Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Etichetă: Sfântul Augustin de Hippo Page 1 of 11

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [69]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul VII

8. Aceasta trebuie lămurită prin exemple. Și primul [lucru] de văzut este a se înțelege aceasta că, atunci când se zice născut [genitus], se înțelege ca atunci când se zice fiu [filius]. Căci de aceea [este] fiu, pentru că [este] născut. Și întrucât este fiu, desigur, [a fost] născut.

Deci, când se zice nenăscut [ingenitus], aceasta se înțelege, că nu este fiu. Dar născut și nenăscut se zic în mod potrivit/ corespunzător [vorbirii noastre]. De asemenea, se zice filius [fiu] în latină, dar ca să se zică infilius [ne-fiu], practica vorbirii n-o admite.

Totuși, nimic nu împiedică înțelegerea, dacă se spune ne-fiu [non filius]. Și, de asemenea, în același fel, dacă se zice non născut [non genitus] pentru acela [în locul termenului] care zice nenăscut [ingenitus], nimic altceva nu spune.

Căci astfel și vecin, și prieten [et vicinus et amicus] se numesc [termeni] de relație, totuși nu poate nevecin [invicinus] a denumi în același fel în care se spune inamic/ dușman [inimicus].

De aceea, cineva nu trebuie să considere în lucruri ceea ce practica vorbirii noastre fie permite, fie nu permite a zice, ci înțelesul lucrurilor înseși care se arată.

Așadar, acum nu zicem ingenitum [nenăscut], deși se poate zice în latină. Ci în locul său zicem non genitum [non născut], care înseamnă tot așa. Căci oare zicem altceva decât non filium [non fiu]?

Mai mult, această particulă negativă nu provoacă aceasta, ca ceea ce fără ea se cheamă cu privire la relație, [dacă este] antepusă, despre aceeași să se zică în mod substanțial [cu privire la fire/ esență][1]. Ci aceasta numai neagă ceea ce, fără ea, era afirmat, ca în celelalte categorii.

Ca atunci când zicem: „Este om”, arătăm firea. Deci cine zice: „Nu este om”, nu afirmă altă natură a categoriei, ci îl neagă tot pe același.

Deci, precum după fire [secundum substantiam] afirm [atunci când zic:] „Este om”, astfel neg după fire când zic: „Nu este om”.

Și când [ceva] este căutat ce să fie, și afirm: „Este patruped”, adică: cu patru picioare, afirm după cantitate [secundum quantitatem]. Cine zice: „Nu este patruped”, neagă după cantitate.

[Dacă spun:] „Este blând”, afirm după calitate. „Nu este blând”: neg după calitate.

„Este apropiat”: afirm după relație. „Nu este apropiat”: neg după relație.

După loc afirm atunci când zic: „Zace/ stă jos/ stă întins [jacet]. După loc neg atunci când zic: „Nu stă întins”.

După obicei afirm când zic: „Este înarmat”. După obicei neg când zic: „Nu este înarmat”. De asemenea, la fel înseamnă dacă zic: „Este neînarmat”.

După timp afirm când zic: „Este de ieri”. După timp neg când zic: „Nu este de ieri”.

Și când zic: „Este la Roma”, după loc afirm. Și după loc neg când zic: „Nu este la Roma”.

După aceea care se face afirm când zic: „Lovește”. Dacă însă zic: „Nu lovește”, după aceea care se face neg, ca să arăt că nu face aceasta.

Și când zic: „Este lovit”, afirm după categoria care se cheamă a pătimi/ a suferi/ a îndura. Și după aceasta neg când zic: „Nu este lovit”.

Și nu este niciun fel de categorie după care vrem a afirma ceva, decât dacă [putem] după aceeași categorie să fim în stare a nega, dacă am dori să antepunem particula negativă.

Care [lucruri], întrucât astfel sunt, dacă am afirma în mod substanțial/ ființial [substantialiter], zicând: „[Este] fiu [filius], [tot] în mod substanțial/ ființial am și nega, zicând: „[Este] non fiu [non filius]. Căci cu adevărat după relație afirm, când zic: „Este fiu”. Căci mă raportez la părinte. [Și] după relație neg, dacă zic: „Nu este fiu”, căci la părinte raportez această negație, vrând să arăt că nu este părintele lui.

Dar dacă a zice fiu înseamnă același lucru cu a zice născut, precum am spus mai înainte, atunci a zice nenăscut înseamnă același lucru cu a zice non fiu.

De asemenea, negăm după relație zicând: „[Este] non fiu”. Și deopotrivă negăm după relație zicând: „[Este] non născut [non genitus].

[Și] iarăși: a fi nenăscut [ingenitus] ce înseamnă, decât a fi non născut [non genitus]?

Așadar, nu este îndepărtat de categoria relației, atunci când se zice nenăscut. Căci precum născut nu se zice [cu privire] la sine însuși, ci că este din născător [sed quod ex genitore sit], tot astfel când se zice nenăscut, nu se zice [cu privire] la sine însuși, ci se arată că nu este din născător.

