Împreună-răspunsuri și corespondențe [2]

În introducerea sa la Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care am citat mai devreme, Părintele Dumitru Stăniloae atrăgea atenția

„asupra caracterului bisericesc al cosmosului, în concepția Sfântului Maxim, concepție care, pătrunzând în sufletul poporului român, a primit o formă atât de plastică în Miorița[1].

Această concepție, Mircea Scarlat o considera transferată, apoi, poeziei lui Alecsandri, Miezul iernei[2]:

„în cazul în care Alecsandri n-a modificat substanțial textul folcloric al Mioriței, sugestia imaginării naturii ca biserică vine din finalul celebrei balade: «C-am avut nuntași,/ Brazi și păltinași,/ Preoți, munții mari/ Păsări lăutari/ Păsărele mii/ Și stele făclii»”[3].

Despre problema cine pe cine a influențat, în asemenea situații, ne-am pronunțat altădată. Opinia noastră este, în acest caz, că nu Alecsandri a impus baladei această concepție, considerând însă, în același timp, că nici el nu și-a însușit-o exclusiv din lectura acestei balade sau din folclor.

După cum am arătat cu alte ocazii, în cărțile noastre, imaginea cosmosului ca o biserică este vechi-tradițională, ortodoxă, ca și cea a cosmosului participativ sau compătimitor cu omul. În acest sens, tot Mircea Scarlat consideră că

„nu este deloc întâmplătoare imaginarea de către cel mai ilustru contemporan al lui Alecsandri (Charles Baudelaire) a naturii drept templu: «La Nature este un temple où de vivants piliers…» (Correspondances)”[4].

Dacă „nu este deloc întâmplătoare” similitudinea acestor imagini, înseamnă că ele au o sursă comună. Și sursa lor comună nu poate fi decât însăși Biserica, mai precis comentariile patristice, actualizate, de-a lungul secolelor, în omiliile scrise și/ sau rostite în Răsărit și Apus, de către predicatori mai mult sau mai puțin vestiți, mai mari sau mai mici.

Însă, observând că templul ordonează imaginarul eminescian[5], în Memento mori (poem pe care el îl considera esențial în economia liricii eminesciene), Scarlat conchide:

„La poeții din secolul al XIX-lea, frecvența apariției templului în imagistică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat”[6].

Afirmație cu care suntem de acord. Însă el continuă și consideră că

„versurile lui Bacovia vor marca nu numai o altă vârstă a poeziei românești, ci și o altă situare a omului în Univers. Echilibrul rupându-se, teama […] se instaurează. Imaginii templului i se substituie cea a deșertului”[7].

Cu alte cuvinte, liricii moderne a secolului al XX-lea i-ar fi caracteristică absența templului din centrul poeziei.

Însă nu m-aș grăbi spre această concluzie. În comentariile noastre asupra liricii moderne, cele pe care le-am elaborat până în prezent, de la începutul secolului al XX-lea[8], trecând prin marii clasici ai perioadei interbelice[9] și până la Nichita Stănescu[10], templul/ biserica (și Biserica) nu este deloc absentă din poezie.

Scarlat îl ia drept reper pe Bacovia. Însă biserica/ arhitectura eclesială nu este absentă nici la Bacovia. A exprimat-o Nichita, în mod fericit, considerând lirica acestuia „o catedrală a melancoliei”[11]. Și nu este o simplă caracterizare metaforică. Pentru că, într-adevăr, construcția lirică bacoviană este una foarte solidă, în ciuda părutului caracter șubred sau maladiv, care nu aparține însă edificiului său liric-spiritual, ci lumii bolnave căreia îi dezmembrează resorturile.

Și pentru că am vorbit de Nichita, acesta a dus mai departe preocuparea poeziei simbolist-moderniste în ceea ce privește limba poeziei, care trebuie să întrevadă taina întunecoasă și adâncă a Scripturii și a scripturii cosmice, care vorbesc în „cuvinte ne-nțelese”, rostite pentru conștiința celor care învață să le pătrundă semnificația.

În acest sens, poemul Evocare al lui Nichita – pe care l-am comentat altădată[12] – poate fi înțeles și ca un răspuns la poezia lui Baudelaire, Correspondances.

Poemul nichitian e un sonet imperfect[13], dar un indiciu mai clar pentru ceea ce bănuim este chiar versul al doilea: „a piele de copil mirosea spinarea ei”, care ne amintește versul baudelaireian: „II est des parfums frais comme des chairs d’enfants/ Sunt miresme proaspete ca trupuri de copii”.

Dacă identificarea noastră este corectă, atunci poemul lui Nichita s-ar putea înțelege astfel:

Natura/ lumea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

De altfel, și în comentariul nostru anterior (la care am făcut trimitere mai devreme) sugeram faptul că poemul s-ar putea referi la lumea întreagă.

„Între ape, numai ea era pământ”, pentru că din ape a ieșit (Fac. 1, 9-10).

