al artileriei frontului de la Plevna în Războiul de Neatârnare din 1877, Prim-ministru și de mai multe ori ministru al Regelui Carol I, primar al Bucureștilor și senator de Teleorman. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Lascăr Catargiu, prieten cu P. P. Carp și N. Filipescu, generalul George Manu era un mare boier de concepții tradiționaliste și de o rectitudine morală vecină cu rigiditatea.

Fiu al marelui vornic și caimacam al Țării Românești Ion Manu, el era un om de convingeri, cu picioarele adânc înfipte în glia strămoșească. Concepția despre democrație a generalului se oprea la o viziune elitistă a acesteia, în care nu puteai pune la egalitate votul unui analfabet sau al unui „venetic” cu cel al unui cărturar, al unui ofițer sau al unui burghez neaoș. Acesta a fost mediul, de extremă rigoare morală, în care a deschis ochii la viață tatăl meu”[7], adică George Manu.

Despre tatăl său, George Manu, Șerban Manu mărturisește: „Doctor în științe fizice la Sorbona, coleg de studii și prieten intim cu frații Țițeica și cu neuitatul profesor de chimie Costin D. Nenițescu, tatăl meu a avut drept profesori majoritatea somităților fizicii atomice interbelice. Marie Curie, Jean Perrin, de Broglie și alții. Irene Curie și soţul ei Frédéric Joliot nu erau la acea vreme decât asistenți. Este de remarcat că toată această pleiadă de mari oameni de știință avea o sensibilitate – dacă nu un angajament – de stânga. Joliot a fost chiar membru al Partidului Comunist Francez. La terminarea studiilor sale de doctorat, George Manu asistă la catastrofa economică a guvernului de stânga – de Front Popular – al lui Leon Blum în Franța, catastrofă economică ce a determinat catastrofa militară din 1940. Structura științifică a inteligenței sale îl împinge spre constatarea că „democrațiile moi” sunt regimuri politice inadaptate situațiilor de cri- ză”[8].

Întors din Franța, George Manu aderă la Garda de Fier a lui Corneliu Codreanu[9]. „La asasinarea Primului ministru Armand Călinescu, el protestează și cere lui Horia Sima să oprească asasinatul politic ca metodă de cucerire a puterii. La asasinarea profesorului Iorga, se îndepărtează provizoriu de Mișcarea Legionară și se retrage un timp din politică, dedicându-se învățământului universitar (este asistent și apoi conferențiar la Universitatea din București). Ambele informații mi-au fost date de mama mea. Nu participă politic la Statul Național Legionar și nici la rebeliunea legionară din ianuarie 1941”[10].

George Manu a trăit între 1903-1961[11].

Aceasta este placa comemorativă de pe casa lui Gheorghe Manu din București, de unde aflăm că a trăit între 1833-1911[12].

 *

Dan Sabo mi-a scris pe 29 octombrie 2017 pe TPA și mi-a spus că este nepotul Col. Ioan R. Stoian din Scrioaștea și că acum locuiește în California.

*

Alexandru Georgescu a revenit cu un alt comentariu, pe 31 decembrie 2017, și mi-a spus că doamna Prof. Gălețeanu a lucrat la o monografie a satului Scrioaștea. Dar și că „Emanoil Gheorghescu a fost ag[h]iotantul generalului Manu și a participat la Războiul de Independență ruso-turc. Anghel Georgescu a luptat în Primul Război Mondial, a fost primar și a ridicat sediul actual al primăriei din Scrioaștea, pe când Prof. Petre Georgescu a luptat în Al Doilea Război Mondial”. Alexandru Georgescu l-a auzit vorbind pe bunicul său, Petre Georgescu, despre Colonelul Stoian. Vorbea despre el cu amicul său Pandele Neacșu.

*

Stanciu Gheorghe, pe 21 septembrie 2016, mi-a scris pe TPA și mi-a spus că „în anul universitar 1966 -1967, profesorul Anghel Manolache preda cursul de Pedagogie Generală la Facultatea de Istorie – Geografie a Institutului Pedagogic de 3 ani din București (din Șoseaua Panduri, nr. 90-92). Era, tot atunci, rectorul Institutului Pedagogic, și cred că mai ținea cursuri de pedagogie și la alte facultăți din cele vreo șapte, câte avea Institutul Pedagogic. Pedagogia generală se preda în anul I, din cei trei ani cât durau cursurile facultății”.

Pe 8 octombrie 2016, același domn Stanciu Gheorghe mi-a scris un al doilea comentariu pe TPA și mi-a mărturisit: „În anul 2019 se împlinesc 50 de ani de la absolvirea Facultății de Istorie-Geografie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din București.

Dacă o vrea Dumnezeu, și dacă vom mai trăi până atunci, avem de gând să tipărim o broșură (cum am făcut în acest an, la aniversarea celor 50 de ani de la absolvirea Liceului Aurel Vlaicu din Breaza-Prahova, când am tipărit în numai 50 de exemplare o broșură, care a fost distribuită foștilor absolvenți și celor patru profesori care mai erau în viață).

Am realizat deja partea cu foștii profesori de la facultate, cu această ocazie am readus în memorie și personalitatea profesorului Anghel Manolache din Scrioaștea. Față de ce v-am comunicat pe 21 septembrie [2016], mai adaug următoarele:  Scrie- rea principală a prof. Anghel Manolache este cea intitulată Disciplină, libertate și autoritate în educație (1947). A mai publicat: Școala democrației. Autoconducerea elevilor. Consiliile de clasă și de școală (1945), Pedagogia pentru Institutele pedagogice de învățători (1960), în colaborare cu pedagogii A. Dancsuly, A. Chircev ș. a. Gândirea pedagogică a generației de la 1848 (în 1964, în colaborare cu Gh. T. Dumitrescu și Gh. Pârnuță), Învățământul de cultură generală în România (1965), Pedagogia socială – știința educației permanente a maselor de adulți (1972, în colaborare cu Gh. T. Dumitrescu și M. Roșianu) și Contribuții la istoria culturii și școlii teleormănene (în 1973, în colaborare cu Gh. Pârnuță). A fost secretar general la Ministerul Învățământului Public (numit la 11 septembrie 1947) și rector al Institutului Pedagogic din București (1963 – 1967 ?). După anul 1973, nu mai dețin informații despre activitatea profesorului A. Manolache”.

*

În seara zilei de 5 februarie 2019, Dr. Gheorghiță Ciocioi[13] mi-a trimis un dosar care nu fusese consultat niciodată, găsit de dumnealui la Arhivele Naționale, și pe care mi l-a trimis în 8 fotografii. E vorba despre un text bătut la mașină, intitulat Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, are 8 pagini și a fost scris de către Ion I. Bărzan, Învățător gradul II în comuna Scrioaștea, jud. Teleorman.

Doar aceste cuvinte finale sunt scrise cu stiloul. Un scris frumos, îngrijit.

Ce date cuprinde acest document? Prima parte e numită „istoric”. Pe atunci comuna Scrioaștea era formată din satul Scrioaștea și cătunul Cioc[14]. Iar numele de Scrioaștea l-a primit de la Mihai Viteazul, care, după lupta de la Călugăreni, s-a retras aici și și-a scris sau și-a numărat ostașii. Vatra satului sau Scrioaștea Bătrână a fost în moșia Măldăeni. Iar, la ora scrierii acestui text, în satul Scrioaștea erau 2.800 de oameni, satul fiind format din 700 de familii, având 650 de case și 150 de fântâni publice și particulare. Pentru că apa este la 6 metri adâncime[15].

Satul e la 2, 5 km de orașul Roșiori de Vede (scris Roșiori și nu Roșiorii), iar la început oamenii trăiau în bordeie. Primele case au fost din lemn de stejar și acoperite cu șiță.

La secțiunea „origine etnică”, autorul spune că toți locuitorii satului sunt români[16]. Iar „dintre fiii satului mulți au urmat la școli înalte și astăzi ocupă poziții sociale în învățământ, în cler, armată, profesiuni libere și comerț. Starea morală în general este bună, [iar] obiceiurile rele nu au putut prinde la astfel de oameni. Credința este ortodoxă, scrioștenii păstrând cu sfințenie obiceiurile strămoșești, dar cam ocolesc Biserica, fiind ocupați cu comercializarea laptelui și a derivatelor sale”[17].

Școala, spune autorul, s-a implicat în aducerea oamenilor la Biserică, fapt pentru care „se observă o ameliorare în frecventarea Bisericii”[18].

Însă, „după războiul cel mare, s-a ivit secta Tudorită, dar care nu a putut să facă mulți prozeliți”[19]. Din cele 7-8 familii tudorite de la început, la data scrierii mai erau doar 2-3 în sat[20].

La „starea economică”, scrioștenii cresc vite și comercializează laptele și derivatele sale. Pentru că satul, pe atunci, avea 830 de vaci și peste 3.500 de oi. Sătenii se ocupă cu plugăritul și creșterea vitelor și se îmbracă precum orășenii. Numai anumiți bătrâni se mai îmbracă[21] „în nădragi din dimie și chebe de lână cu găetane, [așa] cum era pe vremuri”[22]. Iar femeile „au lăsat portul maramei”[23], pe care îl purtau altădată.

În case se lucrau fire de lână și bumbac, pentru că nu existau mărfuri pe piața orașului[24]. Pentru că textul, după cum se pare, e scris într-o vreme de criză economică. Iar locuitorii satului vorbesc „o limbă curat românească și-n concordanță cu gramatica românească, ca pe toată câmpia Dunării”[25].

Nu există vestigii istorice, iar singurul monument e cel „din fața școalei [școlii], care este ridicat în cinstirea memoriei celor căzuți în războiul din 1916/1919”[26]. „Oamenii sunt pașnici[,] și ori de câte ori s-au petrecut anume evenimente, ei au așteptat liniștiți desfășurarea lor, așa cum s-a întâmplat în 1907 cu răscoalele țărănești. Pentru că ei au ascultat de sfaturile Învățătorului Alexandru Stănescu de pe atunci și ale Preotului Alexandru Popescu, așa că nu s-a petrecut nimic rău la curtea bo[i]erească și nici în sat”[27].