Totuși, fiecare dintre [cele două] înțelesuri se întoarce în aceeași categorie care se numește a relației. Căci pe când [ceva] este enunțat în virtutea relației, nu indică firea/ ființa.

Astfel, deși născut este diferit de nenăscut, nu indică o fire/ ființă diferită. Căci precum fiul [se raportează] la tată/ părinte, [astfel] și non fiul se raportează la non părinte. Astfel născut la născător și nenăscut la nenăscător este necesar să se raporteze.


[1] Ceea ce vrea să spună Sfântul Augustinus este că negația antepusă nu produce schimbarea ideii de relație pe care o presupune cuvântul fiu sau cuvântul născut. Și dacă spui nenăscut sau ne-fiu se indică tot o relație.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [68]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul VI

7. Însă, dacă socotesc a se opune astfel acestui cuvânt, că într-adevăr, Tatăl este numit [Tată în relație] cu Fiul, iar Fiul [este numit Fiu] [în relație] cu Tatăl, [ereticii argumentează că,] totuși, nenăscut și născut se spun [astfel cu referire] la Ei Înșiși, nu în relație Unul cu Altul. Căci aceasta, a zice nenăscut, nu este ceea ce este a zice Tată. Fiindcă, [chiar] dacă nu L-ar fi născut pe Fiul, [tot] nu ar fi împiedicat nimic [faptul de] a-L numit [pe Tatăl] nenăscut.

Și dacă cineva naște fiu, nu din aceasta însăși este [numit] nenăscut, pentru că oamenii [sunt] născuți din alți oameni, și ei nasc [la rândul lor] pe alții.

Așadar, [ereticii] zic: este numit Tată [în relație] cu Fiul, și Fiu [în relație] cu Tatăl, dar nenăscut [este numit Tatăl] [în relație] cu Sine Însuși [ad Se Ipsum], și născut este numit [Fiul, prin urmare, tot în relație] cu Sine Însuși [, iar nu în relație cu Tatăl].

Și, de aceea, dacă Fiecare este numit [în relație] cu Sine Însuși, este numit după ființă [, conchid ei]. Atunci, [spun ereticii,] a fi nenăscut este diferit de a fi născut [, socotind aceasta după ființă]. Așadar, firea/ ființa [Lor] este diferită.

Dacă spun aceasta, într-adevăr [ei] nu înțeleg că spun ceva despre acest [concept] nenăscut, care trebuie tratat cu mai multă atenție.

Pentru că nu de aceea cineva [este] tată, pentru că [este] nenăscut, nici [de aceea] este nenăscut, pentru că [este] tată, și pentru aceasta nu [în relație] cu altul [ad aliquid], ci [în relație] cu sine [ad se] se consideră a zice nenăscut.

Totuși, cu o uimitoare orbire, nu se întorc [a vedea că] născut nu este cu putință a spune decât [în relație] cu cineva.

De aceea, în mod evident, [cineva este] fiu pentru că [este] născut, și pentru că este fiu, desigur [că este] născut.

Dar precum fiul [este numit fiu în relație] cu tatăl, astfel este numit [și tatăl] născător [în relație] cu [cel] născut [genitor ad genitum refertur]. Și precum [este cineva] tată [în relație] cu fiul [său], astfel [este și] născător [în relație] cu cel născut [sicut pater ad filium, ita genitor ad genitum].

Și de aceea, este altă noțiune [alia notio] [aceea] prin care se înțelege născător, și alta [aceea] prin care [se înțelege] nenăscut[1].

Căci, deși despre Dumnezeu Tatăl se zice și-ntr-un fel și-ntr-altul [, și nenăscut, și născător], totuși acela [, născător,] este spus [în relație] cu [Cel] născut, adică în relație cu Fiul.

Ceea ce nici ei nu neagă. Dar aceasta, că este numit nenăscut, consideră [, în credința lor eretică,] a se spune [în relație] cu Sine Însuși.

Așadar, [ei] zic: Dacă, în privința Tatălui, se spune ceva [în relație] cu Sine Însuși care, în privința Fiului, nu poate a se spune [în relație] cu Sine Însuși, și orice se spune [în relație] cu Sine însuși, se spune [înțelegându-se] după fire/ ființă, iar nenăscut se spune [înțelegându-se] [în relație] cu Sine Însuși, care nu poate a fi spus despre Fiul, așadar nenăscut se spune [înțelegându-se] după ființă. Care, întrucât nu poate a fi spus despre Fiul, [rezultă] că [Fiul] nu este de aceeași ființă [cu Tatăl] [non ejusdem est substantiae].

Cărei viclenii i se răspunde astfel, ca ei înșiși să fie constrânși a zice [a răspunde] după ce este [numit] egal Fiul Tatălui: fie după aceea care se spune [în relație] cu Sine Însuși [ad Se dicitur], fie după aceea care se spune [în relație] cu Tatăl [ad Patrem dicitur].