Atunci am putea înțelege mai bine de ce „Ea era frumoasă ca umbra unei idei /…/ Ea era frumoasă ca umbra unui gând”, pe urmele…lui Eminescu: „O, Adonai! al cărui gând e lumea/ Și pentru care toate sunt de față, /…/ Deși te-adoră stele, mări în spume,/ Un univers cu vocea îndrăzneață,/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției tale” (Fata-n grădina de aur).

Și înțelegem și de ce miroase „a strigăt dintr-o limbă moartă”: dintr-o limbă cosmică nemaiînțeleasă[14] („cuvinte tulburi/ ne-nțelese”, zice Baudelaire) de oamenii epocii moderne, care desacralizează lumea, cosmosul.

De aceea poezia este, pentru simboliști, despre descifrarea unor simboluri ale lumii transcendente/ inteligibile, ascunse în lumea sensibilă, și despre transportarea dincolo, prin înțelesurile și simțirile tainice sugerate în versuri, iar pentru Nichita poezia e un organ nevăzut, care să perceapă cele nevăzute și de nedefinit[15].


[1] Idem, p. 7.

[2] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Mezul_iernei.

[3] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1982, p. 11.

[4] Idem, p. 9. [5] Cf. Idem, p. 8-10. [6] Idem, p. 10. [7] Ibidem.

[8] A se vedea cartea noastră, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

[9] A se vedea: Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[10] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/reintoarcere-la-nichita/.

[11] Nichita Stănescu, Antimetafizica, ediția a II-a, Ed. Allfa, București, 1998, p. 269.

[12] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/04/frumoasa-ca-umbra-unui-gand/.

[13] Nichita avea o uriașă dexteritate de a compune sonete și poezii cu formă fixă (a se vedea Antimetafizica, op. cit., p. 278), însă nu s-a folosit de acest dar al său, pentru că a ajuns la concluzia că „spiritul conținut” este „mai important decât forma perfectă” (Idem, p. 279).

[14] A se vedea și comentariul nostru la A cincea elegie:

http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/13/reintoarcere-la-nichita-18/.

[15] A se vedea comentariul nostru la Elegia a zecea:

http://www.teologiepentruazi.ro/tag/reintoarcere-la-nichita/.

*

Continuarea articolului: aici.

Apocalipsa în ochiul lui Nichita şi despre ce trebuie să laşi în urma ta

sangerare de gand

Daimonul meu către mine

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu şi pe acestea
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,
ai să vezi cum se usucă peştii
şi cum se împuţesc balenele
cum se evaporă meduzele,
căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?
– Te aud şi ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu,
eu ce pot să fac eu?…
– Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cât mai poţi să te schimbi!
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt
nasul şi gura
organul bărbătesc al facerii,
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ţi albească
prea des încovoiata şiră a spinării, –
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!
I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că
vorba arde,
verbul putrezeşte,
iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează?
Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta
şi a fiert din pricina luminii soarelui.
Am dat un nume unui copil
şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii.
– Ştiu asta, mi-a spus Daimonul.
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!

(vol. Epica magna)

Cuvântul care nu se întrupează ci se destrupează este omul care moare, după cum spune Nichita şi în altă parte: Eu sunt un cuvânt care se rostește, lăsând în urma lui un trup.

Daimonul este o formă cultă, cu aer pretențios-filosofic, pentru îngerul păzitor.

Schimbarea în cuvinte este împlinirea rostului înainte de venirea focului, pentru că Nichita crede că rostul lui pe lume a fost de a fi poet și de a cânta pentru oameni.

Şi sentimentele şi cuvintele trec, dar are sens să lași în urmă experiența vieții tale prinsă în cuvinte, în mod pedagogic. Este și un act de mărturisire și unul de generozitate față de urmași.

Copilul poetic pe care l-a născut, al cărui nume s-a spart de timp, reprezintă o naștere cu sens redemptoriu.

Multiplicarea sinelui în cuvinte, deși pare o pulverizare și o risipă, va însemna recuperare de sine.

Cel puțin așa speră Nichita, că până la urmă se va recupera din împrăștierea în cuvinte, că ele vor deveni maieutica pentru nașterea sa ca și cuvânt, unic și irepetabil, întru veșnicie.

trupul de cuvinte îl va naște ca un cuvânt etern.

Antimatematica şi mistica iubirii

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Poezia Altă matematică face parte din volumul Măreţia frigului (1972), dintr-o perioadă de creaţie aflată spre final, când Nichita începe să resimtă dureros frigul glacial al neprieteniei multora, dar şi al neîmplinirii spirituale numai prin poezie. Poezia acestei perioade nu mai este nici exuberantă şi nu mai are în centrul său preocuparea pentru autodefinirea poetică sau pentru mitologizarea biografiei poetului, ca în etapele anterioare de creaţie.