Vorbind despre Biserica satului, Ion Bărzan spune că ea este „așezată pe latura de răsărit a satului, în fața școalei [școlii], și e [a fost] construită de cărămidă în anul 1906, fiind o podoabă de artă în ceea ce privește pictura, cât și sculptura catapetesmei din lemn. Vechea Biserică a fost așezată spre apus de școală și fusese construită, după cât[e] povestește bătrânul Preot, în vârstă de peste 84 de ani, Alexandru Popescu, de către stolnicul C. Cantacuzino[28] pe la anul 1756.

Ruinele acestei Biserici s-au păstrat până la anul 1934, când a fost demontată. Căci amenința cu dărâmarea și materialul s-a vândut pentru împrejmuirea curții. Nu se știe dacă s-a făcut vreodată școală în tinda Bisericii. Ceea ce este sigur este că școala oficială a luat ființă în anul 1871, adică [cu] mult în urma clădirii locașului bisericesc”[29].

Autorul comută discuția pe tema moșierului satului: fostul moșier Gheorghe Manu, la ora respectivă decedat, „a fost în multe rânduri Ministru înainte de 1916”[30]. Iar noul moșier e fiul său, Ioan Gheorghe Manu, care „a fost consilier la Înalta Curte de Casație”[31].

La Războiul de Independență, satul Scrioaștea a avut un singur soldat mort pe front: pe Nicolae Dițoiu[32]. „În războiul [din] 1916-1918 au pierit pe front 70 de fii ai satului, al căror nume se găsește imortalizat pe două lespede de piatră de marmură, scrise cu aur, și așezate pe Crucea din fața școlii, ca simbol al creștinătății. În războiul [din] 1941-1945 au murit pe front: Stănescu Alexandru, Maior post mortem, Caporalii: Parpală Stan, Angheluș Marin, Glință Stan, Soldații: Ștefan Radu, Ciobanu Eugeniu, Anghel Marin, Lupu Anghel, Peleașă Radu, Nagea Constantin, Tănase Petre, Stan Anghel, Trașcă Marin, Ciucă Stancu, Dovleac Alexandru, Jilavu Tudor, Ivan Pavel, Pantea Alexandru, Constantin Păun, Peleașă Marin, Costea Florea, Ștefan Florea, Dumitru Constantin, Nicolescu Nicolae, Cepea Ion, Voicu Florea și Dorlea Vasile, iar acasă au mai murit, venind bolnavi de pe front, Manolache Tache și Pantea Alexandru”[33].

Pagina a 3-a a manuscrisului începe cu alți „dispăruți” în cel de Al Doilea Război Mondial, adică cu alți eroi ai războiului din satul Scrioaștea: „Sergenții Matei Lazăr, Neacșu Ion și Călin Anghel, Caporalii: Mușa Mihai, Ioniță Nicolae, Nicolescu Florea și Mircea Anghel, Soldații: Mircea Barbu, Ciucă Ilie, Pătrașcu Ilie, Bărzan Tudor, Păuna Tudor, Mircea Florea, Rusu Costache, Nagea Marin și Picioruș Gheorghe”[34].

Și aici se încheie discuția despre satul Scrioaștea și începe cea despre Școala din satul Scrioaștea.

Începutul oficial al Școlii din Scrioaștea a avut loc în anul școlar 1871-1872, când a funcționat numai clasa întâi, fiind înscriși 42 de băieți și 5 fete. Însă, în clasa a II-a, din cei 42, au promovat doar 13 băieți. Învățătorul lor a fost Ioan Nițulescu din comuna Măldăeni[35], „care avea terminată învățătura cursului primar și-o pregătire sumară[,] care se dădea învățătorilor într-o lună[,] pe timpul verii”[36].

Dar, „dintr-un tablou aflat la dosarul anului 1892/1893”, Școala din Scrioaștea e trecută ca fiind înființată în 1857[37]. Adică cu 14 ani înainte de înființarea oficială.

Inginerul hotarnic D. Ionescu, conform legii rurale din 14 august 1864, stabilește că în două pogoane de pământ se includ Casa comunală, Școala, pătulele, ogorul și Biserica din Scrioaștea. Însă astăzi acest teren e ocupat numai de către Școală. Iar prima Școală era din gard și pământ, cu o cameră destul de mică pentru 30-40 de copii[38].

Din mărturia bătrânilor satului, autorul a aflat că Școala a funcționat în casa aceasta de pământ la 2-3 ani după împroprietărirea țăranilor, când învățământul a devenit obligatoriu. Însă, până să apară Școala din sat, scrioștenii cu dare de mână își duceau copiii să învețe la Măldăeni sau la Roșiori de Vede.

Numărul de 42 de băieți și 5 fete, din primul an de școlarizare la Scrioaștea, se cunoaște dintr-o dare de seamă a Înv. Ioan Nițulescu din 11 iulie 1873. Însă, în iunie 1873, Nițulescu se plângea prefectului Plășii Târgului că Școala „este în perfectă ruină, că învelișul este stricat complect [complet] și[,] la cea mai mică bură de ploaie, pe urechile copiilor cură [curge] șiroaie de apă”[39]. Căci prima Școală de la Scrioaștea a fost într-un „local mic, neigienic, cu ferestre mici, [cu] sobă de paie, care se încălzea dintr-o săliță, [cu] mobilier incomplect [incomplet] și rudimentar, fără material didactic, [iar] pe jos, în loc de pardoseală, [era] lipit cu pământ, care se rupea tot [timpul], umblând copiii și măturându-se mereu, încât se făceau gropi și trebuia să mergi cu băgare de seamă ca să nu cazi”[40].

În acest local a funcționat Școala până în 1889, adică timp de 18 ani. An în care Generalul Gheorghe Manu a ajutat satul să ridice o clădire de 4 camere. Clădirea Școlii era de 7-8 metri, cu ferestre multe și mari, Primăria era în două camere mai mici și în a 4-a era Garda. Și în această clădire, la un loc cu Primăria și Garda, Școala din Scrioaștea a funcționat până în 1924, adică timp de 35 de ani.

Noua Școală era o clădire cu 4 săli de clasă. În 1910 se construiseră alte două săli: una pentru atelierul școlar și alta de spectacole, alături de o cancelarie[41]. Mai apoi s-au ridicat două clădiri pentru igiena copiilor.

Până în anul școlar 1897-1898, Școala a avut doar un singur angajat. Apoi va avea doi până în 1914-1915, când s-a înființat al 3-lea post de Învățător. În anul 1919-1920 a apărut și al 4-lea post de Învățător. După Al Doilea Război Mondial s-a făcut o Școală de fete în sat. Primul post de Învățător al Școlii de fete s-a înființat în 1925-1926, iar în 1926-1927 al doilea post. Iar la ora în care autorul scria, școala era mixtă, având 6 posturi de Învățători[42].

Învățătorul era plătit de Stat cu 30 de lei pe lună, fiind slab plătit. Între 1871-1946[43] la Scrioaștea au predat următorii Învățători: Ioan Nițulescu, Stancu Cristescu, Teodor Marinescu, Alexandru Popescu, Alexandru Stănescu, Maria Petrescu, Ilie R. Popescu, Nedelea Mihăilescu, Maria Vastea, Florica Puiu, Elena Datcu (căsătorită Velescu), Ioana Cruțescu, Gheorghe Bădăuță, Ilie M. Vocheci, Ion Mirea, Elena Duminică, Zoie Rădulescu, Gheorghe Marinescu, Roza Marinescu, Maria Ciupagea, Constantin Fusulan, Nicolae Mareș, Nicolae Puțureanu, Constantin Păsărică, Radu D. Dumitrescu, Ion Voiculescu[44], Teodora Udeanu, M. Bărbulescu, Alexandru Ionescu, Maria Puțureanu, M. D. Iliescu, Margareta Stoenescu, Ioan Dumitrescu, Ilie R. Popescu, Viorica Ionescu, Pavel Militaru, Iulian Stănescu, Ana P. Militaru, Gheorghe Stănescu, Florica Scrioșteanu, Jana Dumitrescu, Aspasia Hagi State, Gheorghe Ionescu, Maria Lucianschi, Constantin Eremia, Zoie Hristescu, Nicolae Iliescu, Radu Stoian, Anghel Manolache, Dumitru Moraru, Ion Bărzan (autorul textului, care a început să predea la Scrioaștea începând cu anul 1924), Ioan Socolescu, Maria Cristescu, Maria Gheorghiu, Hrisi Cernat, Otilia Gheorghiade, Hariclia Gheorghiu, Emilia Ștefănescu, Elena Avramescu, Viorica Panaitescu, Ioan C. Mihăilescu, Ilie Marinescu, Ștefania Firța, Ecaterina Niculescu, Nicolae Drăghici, Anton Predoi, Longin Popescu, Zoie Gheorghiu[45], Sultana Doncea, Voicu Manolache, Anghel Badea, Elisabeta Mirea, Ștefan Popescu, Ștefan Iliescu, Nauma Petrescu, Traian Cernat, Florea Bratu, Gheorghe Dumitrescu, Ioan Camburu, Alexandrina Drăgan Cernat, Georgeta Valcoreanu, Alexandru Vlădescu, Ion Burghilea, Ana Dumitrescu, Niculina Tufeanu, Virginia Stavarache, Ștefan Iliescu, Mircea Stănescu, Stelian Costea, Constanța Cernat, adică 90 de persoane[46].

În anul 1944-1945, ca învățători refugiați din Moldova, au funcționat Învățătorii Alexandrina Grăjdeanu, Virginia Silvestru, Gavril Horodniceanu și Eugen Lăscărescu. În același an școlar au predat și Învățătorii Ioan Bodiu, Maria Bodiu și Ion Stratulat[47].

Învățătorul Alexandru Stănescu (al 5-lea în lista Învățătorilor) a îndreptat moravurile sătenilor, a stăruit pentru construirea vechii Școli, a înființat Banca Populară din sat în anul 1902, a înființat Biblioteca Populară din sat, fiind învățător agricol ambulant și revizor școlar clasa a II-a. A urmat cursurile de sericicultură și s-a ocupat cu creșterea viermilor de mătase. Tot el a militat pentru zidirea actualei Biserici și i-a liniștit pe oameni în 1907[48].