Într-adevăr, [este numit egal] nu după aceasta care se spune [în relație] cu Tatăl, întrucât, [în relație] cu Tatăl, este numit Fiu [ad Patrem Filius dicitur]. Iar Acela [Celălalt] nu Fiu, ci Tată este. Pentru că nu se numesc Tată și Fiu, [în relație] Unul față de Altul [ad Se], astfel precum [se numesc] prietenii sau vecinii [quomodo amici aut vicini].

[Cineva] se numește prieten, desigur, în relație cu un prieten [al său]. Și dacă se iubesc în mod egal, aceeași prietenie este în fiecare [dintre ei]. Și [cineva] se numește vecin în relație cu vecinul [lui]. Și pentru că în mod egal sunt vecini unul altuia (căci pe cât acesta aceluia, pe atât și acela se învecinează acestuia), [este] aceeași [relație de] vecinătate în fiecare.

Întrucât, cu adevărat, Fiul nu este numit [astfel] în relație cu Fiul [Filius non ad Filium relative dicitur], ci [în relație] cu Tatăl, [așadar] nu după aceasta care se spune [în relație] cu Tatăl este egal Fiul Tatălui. Rămâne ca după accea să fie egal, care se spune [în relație] cu Sine [quod ad Se dicitur].

Căci orice se spune [în relație] cu Sine [ad Se], se spune după ființă secundum substantiam]. Așadar, rămâne [ca Tatăl și Fiul] să fie egali după ființă. Așadar, ființa Fiecăruia este aceeași [cu a Celuilalt].

Cu adevărat, când Tatăl este numit nenăscut, se spune nu ceea ce este, ci ceea ce nu este. Deci, când este negat relativul/ raportarea [cum autem relativum negatur], nu este negat după ființă, pentru că însuși relativul[2] se afirmă [înțelegându-se] nu după ființă [ipsum relativum non secundum substantiam dicitur].


[1] Nenăscut și născător sunt două noțiuni diferite. Dar Tatăl nu este numai nenăscut, ci și născător, însușire pe care o are, în mod evident, numai în relație cu Fiul.

[2] Ceea ce se spune după relație.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [67]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul IV

5. Dar nu se obișnuiește a se numi întâmplare [accidens] decât ceea ce poate a se pierde/ a lipsi printr-o anumită schimbare a acelui lucru căruia i se întâmplă. Căci, deși unele sunt numite întâmplări inseparabile [accidentia inseparabilia][1], care în greacă se numesc ἀχώριστα, precum este culoarea neagră a penei corbului, totuși [e posibil] a o pierde pe ea, desigur, nu atâta timp cât este pană, ci întrucât nu este [nu rămâne] întotdeauna pană.

De aceea, materia însăși este schimbabilă [ipsa materies mutabilis est] și, din aceea că sfârșește a fi acea creatură sau acel penaj și acel trup cu totul se schimbă și se preface în pământ, [se înțelege că] se pierde, desigur, și acea culoare.

Cu toate că și întâmplarea care se numește separabilă [separabile] se pierde nu prin separare [separatione], ci prin schimbare [mutatione]. Precum este culoarea neagră din părul capului omului [capillis hominum nigritudo], [care] se numește întâmplare separabilă [separabile accidens], căci până când perii capului sunt [, cât trăiește omul], pot să albească [possunt albescere].

Dar dacă observăm cu atenție, apare destul de clar că nu [este cu adevărat] o separare/ divizare ca și cum ar pleca ceva de pe cap deoarece [părul] albește, ca și cum culoarea neagră pleacă de aici și se duce undeva și culoarea albă îi ia locul, ci este schimbată și prefăcută acolo acea calitate a culorii.

Așadar, nimic [nu este] întâmplare în Dumnezeu, pentru că nimic [nu este în El] schimbabil sau de pierdut/ perisabil [mutabile aut amissibile].

Dacă alegi să numești și aceasta întâmplare, [pe aceea] care deși nu se pierde, totuși se micșorează sau crește, precum este viața sufletului – căci până când este sufletul, pe atât trăiește, iar întrucât sufletul este veșnic [semper anima est], veșnic trăiește; dar pentru că trăiește mai intens [atunci] când înțelege/ cunoaște [cum sapit] și mai puțin când nu gândește [cum desipit], de asemenea este și aici o oarecare schimbare, nu ca să-i lipsească viața (precum celui prost îi încetează înțelepciunea), ci ca să fie mai diminuată [minus sit] – nu este ceva de felul acesta în Dumnezeu, pentru că [El] rămâne în întregime neschimbabil.

Capitolul V

6. De aceea, nimic în El nu se spune [a fi] după întâmplare, pentru că nimic nu I se întâmplă Lui. Totuși, nu tot ceea ce se spune, se spune [înțelegându-se] după fire/ ființă [secundum substantiam].