Nichita Stănescu parcurge acum, ca şi Eminescu spre sfârşitul vieţii, o etapă în care formele poeziei se clasicizează, se stilizează foarte mult. E un clasicism care pare un modernism extrem nichitian, dar adevărul este că Nichita nu mai simte să se manifeste exploziv şi îşi proiectează ideile în mod eliptic. E o bucurie sacadată a creaţiei şi a vieţii, conjugată cu destul de multă şi de aspră decepţie. Aşa încât expresia poetică pare ludică, pastişantă sau o exprimare absurdă, deşi nu este niciuna din acestea.

Exprimată într-un limbaj extrem de modern, cu tendinţe care ne împing spre zona literaturii absurdului, poezia Altă matematică, prin câteva enunţuri uşor sesizabile şi pline de gravitate, ne atrage atenţia asupra iubirii, ca temă majoră şi asupra registrului grav – în ciuda aparenţelor – al discursului poetic.

Primul vers al poemului (Noi ştim că unu ori unu fac unu) este perfect logic, dar ne şochează contradicţia cu afirmaţiile ulterioare. Însă, chiar şi logica lui perfectă conţine un puternic element de polemică, pentru că judecata noastră poetică nu integrează matematica în sfera de interes a poeziei. Aşa încât putem spune că poezia ne instalează într-o tensiune nedezminţită încă de la început.

Prima strofă este alcătuită din patru secvenţe simetrice. Fiecare dintre ele începe cu o afirmaţie matematică, logică (unu ori unu fac unu; cinci fără patru fac unu; opt / împărţit la opt fac unu; unu plus unu fac doi) – o matematică simplă, elementară, pentru că, după cum vom vedea, logica iubirii e simplă şi nu complicată – şi continuă cu alte aserţiuni şi constatări expuse ca o formulă matematică, dar care contrazic logica acesteia.

Nedumeririle poetului par copilăreşti sau absurde (un inorog ori o pară / nu ştim cât face; un nor fără o corabie / nu ştim cât face; un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face), dar sfârşitul acestei prime strofe ne revelează un sens profund şi foarte grav al acestei aşa-zis neştiinţe a poetului. Iar sensul interogaţiilor poetice este acela de a afla răspunsul la întrebarea: eu şi cu tine… cât facem. Pentru că vai, nu ştim cât facem.

Răspunsul la această întrebarea este o necunoscută numai pentru noi (sau pentru unii din noi), căci poetul ni-l oferă el însuşi sub o formă încriptată – şi totuşi uşor de dezlegat. E o ecuaţie uşoară, înscrisă într-o hermeneutică neobişnuită, răspunsul fiind rezultatul primelor trei calcule matematice. Faptul că toate aceste calcule au ca rezultat cifra unu nu este întâmplător, ci ne indică faptul că poetul vrea să ne atragă atenţia asupra importanţei acestui unu.

Un alt element revelator pentru hermeneutica noastră este şi acela că, deşi ne vorbeşte de cifre şi de calcule matematice, poetul transcrie aceste cifre în litere, ceea ce e un indicator literar pentru noi şi nu unul matematic.

Repetiţia de trei ori a acestui unu ne atrage atenţia, ne determină să observăm că unu nu este numai o cifră dintr-un tabel de numere sau un rezultat matematic, ci este un simbol, şi anume al ideii de unitate. În cazul poemului nostru, această idee de unitate este cu atât mai semnificativă cu cât este vorba de unitatea cuplului, pe care o realizează iubirea. Calculul matematic asupra membrilor cuplului este o imposibilitate în optica logicii spirituale şi afective: Ştim că unu plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Cea de-a doua strofă a poemului modifică şi mai mult percepţia logică a limbajului şi ne transportă în spaţiul definiţiilor abstracte şi al formulelor poetice neconvenţionale şi şocante, specifice însă lui Nichita Stănescu. Este stranie, dar originală şi cu foarte mult efect stilistic această conjugare a formulei matematice cu expresia şi formula poetică modernă şi tipic nichitiană.

Dacă limbajul primei strofe mai păstra încă o oarecare sobrietate raţională, strofa a doua este reversul lustruit nichitian al acestui limbaj, constituit din acele expresii poetice favorite ale lui Nichita, în care poetului îi place atât de mult să contemple lumea, recompunând realitatea după o logică afectivă, interioară, proprie: Ah, o plapumă / înmulţită cu un iepure / face o roşcovană, desigur, / o varză împărţită la un steag / face un porc, / un cal fără un tramvai / face un înger, / o conopidă plus un ou, / face un astragal…

Sfârşitul acestei strofe marchează o culme a abstractizării lucrurilor şi fenomenelor, o culme chiar a absurdului, întrucât poetul ajunge să inventeze cuvinte  precum astragal (nu este însă nici prima, nici ultima oară). Cuvintele sunt pentru el numai o materie lingvistică, important este fluviul experienţial interior, fluviul de sens şi de iubire care se poate transmite prin cuvinte.