Învățătorul Ilie R. Popescu (al 34-lea în listă), întors de pe front, a luptat pentru ridicarea învățământului în sat. El a condus lucrările de construire a localului celor 3 instituții. În 1919 a înființat asociația culturală Fulgerul pentru adulții satului, care a fost condusă de Ion Bărzan.

Mai târziu, această asociație a construit Căminul Cultural Spiru Haret din Scrioaștea, condus tot de Ion Bărzan. Pe lângă Cămin, Ion Bărzan a făcut o Bibliotecă Populară și a luat inițiativa ridicării unui monument al eroilor, formând un comitet pentru strângerea de fonduri și ridicarea lui. Și el a ridicat monumentul de piatră și marmură din sat[49].

Înv. Nicolae Drăghici s-a stabilit în sat prin căsătorie și a conlucrat la conducerea Școlii și a Căminului, fiind casier și îndrumător al secției sportive[50].

În pagina a 7-a autorul vorbește despre sine, spunând că el, Ion Bărzan, e fiu al satului și că a fost numit învățător suplinitor în 1924. A fost membru fondator al Căminului și cel dintâi președinte al lui, dar a fost și bibliotecarul Căminului. Începând cu anul 1942, Ion Bărzan a fost Directorul Școlii[51] și din această postură a scris textul de față.

Îi remarcă pe Iulian Stănescu și Anghel Manolache dintre fiii satului, care au ajuns Profesori de Liceu. În anul școlar 1872-1873, la Școala din Scrioaștea au fost 52 de băieți și 45 de fete. După 73 de ani de la înființarea ei, Școala a avut 7 clase în anul școlar 1945-1946. Clasa a V-a a apărut la Scrioaștea în anul școlar 1927-1928[52].

Cei care au absolvit 4 sau 5 clase au fost 284 băieți și 24 de fete. Cei care au absolvit 7 clase la Scrioaștea au fost 66 de băieți și 4 fete. După care autorul ne dă o listă a analfabeților pe vârste, concluzionând că erau la acea dată 513. Și a inclus aici și pe cei din cătunul Cioc[53].

Tot autorul a cumpărat două tejghele pentru tâmplărie, rindele și fierăstraie, în 1925, pentru atelierul tehnic. Până în 1916, Biblioteca Școlii a fost condusă de Înv. Alexandru Stănescu. Însă trupele germane au distrus Biblioteca Școlii. Ea a fost distrusă între 1916-1919. De aceea s-a înființat Biblioteca Căminului, care pe atunci avea peste 1.000 de volume, valoarea ei fiind de 500.000 de lei.

Pe atunci Școala avea și un muzeu[54]. De aceea mai existau, și în vremea mea, diverse obiecte arheologice părăsite prin clase.

Cooperativa școlară a fost înființată în 1939-1940 de către Înv. Ion Bărzan și Nicolae Drăghici. Farmacia școlară, în formare, era condusă de autor. Cantina școlară – care nu mai exista pe timpul comunismului, după cum nu mai exista nici muzeul și nici farmacia și nici cooperativa școlară – a luat ființă în 1938.

Primăria Scrioaștea a fost zidită în 1904-1905[55]. O parte din cărămida noii Școli a fost primită de la Ioan Gh. Manu, iar costurile pentru ridicarea ei au fost de 15 + 40 milioane de lei. Probabil 15 milioane a fost mâna de lucru, iar 40 construcția. Valoarea mobilierului: 65.000 de lei. Băncile în Școală erau 27 cu 3 locuri fiecare, 54 de bănci cu două locuri, 5 catedre, 5 scaune și 4 scaune în cancelarie. În grădina Școlii erau pomi și se punea zarzavat[56].

La „intelectuali de seamă” ai satului, autorul îi include pe Alexandru Stănescu, pe fiii acestuia: Ștefan și Stancu Stănescu, pe Prof. Iulian Stănescu, pe Maiorul Alexandru Stănescu, pe Maiorul Petre Stănescu, pe Preotul Alexandru Popescu, alături de fiii săi: Ilie și Anghel Popescu, ambii Ingineri, Preoții Iulian și Nicolae Popescu, Colonelul Ioan Stoian, Maiorul Radu Stoian, Farmacistul Gheorghe Sima, Profesorul Anghel Manolache, Înv. Ion Bărzan, Maiorul Florea Calotiță, Dr. chimist Ion Simionescu, Inginerul Longin Popescu, Iulian Popescu, Voicu Manolache[57].

Alexandru Popescu din Scrioaștea a ajuns instalator electrician la București, Gheorghe Popescu avea un magazin de piese electrice, Florea Bărzan a fost mecanic antreprenor la Ploiești, iar Ion Panaitescu a fost morar.

Școala din Scrioaștea a fost vizitată de Nasta Dumitru, director la cadastru, de Colonelul Condeescu, de Tudor Arghezi, de Gheorghe D. Mugur, de Prof. Prunăr, de Cârlova, de Ion Gh. Oprișan, de Alexandru Moldovanu, de Colonelul Gheorghe Bărbulescu și de Dimitrie Gusti[58].

Așa că numele care ies în prim-plan sunt Cârlova, Arghezi, Gusti. Numai că Vasile Cârlova a murit în 18 septembrie 1831[59], iar Școala veche s-a înființat în 1871. E vorba despre altcineva. Dimitrie Gusti a murit în 1955[60], Arghezi (scris cu doi de i de către autor) moare în 1967[61] și ei puteau să treacă prin Scrioaștea. Cu ce ocazie însă fiecare?

Ultima secțiune a manuscrisului se ocupă cu „societățile cooperative”. Banca Populară Generalul Gheorghe Manu a fost înființată în 1902, la îndemnul Înv. Alexandru Stănescu. Care mai apoi a fost condusă și de Înv. Ilie R. Popescu, când a ieșit la pensie.

Alături de ea era cooperativa agricolă Frăția, la care au lucrat și Înv. Ilie R. Popescu, Nicolae Drăghici și Ion Bărzan. Iar la ora scrierii, Frăția avea 219 membri și un capital de 2. 300.000 de lei[62]. Și pentru că Ion Bărzan avea încrederea că a făcut o muncă de cercetare demnă de a fi continuată, își încheie monografia cu fraza următoare: „Urmașii vor complecta [completa] cu celelalte date această monografie[,] spre a lăsa posterității urme de [ale] trecutului satului Scrioaștea”[63]. Numai că noi suntem abia la început cu această muncă de cercetare…Datele pe care el le-a adus sunt importante, dar ele nu vorbesc decât periferic despre anumite persoane din istoria recentă a satului. Pentru că o reală prezentare a unui sat trebuie să cuprindă poveștile de viață ale oamenilor săi.

*

Pe 17 ianuarie 2017, Dr. Gheorghiță Ciocioi mi-a trimis următoarea scrisoare despre etimologia numelui satului Scrioaștea:

„Părinte Dorin Picioruș,

Lucrând la un mic studiu comparativ (Teleormanul și Deliormanul sud-dunărean), am dat, întâmplător, pe net, de articolul Dvs. despre Scrioaștea, care mi s-a părut interesant.

Probabil că Ecaterina Țânțăreanu a avut în vedere termenul schei/ șchei, scheieni, șcheun, șcheostre atunci când s-a referit la sat. Istoriile scheienilor de la sud de Dunăre sunt unele interesante. Mie îmi sună, după numele auzit dintotdeauna în zonă (Scrioaște/ Scrioaștea), a loc ferit, loc mai ascuns (după cum și este așezat satul, după un deal, dincolo de Rușii de Vede), reproducând termenul medio-bulgar skrioște (mai ascuns/ mai ferit). Oște – mai, încă și mai; skrit – ferit, ascuns.

Etimologiile sunt însă incerte. Mi se pare însă mai aproape de adevăr, numele fiind folosit de cancelaria slavonă de la noi astfel (cu unele variațiuni ale termenului) – aceasta traducând  mai toate numele românești în medio-bulgară (Jiul de Jos – Dol-jii? Dolj, Jiul de Sus/ Gor-jii/ Gorj etc.

Cu prețuire, Gh. Ciocioi”.

Îi mulțumesc și de această dată pentru scrisoare Dr. Gheorghiță Ciocioi, cât și pentru manuscrisul anterior, al Înv. Ion Bărzan, pe care mi l-a trimis cu atâta amabilitate.


[1] A se vedea: http://www.marturisitorii.ro/2014/04/12/serban-manu-fiul-lui-george-manu-militia-mi-a-dat-patrimoniul-tatei-o-geanta-de-canepa-cu-3-4-lucruri-de-imbracaminte-si-o-lingura-din-alpaca/.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Cf. acestei fotografii: http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2014/04/George-Manu-In-Memoriam-Testis-Dacicus.jpg. Pe care am preluat-o aici și o redau în pagina următoare.

[12] Imaginea cu placa comemorativă am preluat-o de aici: http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2014/04/General-George-Gheorghe-Manu-Primar-al-Bucurestilor.jpeg.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghiță_Ciocioi.

[14] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 1.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 2. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem.

[28] Însă stolnicul Constantin Cantacuzino a murit pe 7 iunie 1716, la vârsta de 77 de ani, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic). Nu putea fi el cel care a ridicat Biserica.

[29] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 2.

[30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 3. [36] Ibidem. [37] Ibidem. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 4.

[43] Și, probabil, 1946 e anul în care s-a scris acest text.

[44] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 4.

[45] Idem, p. 5. [46] Idem, p. 6. [47] Ibidem. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Ibidem. [51] Idem, p. 7. [52] Ibidem. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 8. [57] Ibidem. [58] Ibidem.

[59] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Cârlova.

[60] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti.

[61] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[62] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 8. [63] Ibidem.

Scrioaștea. Monografia unei iubiri [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Scrioaștea. Monografia unei iubiri

*

Prima parte

*

Când eram în gimnaziu, un profesor al nostru ne-a spus că numele de Scrioaștea vine de la scrie oastea. Că aici și-a scris oastea Mihai Viteazul.

