Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [13]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

(2, 14) „Și vino”, zice, „porumbița mea, în pavăza pietrei [tegimento petrae], lângă întăritură/ parapet/ zid de apărare [juxta praemunitionem]”! Adică vino lângă Evanghelie! Meterezele/ zidurile credinței tale sunt faptele lui Hristos [propugnacula fidei tuae gesta sunt Christi].

Întăririle zidului tău sunt cuvintele Domnului [muri tui subsidia, verba sunt Domini]. Patima trupului Domnului este puterea ta [passio Dominici corporis, tua virtus est].

„Arată-mi mie fața ta și fă să aud [insinua] glasul tău. Pentru că glasul tău este dulce [suavis], iar fața ta frumoasă [decora]”. […]

Așadar, Își arată fața Sa, arătând pecetea crucii [signaculum crucis], și face auzit glasul Său, asumând autoritatea propovăduirii [auctoritatem praedicationis].

Căci în pavăza trupului lui Hristos, prin care [omul] a fost mântuit de păcat, s-a făcut întărirea/ zidul harului dohovnicesc [munimentum gratiae spiritalis][1]. […]

Ridică-te, zice, vino, apropiata mea! Adică: ridică-te din plăcerile lumii, ridică-te de la cele pământești și vino la Mine, [cea] care până acum lucrezi și ești îngreunată, care ești îngrijorată/ tulburată [de] cele ce sunt ale lumii. Vino peste lume [supra mundum], vino la Mine, pentru că Eu am biruit lumea [Ego vici mundum] [In. 16, 33].

Vino lângă Mine, [cea care ești] acum frumoasă [pulchra] cu frumusețea vieții veșnice [aeternae vitae decore], [care ești] acum porumbiță, adică blândă și delicată [mitis atque mansueta], [care ești] acum toată plină de harul duhovnicesc. […]

Ridică-te, vino, apropiata mea, nu te teme de plase/ curse, acum a trecut iarna.

A venit Paștiul [Pascha], a venit iertarea, a venit lăsarea păcatelor, a încetat ispita, ploaia/ aversa a trecut, furtuna s-a risipit și zguduirea/ agitația.

Înainte de venirea lui Hristos era iarnă, după venirea lui Hristos sunt flori, de aceea zice: Flori s-au văzut pe pământ. Unde înainte [erau] spini, acolo acum [sunt] flori.

A venit vremea plivirii, zice. Unde [era] înainte pustiu, acolo este [acum] recoltă.

Glasul turturelei s-a auzit în pământul nostru. […] Unde mai înainte [era] nerușinarea, acolo [este acum] fecioria. […]

Și deși era plină de liniște și tainele au crescut, totuși zice din nou: ridică-te netulburată [secura] în pavăza pietrei! Adică: păzește apărarea patimii Mele [praesidio passionis Meae] și întăritura/ zidul credinței [fidei munimento]! Căci au supt miere din piatră și ulei din piatră tare [firma petra] [Deut. 32, 13].

Cu acest acoperământ [integimento] [sunt] îmbrăcate sufletele celor cuvioși, acum nu [mai] sunt goale, și acesta le este lor zid/ întăritură/ parapet. Și de aceea și acestui suflet îi zice: Și vino, tu, porumbița Mea, în pavăza/ acoperământul [tegimento] pietrei, lângă zid/ întăritură/ parapet. Arată-mi Mie fața ta și fă-Mi auzit glasul tău.

Îl îndeamnă la încredere/ îndrăzneală [confidentiam], ca să nu facă de rușine [erubescat] Crucea lui Hristos, nici pecetea Lui.

Îl îndeamnă la mărturisire, dorește să înlăture toate plasele/ capcanele, pentru ca să respire mireasma bunei credințe [bonus fidei odor spiret], pentru ca ziua să  îl lumineze, pentru ca să nu îl rănească umbra nopții vrăjmașe.

De aceea, cel ce este lângă Hristos zice: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat” (Rom. 13, 12).

Și este umbra celor lumești cea care a trecut, și [S-a apropiat] Hristos, Ziua celor cerești, care luminează Sfinților Săi[2].


[1] PL 15, col. 1982.