Însă această strofă are rolul de a tensiona conştiinţa cititorului şi de a-l pregăti pentru un mesaj cu mult mai grav, un mesaj de esenţă spirituală şi morală foarte profundă. Când credeam că am ajuns la un impas al absurdului şi că poezia nu poate avea nicio continuare logico-raţională, Nichita revine brusc la sobrietatea expresiei, la seriozitatea sensului religios-mistic: Numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi… Unitatea de un singur trup a celor uniţi de Dumnezeu în iubire prin harul Său nu se poate multiplica, împărţi sau scădea în niciun fel, de către nicio intemperie a vieţii, oricât de mult ar încerca unii să ne scadă sau să ne împartă sau să ne înmulţească cu alte păcate.

Aceste versuri ne revelează sensul şi mesajul poeziei, pe care autorul le încifrase atât de abil în cele două strofe anterioare. Iar mesajul este că membrii unui cuplu devin o singură fiinţă prin unirea lor, un singur trup, deşi sunt două persoane diferite. Este mesajul străvechi al Creştinismului şi al Ortodoxiei, transpus doar în expresie modernă.

Unirea pe care o produce iubirea nu poate fi calculată în mod pragmatic şi nici nu poate fi destructurată de împărţiri matematice. Cu alte cuvinte, iubirea şi unitatea cuplului nu pot fi gândite în termenii legilor fizice sau biologice, ori în termenii calculelor sau ai intereselor meschine, pentru că iubirea şi unirea celor ce se iubesc fac parte din arealul spiritual. Acestui areal nu i se aplică legile concreteţei.

Versul final al strofei a treia, rămânem aceiaşi, are tonalităţi eminesciene, întrucât verbul a rămâne este unul din preferatele lui Eminescu, exprimând dorul perenităţii. Şi poate că această tonalitate ar fi rămas neobservată, dacă poetul nu făcea o trimitere clară la Eminescu în ultimele două versuri ale poeziei: Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă!

Apelul la Odă (în metru antic) şi la versurile ultimei strofe (Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!) este evident. Ultimele două versuri din poezia lui Nichita sunt o expresie concentrată, metonimică, a doleanţei eminesciene, exprimată în această ultimă strofă a Odei.

Nichita nu recurge neapărat la antiteza scolastică dintre minte şi inimă, ci putem înţelege aici referinţa sa la minte ca pe un corelativ al gândurilor abundente şi contradictorii, al aglomerării de gânduri şi suspiciuni care întunecă adevărata raţiune şi înţelegere.

Din această minte autonomă, care pretinde că poate să gândească fără inimă, poetul doreşte ca ea să dispară. Inima, ca centru al sufletului şi al iubirii, este locaşul în care trebuie să locuiască oamenii pe care îi iubim. Iubirea îi aşază în mijlocul inimii noastre, al iubirii şi al rugăciunilor noastre, şi acolo ei trebuie să revină,întotdeauna, în fiecare zi şi ceas.

Revino-mi în inimă este sinonimul lui pe mine, / Mie redă-mă. Pentru că privirea către ea cu ochiul senin al inimii şi înţelegerea ei din mijlocul iubirii, fără tulburările patimilor, este ceea ce i-ar aduce poetului odihna interioară.

Frumoasă ca umbra unui gând…

imping-pe-bolta-norul-cu-bataia-inimii

Lumea este plasticizarea gândului din veşnicie al lui Dumnezeu. Ne-o spune Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi, ne-o spune şi Mihail Eminescu, în poezia sa (vezi şi articolul nostru Gândul lui Dumnezeu). Nichita Stănescu avea mereu un ochi aţintit asupra trecutului poetic al literaturii române şi mai cu seamă asupra lui Eminescu. Aşa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei şi Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci şi sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuinţa.

Nu ca un ageamiu şi nu din pură întâmplare sau din inspiraţie momentană foloseşte Nichita aceste expresii. Mai târziu am înţeles că în literatura română, coincidenţele nu sunt chiar atât de…coincidente, pe cât par la prima vedere, sau, mai bine zis, pe cât par sub presiunea curentului criticist.

Poemul lui Nichita se numeşte Evocare – din volumul Opere imperfecte (1979). Sensurile teologice şi mistice sunt greu disociabile datorită limbajului foarte modern şi datorită prejudecăţilor noastre, care am fost învăţaţi să nu căutăm în arta modernă exprimări religioase, cu excepţia celor declarate ca atare sau, dimpotrivă, a blasfemiilor, care sunt tot exprimări religioase, doar că sunt nihilist-protestatare, într-un moment sau altul.

Cu toate acestea, poezia nichitiană scapă de sub incidenţa modernismului în ce priveşte capitolul blasfemie, Nichita având (cu foarte mici excepţii), sub vălul metaforei şi al limbajului modernist, o pudoare şi o cuviinţă foarte tradiţionale şi ortodoxe.