Același lucru îl știa și Gheorghe Munteanu, care a scris un articol în 1934. În revista Lanuri din Mediaș. În articolul Meleaguri teleormănene, acesta spune despre Scrioaștea:

„Intrăm înt’un sat cu gospodării frumos aranjate, cu case ce par a fi croite de acelaș arhitect. Satul e botezat tot după o faptă de a lui Mihai [Viteazul]. Aici bravul voevod oprindu-se în diminiața unei zile și simțind că nu mai e mult până să se întălnească cu vrășmașul, a vrut să se încredințeze câtă oaste are și a scris cu mână proprie numărul ostașilor. Dela vorbele «scrie oastea» a răsărit în acel loc satul care până azi își poartă numele Scrioastea[1].

Iar în finalul articolului său, ne spune că e vorba de lupta cu Sinan[2]. Asta înseamnă că el se referă la lupta de la Călugăreni, din județul Giurgiu, din 13/ 23 august 1595, unde Domnul Mihai Viteazul s-a luptat cu oastea otomană condusă de către Sinan Pașa[3]. Și, pe cale de consecință, dacă acest lucru e adevărat, atunci evenimentul numărării și al scrierii oastei a avut loc, cel mai probabil, în 1595.

Astfel, avem o primă atestare a localității în 23 iulie 1512-1513 și o a doua în 1595, premergătoare luptei de la Călugăreni.

*

Și Marin Peleașă se referă la această a doua variantă a numelui localității, în relație cu Mihai Viteazul[4]. El a fost directorul Școlii din Scrioaștea în timpul studiilor mele gimnaziale și locuiește aproape de casa mea.

*

Dintr-un articol numit Registru istoric[5], editat online de Primăria Scrioaștea, aflăm că, astăzi, comuna Scrioaștea e formată din satele Scrioaștea, Brebina, Cucuieți și Viile.

Satul Scrioaștea se află la 7 km de Roșiori de Vede (nu știu de când sau dacă și-a schimbat numele în Roșiorii de Vede; în mai multe locuri din oraș am văzut acest nou nume; eu, pe buletin, am trecut Roșiori de Vede, cum se numea orașul prin anii ’80),  învecinându-se la S cu orașul Roșiori de Vede, la N cu comuna Didești, la V cu comuna Măldăeni și la E cu comuna Drăgănești de Vede[6].

„Suprafața comunei este de 5.757 ha, ceea ce reprezintă 1,309% din suprafața județului Teleorman”[7].

Localitatea Scrioaștea se află în Câmpia Dunării, are o climă temperat continentală, vânturile dominante fiind crivățul și austrul[8].

La data de 6 ianuarie 2012, când a fost scris acest articol, în comuna Scrioaștea locuiau 4.359 de persoane, dintre care 2.491 în satul Scrioaștea, 835 în Brebina, 1.031 în Cucuieți și doar 2 în Viile, majoritatea fiind formată din români și minoritari fiind țiganii[9].

În localitatea Scrioaștea sunt 72 de străzi comunale, având o lungime de 20, 24 km, și ea este străbătută de două drumuri județene: DN 65A, Roșiori de Vede-Pitești și DJ 679 B, Scrioaștea-Stejaru[10].

Fond[ul] funciar [al comunei Scrioaștea]: terenuri ocupate cu construcții 190 ha, terenuri arabile 5.346 ha, pășuni 410 ha, vii 60 ha, păduri și alte terenuri forestiere 800 ha, terenuri cu ape și stuf 26 ha,  teren neproductiv 59 ha.

[În ceea ce privește] creșterea animalelor: bovine 618 capete, ovine 521 capete, caprine 215 capete, porci 920 capete, cabaline 110 capete”[11].

*

În satul Scrioaștea există o Grădiniță și o Școală cu clasele 1-8, unde am învățat și am fost educat și eu, Biserica are hramul Adormirea Maicii Domnului, aceasta fiind Biserica în care eu mi-am trăit convertirea și am crescut duhovnicește, dar există și un locaș de rugăciune al evanghelicilor, cât și altul al adventiștilor de ziua a 7-a. Martorii lui Iehova au vrut să înființeze și ei un locaș de rugăciune, în ultima casă, pe stânga, lângă cimitir, dar au renunțat la acest gând. Cimitirul e al ortodocșilor, dar în el se înmormântează și credincioșii celorlalte două culte neoprotestante.

*

La Arhivele Naționale, referitoare la Scrioaștea, sunt mai multe fonduri de documente, potrivit acestei liste[12]. Astfel, la poziția 124, cu nr. de inventar 554, este fondul Judecătoria rurală Scrioaștea, din anii 1908-1916, format din 7 documente. Fondul „se dă în cercetare”[13]. Adică poate fi consultat de către cercetători.

La poziția 203, cu nr. de inventar 237, avem fondul Percepția Scrioaștea, pentru anii 1911-1950, format din 77 de documente. Și acest fond poate fi cercetat[14].

La poziția 316, cu nr. de inv. 553 și 350, avem fondul arhivistic Primăria comunei Scrioaștea, pentru anii 1864-1968, format din 732 de documente. Și acest fond poate fi consultat[15].

La poziția 541, cu nr. de inv. 268 și 321, avem fondul Școala generală Scrioaștea, pentru anii 1889-1965, format din 454 de documente. Tot un fond public[16].

Așadar, găsim 4 fonduri de documente la Arhivele Naționale referitoare la Scrioaștea, care conțin 1. 270 de documente, dintre anii 1864-1968, care pot fi consultate.

Unde pot fi consultate? La Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Teleorman[17]. Instituție citată anterior ca BJTAN și care își are sediul pe Str. Șoseaua Turnu Magurele, nr. 5, mun. Alexandria, jud. Teleorman[18]. Însă, conform unei noi liste publicate pe saitul instituției[19], avem o altă configurație a fondurilor referitoare la Scrioaștea.

La poziția 139, cu nr. de inventar 554, avem arhiva Judecătoria rurală Scrioaștea, anii 1908-1916, cea cu 7 documente. S-a păstrat numărul de inventar și s-a schimbat doar poziția în listă: de la 124 la 139. La poziția 191 este fondul Percepția[20] Scrioaștea, format din 77 de documente, cu nr. de inventar 237.

Fondul Primăria comunei Scrioaștea e la poziția 289, numerele de inventar sunt neschimbate:  553 și 350 și la fel este și numărul de unități arhivistice.

Arhiva Școala generală Scrioaștea e la poziția 449. Cu datele neschimbate.

Alături de aceste arhive, mai putem găsi date despre satul Scrioaștea în arhiva Bisericii din Scrioaștea (care nu a fost păstrată atât de îngrijit pe cât ar fi trebuit) și, bineînțeles, în casele oamenilor de aici. Numai că memoria vie trebuie pusă în acord cu documentele istorice.

*

Adrian Nicolae Petcu și Nicolae Drăgușin, pe 26 august 2010, în ziarul Lumina, au scris despre Părintele Alexandru Popescu, unul dintre parohii Scrioaștei[21].

Popescu 1

Acesta a făcut Seminarul la București între 1875-1879, și a fost cerut ca preot de către cei din sat, deși nu avea „vârsta legală de hirotonire”[22]. Însă era căsătorit.

Mitropolia i-a dat dispensă pe 28 aprilie 1883, și astfel a putut fi hirotonit pe seama parohiei Scrioaștea. Și, pe lângă slujirea de Preot, a fost și Învățătorul satului timp de 20 de ani[23].

În 1903 a refăcut Biserica din Scrioaștea, care este din cărămidă și beton, iar în timpul răscoalei din 1907 a reușit să-i liniștească pe credincioși, evitând astfel vărsarea de sânge. În 1930, Părintele Alexandru a primit rangul de iconom stavrofor, iar în februarie 1947 a adormit întru Domnul[24].

Însă cei doi autori ai articolului nu ne dau nicio bibliografie pentru datele enunțate în articolul lor. Și asta te face să privești cu circumspecție sau să pui la îndoială informațiile.

*

În Vezi ceea ce ești (vol. 3)[25], am inclus fotografiile și inscripția de pe Crucea de la mormântul Părintelui Alexandru Popescu[26], care e în dreapta Bisericii din Scrioaștea, în apropierea fântânii.

Fotografia folosită în articolul de pe Lumina e cea folosită și pe Cruce. În dreapta fiind Preoteasa sa, Maria Popescu.

Popescu 2

Popescu 3

Așadar, potrivit inscripției de pe Crucea de la mormântul lor, Părintele Alexandru Popescu a trăit între 1862-1947, iar Preoteasa Maria, soția sa, între 1862-1944. Preoteasa a murit la 82 de ani, iar Preotul Alexandru la 85 de ani.

*

În Cimitirul de la Scrioaștea, cei 3 Preoți înmormântați acolo sunt pe partea stângă a aleii principale, în această ordine:

1. Părintele Ștefan Cimpoeru: ultimul Preot paroh al Scrioaștei, mort și îngropat în Scrioaștea, și primul meu Duhovnic;

2. Părintele Nicolae Popescu, fiul Părintelui Alexandru Popescu, pe care l-am prins în viață și cu care am slujit de la strană;

3. Părintele Gheorghe Cojocaru, care a adormit pe data de 11 noiembrie 1980, la vârsta de 65 de ani[27].

Și ultimii doi Preoți au fost cei care m-au botezat pe mine.

*

Crucea și mormântul primului meu Duhovnic sunt acestea[28]:

Cimpoeru 1

Născut pe 16 ianuarie 1950, Părintele Ștefan a adormit pe 18 iunie 1997, la vârsta de 47 de ani. Eu am fost cel care l-am uns cu ulei (în fața Preotesei Constantina, soția sa, și a Protoiereului Ilie Vișan) și l-am pregătit pentru înmormântare, l-am privegheat toată noaptea în Biserică, și, după ce l-am îngropat, spre seară, în timp ce mă întorceam la Turnu Măgurele, la Seminar, a început o ploaie torențială, care m-a prins sub podul spre Costești. Eram împreună cu Valentin Chircu, astăzi Preot.

Preoteasa Constantina, născută pe 10 aprilie 1959, trăiește încă și s-a recăsătorit. Și pentru că nu au putut să aibă copii, împreună cu Părintele Ștefan au înfiat-o pe Maria Claudia[29].

Fotografia Părintelui Ștefan de pe Crucea sa de la mormânt[30].