[2] PL 15, col. 1983.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [12]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

(2, 11-12) „Iată”, zice, „iarna a trecut, ploaia s-a dus, a plecat de la sine, florile s-au văzut pe pământ, a venit vremea plivirii”. [Căci] înaintea venirii lui Hristos era iarnă. A venit Hristos, s-a făcut vară. […] De aceea nu scapă [cei] cărora le este fuga iarna [cf. Mt. 24, 20], pentru că nu urmează patima Domnului, nu ridică crucea Sa și nu Îl urmează pe Hristos. […]

Bune flori Apostolii, care au vărsat mireasma multelor lor scrieri și lucrări! […]

„Glasul turturelei s-a auzit” (2, 12), pentru că s-a aflat ei cuib. Căci Biserica este casa curăției/ fecioriei [Ecclesia enim domus est castitatis].

„Smochinul” – căruia i se poruncise să se usuce pentru nerodire – „a început acum să facă roade” (2, 13). Via mutată din Egipt acum nu [este] distrusă între zidurile părăsite, stricată de fiare. Nici [nu este înăbușită] de spinii/ mărăcinii cei grozavi, ci [este] înmiresmată de flori.

„Ridică-te”, zice, „vino, apropiata mea, frumoasa mea, porumbița mea, desăvârșita mea [perfecta mea]” (2, 13). Apropiată, desigur, de dorința credinței [fidei desiderio], frumoasă prin frumusețea virtuții, porumbiță prin harul duhovnicesc. „Căci penele/ aripile porumbiței [sunt] argintate [Pennae enim columbae deargentatae]” (Ps. 67, 14): [aripile argintate] semnifică acea veșnică putere, și zborul porumbiței a mărturisit prezența Duhului Sfânt.

Așadar, o cheamă pe ea la Sine Hristos ca să vină, pentru că acum venea înzestrată cu răsplătirile duhovnicești [spiritualibus pretiis dotata]. Pentru că iată, zice, iarna a trecut, ploaia s-a dus, a plecat de la sine, florile s-au văzut pe pământ. Vedeți în ce mod este invitată/ chemată Sfânta Biserică [sancta Ecclesia]! Zicând iarna a plecat de la sine, nu se teme de iarna goală, de iarna vremii, ci a slăbiciunii/ bolii [duhovnicești], care despoaie [dispoliat] câmpul roditor al sufletului de orice floare. […]

Și de aceea zice Domnul: „Vedeți să nu fie fuga voastră iarna sau sâmbăta” (Mt. 24, 20). Căci bine [este] ca ziua Judecății sau a morții să vină atunci când înflorește firea blândă a sufletului, când taina cerească strălucește cu lumină dulce [serena luce], când inima noastră arde în noi [de dorul lui Hristos] (cf. Lc. 24, 32). […]

Dar înflorește sufletul când cu adevărat se vede Floarea pe pământ. Cine [altcineva] este această Floare a mirosului celui bun, decât Acela care a zis: Eu [sunt] floarea câmpului și crinul văii/ vâlcelei[1]?

Despre Care și în Isaias s-a scris: „Va ieși tulpină/ toiag din rădăcina lui Iesse, și tulpină din rădăcină se va înălța și Floare din tulpină va ieși [Exiet virga[2] de radice Jesse, et virga ex radice ascendet, et flos ex virga exiet]” (Is. 11, 1).

Desigur, rădăcina este neamul iudeilor [familia Judaeorum], tulpina [este] Maria, [iar] Floarea [este] Hristos al Mariei [Flos Mariae Christus][3].

Care, când pentru noi strălucește pe pământ și în câmpul sufletului aduce mireasmă [redolet] sau în Biserica Sa înflorește [vernat], nu mai putem să ne temem nici de frig, nici să ne înfricoșăm de ploaie, ci [putem] să așteptăm ziua Judecății. […]

Smochinul a adus smochinele sale verzi/ crude [ficus protulit grossos suos].

Sinagoga pregătită este comparată cu acest pom, căci precum acest pom, când îi zboară multe frunze [foliis redundans fluentibus] […], astfel cu adevărat în Sinagogă – când conducătorii ei, neroditori ai lucrărilor [operibus infecundi], se laudă cu cuvintele ca frunzele care curg [velut foliis redundantibus] –, biruiește umbra goală a legii. […]

Așadar, acele prefigurări deșarte, timpurii ale roadelor [priora illa cassa fructuum] apar în locul florilor: astfel, apărând spre oarecare folos prematur, [cele] care nu cunosc rânduiala firii nu pot să să păzească dreptatea firii [beneficium naturae][4].


[1] PL 15, col. 1980.

[2] Virga se poate traduce cu: mlădiță, lăstar, tulpină, ramură, odraslă, mugure, nuia, vargă, toiag, sceptru. Și toate acestea se potrivesc foarte bine pentru Hristos. De aceea, e foarte greu de ales numai un singur sens.