Poemul la care am făcut referire, aşadar, în ciuda amprentei foarte moderne a expresiei poetice, face trimiteri precise la sensuri străvechi ale simbolurilor uzitate:

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Deşi Nichita nu ne spune la cine sau la ce se referă, pare că se referă la femeie. Aceea pe care Eminescu o numea umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V). Sau prototipul îngerilor din senin (Venere şi Madonă). Însă femeile nu trebuie să tresalte de bucurie citind, pentru că amândouă contextele poetice eminesciene sunt critice la adresa lor.

Într-un mod care a devenit evident pentru noi, Nichita îl secondează pe Eminescu, deşi la un alt nivel lingvistic, propriu epocii dar şi viziunii sale artistice. Sentimentul iubirii este mult eterizat la Nichita, dorul de a întâlni femeia care să-l împlinească în iubire este abstract de pudic, la nivelul expresiei. De aceea, mulţi sunt tentaţi să afirme sensuri duble sau chiar multiple ale versurilor, care să substituie femeia cu poezia şi să elogieze, bineînţeles, arta.

Însă, când Eminescu vorbea despre umbra frumuseţii pe pământ, se gândea la Frumuseţea veşnică, Cea care a creat lumea şi care nu este decât Dumnezeu. Făptura lui Dumnezeu este umbră a frumuseţii Sale eterne, frumuseţe pe care însă El a dorit să o imprime în creaţia Sa, pentru că întreaga zidire poartă amprenta Creatorului, fiind străbătută de lumină şi frumuseţe. Iar Eminescu ştia acestea din cărţile Bisericii.

La fel, când spunea că femeia e prototipul îngerilor din senin, o avea în minte pe cea care întrece în frumuseţe dumnezeiască toate ierarhiile îngereşti, cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănarea, decât serafimii, adică pe Preacurata Fecioară şi Maica Domnului, către care toate femeile trebuie să privească ca la adevărata şi singura Icoană a Feminităţii şi împlinirea tuturor virtuţilor feminine: adevăratul Etern Feminin. Căci Eternul Feminin pentru Eminescu este Maica Domnului şi nimeni altcineva.

Nichita, care zicea undeva că Teiul m-a iubit / şi pe mine (poemul Cântec din vol. Dreptul la timp), a înţeles multe sensuri profunde ale poeziei eminesciene, deşi, fiind în plin regim comunist, nu le-a trădat înţelesul mistic. Umbra unei idei şi umbra unui gând fac parte, în opinia noastră, din aceste înţelegeri tainice. Ea, cea care este astfel de frumoasă, ca umbra frumuseţii gândului dumnezeiesc creator, poate fi femeia sau poate fi chiar lumea, lumea întreagă.

Strofa întâia identifică frumuseţea în momentele ei de existenţă incipient şi final. Dacă vrei să vezi frumuseţea adevărată, o afli în ingenuitatea ei, în timpul primordial, sau în timpul transfigurării ei finale, pentru veşnicie. De aceea frumuseţea ei miroase fie a piele de copil şi a piatră proaspăt spartă, fie a strigăt dintr-o limbă moartă. Omul, ca şi lumea, e frumos în naşterea şi în învierea sa, şi mai puţin în restul existenţei învălmăşită cu păcate.

Lipsa greutăţii din strofa a doua poate să ne trimită cu gândul la spiritualizarea profundă, la înduhovnicirea umanului. La fel şi sarea, care este simbol creştin (Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, le spune Mântuitorul Sfinţilor Apostoli), deşi pare că poetul face referire la vremuri barbare. Însă şi barbarii aveau respect şi chiar veneraţie pentru această sare.

Râsu’ plânsu’ lui Nichita nu este nici el, decât pentru neiniţiaţi, o sintagmă străină de Ortodoxie. Împăratul care cu un ochi râde şi cu altul plânge, din basme, are ca punct de plecare o viziune despre Hristos însuşi, Cel care este Veselia şi Râsul cel veşnic, dar şi Cel care a plâns şi a suferit, murind pentru noi.

În fine, ultimele 2 versuri sunt inteligibile numai prin prisma unei minţi ortodoxe. Ea era frumoasă ca umbra unui gând, a gândului lui Dumnezeu pentru noi, care este desăvârşirea frumuseţii noastre. Între ape, numai ea era pământ, pentru că ea era viaţă (Eva=viaţă), pământul vieţii pe care Sfântul Noe îl căuta când era înconjurat de apele potopului şi pe care orice Noe duhovnicesc, orice ortodox, îl caută când se abate peste el potopul păcatului.

Noi nu credem că Nichita Stănescu a scris vreuna din aceste metafore simbolice într-un mod aleatoriu, ciocnindu-se întâmplător cu inspiraţia poetică, care i-ar fi sugerat nişte cuvinte şi sintagme cu reverberaţii atât de vechi şi de adânci în cultura ortodoxă a acestui neam. Credem că Nichita a scris foarte conştient de sensurile a căror excavaţie o va fi nădăjduind de la alte generaţii, după ce comunismul şi alte ideologii ateiste îşi vor consuma ura faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Poezie şi teologie cu Nichita Stănescu

Zice Nichita, în binecunoscutul poem Necuvinte:

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.