Cimpoeru 2

După cum am spus anterior, Părintele Nicolae Popescu, fiul Părintelui Alexandru Popescu, a fost și el Preot la Scrioaștea. A fost Preot sachelar, fiind născut în 1903 și adormind în 1992, trăind astfel 89 de ani. Preoteasa sa, Paula, a trăit între 1912-1989, adormind la vârsta de 77 de ani. Fiul lor, Gelu Lucian, a trăit între 1950-2003.

Datele sunt de pe Crucea lor de la mormânt[31]:

Popescu 4

Pe Părintele Nicolae Popescu l-am cunoscut ca Preot pensionar, văduv, și…într-o iarnă, înainte de Nașterea Domnului, l-am colindat împreună cu Părintele Ștefan Cimpoeru, și l-am găsit în pat, neputincios, și cu picioarele pline de varice supurânde. De la zecile de ore de stat în picioare la rugăciune.

Însă pe el nu l-am văzut niciodată fără reverendă. Nu știu cum arăta fără ea.

Era înalt, slab la bătrânețe, cu o înfățișare cucernică, și venea la Biserică întotdeauna în reverendă, cu geanta lui neagră și cu pălărie pe cap.

După moartea sa, Gelu, fiul lui, i-a înstrăinat biblioteca. La un moment dat a venit la mine ca să îmi vândă o carte.

Părintele Gheorghe Cojocaru e singurul din cei 3 Preoți care e înmormântat în cavou[32]:

Cojocaru 1

Cojocaru 2

Preoteasa sa, Constanța Cojocaru, a adormit la 79 de ani, pe 16 august 1999,  și pe ea am cunoscut-o. Pentru că a venit la Biserică până a fost îngreunată de boală. A trăit 19 ani ca femeie văduvă, fiind o femeie distinsă și sfătoasă. Cred că am văzut-o numai îmbrăcată în negru.

*

Grădinița nr. 1 Scrioaștea e pentru două grupe de preșcolari[33]. Pentru că e formată din două săli mari, cu un punct sanitar la mijloc, dacă îmi aduc bine aminte. Între timp a fost reamenajată, dar n-am mai intrat în ea.

Între aprilie 2011 și septembrie 2015, grădinița a avut un blog pe WordPress[34], care e încă viu. Și aici am găsit această fotografie[35], unde sunt 3 dintre educatoarele mele:

educatoarele

Cea de jos este Iulia Ursu[36], care locuiește aproape de casa mea.

Dintr-un articol de pe acest blog, am aflat că hramul Bisericii a devenit ziua comunei[37]. Adică ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului.

*

Școala cu clasele 1-8 din localitatea Scrioaștea se numește acum Școala gimnazială „Anghel Manolache” Scrioaștea[38]. Cine este însă Anghel Manolache? Și de când se numește astfel?

Nu aflăm acest lucru nici de pe primul[39] și nici de pe al doilea sait[40] dedicat ei. Însă, se pare că ambele sunt lăsate în derivă, și că școala nu are, în fapt, un sait sau un blog al ei.

*

Pe 15 august 2013, de ziua comunei Scrioaștea, Ruby[41] a concertat la Scrioaștea[42].

Iar în anul următor, în aceeași zi, a concertat Petrică Mîțu Stoian și Claudia[43].

*

Mariana Troncea, cea care a editat blogul grădiniței, a scris pe 27 decembrie 2013 un articol despre „Biserica Evanghelică Scrioaștea”[44]. Și în partea din stânga, în picioare, îl avem, probabil, pe noul pastor al comunității, semn că pastorul Gană, de pe ulița grădiniței, a murit sau a fost schimbat.

pastorul

În lista comunităților acestei biserici, comunitatea „evanghelică” din Scrioaștea e la poziția 216[45].

*

Se pare că și comunitatea adventistă din Scrioaștea a avut o pagină online, însă acum ea e nefuncțională:

adv 1

Nici pe saitul oficial al „bisericii adventiste” nu e nimic despre Scrioaștea[46]:

adv 2

Am fost o dată la programul de sâmbătă al pastorului Cornel, fostul meu coleg de joacă.

*

Nu știu cine este Anghel Manolache. Și nici de când poartă acest nume Școala de la Scrioaștea.

Online, găsim un Dicționar de pedagogie, scris de Anghel Manolache[47], publicat în 1979 la editura Didactică și Pedagogică[48] din București[49]. El e persoana în cauză? Da, despre el e vorba!

De la Marian Petcu, din cartea sa Istoria jurnalismului din România în date, aflăm că Anghel Manolache s-a născut la Scrioaștea, pe 27 februarie 1905, și a murit la București, pe 26 mai 1993 și că a fost pedagog și publicist. A studiat la București, a fost licențiat în Litere, Filosofie și Drept și Doctor în Pedagogie. El a contribuit la înființarea și redactarea gazetei Graiul tineretului, din Turnu Măgurele, între 1930-1933, și la înființarea Sindicatului Ziariștilor din Teleorman, în anul 1933.

El a coordonat pagina culturală a revistei Mâine, din București, între anii 1943-1946, și a făcut parte din colegiul de redacție al Revistei de Pedagogie, între 1958-1974.

Anghel Manolache a colaborat cu publicațiile Revista generală a învățământului, Graiul tineretului, Noua școală românească, Revista italiană de pedagogie, Revista de pedagogie, Gazeta învățământului, Studia bibliologica, Contemporanul, Caiet de pedagogie experimentală, Analele Universității București – seria Pedagogie, Tribuna învățământului[50].

Mai găsim online și referința că, împreună cu Gheorghe T. Dumitrescu și cu Mihai Roșianu, Anghel Manolache a publicat în 1972, la București, la Editura politică, Pedagogia socială: știința educației permanente a maselor de adulți[51].

Așadar, i-au pus numele Școlii după un fiu al satului, dar care nu a trăit în Scrioaștea, ci la București și a fost Doctor în Pedagogie, scriitor și ziarist. Tocmai de aceea nu l-am putut cunoaște.


[1] Gheorghe Munteanu, Meleaguri teleormănene, în rev. Lanuri (revistă literară), anul I, nr. 9, mai 1934, Mediaș, p. 7. [2] Ibidem.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_de_la_Călugăreni.

[4] Informație preluată din monografia sa, alcătuită împreună cu Angelica Gălățanu, cf.

 http://scoli.didactic.ro/scoala-cu-clasele-iviii-scrioastea.

Nu cunosc, până la această dată, monografia sa.

[5] A se vedea: http://www.scrioastea.ro/svsu/Reg.%20istoric%20SVSU.doc. În format Word, 7 p. [6] Idem, p. 3. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 4. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 5.

[12] A se vedea: http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/Elena/Lista%20fondurilor%20Teleorman.pdf. În PDF, 18 p.

[13] Idem, p. 5. [14] Idem, p. 6. [15] Idem, p. 9. [16] Idem, p. 16.

[17] Saitul instituției: http://www.arhivelenationaletr.ro/.

[18] Cf. http://www.arhivelenationaletr.ro/index.php?pag=contact.

[19] Aceasta de aici: http://www.arhivelenationaletr.ro/index.php?pag=fonduri.

[20] Adică Administrația financiară locală, integrată în Primărie. Unde se plătește impozitul anual.

[21] A se vedea: http://ziarullumina.ro/preotul-alexandru-popescu-din-scrioastea-teleormanului-23716.html.

Fotografia am preluat-o de aici: http://ziarullumina.ro/img/resize/ziarullumina.ro/images/2010-08/1353192input_file0092637_w747_h373_q100.jpg.

[22] Adrian Nicolae Petcu și Nicolae Drăgușin, Preotul Alexandru Popescu din Scrioaștea Teleormanului, în ziarul Lumina, 26 august 2010, cf. http://ziarullumina.ro/preotul-alexandru-popescu-din-scrioastea-teleormanului-23716.html.

[23] Ibidem. [24] Ibidem.

[25] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Vezi ceea ce ești (vol. 3), Teologie pentru azi, București, 2014, 99 p., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/20/vezi-ceea-ce-esti-vol-3/.

[26] Idem, p. 92. [27] Idem, p. 90. [28] Idem, p. 89.

[29] A se vedea: https://www.apia.org.ro/files/declaratii/CIMPOERU_C-2014_.pdf.

[30] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Vezi ceea ce ești (vol. 3), op. cit., p. 89.

[31] Idem, p. 90. [32] Ibidem.

[33] Cf. http://scoli.didactic.ro/detalii/oferta_educationala/scoala-cu-clasele-iviii-scrioastea.

[34] A se vedea: https://scrioa.wordpress.com/.

[35] Idem: https://scrioa.files.wordpress.com/2011/11/cadrele-de-la-grc483dinic5a3a-scrioac59ftea.jpg.

[36] Idem: https://scrioa.wordpress.com/2011/06/03/ziua-internationala/.

[37] Idem: https://scrioa.wordpress.com/2014/08/16/ziua-comunei-scrioastea-15-august-2014/.

[38] Idem: http://scoli.didactic.ro/scoala-cu-clasele-iviii-scrioastea.

[39] Idem: http://www.scoalascrioastea.cabanova.ro/page1.html.

[40] Idem: http://scoli.didactic.ro/scoala-cu-clasele-iviii-scrioastea.

[41] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ruby_(cântăreață).

[42] Idem: https://scrioa.wordpress.com/2013/08/15/ziua-comunei-scrioastea-2013/.

[43] Idem:  https://scrioa.wordpress.com/2014/08/16/ziua-comunei-scrioastea-15-august-2014/.

[44] Acesta: https://scrioa.wordpress.com/2013/12/27/cadouri-pentru-copii-scriosteni/.

E vorba despre Biserica Evanghelică Română: http://www.culte.gov.ro/biserica-evanghelica-romana.

[45] A se vedea: http://www.ber.ro/biserici.php.

[46] Idem: http://www.adventist.ro/index/component/finder/search.html?q=Scrioa%C8%99tea&Itemid=12.

[47] Idem: http://www.okazii.ro/carti-beletristica/aventura/dictionar-de-pedagogie-anghel-manolache-a125768101.

[48] Idem: http://www.karte.ro/carti/autor/anghel-manolache.

[49] Idem: http://www.edituradp.ro/librarie-virtuala/informatii-de-contact.