[3] În comentariul său la Sfântul Isaias, Sfântul Ieronim ne oferă aceeași interpretare: „prin toiagul din rădăcina lui Iesse înțelegem pe Fecioara Maria, care n-a avut sieși nicio ramură altoită, despre care și mai sus citim: «Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu» (Is. 7, 14). Iar Floare [înțelegem a fi] Domnul Mântuitorul, care zice în Cântarea Cântărilor: «Eu, Floarea câmpului și Crinul văii» (Cânt. Cânt. 2, 1)”, cf. PL. 24, col. 147. A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/09/sfantul-ieronim-marturisitorul-comentarii-la-isaia-prorocul-fragmente-19/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/14/sfantul-ieronim-marturisitorul-comentarii-la-isaia-prorocul-fragmente-20/.

Această interpretare o regăsim în mai multe cântări ortodoxe. Spre exemplu, în Canonul de rugăciune la praznicul Nașterii Maicii Domnului, Preacurata Fecioară este numită: „Toiag curat din rădăcina lui Iesei, care ai răsărit Floare pe Hristos”, cf.
https://doxologia.ro/canon-cantari/canon-de-rugaciune-la-praznicul-nasterii-maicii-domnului-2.

[4] PL 15, col. 1981.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [11]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

(2, 10) „Ridică-te”, zice, „vino, apropiata mea, frumoasa mea, porumbița mea [proxima mea, formosa mea, columba mea]”. Și tu, […] dacă, așadar, ai în tine zidirea lui Dumnezeu [aedificationem Dei] și către Răsărit stau deschise întotdeauna ferestrele tale, vine Cuvântul, stă după peretele/ zidul tău (2, 9), „căci ochii Domnului [sunt] peste cei Drepți” (Ps. 33, 16), privește prin ferestrele tale [prospicit per fenestrat suas].

Ce sunt aceste ferestre? Citim [despre] ferestrele despre care zice Ieremias: „a intrat moartea prin ferestre” (Ier. 9, 21), prin care a intrat avariția [avaritia], a intrat pofta [libido]. Ochiul tău este fereastră. Dacă ai privit femeia poftind-o, a intrat moartea prin ochiul tău. Dacă ai privit avutul văduvei sau bogățiile celui mai mic și ai stârnit lăcomia ta, [atunci] „a intrat moartea prin ferestre”.

Așadar, precum prin acestea intră moartea, [tot la fel] intră și viața. […] Prin aceste ferestre privește Hristos, ca să o cheme pe mireasă.

Distingând peste plase [Eminens super retia]. Distingând bine, pentru că este singurul pe care nu Îl înfășoară plasele păcatelor. Toți era în plase/ curse, ba mai mult, până acum suntem în plase, pentru că nimeni [nu este] fără păcat decât numai Iisus, pe care, necunoscând păcatul, Tatăl L-a făcut păcat pentru noi[1]. […]

„Ridică-te, vino, apropiata mea”: adică, scoală-te din morți, ridică-te din lanțurile cu care erai legată împrejur. Ridică-te, pentru că Eu am înviat pentru tine [Ego resurrexi tibi]! Sfărâmă legăturile nedreptății, pentru că Eu deja le-am sfărâmat pentru tine! Vino, pentru că deja plasele au fost rupte! […]

Ședea în casă [intra domum] Mireasa credincioasă Domnului, întru peretele/ zidul legii  și al Profeților [intra parietem legi et Prophetarum], construit prin zidirea pietrelor duhovnicești, care îngrădea și înconjura casa împărătească, plină de har și de veselie [domum regiam, plenam jucunditatis et laetitiae].

Se mira de comorile împărătești și privea cu îngrijorare, dorind a primi înțelepciunea care să-i arate aceste bogății. În taină era, dar căuta înțelegerea tainei Lui. A venit Domnul Iisus venind peste munți. Era văzut târziu că venea pentru noi, dar El Se grăbea. Cu adevărat sărea și sălta, pentru ca să salte peste învățăturile trupești și pietrificate [corporalia et saxosa dogmata] ale evreilor. A stat dincolo de zidul casei care era în Vechiul Testament, privind prin fereastra legii și prin ochiurile [plasei] Profeților [Prophetarum cavernas].