Laserul lingvistic nu este decât cuvântul poruncii lui Dumnezeu, prin care au fost create toate cele văzute şi nevăzute. Nichita foloseşte o imagine extrem de modernă pentru o realitate primordială. Realitatea în sine este necunoscută creaturii, cum anume s-a petrecut, dar, aşa cum Îngerii au rămas uimiţi şi au lăudat pe Dumnezeu când a fost creat pământul şi lumea materială, tot aşa, privind contemplativ înapoi la acel eveniment, şi omul este în stare de uimire în faţa naşterii din nimic a cosmosului, la cuvântul lui Dumnezeu.

Nichita visează (cugetă, contemplă cu mintea) acel cuvânt… care a fost la începutul lumilor lumii, anume, cuvântul creator al Dumnezeu-Cuvântului. Şi versurile care urmează sunt cu trimitere precisă la referatul biblic: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric (…) Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 2-4, 6).

Nichita Stănescu vădeşte faptul că îi era cunoscută concepţia tradiţională ortodoxă, potrivit căreia harul lui Dumnezeu, energiile necreate ale Sfintei Treimi sau lumina dumnezeiască necreată împânzeşte întreaga creaţie, străbate prin aura lucrurilor, prin substanţa lor de lumină, ţine creaţia întru fiinţă, o taie şi o topeşte, o prelucrează. Aşa cum dogmatizează şi o binecunoscută cântare ortodoxă : „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”. Cuvântul poruncii lui Dumnezeu este creator, este lumină, este laser lingvistic, şi de-îndată-împlinitor al voii lui Dumnezeu, rapid şi precis ca laserul, aducând la existenţă toate câte sunt.

Exprimarea lui Nichita este corectă dogmatic şi exactă în ceea ce priveşte secondarea relatării biblice. Porunca sau cuvântul lui Dumnezeu, care s-a împlinit pe loc, ca un fulger, a făcut să se nască ape în lumină (pentru că, la început, a fost lumină), peşti în ape şi lumini (aştrii cereşti) în lumină, pentru că aştrii cereşti au fost creaţi în ziua a patra şi toate sunt create în lumina aceea concepută în ziua dintâi. Căci la baza creaţiei materiale stau, după cum afirmă chiar ştiinţa modernă, fotoni de lumină, la nivel subatomic – adică şi materia este tot lumină, în esenţă.

Strofa a treia este, după cum se observă, tot o prelucrare a pericopei scripturale: Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. (…) Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 14-16, 20).

Aşa încât toate au fost aduse întru fiinţă de lumina cuvântului lui Dumnezeu, au fost create în lumină şi înconjurate, îmbrăţişate de lumină. În strofa a treia, Nichita repetă născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină…, pentru a ne dărui impresia mirifică a izvodirii creaţiei, precum şi pe cea a multitudinii de creaturi, a bogăţiei şi vitalităţii creaţiei care se năştea dintr-o dată şi a repeziciunii curgerii acestei aduceri la viaţă a cosmosului.

Dumnezeu-Creatorul este un arhi-sculptor, Care taie realitatea pe dinainte cu laserul cuvântului Său, cu lumina cuvântului Său, Care zideşte toată făptura cu o putere şi o desăvârşire ce întrece orice înţelegere omenească, care nu poate să îl lase pe artistul-om decât în uimire şi laudă mută în faţa frumuseţii şi desăvârşirii creaţiei dumnezeieşti. Nichita taie nodul gordian al modernismului, care a pus problema geloziei şi a invidiei dintre Dumnezeu şi creatorul uman, lăsând să se înţeleagă din versurile sale că omul nu poate să fie decât smerit înaintea Făcătorului a toate.

Toate lucrurile din univers sunt cuvinte întrupate. Sunt nişte cuvinte de lumină, care au fost aduse întru fiinţă în lumină. Taina creaţiei lor nu o cunoaşte decât Cuvântul-Lumină care le-a dat viaţă prin cuvântul Său, care le străbate cu harul Său aura – toate lucrurile create au aura purităţii şi a frumuseţii, a harului dumnezeiesc – şi le susţine întru fiinţă, în lumina fiinţei. Cuvintele omeneşti sunt necuvinte în faţa acestor taine dumnezeieşti, sunt tăcere contemplativă. Pentru Nichita, lauda adusă Creatorului nu stă în cuvinte, ci e mai presus de cuvinte.

Ultima strofă a poemului denotă o dorinţă ascunsă a transfigurării lumii acesteia. Lumea aceasta se naşte în lumină şi tot sensul ei este în lumină.