[50] Idem: https://books.google.ro/books?id=DWAxAgAAQBAJ&pg=RA2-PA1858&lpg=RA2-PA1858&dq=Anghel+Manolache&source=bl&ots=raIdHXz1Qr&sig=J4jwPLyjB4Luj0rgC8Re5eqG6to&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjbhIaL9pLMAhUEZCwKHQB1Cl04ChDoAQhEMAg#v=onepage&q=Anghel%20Manolache&f=false.

[51] Idem: http://www.worldcat.org/title/pedagogia-sociala-stiinta-educatici-permanente-a-maselor-de-adulti-gheorghe-t-dumitrescu-anghel-manolache-mihai-rosianu/oclc/582621653.

Scrioaștea. Monografia unei iubiri [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Scrioaștea. Monografia unei iubiri

***

Scriu despre satul meu natal. Despre locul unde am copilărit până când am mers la Seminar. E locul unde am învățat, am iubit și unde L-am cunoscut pe Dumnezeu.

*

În Marele Dicționar Geografic al Romîniei[1], despre Scrioaștea se vorbește în vol. al 5-lea, p. 361-362: „Scrioaștea  [este] o com.[ună] rur.[ală], în jud. Teleorman, pl.[asa] Tîrgului, situată pe partea dreaptă a rîului Vedea, la 4 kil.[ometri] de Roșiori [de Vede], la 48 kil.[ometri] de T.[urnu]-Măgurele și la 36 kil.[ometri] de Alexandria.

Se învecinește [învecinează] la N.-V. cu cătunul Ciocul, al comunei Cucuieți, la S. cu limita orașului Roșiori, la S.-E. cu comuna Papa, de care o desparte rîul Vedea, V. cu comuna Măldăeni, de care o desparte dealul d’asupra căreia [căruia] se află această comună.

Are o populație de 1.561 suflete; o școală mixtă, frecuentată [frecventată] (1899-[1]900) de 75 [de] copii, construită cu cheltueala [cheltuiala] d-lui General Manu; o Biserică, deservită de 2 preoți, un cîntăreț și un paracliser [paraclisier].

Vatra satului este așezată pe loc șes, între două dealuri: al Scrioștii, care vine la V., dinspre Roșiori și se prelungește până dincolo de com.[una] Bălțați și dealul Papa, la E. din partea stîngă a rîului Vedea, deal care este tot o prelungire venind dinspre com.[una] Beuca și care se întinde mai departe spre comunele Merigoala, Albești, etc. Satul este la 1 kil.[ometru] de la [de] rîul Vedea.

[De]osebit de cursul rîului Vedea, mai sunt cîteva pîrîiașe care udă teritoriul comunei, mai ales primăvara și pe timpuri ploi[o]ase. Teritoriul comunei, dimpreună cu al moșiei d-lui general George Manu, ocupă o suprafață de aproape 2.820 [de] hect.[are]. Din acestea, 2. 332 [de] hect.[are de] pământ sunt ale proprietății; în acestea intră și 150 [de] hect.[are de] pădure și 70 [de] hect.[are] rezervate pentru izlaz [islaz].

Locuitori împroprietăriți după legea rurală sunt în număr de 209, pe o întindere de 415 hect.[are].

Viile locuitorilor ocupă o suprafață de 73 [de] hect.[are].

Vite: 662 vite mari cornute, 140 cai, 19 măgari, 5.095 oi și 432 porci.

Căi de comunicațiune [comunicație] sunt: șoseaua județiană [județeană] Turnul-Măgurele – Strîmbeni, care străbate com.[una] în tot lungul ei, pe o distanță de aproape 2 kil.[ometri]; o ramură de șosea vecinală [vicinală], care merge spre com.[una] Măldăieni și o alta spre com.[una] Papa, până în rîul Vedea.

Comunicațiunea [comunicația] spre comunele Măldăieni și Papa se mai face și pe diferite rusci [rusce][2], [fiind] osebit [separate] de drumurile care sunt șoseluite [șosele].

Pe teritoriul comunei trece linia ferată Costești-[Turnu-]Măgurele, pe o porțiune de 4 kil.[ometri].

Budgetul [Bugetul] comunei e la venituri de 6. 141 lei, 96 bani, și la cheltuieli [e] de 4. 312 lei, 71 bani”.

Într-o secțiune aparte, Scrioaștea e discutată ca „moșie” a generalului George Manu. Textul e următorul: „Scrioaștea, moșie, în jud.[ețul] Teleorman, pl.[asa] Tîrgului, proprietatea d-lui general George Manu. Formează cu moșiile Măldăieni, Papa și trupurile lor, un singur și neîntrerupt domeniu. Întinderea acestei moșii este de 2. 332 [de] hect.[are], din care 150 [de] hect.[are] de pădure. Exploatarea acestei moșii ca și a celorlalte două se face de [către] proprietar; cultura pământului se urmează sistematic, ținîndu-se seamă de progresele științei agricole”[3].

*

În Google Maps[4], satul meu arată astfel:

Scrioastea 1

E ca o frunză lunguiață, paralelă cu Vedea și străbătută de o șosea. De șoseaua 65A. Dar puțin și de 679B.

*

Ecaterina Țânțăreanu, într-o carte din 2010, ne spune că, în vechime, numele Scrioaștea a fost scris și ca Șcheostre, Scheostra, Scheostri sau Scheoastrea[5]. Și că satul a fost atestat documentar la 23 iulie 1512-1513, în hrisovul Domnului Neagoe Basarab, prin care a întărit vechi privilegii Mănăstirii Cutlumuș, martori fiind Cernat și Manea Checica din Scheostre[6].

Informația, ne spune autoarea, e din DRH [Documenta Romaniae Hristorica], B, vol. II, doc. 105, p. 208-215[7].

Am găsit documentul 105 în DRH II[8], unde e redat mai întâi în slavonă și apoi în română, și informația despre Șcheostre și nu despre Scheostre e în p. 213. Iar autoarea nu s-a oprit doar la această greșeală. Ci a făcut o greșeală și mai mare. Pentru că în loc să spună că Dragomir, fiul Neacșei, e din Șcheostre, a spus că Cernat și Manea Checica din Bacalești [Băcălești] sunt din Șcheostre [Scrioaștea]. Pentru că textul din DRH II e acesta:

atestare 1

În slavonă, textul de deasupra e în p. 210:

atestare 2

Iar dacă acesta e primul document care amintește de Scrioaștea, atunci satul meu se află pe harta României datorită pomenirii lui de către Sfântul Neagoe Basarab. Iar primii scrioșteni cunoscuți cu numele sunt Dragomir și mama lui, Neacșa.

Eu am avut o colegă de clasă cu numele de familie Neacșu, Felicia Neacșu, dar nu cunosc niciun om, din prezent, care să se numească Dragomir. Ar fi frumos să se perpetueze acest nume în satul meu, ca amintire a primului nume atestat documentar. Asta cu atât mai mult cu cât Dragomir e un nume slavon vechi, care înseamnă cel foarte drag sau cel foarte scump[9].

Acesta e începutul documentului 105 în DRH II, p. 208:

inceput 105

Tot Ecaterina Țânțăreanu consideră că numele de Scrioaștea e de origine bulgărească[10]. Și în pagina a 84-a a cărții sale, pe care am citat-o, ea ne dă următoarele grafii ale numelui satului meu: Skaun, Scheau, Scheostri, Scheostre, Scheostra, Scheostrei, Scheoastrea, Scrioaștea.

De unde a ajuns la concluzia că numele satului e de origine bulgară? Autoarea nu ne spune acest lucru. Însă dacă transformăm pe Skaun în grafie bulgară am avea Скаун.

Există pe Facebook un tânăr din Estonia, născut în orașul Kehra[11], care se numește Александр Скаун [Alecsandr Scaun][12]. Iar Google Translate îmi spune că în bulgară, Скаун înseamnă tânăr-cercetaș. Pe când Translator online Bulgar Roman[13] îmi spune că Скаун înseamnă banc de mare.

*

Steluța Chefani-Pătrașcu, în cartea sa din 2011[14], ne citează un act de vânzare de pământ, în care apar două nume întregi a doi locuitori din Scrioaștea: „Eu, Rada Isbiceanu, vând d-lui Radu Stan Stoian, ambii agricultori din comuna Scrioaștea, Plasa Târgului, județul Teleorman, o jumătate de hectar pământ rural din 1864, pe care l-am moștenit de la decedatul meu părinte. Prețul vânzării este de 400 lei”[15].

Actul e din 1904, potrivit notei 56, p. 33: „BJTAN, fond Tribunalul Județean Teleorman, ds. 215/1904, f. 12”.  Iar BJTAN înseamnă Biroul Județean Teleorman al Arhivelor Naționale[16].

Îmi este cunoscut numele de familie Stoian, dar nu și Isbiceanu. Există însă în Roșiori de Vede strada Izbiceanu[17].

Chefani-Pătrașcu ne reconfirmă faptul că moșia generalului George Manu era formată din satele Măldăieni, Scrioaștea și Papa[18], având o „întindere de 2.332 de ha[19], din care 150 ha de pădure și 70 ha islaz”[20]. Școala și Primăria i se datorează lui Manu[21].

Și autoarea citează pe Pantele Georgescu, cu Dicționarul geografic, statistic economic și istoric al județului Teleorman, București, Tipografia I.V. Socecu, 1897. Citează p. 227[22]: „grație împrejurării că proprietarul [adică moșierul Manu n.n.] își exploatează singur moșia, locuitorii se bucură de învoieli agricole foarte avantajoase, cum rar se găsesc pe alte moșii din județ. Exploatarea întregului domeniu se face de proprietar, cultura pământului se realizează sistematic, ținându-se seama de progresele științei agricole”[23]. Finalul textului citat însă a fost preluat, fără citare, în Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V, p. 362. Fiind finalul textului din rubrica despre moșia lui Manu. Cu care eu am început cartea de față.

Scrioaștea, ne spune aceeași autoare, a scăpat de devastări în timpul Răscoalei din 1907. Dimpreună cu sate ca Drăgănești, Segarcea din Vale sau Segarcea din Deal[24].