Încă nu erau deschise intrările [vestibula] casei aceleia, încă nu fuseseră descoperite cheile pentru lacătele ușilor înțelepciunii, prin care erau încuiate cu legea cele dinăuntru. Dar de sus, adică din [cerul] duhovnicesc, privind în [acest] loc, a chemat Biserica, ca, ridicându-se prin lege și Profeți pe vârful înalt al Evangheliei, să calce plasele și nodurile interpretării iudaice [retia judaicae interpretationis et nodos] cu pasul neînfricoșat/ netulburat [intrepido vestigio][2].

Și de aceea o numește apropiată, ca să se lipească de Hristos [ut adhaereat Christo], să nu caute cele lumești. De aceea [o numește] frumoasă, ca să ducă/ să poarte picioarele cele frumoase ale celor care binevestesc [evangelizantium]. De aceea [o numește] porumbiță, ca să caute spre cele duhovnicești, să părăsească cele pământești[3].


[1] PL 15, col. 1978.

[2] PL 15, col. 1979.

[3] Idem, col. 1979-1980.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [10]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

Am zis despre Hristos și Biserică, să zicem și despre suflet și Cuvânt. Sufletul celui Drept este mireasa Cuvântului [sponsa Verbi]. […]

Nu-i așa că, atunci când cugetăm ceva despre Scripturi și nu putem să aflăm interpretarea lui[1], în timp ce ne întrebăm, în timp ce căutăm, deodată, se vede [videtur] urcând nouă/ la noi, ca peste munți, anume, învățăturile/ dogmele cele mai înalte [altissima dogmata]?

Apoi, ca peste dealuri apărând nouă, [înțelegerea ne] luminează mintea [illuminat mentem], ca să reverse în simțuri ceea ce se vedea a putea descoperi cu greutate. Așadar, ca de nicăieri [quasi ex absente] face prezent pe Cuvântul în inimile noastre[2]. […]

Sare deci în inima fiecăruia și adesea [face aceasta], saltă și iese și Se întoarce. Dacă Îl urmezi, dacă Îl cauți, dacă ție [ți-e dor a fi] în discuție iubitoare [grata disputatione] cu Cuvântul învățaților credincioși, [atunci] te rogi să învie [în tine].

Precum aceea care L-a căutat și L-a găsit, care a zis: „Fratele meu a trecut [frater meus transivit], sufletul meu a ieșit în cuvântul lui [anima mea exivit in verbo ejus]” (Cânt. Cânt. 5, 6). Așadar, chiar dacă sare peste munți, urmează-L.

Căci se află în munți și pe dealuri vânătorii Domnului [venatores Domini], care îi află pe cei ce se vânează spre viață [capiuntur ad vitam]. Căci astfel a zis Dumnezeu prin Ieremias: „Iată, trimit mulți pescari și mulți vânători [multos piscatores et multos venatores] și îi vor vâna pe cei [care se află] peste tot muntele și peste tot dealul [super omnem montem et super omnem collem]” (Ier. 16, 16).

Așadar, acolo poporul lui Dumnezeu este căutat și aflat: în învățătura, harul [și] asceza lui Petros și a lui Pavlos [in Petri et in Pauli doctrina, gratia, disciplina]. Ca să nu fie în viroagă[3] [in convalle], unde [este] plânsul [ubi fletus], ci în munții din care luminează Hristos […]: „Luminând Tu minunat din munții veșnici” (Ps. 75, 5).

Așadar, noi, care nu putem a fi munți, să stăm în munți sau pe dealuri, pentru ca, atunci când îi va trimite Domnul pe pescarii și vânătorii Săi ca să-i vâneze pe cei care sunt peste toți munții sau peste toate dealurile – adică învățați în lege și în Profeți, și în cunoașterea Noului și a Vechiului Testament având toată experiența/ exersarea [Novi et Veteris Testamenti cognitione omnem habentes conversationem] – să ne găsească pe noi pregătiți. […]

Așadar, sare peste Biserică, [peste] cea care este casa pâinii [Bethel/ Vetil], Cel care întărește inima credincioșilor[4]; de aceea și mireasa despre El zice:

(Vers. 2, 9) „Verișorul meu este asemenea gazelei sau puiului cerbilor, peste munții Vetil”. Căci sare peste Biserică, care este casa lui Dumnezeu, Cel care întărește inima credincioșilor. În mod vrednic [se spune] precum gazela/ capra sălbatică [capreola], pentru că capra [sălbatică] paște în înălțimi [capra in altis pascitur][5]. […]

În mod vrednic [se spune] precum puiul cerbilor: pui ca fiu, Căruia I-a crescut înlăuntru puterea firii părintești [cui paternae inoleverit vis naturae]. […] Să privim la acest pui de cerb care sare, ca să nu [mai] putem a ne teme de șarpe.