Căci în lucrurile create și mutabile/ schimbabile, ceea ce nu se spune după fire, rămâne să se spună după întâmplare. Căci toate li se întâmplă lor, care fie pot fi pierdute, fie micșorate/ împuținate, și [în ceea ce privește] mărimile, și calitățile.

Și ceea ce se spune despre cineva [ține de întâmplare], precum prietenii, relațiile, slujirile, asemănările, egalitățile, și alte lucruri de același fel: și situare și împrejurare, și locuri și timpuri, și fapte și pătimiri.

Însă, cu adevărat, nimic nu se spune [că este] după întâmplare în Dumnezeu, pentru că în El nimic nu este mutabil. Totuși, nu tot ceea ce se spune [despre Dumnezeu], se spune [înțelegându-se] după fire.

Căci, [cu referire la relația] față de Cineva – precum Tatăl față de Fiul și Fiul față de Tatăl –, se spune ceea ce nu este întâmplare: pentru că și Acela pururea [este] Tată, și Acela [Celălalt] pururea [este] Fiu.

Și nu astfel ca și cum Tatăl, din Care este născut Fiul, [ar avea nevoie] să nu înceteze niciodată să fie Tată pentru aceea ca [Fiul] să nu înceteze niciodată să fie Fiu.

Ci pentru aceea că Fiul este născut pururea, [El] nu începe vreodată a fi Fiu [semper natus est Filius, nec coepit unquam esse Filius].

Căci dacă Fiul începuse [coepisset] cândva a fi sau înceta [desineret] cândva a fi, s-ar fi numit [Fiu] după întâmplare [secundum accidens diceretur].

Cu adevărat, dacă [faptul] că este numit Tată, s-ar fi spus [cu referire] la Sine însuși, nu în relație cu Fiul, și [acela] că este numit Fiu s-ar fi spus [cu referire] la Sine însuși, nu în relație cu Tatăl, [atunci] s-ar fi numit după fire și Acela Tatăl, și Celălalt Fiul.

Dar pentru că și Tatăl nu este numit Tată decât pentru aceea că este Lui Fiu, iar Fiul nu este numit [astfel] decât pentru aceea că are Tată, [așadar] acestea nu sunt spuse după fire, căci Fiecare dintre Ei nu sunt numiți prin acestea [cu referire] la Sine însuși, ci Fiecare la Celălalt, în mod reciproc. Dar nici după întâmplare, întrucât și că este numit Tată, și că este numit Fiu, este [un lucru al] Lor veșnic și nemutabil [et quod dicitur Pater, et quod dicitur Filius, aeternum atque incommutabile est Eis].

Din acest motiv, oricât de diferit [diversum] ar fi a fi Tată de a fi Fiu, totuși firea/ ființa [Lor] nu este diferită [non est tamen diversa substantia]. Pentru că acestea nu se spun după fire, ci după relație [secundum relativum]. Deoarece, totuși, relația nu este întâmplare, pentru că nu este mutabilă.


[1] Care rămân astfel atâta timp cât există ființa respectivă.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [66]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul II

3. [El] este, însă, fără îndoială, fire [substantia] sau, dacă se poate aceasta numi mai bine, ființă [essentia], pe care grecii o numesc οὐσίαν. Căci precum de la Cel ce este a înțelege [sapere] s-a numit înțelepciune [sapientia] și de la Cel ce este a ști [scire] s-a numit știință [scientia], [tot] astfel de la Cel ce este a fi [esse] s-a numit ființă [essentia].

Și cine este mai mare decât Cel care a zis robului Său, Moisis: Eu sunt cel ce sunt [Ego sum qui sum] și: Zi fiilor lui Israil: „Cel ce este [Qui est] m-a trimis la voi” (Ieș. 3, 14)?

Însă altele, care se numesc esență sau ființă, țin de cele întâmplătoare/ conjuncturale/ empirice [accidentia], prin care se face o schimbare în ele, fie mare, fie mică. Dar în Dumnezeu nu se poate întâmpla ceva de felul acesta.

Și, de aceea, singură este nemutabila fire sau ființă care este Dumnezeu [sola est incommutabilis substantia vel essentia, qui Deus est], Căruia Îi este propriu, cel mai mult și mai adevărat, originea [cuvântului] însuși a fi, de unde derivă ființa.

Căci ceea ce se schimbă, nu îl păstrează pe însuși a fi, iar ceea ce poate să fie schimbat, chiar dacă nu se schimbă [în mod efectiv][1], poate[2] să nu mai fie ceea ce fusese. Și pentru aceasta, rezultă fără nicio îndoială că numai Acela care nu numai că nu Se schimbă, ci, cu adevărat, cu desăvârșire nu Se poate schimba, se cheamă a fi în cel mai adevărat mod.

Capitolul III

4. Din acest motiv, să începem acum să răspundem împotrivitorilor/ vrăjmașilor credinței noastre, chiar despre acelea care nu se spun precum sunt gândite și nici nu sunt gândite precum sunt.