Generalul Manu, moșierul de la Scrioaștea, era „om politic conservator”[25]. Și acesta a deținut, înainte de expropriere, „3.506 ha teren arabil în comunele Scrioaștea, Papa și Măldăieni”[26]. „În anul 1919, proprietatea era stăpânită de cinci membri: I.G. Manu, C.G. Manu, colonel Gh. G. Manu, Ana G. Florescu și Zoe G. Manu. Astfel, moștenitorii Manu mai păstrează, după prima expropriere, 748 ha la Scrioaștea, iar în urma celei de-a doua exproprieri, petrecută în 1921, o proprietate de 269 ha”[27].

În 22 septembrie 1920 s-a dat o lege, în care s-a decis ca să se creeze islazuri în fiecare sat sau comună. Steluța Chefani-Pătrașcu ne spune că legea a produs nemulțumiri în rândul sătenilor din localitățile Mavrodin, Nanov, Piatra, Viișoara, Dobrotești, Scrioaștea și Baldovinești[28]. Și că „a fost  necesară intervenția trupelor de ordine pentru a potoli spiritele”[29].

Când a fost expropriat în 1945, generalului Manu i s-au luat 186 de hectare de pământ, alături de o cositoare, un disc rotativ, o secerătoare-legătoare și o secerătoare[30]. Inclusiv conacul de la Scrioaștea[31]. Iar comuniștii au pus numele morii de la Scrioaștea Voința Poporului[32].

Și când conacul lui Manu a fost preluat de către comuniști, Ionescu Vasile, din Scrioaștea, a fost prins că și-a însușit „o verighetă și două covoare”[33] de la moșier. În 1864, în Scrioaștea, după reforma agrară[34], erau 43 de clăcași[35] care aveau câte 4 boi, 124 de clăcași cu 2 boi, 42 de clăcași pălmași [care lucrau cu palmele n.n.], 473 de oameni aveau câte un pogon de pământ, 966 de oameni câte două pogoane [adică un hectar n.n.], 194 de oameni aveau în proprietate câte 3 pogoane[36].

În anul 1907, arendașul[37] de la Scrioaștea era G. Razis[38]. Astăzi o găsim online pe Evangelia Razis, medic oncolog[39], dar și pe fizicianul Panos Razis[40]. Se pare că Razis e un nume grecesc.

Pe baza legii exproprierii moșiilor din 23 martie 1945[41], din Scrioaștea au fost expropriați 4 moșieri: Ion Gheorghe Manu, care avea 213 hectare, Traian Chisim, care avea 110 hectare, Valentina Stăpânoiu, care avea 107 hectare și Gheorghe Chisim, care avea 198 hectare de pământ[42].

*

Cine este însă Ion Gheorghe Manu, moșierul care avea conac la Scrioaștea? Sabina Cantacuzino ne spune că Ion Manu, generalul, a trăit între 1833-1911, iar soția lui a fost Alexandrina Manu, născută C. Cantacuzino, și care a trăit între 1835-1916[43].

În Enciclopedia României, generalul Gheorghe Manu e prezentat ca trăind între 24 iulie 1833 și 16 mai 1911, născându-se și murind la București[44]. Pentru că e vorba de aceeași persoană, el numindu-se Ion Gheorghe Manu.

„Gheorghe Manu era fiul fostului caimacam[45] al Munteniei, Ioan Manu și al Anei, fiica Marelui Ban[46] Alexandru Ghica. La 14 ani este înscris la Școala de cadeți din Postdam[47], iar după absolvire, guvernul român i-a permis să rămână cu gradul de locotenent în armata prusiană pentru a se specializa. A urmat în perioada 1850-1853 Școala militară din Berlin, iar între 1854-1856 Școala specială de artilerie, tot din Berlin”[48].

În 1853, Manu a devenit sublocotenent, în 1858 locotenent, căpitan în 1859, maior în 1860, locotenent-colonel în 1864, general de brigadă în 1877, general de divizie în 1906.

A fost profesor pentru artilerie la Școala militară de ofițeri din București între 1859-1860, apoi comandant al bateriei de artilerie călăreață din primul divizion de artilerie din Țara Românească în 1860.

Între 1860-1864, Manu a fost comandant al divizionului 2 din primul regiment de artilerie din Țara Românească, apoi comandant al primului regiment de artilerie din Țara Românească între 1864-1869, ministru de război între 1859-1870, 1888-1889 și 1904-1907, comandantul Diviziei 4 infanterie în 1877, comandantul artileriei Armatei de operații între 1877-1878, inspector general al artileriei în 1878 și între 1881-1883 și comandantul Diviziei 3 infanterie în 1881[49].

În afara funcțiilor militare, el a avut și funcții politice. Astfel, între 1874-1877, Gheorghe Manu a fost primar general al orașului București, între 1888-1889 și 1892-1895 a fost vicepreședinte și președinte al Adunării Deputaților, între 1889-1901 a fost președinte al Consiliului de miniștri și ministru de interne, în 1891 a fost  ministru al domeniilor publice, comerțului, agriculturii și industriei, între 1889-1900 a fost ministru de finanțe și în anul 1900 a fost ministru de interne[50].

Generalul Manu a crescut de la 4 la 8 regimentele de artilerie românești, a contribuit la înființarea artileriei de munte și a celei teritoriale, a înzestrat armata cu tunuri de calibru 75 mm și de calibru 87 mm, ambele de model 1880[51].

„A fost membru fondator al Societății Geografice din România, fiind vicepreședinte și, ulterior, președinte al comitetului director timp de treizeci și șase de ani. [El] s-a preocupat susținut de realizarea Marelui dicționar geografic al României[52], cu care am început cartea de față.

În 1870 ajunge deputat conservator[53]. „Pe 24 aprilie 1877, [Manu] este înaintat la gradul de general de brigadă și comandă Divizia 4 infanterie în luptele de la Nicopole, apoi comandă artileria Armatei de operații pe fronturile de la Plevna și Vidin”[54].

Însă a fost și „președinte al Adunării Deputaților, între 26 februarie 1892 și 24 octombrie 1895. Din această funcție a contribuit la adoptarea unor legi importante pentru modernizarea României: Legea creditului agricol (16 mai 1892), Legea învățământului primar (18 mai 1892), Legea pentru exploatarea telefonică (11 iunie 1892), Legea pentru descoperirea monumentelor și obiectelor antice (6 decembrie 1892), Legea clerului mirean și a seminariilor (10 iunie 1893), Legea asupra maximului taxelor și contribuțiilor comunale (16 iulie 1893), Legea pentru înființarea Jandarmeriei rurale (1 septembrie 1893), Legea minelor (3 mai 1895)”[55].

Nicolae Iorga a apreciat personalitatea sa politică și rolul lui la reorganizarea armatei. Însă moare la 16 mai 1911, la vârsta de 78 de ani[56]. O fotografie a generalului Manu[57]:

generalul Manu

Alexandrina Manu, soția sa, va muri la 81 de ani.

*

Simina Stan, în 4 iulie 2009, publica în Jurnalul Național articolul Casa generalului Manu din Calea Victoriei[58].

casa din Bucuresti

Calea Victoriei, nr. 192. Situată peste drum de Palatul Vernescu, pe care Manu a cumpărat-o de la Dimitri Ioanidi în 1868, pentru suma de 8.000 de galbeni[59]. Aici organiza petreceri Alexandrina Manu, în 1895 organizând un bal în cinstea regelui Carol și a reginei Elisabeta[60].

Gheorghe și Alexandrina Manu au avut un fiu: pe „Constantin G. Manu (1871-1959), [care a fost] diplomat și ministru plenipotențiar la Londra și Constantinopol”[61]. Inginerul Șerban Alexandru Manu, strănepotul generalului Manu, a redobândit casa de pe Calea Victoriei, el cerând să îi fie restituită și „colecția Manu, [formată din] 40 de portrete mari în ulei, fotografii vechi în culori și fotografii color după tablouri vechi, reprezentând numeroși domnitori și boieri români, membri ai familiilor Manu, Cantacuzino, Ghica, Bibescu, Suțu, Năsturel-Herescu, Văcărescu, Crețulescu și Filipescu”[62]. Totodată cere restituirea a „mai multe piese de mobilier stil Empire, Restauration, Louis XIV, 900 de cărți legate din biblioteca generalului Gheorghe Manu și 750 de cărți din biblioteca fiului său, Constantin G. Manu, dar și două obuze aduse de pe câmpul de bătaie de la Plevna de generalul Manu”[63].

*

Și dacă am aflat cine e generalul Manu, cine este însă moșierul Traian Chisim?  Chisim mai avea o moșie și la Bălțați, de 85 hectare[64], pe lângă cea de la Scrioaștea.

În septembrie 1944[65], „armatele aliate au stat două zile [în Scrioaștea n.n.] și s-au aprovizionat cu ce aveau locuitorii mai bun. Lui Ioan G. Manu i-au luat, fără nicio formă, următoarele bunuri: «3 cai și 3 căpețele de piele, o pereche hățuri complete, un bici, un automobil Ford 8 cilindri și patru cauciucuri, 1 brățări de aur în formă de șarpe, 1 broșă antică, 1 broșă antică cu cercei și 7 briliante, bijuterii aur mici, rufării numerar, aparat fotografiat, 1 ceasornic de masă, 2 aparate de ras cu mai multe lame, baterie radio, 2 lăzi de macaroane, 2 lăzi fidea și o trăsură», iar de la administratorul moșiei [de la  G. Razis n.b.] au ridicat «o haină neagră, 2 cămăși, 1 ceas de masă, 1 stilou și o baterie, totul în valoare de 7.384.000 lei»”[66].

„Au mai fost jefuiți [tot atunci, din Scrioaștea n.n.], [și] Ioan N. Popescu, Ion N. Panaitescu, Vasile St. Pantea, Radu S. Dovleac, Ecaterina V. Chisim şi Traian Chisim, proprietar, de la care au plecat, printre altele, cu: «o trăsură cu arcuri, o șaretă, un cal cu ham, 2 porci, 11 gâște, 2 plăpumi, 5 perechi încălțăminte, 12 perechi de ciorapi, 10 kg de miere, 15 cutii cu zahăr, 10 borcane cu dulceață, 20 de cămăși, 5 purcei, 25 de păsări, 4 perdele mari și cantități însemnate de fasole [și] ovăz»”[67].

Ecaterina Chisim era soția lui Traian Chisim? Posibil. Însă familiile Pantea și Dovleac dăinuie până azi în Scrioaștea.