„Iată, el însuși stă după peretele/ zidul nostru [ipse stat post parietem nostrum], căutând prin ferestre, privind-mai-înainte prin plase/ curse [prospiciens per retia]”. Căci vine și este întâiul după zid[6], pentru ca să piardă vrăjmășia dintre suflet și trup, întrucât a stricat zidul care se vedea făcând împiedicare împăcării.

Apoi privește-mai-înainte prin ferestre [prospicit per fenestras]. Ce să fie ferestrele, auzi-l pe Profet zicând: „Ferestre deschise sunt din cer [Fenestrae apertae sunt e coelo]” (Is. 24, 18).

Și astfel Profetul arată [pe cele] prin care Domnul a privit [respexit] neamul omenesc [genus humanum], mai înainte ca El Însuși să coboare pe pământ. […]

Așadar, dacă oarecare suflet mai râvnitor [studiosius] Îl caută pe El, de departe aude glasul Lui. […]

Îl vede pe El sărind spre a veni la sine, adică grăbindu-Se și alergând și săltând peste acelea care nu pot să prindă puterea Sa în inima bolnavă [infirmo corde]; apoi, privind-mai-înainte prin tainele/ enigmele Profeților [per aenigmata Prophetarum], citindu-le pe ele și ținând cuvintele lor, vede deci privind-mai-înainte, dar ca prin ferestre, nu ca [la ceva ce este] deja de față. […]

„Iată, el însuși stă după peretele/ zidul nostru, căutând prin ferestre, privind-mai-înainte prin plase/ curse”. Căci Biserica sau inima [anima][7] celui Drept – [care] Îl văzuse sărind ca puiul de cerb peste munți și uitându-Se deodată Cel dintâi după peretele casei Sale, privind-mai-înainte prin ferestre, distingând prin plase [eminentem per retia] –, sare [exsultat] și se bucură pentru că ea însăși este iubită de Mire [ipsa amatur a Sponso][8].


[1] A acelui lucru pe care căutăm să-l înțelegem.

[2] PL 15, col. 1975-1976.

[3] În râpa Iadului.

[4] Cf. Ps. 103, 15: „și pâinea întărește inima omului”.

[5] PL 15, col. 1976.

[6] Dincolo de zid.

[7] Am tradus prin inima și nu sufletul, pentru ca să fie la feminin, fiind vorba de mireasa Mirelui.

[8] PL 15, col. 1977.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [9]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

„M-am jurat/ m-am rugat vouă, fiice ale Ierusalimului, în puterile și tăriile câmpului, dacă veți deștepta și redeștepta iubirea, până când va vrea”.

[Este] câmpul acela pe care l-a binecuvântat Domnul, nu pământul acesta sau sălbăticia pădurilor sau tumultul șuvoaielor [confragosus torrentibus] […], ci acel câmp despre care Domnul a zis: „Și frumusețea câmpului cu Mine este” (Ps. 49, 11)[1].

În acest câmp se află strugurele acela, care, presat, a vărsat sânge. În acest câmp este smochinul acela sub care se vor odihni Sfinții, renăscuți [recreati] prin dulceața harului duhovnicesc. În acest câmp este acel măslin roditor, răspândind mirul/ mireasma [unguentum] Domnului păcii. […]

Așadar, pentru că înțelepciunea și reputația cinstită [honesta claritas] astfel sunt desăvârșite, dacă au iubire (căci deplinătatea legii este iubirea [plenitudo enim legis (Rom. 13, 10) est charitas]), [de aceea] vrea a deștepta și a redeștepta iubirea: a o deștepta în Vechiul Testament, a o redeștepta în Noul [Testament].

Dumnezeu este Iubire [charitas Deus est], [după] cum citim, Hristos este Iubire [charitas Christus est] (I In. 4, 8). Este deșteptat/ Se ridică/ înviază [suscitatur] „precum leul și puiul leului, ca să se ridice din vlăstarul Iudei [tanquam leo, et catulus leonis; ut Judae ascendat ex germine]” (Fac. 49, 9).