Între multele [lucruri] cu care arienii obișnuiesc a polemiza împotriva credinței catolice/ universale, sunt văzuți că aduc înainte cel mai mult această născocire vicleană [callidissimum machinamentum], atunci când [ei] zic:

Orice se spune sau se înțelege despre Dumnezeu, nu după întâmplare [accidens], ci după fire [substantia] se spune. De aceea, a fi nenăscut Îi este [propriu] după fire Tatălui, și a fi născut Îi este [propriu] după fire Fiului. Dar este diferit [lucru] a fi nenăscut de a fi născut. Așadar, firea Tatălui este diferită de a Fiului.

Cărora le răspundem: Dacă orice se spune despre Dumnezeu se spune [înțelegându-se] după fire, deci ceea ce s-a zis, Eu și Tatăl una suntem (In. 10, 30), s-a zis [înțelegându-se] după fire. Așadar, una este firea Tatălui și a Fiului.

Sau dacă aceasta nu s-a zis [înțelegându-se] după fire, atunci se spune ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Și de aceea, acum, nu limităm la a înțelege după fire pe nenăscut și născut.

La fel, s-a zis despre Fiul: Nu răpire s-a socotit a fi egal cu Dumnezeu (Filip. 2, 6). Să căutăm [deci a înțelege]: egal după ce? Căci dacă nu după fire se spune egal, [atunci ei] admit că se zice ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Așadar, [ei, fie că vor, fie că nu vor] admit a zice nenăscut și născut [înțelegându-se] nu după fire.

Ceea ce, dacă, în cele din urmă, [ei] nu admit, pentru că vor a spune toate despre Dumnezeu [înțelegându-le] după fire, [atunci înseamnă că] Fiul este egal Tatălui după fire.


[1] Dumnezeu poate, cu harul Său, să păstreze ceva (un lucru sau o ființă) neschimbat. Dar aceasta nu înseamnă că, prin firea sa, acel ceva sau cineva este neschimbabil. Pentru că neschimbabil este numai Dumnezeu.

[2] Există posibilitatea.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [65]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul I

 1. Acum [continui], de aici începând a zice acestea pe care, însă, a le spune [așa] cum sunt cugetate – fie de către un anume om, fie, desigur, de către noi –, nu pot [oamenii] în orice chip[1].

Căci și însăși cugetarea noastră, când gândim despre Sfânta Treime, departe de ea [fiind] Acela despre Care cugetă, se simte neputincioasă [imparem], nu ca să-L înțeleagă pe El precum este [neque ut este Eum capiat], ci după cum este scris – chiar cât de mare era aici[2] Apostolul Pavlos, prin atâtea[3] –, ca [El] să fie văzut „prin oglindă și în simbol/ parabolă [per speculum et in aenigmate]” (I Cor. 13, 12).

Cer și ajutorul, pentru a înțelege și a explica cele pe care le expun, și iertare dacă greșesc în vreun fel, în primul rând de la Domnul Dumnezeul nostru, la Care trebuie să cugetăm întotdeauna și la Care nu putem să cugetăm în mod vrednic, Căruia I se cuvine binecuvântarea, lăudându-L în toată vremea (Ps. 33, 1), și de Care, grăind [noi], nu este vrednică nicio vorbire.

Căci sunt aducere-aminte nu numai a voinței, dar cu adevărat și a neputinței mele. Deci de la aceștia care au să citească aceasta [cartea mea] cer ca să mă ierte unde mă văd a fi vrut să spun mai mult decât am putut, fie că ei înșiși înțeleg mai bine, fie că nu înțeleg din cauza greutății/ neclarității discursului meu [mei eloquii difficultatem], precum eu îi iert pe ei unde nu pot să înțeleagă din cauza încetinelii lor [suam tarditatem].

2. Dar mai ușor ne iertăm reciproc, între noi, dacă vom cunoaște sau, crezând cu neîndoire, vom ține cu tărie cele ce se spun despre firea [dumnezeiască] nemutabilă și nevăzută și cel mai sus/ mai înalt trăind și suficientă sieși, care nu poate fi măsurată prin cunoașterea [empirică a] lucrurilor văzute, schimbabile și muritoare sau sărmane.

Dar când lucrăm înțelegând prin cunoaștere, nu suntem în stare [să pătrundem pe deplin nici] chiar în acestea care sunt lângă simțurile noastre trupești sau [să înțelegem] că noi înșine în interior suntem prin/ dintru om [nos ipsi in interiore homine sumus][4].

Totuși, nu în mod nerușinat se aprinde evlavia celui credincios întru/ spre acelea care sunt deasupra [noastră], dumnezeiești și inefabile [in illa quae supra sunt divina et ineffabilia]. [Căci] nu se umflă pe cât [i-ar da] mândria puterilor sale, ci [se înalță] pe cât îl aprinde harul Creatorului și Mântuitorului Însuși.

Acum, cu ce [fel de] rațiune [quo intellectu] Îl [poate] înțelege omul pe Dumnezeu [Deum capit homo], care nicidecum nu înțelege însăși rațiunea sa [ipsum intellectum suum], [dar] prin care vrea să Îl înțeleagă pe El?