Credem că putem interpreta dorinţa lui Nichita ca lumina materială, creată, să se facă din nou întuneric, prin dorul după sfinţenia şi puritatea originară a creaţiei. Nu un dor de extincţie sau de regresiune în neant, ci un dor de transfigurarea ei, după sfârşitul chipului acestei lumi, despre care vorbeşte şi Scriptura Sfântă.

Atunci, la sfârşitul lumii, după cum scrie Sfânta Scriptură, nu va mai fi nevoie de lumina materială creată în ziua dintâi, nici de acele lumini ale soarelui şi lunii şi stelelor, pentru că toate şi toţi câţi se vor mântui vor fi în lumina Soarelui-Hristos. Lumina dumnezeiască care va transfigura tot universul, care va ţâşni din trupurile Sfinţilor, va face ca lumina materială să pară întuneric în ochii oamenilor înduhovniciţi şi îndumnezeiţi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Arta nu este superioară omului…

statuie.jpeg

…spunea undeva Nichita Stănescu, într-un poem intitulat Per pedes apostolorum, din Antimetafizica. În poezia despre care vorbim astăzi, Lecţia despre cub, repetă acelaşi lucru:

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Cubul perfect nu este decât iluzia unei creaţii umane perfecte. Nichita alege cubul ca simbol pentru că oamenii au gândit şi gândesc adesea perfecţiunea la modul geometric, matematic, calculat. Adică într-un mod a-natural şi anti-natural, care e împotriva creaţiei dumnezeieşti şi se măsoară babilonic cu ea.

Nichita Stănescu n-a avut niciodată orgoliul luciferic al altor confraţi artişti şi nu credea, precum Cioran, că Dumnezeu ar trebui să fie invidios pe flăcările inspiraţiei sale. Într-un poem ca cel de faţă, Nichita stipulează că perfecţiunea construcţiei umane este o iluzie şi că, dacă oamenii ajung să se iluzioneze astfel şi să se închine unei astfel de iluzii, e mai bine să distrugi această nălucire a atingerii unui ideal absolut în artă, să iei un ciocan şi să spargi cu el vraja pătimaşă care-ţi înşeală optica inimii.

Primele patru versuri vorbesc despre construcţia unei piese de muzeu, a unei opere artistice ideale. Ea se realizează cu dalta de sânge a artistului, adică printr-un efort suprem şi epuizant pentru el, care e un fel de meşter Manole. Ochiul lui Homer care lustruieşte lucrarea este un ochi interior, privirea contemplativă a celui care creează. În fine, după ce opera capătă strălucire de raze şi încununarea gloriei, urmează etapa venerării ei, căci cubul este sărutat de nenumărate guri admirative şi mai ales cu gura infantei, ajungând aşadar să fie apreciat şi lăudat şi de stăpânitorii lumii.

Venerarea unei opere de artă duce la falsificarea ei. Gloria ei creşte exagerat, în detrimentul celui care a creat-o şi care pare mai puţin important decât ea însăşi şi în detrimentul adevăratei înţelepciuni, care ştie că orice efort uman are limite şi că opera ideală este o utopie, este rezultatul trufiei. De aceea se sfărâmă mai bine un colţ al cubului, pentru ca oamenii să nu se mai autoiluzioneze, pentru ca să nu se mai închine artei, pentru ca să îi vadă limitările şi scăderile, să perceapă corect dimensiunile creaţiei umane şi să n-o mai preamărească în zadar.

Când vor vedea că are un colţ sfărâmat, oamenii se vor trezi brusc la înţelegerea faptului că acel cub perfect are defecte, ceea ce avea şi înainte, numai că nu erau dispuşi să recunoască.

Într-un alt poem, numit Înaintare, Nichita se definea teologic: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte / lăsând în urma lui un trup. Dacă ar fi mers după logica evoluţionismului sau a celor care venerează arta necondiţionat, poetul ar fi trebuit să formuleze invers şi să spună că e un trup care (se) rosteşte şi lasă în urma lui un cuvânt. Dar Nichita nu a spus aşa. El a zis bine că sunt un cuvânt, pentru că s-a gândit la valoarea lui ca fiinţă spirituală şi nu ca trup sau materie care evoluează.

El, Nichita, el este cuvântul care se rosteşte în opere şi nu operele sale sunt acest cuvânt primordial. Operele lui sunt trupul, ceea ce lasă în urmă. El, omul, are primordialitate, întâietate în faţa operei sale. În urma sa lasă un trup de cuvinte, trupul operei, statuar dar inflexibil, pe când el, cuvântul, omul raţional şi duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu şi al Cuvântului, merge mai departe în veşnicie. În veşnicia în care trupul operelor sale poetice nu intră (după cum nu intră nici trupul neînduhovnicit), pentru că ele au fost un efort momentan, pasager, de înţelegere a lumii şi mai rămân în urma sa doar ca ceva care ar putea fi de folos şi altora.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Nichita Stănescu şi cuvintele care au sens de la Dumnezeu

Nichita Stănescu a inserat, de multe ori, idei teologice în poemele sale. În contextul politic al epocii în care scria el, nu se putea însă cugeta în acest fel, religios-mistic despre poezie, şi nici măcar nu se putea presupune o asemenea interpretare. Comunismul a impus o cumplită reţinere şi o distorsionare a oricărei evidenţe care ţinea de Ortodoxie şi de religie, atitudine care, din nefericire, continuă să fie promovată şi cultivată ca o mare valoare – poate singura la care se ţine cu dinţii – până în ziua de astăzi.