Este redeșteptat/ trezit [resuscitatur] ca [și când ar fi fost] dormind, ca întins/ culcat [ut dormiens, ut recumbens]. Căci nu prin [putere] omenească, ci prin stăpânirea Sa și a Tatălui a fost deșteptat din morți [sed Sua et Patris majestate suscitatus est a mortuis]. De aceea a zis Scriptura: „Cine Îl va deștepta pe El?” (Fac. 49, 9). […]

Așadar, Hristos doarme în cei nepăsători [negligentibus], [dar] este deșteptat/ înviază în Sfinți [suscitatur in Sanctis][2]. […]

Aude Biserica sunetul glasului Său și zice:

„Glasul verișorului meu [vox consobrini mei], iată, acesta vine sărind peste munți, săltând peste dealuri [ecce his advenit saliens super montes, transiliens super colles]” (2, 8).

Acum, ca și cum  L-ar fi auzit pe Mire venind [și] vorbind împreună cu alții care veneau [cu El], [astfel] zice Mireasa: „glasul verișorului meu”. În timp ce grăiește cu fiicele Ierusalimului și le roagă să-L deștepte și să-L redeștepte pe Mire[3]. […]

Eu [Mireasa] am zis: Vino!, [iar] El sare și saltă, eu Îl rog pe El să vină cu har, Acela lucrează sporirea harurilor [augmenta gratiarum]. Și, pe când vine, aduce cu Sine creșterea harului [incrementa gratiae] și venind sporește [et veniendo acquirit], pentru că dorește El Însuși, de asemenea, să placă iubitei Sale.

Sare peste înălțimi [salit super excelsa] ca să urce la Mireasă [ut ascendit ad sponsam]. Căci patul/ cămara Miresei este scaunul de judecată al lui Hristos [sponsae enim thalamus tribunal est Christi]. Sare peste Adam [salit super Adam], saltă peste sinagogă [transilit super synagogam]. Sare peste neamuri, saltă peste iudei.

Să-L vedem sărind: sare din cer în Fecioară, din pântece/ uter [de utero] în iesle, din Iordan pe Cruce, de pe Cruce în groapă, din mormânt în cer. Davide, arată-mi-L mie sărind, arată-mi-L alergând, căci tu ai zis: „Se va bucura/ va sări [exsultavit] ca un uriaș alergând calea, de la înălțimea cerului ieșirea Lui și alergarea Lui până la înălțimea lui, nici [nu] este cine să se ascundă de căldura Lui [se abscondat a calore Ejus]” (Ps. 18, 6-7).

Și acum sare și acum aleargă, din inima Tatălui peste Sfinții Săi [de corde Patris super Sanctos Suos], de la Răsărit peste Apus, de la Miazănoapte/ Nord peste Miazăzi/ Sud. Acela este Care Se înalță peste Apus [Occasum], Acesta peste cerurile cerurilor spre Răsărit, Acesta Se înalță peste munți, Acesta peste dealuri. […]

„Sărind peste munți”: căci Dumnezeu este Dumnezeul munților, nu al văilor [Deus enim Deus montium este, non vallium]: așadar acolo sare, peste munți sare. Dacă ești munte, sare peste tine, sare peste Isaias, sare peste Ieremias, sare peste Petros, Ioannis, Iacovos. „Munți în jurul Lui” (Ps. 124, 2). Dacă nu poți fi munte și nu izbutești/ nu biruiești, fii chiar și deal [măcar], ca peste tine să Se înalțe Hristos [ut super te Christus ascendat]! Și astfel [El] saltă, ca să te păzească Lui trecând[4].


[1] PL 15, col. 1973-1974.

[2] PL 15, col. 1974.

[3] Ibidem.

[4] PL 15, col. 1975.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [8]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

„Duceți-mă în casa vinului”. De la îndestulările pregătite, caută să meargă mai departe către un alt locaș, întru care să ia harul tainelor și dulceața bucuriei [mysteriorum gratiam et laetitiae capiat suavitatem]. Și de aici urmând mai departe adevărata călătorie, zice: „rânduiți/ puneți în mine iubire”. Bun lăcaș, [acolo] unde este plinirea iubirii [plenitudo charitatis]. […]

„Întăriți-mă”, zice, „în miruri, îngrădiți-mă/ împrejmuiți-mă în [cu] meri”. Ai alte lăcașuri [mansiones], spre care Biserica înaintează cu bucurie [cum delectatione succedit]. Aceste lăcașuri sunt ale lui Hristos și ale mormântului [sunt Christi et sepulturae], în care rănită este Biserica, dar cu rana iubirii [vulnere charitatis]. Căci rană este ceea ce Hristos a primit, dar mir [unguentum] este ceea ce a vărsat.