Însă, dacă deja înțelege aceasta, să ia seama cu mare atenție că nimic mai bun ca aceasta [rațiunea] nu este în firea sa, și să vadă dacă vede [în ea] oarecare linii ale formelor [lineamenta formarum], străluciri ale culorilor, măreție cuprinzătoare, distanță a locurilor, întindere a grosimii, anumite schimbări ale locurilor la răstimpuri sau orice de felul acesta.

Desigur, nu găsim nimic [de felul] acestora în ea, adică în rațiunea noastră, decât care nimic mai bun nu găsim în firea noastră, [rațiune] prin care cuprindem înțelepciunea pe [atât pe] cât suntem în stare.

Așadar, ceea ce nu găsim în [ceea ce e] mai bun al nostru, nu trebuie a căuta [să descoperim] în Acela care, de departe [longe], este mai bun decât [ceea ce e] mai bun al nostru.

Astfel să-L înțelegem pe Dumnezeu, dacă putem, pe cât putem: bun fără [ca bunătatea Lui să aibă] calitate [sine qualitate bonum][5], mare fără [ca măreția Lui să aibă] cantitate, Creator fără [a avea] lipsă [de ceva][6], stăpânind fără [a avea nevoie de] loc [unde să stea], susținând toate fără [a avea nevoie să fie] ținut [sine habitu omnia continentem], pretutindeni fără [a avea nevoie de un] loc [anume] [sine loco ubique totum], fără timp, veșnic, fără nicio schimbare a Sa făcându-le pe cele [cu fire] schimbătoare și nimic pătimind.

Cine cugetă astfel pe Dumnezeu, deși nu poate nicidecum, în niciun fel, a afla ce este [Dumnezeu], totuși se ferește în mod evlavios, pe cât poate, să creadă despre El ceva ce nu este.


[1] Oamenii nu pot să-și exprime în cuvinte gândurile, ceea ce gândesc, în orice chip, adică sub orice formă ar vrea. Astfel că, pe lângă greutatea inexprimabilă a înțelegerii celor dumnezeiești din Sfânta Scriptură, există și dificultatea de a exprima în cuvinte cele gândite și înțelese.

[2] În această privință.

[3] Căci și Sfântul Apostol Pavlos a spus că acum nu-L vedem pe Dumnezeu precum este, ci vedem prin oglindă și în simbol, el trecând prin atât de mari experiențe și vederi dumnezeiești.

[4] Nu înțelegem pe deplin cum anume suntem cu toții părtași la aceeași fire umană sau cum este lăuntrul nostru omenesc.

[5] Dumnezeu este bun fără a avea termen de comparație, fără a oscila în calitatea bunătății, deci fără ca să poată fi determinat un anumit grad al bunătății Sale.

[6] Dumnezeu nu a creat toate făpturile și lucrurile Sale din cauză că ducea lipsă de ceva.

Despre minciună [De mendacio]

Aurelius Augustinus, Despre minciună [De mendacio], ediție bilingvă, trad. din lb. lat. de Lucia Wald, studiu introd. și note de Constantin Georgescu, revizie științifică de Mariana Băluță-Skultéty, Ed. Humanitas, București, 2016, 172 p.

*

„minciună înseamnă să nu spui ceva altfel decât știi sau crezi că este”, p. 37.

„le-a fost de folos să fie înșelați, tot așa cum altora le-a dăunat să afle adevărul”, p. 41.

„e limpede că un enunț fals, însoțit de voința de a înșela, e o minciună”, p. 45.

„Așadar, de vreme ce, mințind, se pierde viața veșnică, nu se cade [cuvine] nicicând să se mintă de dragul [salvării] vieții trecătoare a cuiva”, p. 61.

Prof. Lucia Wald a ales să traducă pe pudicitia, p. 62, cu neprihănire, p. 63. Eu îl traduc prin curăție. De aceea, eu l-aș fi schimbat pe neprihănire cu curăție în fraza: „nu există neprihănire trupească decât dacă se sprijină pe neprihănirea sufletească”, p. 65. Căci curăția din suflet e cea care ne ajută să ne păstrăm curăția și în trupul nostru. Pentru că vom lupta în mod ascetic ca să ne păstrăm curăția și în trupul nostru.

Cineva „vrând să fie convingător când minte, face atunci când spune adevărul să fie necredibil”, p. 71. Face adevărul să nu fie demn de crezare.

„cei buni nu trebuie să mintă nicicând”, p. 71.

„oricine va minți pentru a evita acea [pângărire] nu păcătuiește”, p. 83. Se referă la o păcătuire personală.

„mincinosului îi place să mintă și se desfată în mintea lui cu plăcerea de a minți”, p. 89.

Mărturia mincinoasă e tot o minciună, p. 97.

Despre minciuna în timpul predicării, ne spune Sfântul Augustinus, „nimeni, în nici o împrejurare, nu trebuie să recurgă”, p. 107.