Există un subofițer din Târgu Jiu numit Florin Constantin Chisim[68].

Cine sunt Valentina Stăpânoiu și Gheorghe Chisim? Gheorghe Chisim o fi fost fiu, frate sau rudă cu Traian Chisim. Există azi un medic stomatolog numit Mircea Stăpânoiu[69]. Dar a existat și legionarul Nicolae Stăpânoiu, care a fost membru în statul major al lui Horia Sima[70].

*

Prof. Ion Moraru ne confirmă faptul că generalul Manu este cel despre care am discutat mai sus:

„Vreau să vă spun dumneavoastră că județul Teleorman a dat un Prim Ministru în persoana Generalului George Manu, care avea moșii la Scrioaștea, la Papa, la Măldăieni și care, în perioada Războiului de Independență, 1877-1878, a fost Comandantul Diviziei 4 pe front și a câștigat merite deosebite ca general. După aceea, a ieșit din viața militară și s-a consacrat vieții politice cu un succes deosebit încât a ajuns lider al Partidului Conservator, al doilea mare partid al României de până la Primul Război Mondial. Între anii 1889-1891, a fost Prim Ministru al României”[71].

Același Ion Moraru ne spune că în noiembrie 1848, Căimăcămia[72] a trimis „detașamente turcești și căzăcești”[73] în Teleorman. „Atât turcii, cât și cazacii s-au întrecut în jafuri, în violuri, în furturi, în incendii, la Piatra, la Vânători, la Lisa, Scrioaștea, Măldăieni, la care se adaugă bătăile crunte aplicate locuitorilor care se răzvrătiseră”[74].

Moraru amintește și de Paul Militaru, inginer electromecanic născut în Scrioaștea. A fost un Doctor Inginer în rețele și sisteme electrice, inginer proiectant, șef de proiect, șeful Secției de Proiectare la Institutul de Studii și Proiectări Energetice din București timp de 25 de ani[75]. El „a condus proiecte de linie electrică și înaltă tensiune realizate în Liban, în Egipt, în Iordania, în Iran, în Malaezia”[76].

Astăzi există un fotograf de online numit Paul Militaru[77].

Ion Moraru amintește apoi de un alt scrioștean: Iulian Georgescu Ciupagea. Care a fost inginer aeronaut și inventator. Mai întâi a predat Matematica la Liceul Anastasescu din Roșiori, după aceea la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele. Dar a plecat la București și a ajuns Profesor la Politehnică. El a inventat încălzitorul de motoare de avion pe timpul iernii[78].

*

Stan V. Cristea consideră că „unii cercetători…au confundat [satul Mănicești n.n.] cu Scrioaștea Bătrână, de lângă Rușii de Vede, situată…pe râul Vedea”[79]. Pe când satul Mănicești, acum dispărut[80], consideră același autor, „se afla pe Valea Călmățuiului, lângă satul Crângeni”[81] și a mai fost numit și Măncești sau Mărcești[82].

Măniceștiul a fost „atestat documentar la 18 iunie 1594, în hrisovul lui Mihai Viteazul, prin care întărește slugii sale Radu, printre alte proprietăți, și un țigan, [pe] fiul Stoicăi din Mănicești”[83]. Iar în Mănicești s-a născut Radu Grămăticul, al cărui Tetraevanghel, copiat în insula Rodos în 1574, se află azi în The British Museum[84] din Londra[85].


[1] George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V., Ed. Stab.[ilimentul] Grafic J. V. Socecu, București, 1902. Volumul citat are 809 p.

[2] Drumuri peste deal.

[3] George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V., op. cit., p. 362.

[4] Cf. https://www.google.com/maps/place/Scrioa%C8%99tea+147315,+Rom%C3%A2nia/@44.1421258,24.940145,14z/data=!3m1!4b1!4m2!3m1!1s0x40adaf226f4d58cd:0x7a3908c946c273a4?hl=ro.

[5] Ecaterina Țânțăreanu, Habitat medieval în sud-vestul Munteniei în sec. XIV-XVII. Temeiuri istorice și arheologice, Ed. Renaissance, București, 2010, p. 64. Am downloadat cartea de aici: http://www.muzeulteleorman.ro/files/Habitat%20medieval.pdf.

[6] Ibidem. [7] Cf. Idem, p. 64, n. 349.

[8] Documenta Romaniae Hristorica, B. Țara Românească, vol. al II-lea (1501-1525), volum îngrijit de Ștefan Ștefănescu și Olimpia Diaconescu, Ed. Academiei RSR, București, 1972, 600 p.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Dragomir.

[10] Ecaterina Țânțăreanu, Habitat medieval în sud-vestul Munteniei în sec. XIV-XVII. Temeiuri istorice și arheologice, op. cit., p. 84.

[11] A se vedea:

https://www.facebook.com/places/Ce-poti-face-in-Kehra/113967465280563/.

[12] Idem: https://www.facebook.com/sanjakrk.

[13] Idem: http://www.dictionar.us/translator/bulgar-roman.html.

[14] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, Ed. Renaissance, București, 2011, 390 p.

Downloadată de aici:

http://www.muzeulteleorman.ro/files/S%20PAtrascu_Mosierii%20teleormaneni.pdf.

[15] Idem, p. 33. [16] Idem, p. 10.

[17] A se vedea: http://www.searchromania.net/teleorman/rosiori_de_vede/izbiceanu/.

[18] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 43.

[19] Hectare.

[20] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 43.

[21] Ibidem. [22] Cf. Idem, p. 43, n. 94. [23] Idem, p. 43. [24] Idem, p. 139. [25] Idem, p. 154.

[26] Ibidem. Cf. BJTAN, fond Consilieratul Agricol, ds. 21/1919-1948, f. 133. Citat în Idem, p. 154, n. 487.

[27] Ibidem. Cf. BJTAN, fond Consilieratul Agricol, ds. 21/1919-1948, f. 111. Citat în Idem, p. 154, n. 488.

[28] Idem, p. 171.

[29] Ibidem. Informație pe care, potrivit Idem, p. 171, n. 553, a preluat-o din Stan V. Cristea (coordonator) et alii, Monografia județului Teleorman,  Ed. Teleormanul liber, Alexandria, 1998, p. 111.

[30] Idem, p. 223. Informație preluată din BJTAN, fond Reforme agrare, ds. 82/1945, f. 288, cf. Idem, p. 223, n. 738.

[31] Idem, p. 238. [32] Idem, p. 234. [33] Idem, p. 251. [34] Idem, p. 279.

[35] Clăcașul era țăranul care era obligat să muncească pe pământul moșierului, cf. DEX 2009.

[36] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 280. [37] Idem, p. 288. [38] Idem, p. 294.

[39] A se vedea: http://oncologists.gr/en/research-activity/group-publications/evangelia-razis.html.

[40] Idem: https://www.researchgate.net/profile/Panos_Razis.

[41] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 301.

[42] Idem, p. 305.

[43]  Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914–1919. Cu un adaos de însemnări 1870-1941, ed. a III-a, revăzută, cu note, indice și ediție îngrijită de Dr. Elisabeta Simion, Ed. Humanitas, București, 2014, n. 284-285, cf.

https://books.google.ro/books?id=O2skBQAAQBAJ&pg=PT335&dq=Gheorghe+%C8%99i+Alexandrina+Manu&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiipaLWmf_LAhXJBZoKHe4WB7YQ6AEIGzAA#v=onepage&q=Gheorghe%20%C8%99i%20Alexandrina%20Manu&f=false.

[44] Cf. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Manu.

[45] Locțiitor de Domn, cf. DEX 2009.

[46] Dregător domnesc, cf. DEX 2009.

[47] Un oraș german. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Potsdam.

[48] Cf. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Manu.

[49] Ibidem. [50] Ibidem. [51] Ibidem. [52] Ibidem. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Ibidem.

[57] A se vedea: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/1/1d/Gheorghe_Manu.jpg.

[58] A se vedea: http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/casa-generalului-manu-din-calea-victoriei-513447.html.

Imaginea casei e de aici: http://jurnalul.ro/thumbs/big/2009/07/04/casa-generalului-manu-din-calea-victoriei-18372486.jpg.

[59] Ibidem. [60] Ibidem. [61] Ibidem. [62] Ibidem. [63] Ibidem.

[64] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 305.

[65] Ion Bădoi, Bнимание, vine armata sovietică!, în ziarul Opinia Teleormanului, art. din 18 martie 2014, cf. http://www.opiniateleormanului.ro/bнимание-vine-armata-sovietica/.

[66] Ibidem. [67] Ibidem.

[68] A se vedea: http://www.isugorj.ro/INFORMARE SI RELATII PUBLICE/Declaratii_avere_2014.htm.

[69] Idem: http://www.evz.ro/metoda-prin-care-va-puteti-rezolva-problemele-dentare-fara-freza-si-anestezie-1031288.html.

[70] [Lect.] Dr. Pavel Moraru, Din activitatea Serviciului Special de Informații din Basarabia (1941-1944), p. 363, în George Enache, Arthur Tuluș, Cristian-Dragoș Căldăraru,  Eugen Drăgoi, La frontierele civilizațiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural și religios, Ed. Partener & Galati University Press, Galați, 2011, 467 p.

[71] Corina Iordan, Oameni, locuri, amintiri…Interviuri cu profesorul Ion Moraru, Ed. Renaissance, București, 2012, p. 34.

Am downloadat-o de aici:

http://www.muzeulteleorman.ro/files/C%20Iordan_%20Oameni%2C%20locuri%2C%20amintiri.pdf.

[72] Guvernul provizoriu, cf. DEX 2009.

[73] Corina Iordan, Oameni, locuri, amintiri…Interviuri cu profesorul Ion Moraru, op. cit., p. 100.

[74] Ibidem. [75] Idem, p. 135. [76] Ibidem.

[77] Blogul lui: http://photopaulm.com/.

[78] Corina Iordan, Oameni, locuri, amintiri…Interviuri cu profesorul Ion Moraru, op. cit., p. 140.

[79] Stan V. Cristea, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2013, p. 8-9.

[80] Idem, p. 8. [81] Ibidem. [82] Ibidem. [83] Ibidem.

[84] A se vedea: http://www.britishmuseum.org/.

[85] Stan V. Cristea, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară, op. cit., p. 8.