Măr [pomum] este ceea ce a atârnat [pe lemnul Crucii], pe acest Măr L-a gustat Biserica [gustavit Ecclesia] și a zis: „Și rodul Lui dulce [este] în gâtlejurile mele”. Și ca să știi că Măr este Domnul [pomum est Dominus], ai citit mai sus: „precum mărul în[tre] copacii pădurii, astfel [este] verișorul meu”.

Și noi mărturisim rana, când vestim pe Hristos răstignit, dar suntem bună mireasmă lui Dumnezeu, deoarece Crucea lui Hristos [este] sminteală pentru iudei, nebunie pentru greci, dar pentru noi este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Cu această rană este rănită Biserica, când vestește moartea Mântuitorului său, dar această rană este a iubirii. De fapt, cine nu crede, neagă, [dar] cine iubește, mărturisește. Maniheul neagă, creștinul mărturisește, și de aceea s-a scris: „Mai de folos sunt rănile prietenului decât săruturile binevoitoare ale vrăjmașului” (Par. 27, 6). Deci frumos zice Biserica: „Pentru că eu sunt rănită de iubire”.

Să ne dezbrăcăm mădularele noastre [în fața] rănii celei bune [bono vulneri], să ne dezbrăcăm [în fața] Săgeții alese, [căci] Săgeata aceasta este Hristos care zice: „m-a pus pe Mine precum săgeata aleasă [Posuit Me sicut sagittam electam]” (Is. 49, 2)[1]. […]

„Stânga Lui este sub capul meu și dreapta Lui mă va cuprinde”. Și aceste lăcașuri sunt pe calea împărătească a Bisericii care înaintează. „Căci multe sunt lăcașurile la Tatăl Meu” (In. 14, 2). Mărturisește Domnul Iisus: „Și iată vin și vă chem pe voi” (ibidem). Bun lăcaș al înțelepciunii și bun lăcaș, fie în stânga Lui, fie în dreapta, pentru că este calea împărătească.

Și de aceea vestitorii înțelepți zic: „Pe calea împărătească vom merge, nu ne vom abate în dreapta, nici în stânga, până când nu vom trece/ traversa hotarele tale” (Num. 22, 17).

Aceasta au zis vestitorii trimiși de Moisis la împăratul Edom, adică cel pământesc, pentru că toate cele pământești, fie în dreapta, fie în stânga, rele sunt.

Rău lăcaș [este] nebunia, rău lăcaș [este] nestăpânirea. Și de aceea evreul traversează/ trece de aceste lăcașuri, nu se abate către ele, ci trece [mai departe], ca să ajungă la stânga și la dreapta înțelepciunii, și în acestea rămâne, unde [sunt] bogățiile simplității [divitiae simplicitatis], unde [este] slava, unde este lungimea vieții. „Căci lungimea vieții [este] în dreapta Lui”, cum zice Salomon (Par. 3, 16): „iar în stânga Lui bogății și slavă” (ibidem). În dreapta este viață, în stânga odihnă[2]. […]

„Stânga Lui este sub capul meu și dreapta Lui mă va cuprinde”. Aceasta grăiește mireasa despre Hristos, sufletul despre Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Hristos este și Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea.

Așadar, fericit sufletul pe care îl cuprinde Înțelepciunea. Mare este mâna Înțelepciunii, mare [este] dreapta [Ei], cuprinde întreg sufletul. Căci întreg este păzit, [acela] care este logodit Cuvântului lui Dumnezeu.

Căci întregimea înțelepciunii [plenitudo sapiantiae] [este] a te teme de Dumnezeu [timere Deum], deci sufletul care se teme de Dumnezeu în întregime se păzește prin paza însăși.

Înțelepciunea trimite stânga Sa sub gâtul lui, iar dreapta întru cuprinderea/ îmbrățișarea lui. Și desigur, oricare dintre brațele Ei este întins spre folos. […] „În dreapta lungimea vieții [este], iar în stânga bogățiile și slava” (Par. 3, 16)[3]. […]


[1] PL 15, col. 1971.

[2] PL 15, col. 1972.