„Sfintele Scripturi conțin nu numai poruncile Domnului, ci și date despre viața și conduita morală a celor drepți: pentru ca, dacă nu e limpede cum anume se cuvine însușit ceea ce e prescris, aceasta să se clarifice prin raportare la faptele drepților”, p. 113. Pentru că în Viețile Sfinților noi vedem modul viu, realist, concret, în care s-au împlinit poruncile dumnezeiești.

„Orice minciună e un rău atât de mare și care trebuie evitat cu orice chip de sufletele desăvârșite și spirituale, încât nici măcar celor încă nedesăvârșiți nu trebuie să li se îngăduie perseverarea în ea”, p. 131.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [64]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a.

***

Desigur, în firea Lor în care sunt, Cei trei unul sunt [tria unum sunt], Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, fără nicio mișcare în timp, mai presus de toată creatura, Ea Însăși [Sfânta Treime, fiind] fără niciun interval de timp sau de loc și ca unul și același [Dumnezeu] din veșnicie în veșnicie, ca veșnicia însăși, care nu este fără adevăr și iubire.

Însă în graiurile mele sunt despărțiți Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, nici nu se pot pronunța împreună, iar în literele care se văd [in letteris visibilibus] ocupă [fiecare nume] spațiul locurilor lor în mod separat[1].

Și, ca și cum numesc memoria și rațiunea și voința mea, fiecare nume se referă, într-adevăr la lucruri singulare [res singulas], dar totuși fiecare s-au făcut de către toate trei, căci niciunul dintre acestea trei nume nu există [de sine stătător], astfel încât să nu lucreze împreună și memoria și rațiunea și voința mea[2].

La fel și Treimea a lucrat împreună și glasul Tatălui [la Botez și pe Tabor] și trupul Fiului [în pântecele Fecioarei] și porumbița Duhului Sfânt, cu toate că fiecare dintre acestea [glasul, trupul și porumbița] se leagă de câte o persoană în parte [a Sfintei Treimi].

Prin această asemănare se poate cunoaște oricând Treimea de nedespărțit în Ea Însăși [inseparabilem in Se Ipsa Trinitatem] a fi lucrat prin chipul creaturii văzute în mod separat și totodată a fi lucrarea nedespărțită a Treimii în fiecare dintre aceste lucruri pe care le considerăm că sunt legate în mod personal de arătarea fie a Tatălui, fie a Fiului, fie a Duhului Sfânt.

31. Așadar, dacă sunt întrebat în ce mod s-au făcut fie glasurile, fie formele [părut] sensibile și vederile [species] înainte de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, care au prefigurat-o pe aceasta, care avea să fie: răspund a le fi lucrat Dumnezeu pe acestea prin Îngeri. Ceea ce chiar mărturiile Sfintelor Scripturi au arătat din destul, după cum consider.

Dacă însă sunt întrebat în ce fel s-a făcut însăși întruparea [Domnului]: spun că Însuși Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, adică S-a făcut om, dar nu în aceea ce S-a făcut S-a transformat sau S-a schimbat[3], [ci] astfel S-a făcut cu adevărat, încât acolo să fie nu numai Cuvântul lui Dumnezeu ci și trupul omului, dar și sufletul omului rațional[4]. Și acesta tot [întregul acesta] se numește și Dumnezeu pentru Dumnezeu și om pentru om[5].

Care [întrupare], dacă este dificil de înțeles, [atunci] să fie curățită mintea prin credință, oprindu-se de la păcate mai mult și mai mult și lucrând bine [cele bune] și rugându-se cu suspinarea [cum gemitu] doririlor sfinte, ca desăvârșindu-se prin ajutorul dumnezeiesc, să și înțeleagă și să și iubească [pe Dumnezeu].

Dacă însă sunt întrebat, în ce mod, după întruparea Domnului, s-a făcut fie glasul Tatălui, fie vederea trupească[6] întru care S-a arătat Duhul Sfânt: nu mă îndoiesc că aceasta s-a făcut într-adevăr prin creatură.

Dar dacă numai [printr-o creatură] trupească și sensibilă/ perceptibilă sau a fost folosit și un duh rațional sau intelectual (căci așa le place unora să numească ceea ce grecii zic noeron [7]), [oricum ar fi,] nu într-adevăr spre unitatea persoanei [Duhului Sfânt s-a făcut acest lucru], ci numai spre slujba împlinirii semnului – după cum Dumnezeu a judecat că era nevoie.

Căci cine a spus aceasta, ca oricare ar fi acea creatură prin care a răsunat glasul Tatălui, astfel [trebuie] să fie Dumnezeu Tatăl sau oricare ar fi acea creatură în care S-a arătat Duhului Sfânt, prin chipul porumbiței sau prin limbile de foc, astfel [trebuie] să fie Duhul Sfânt, precum este Fiul lui Dumnezeu omul acela care S-a făcut din Fecioară[8]?