Însă Nichita ascundea adesea, sub imagini poetice de o noutate şocantă, adevăruri vechi şi multiple exprimări valabile din punct de vedere ortodox. Să luăm, de pildă, poemul Poveste sentimentală, din volumul O viziune a sentimentelor (1964):

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Cuvintele acestui poem par să nu aibă foarte mult sens, par aleatorii, adolescentin aşezate, ca şi iubirea despre care e vorba; şi Nichita a fost destul de des perceput ca un poet ludic, ca unul care se joacă prea mult în cuvinte şi cu cuvintele. Însă, ca toţi marii noştri poeţi, şi la fel ca Eminescu, Nichita a privit foarte mult în urmă, a admirat şi a iubit acele texte vechi în care, sub cuvinte, sub mantaua lingvistică, se aflau sensuri profunde, sensurile religioase ale lumii.

Critica a subliniat – deşi nu a înţeles prea bine – fascinaţia şi dragostea poetului pentru Ghilgameş şi epopeile vechi, însă Nichita era destul de familiar şi cu literatura română veche, cu marii Ierarhi scriitori ai neamului sau cu cronicarii care erau perfect integraţi în aceeaşi gândire ortodoxă, căci clirosul şi laosul (clerul şi poporul) aveau o gândire unitară în acele vremuri.

Convingerea noastră este că Nichita, dacă ar fi trăit alte vremuri şi s-ar fi putut exprima liber, ne-ar fi spus mult mai multe, despre tainele poeziei sale, şi că de multe ori se exprima în parabole poetice, pentru că nu putea fi absolut sincer, cu cei care l-ar fi putut imediat cataloga de mistic, absurd, nostalgic al vremurilor apuse, şi cu încă multe alte etichete, care l-ar fi scos din circuitul publicistic şi literar al vremii. Ori Nichita avea nevoie ca de aer să comunice, nu să scrie literatură de sertar. El iubea oamenii şi dorea să vorbească cu ei, sperând că vor înţelege câte ceva din subtext.

Când spunea că vede cuvinte nu folosea doar o metaforă, ci vroia să expună adevărul profund, o realitate a sufletului său, aceea că vedea dincolo de cuvinte, că aceste cuvinte nu sunt numai echivalentul sensului lor contemporan, înţelesului lor modern, ci că ele au adâncimea repercutării în aceste sensuri a biografiilor umane şi a istoriei naţionale, care le-au asumat. Vorbim aici tocmai despre ceea ce Ortodoxia vorbeşte tot timpul: despre tradiţie, istorie, profunzime spirituală, înţelepciune abisală.

În poemul acesta, dar şi în general în opera nichitiană, abisurile tradiţiei, ale istoriei şi existenţei umane vin să invadeze cotidianul, contemporaneitatea care se vrea insulară, debranşată de la origini, după propria ideologie inventată şi instituită de ea însăşi. Aşa se face că într-o banală poveste de dragoste din vremurile moderne, cuvintele sunt văzute ca având forţa cosmogonică originară. Suntem în secolul XX, parcă vrea să spună Nichita, dar cuvintele au puterea pe care au avut-o la începuturile lumii, când au născut lumea, când Cuvântul lui Dumnezeu a creat lumea numai prin cuvântul poruncii Sale.

În epoca laserului şi a descoperirilor tehnologice, când oamenii nu mai au timp de prostii şi de fantezii mitologice, când doi tineri îşi spun banale cuvinte de dragoste, fără să-şi mai facă iluzia că ele au forţa interioară a harului dumnezeiesc care este însăşi iubirea lor (dacă ea există cu adevărat şi nu este doar dorinţă sexuală şi nevoie fiziologică), dincolo de ceea ce cred sau ştiu sau conştientizează oamenii, Nichita ne informează că aceste cuvinte pe care le folosim, au virtuţi primordiale. Că frumuseţea şi sensibilitatea duhovnicească dintâi a lucrurilor, cu care au fost înzestrate de Dumnezeu, chiar dacă a pălit, nu s-a stins. Că realitatea aceea primară transcende veacurile decadante, că ea există în univers dar este acoperită pentru minţile întunecate, care nu văd legătura dintre începuturile, parcursul şi sfârşitul lumii.

Şi cu cât iubirea e mai mare, cu atât cuvintele au o forţă duhovnicească mai mare: şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei, de la-nceput. Iar prin aceasta se afirmă că lumea este născută din iubire, din iubire dumnezeiască.

Psa. Drd. Gianina Picioruş