[3] Ibidem.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [7]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

Domnul Iisus a primit acest miros [hunc odorem] al înmiresmatei Sale Biserici [fragrantis Ecclesiae Suae] și a zis: „Iată, apropiata mea, [ești] bună/ frumoasă [Ecce proxima Mea bona]” (Cânt. Cânt. 1, 14). Și Biserica zice către Hristos: „Iată, ești bun, fratele/ prietenul meu, precum mărul în[tre] copacii pădurii [Ecce es bonus, fraternus meus, ecce es bonus, tanquam malum in lignis silvae]” (Cânt. Cânt. 1, 15-16). […]

Iar Hristos, atârnând pe lemn, precum mărul atârnând în pom, revărsa mireasmă bună pentru mântuirea lumii [bonum odorem mundanae fundebat redemptionis], care [mireasmă] a curățit marea împuțiciune a păcatului [peccati gravem detersit fetorem] și a revărsat mirul băuturii care dă viață [et unguentum putus vitalis effudit].

„Precum mărul”, zice, „în[tre] copacii pădurii, astfel [este] verișorul meu în mijlocul fiilor [ita consobrinus meus in medio filiorum]”. De aceea, mai mult decât Profeții și Apostolii [super Prophetas et Apostolos], atingea/ mângâia prin dulceața cuvintelor  [verborum suavitate mulcebat] inimile cele mai adânci[1] ale oamenilor [intima corda hominum]. Dar nu numai mireasmă, ci și cu adevărat hrană dulce este în măr: așadar hrană dulce este Hristos [cibus suavis est Christus].

„În umbra Lui am dorit/ am tânjit și am șezut”; căci primise legea, o urma pe aceasta, alerga pe această cale. Și astfel în lege odihnindu-se, în umbra lui Hristos se odihnea. Umbra cea bună, care ne apără pe noi de soarele nedreptății. Căci cine [are vreo] îndoială că legea lui Dumnezeu este umbra lui Hristos [lex Dei umbra sit Christi]? Ce este legea zilei de sărbătoare [lex diei festi], a lunii noi [neomeniae], a sabatelor [sabbatorum], decât umbra celor viitoare [nisi umbra futurorum]? […]

În această umbră se odihnea credința Părinților, râvna sfântă a Profeților[2]. […]

„În umbra Lui am dorit și am șezut, și rodul Lui dulce în gâtlejurile mele”. Care rod al Lui [este] dulce, decât vestirea patimii Domnului [praedicatio Dominicae passionis]? Căci Însuși zice: „Iată moștenirea Domnului, fiii, răsplata rodului pântecelui [merces filii fructus ventris]” (Ps. 126, 3). Deci ce roadă poate să fie mai dulce în gâtlejurile noastre decât iertarea păcatelor?

„Și roada Lui [este] dulce gâtului meu [gutturi meo]”. Este manna duhovnicească [spirituale manna], adică ploaia înțelepciunii duhovnicești, care se revarsă din cer, celor înțelepți și întrebători/ căutători, și rourează mințile celor cuvioși și le îndulcește gâtlejurile [fauces][3] […].

(Vers. 4-7) „Duceți-mă în casa vinului, rânduiți/ puneți în mine iubire, întăriți-mă în miruri [confirmate me in unguentis], îngrădiți-mă/ împrejmuiți-mă în [cu] meri [stipate me in malis], pentru că eu sunt rănită de iubire [quia vulneratae dilectionis ego sum]. Stânga Lui [este] sub capul meu și dreapta Lui mă va cuprinde. M-am jurat/ m-am rugat vouă [adjuravi vos], fiice ale Ierusalimului, în puterile și tăriile câmpului, dacă veți deștepta și redeștepta iubirea [si suscitaveritis et resuscitaveritis], până când va vrea [usquequo voluerit]”.

În mod vrednic Îl caută pe El, în mod vrednic Îl dorește, pentru că Împăratul nostru bine le-a orânduit pe toate în această alergare și călătorie [in joc cursu atque itinere]. Mai întâi a așezat acest cort, întărindu-l, ca temelie a oricărei credințe. Apoi, dacă ceva este nouă aspru și arid [aspera atque arida] și loc prăpăstios [praerupta mansio], totuși Împăratul o îndepărtează pe cea tulbure [iste turbata discernit], udă pe cea uscată [arida irrigat], face roditoare pe cea pustie [deserta fecundat].

Dacă cineva [este] întru amărăciune [amaritudinis], dacă cineva [este] întru ispită [tentationis], dacă cineva este întru neputință [infirmitatis est], Împăratul/ Conducătorul [Ductor] nostru și pe cele amare le potolește, și pe cele tulburate le ușurează, pe cele tari le nimicește și pe cele neputincioase le întărește[4].


[1] Cu sensul: adâncurile inimilor.

[2] PL 15, col. 1969.

[3] PL 15, col. 1970.

[4] Ibidem.