Sau dacă altceva este de înțeles, este greu de ajuns [cu mintea] și nu este grabă a spune [ceva] pripit[9]. Totuși, în ce mod ar putea fi aceasta, fără o creatură rațională sau intelectuală, nu văd.

Dar acesta nu este locul să explic de ce cuget/ simt [sentiam] astfel, pe cât a dat puterea Domnului. Căci mai întâi trebuie să discutăm și să respingem argumentele ereticilor, pe care le expun nu din dumnezeieștile cărți, ci din raționamentele lor, prin care consideră cu tărie că ne pot convinge mărturiile Scripturilor care sunt despre Tatăl și despre Fiul și despre Duhul Sfânt, încât să fie înțelese astfel precum vor ei.

32. Dar acum, [a nu fi] mai mic Fiul pentru aceasta, pentru că a fost trimis de Tatăl, nici [a nu fi] mai mic Duhul Sfânt pentru aceasta, pentru că Tatăl și Fiul L-au trimis pe El[10], s-a arătat în mod suficient, pe cât pot judeca. Căci aceste [mărturii] se înțeleg [a fi] puse în Scripturi fie pentru creatura văzută, sau mai degrabă pentru încredințarea/ lauda începutului și nu din cauza inegalității sau a diferenței sau a neasemănării firii [dumnezeiești].

Căci chiar dacă Dumnezeu Tatăl ar fi vrut să Se arate [extatic] printr-o creatură văzută slujitoare, totuși ar fi cel mai absurd să spui că [Tatăl] a fost trimis sau de către Fiul pe Care L-a născut [aut a Filio quem genuit], sau de către Duhul Sfânt care de la El purcede [aut a Spiritu Sancto qui de Illo procedit][11].

Așadar, acestea să fie limitele acestei cărți. De aici înainte și mai departe, ajutând Domnul, vom vedea care sunt argumentările pline de meșteșugiri [viclene] ale ereticilor și în ce mod trebuie să fie respinse.

(Sfârșitul cărții a patra)


[1] Pentru neputința omenească, pentru că nu putem să pronunțăm decât separat numele fiecărei persoane a Sfintei Treimi, în parte.

De aici, unii au ajuns însă, în mod eronat, să numere persoanele Sfintei Treimi: Tatăl primul, Fiul al doilea și Sfântul Duh al treilea. Însă în Sfânta Treime nu există numerotare, fapt care conduce inevitabil la erezia subordinațianistă.

Căci, deși noi pronunțăm numele persoanelor Dumnezeieștii Treimi în această ordine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, totuși aceasta se întâmplă numai pentru neputința noastră, fără ca în sânul Sfintei Treimi să existe ordonare sau numerotare de felul acesta.

[2] Căci memoria, rațiunea și voința fiecărui om nu lucrează separat, ci numai împreună. Nu există memorie fără rațiune și voință, nici rațiune fără memorie și voință și nici voință fără memorie și rațiune.

Sfântul Augustin face o comparație între felul cu există și lucrează Sfânta Treime și facultățile sufletului omenesc. Însă aceasta este o comparație pe măsura înțelegerii omenești, vizând o asemănare palidă și nicidecum o identitate, la fel cum Sfântul Spiridon a făcut comparația cu cărămida, care este alcătuită din pământ, apă și foc.

[3] Adică nu a luat chip de om iluzoriu și nici nu S-a îmbrăcat în om renunțând la Dumnezeirea Sa.

[4] Dumnezeu Cuvântul Și-a asumat în ipostasul Său umanitatea cu tot ce are ea: trup și suflet. Nu a luat numai trupul omenesc, așa cum susțineau unii eretici, ci și suflet omenesc, cu tot ceea ce presupune acesta: rațiune, voință, simțire.

[5] Pentru că este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

[6] „Species corporalis”: se referă la forma inteligibilă a porumbiței, văzută în extaz.

[7] Pentru că îi numesc pe Sfinții Îngeri minți.

[8] Tocmai de aceea este necanonică icoana care pretinde că reprezintă Sfânta Treime și în care apare, alături de Hristos, Tatăl ca un bătrân și Duhul Sfânt ca un porumbel. Numai că, din păcate, această icoană sau reprezentare necanonică se găsește în multe din Bisericile ortodoxe.

[9] În ceea ce privește felul în care S-a arătat Duhul Sfânt, sub chipul porumbiței sau al limbilor de foc. Sfântul Augustin afirmă că el crede că Dumnezeu a folosit o creatură, fie că a fost o porumbiță cu adevărat, fie un Înger care s-a manifestat astfel duhovnicește, simbolizând pe Duhul Sfânt. Dar lasă loc și pentru o interpretare mai înaltă sau mai profundă, a lui însuși, dacă alte aprofundări duhovnicești viitoare o vor naște, ori a altcuiva, dacă cineva este în stare să o ofere.

[10] Tatăl și Fiul L-au trimis pe Duhul Sfânt în lume sau, mai bine zis, Tatăl prin Fiul. Ceea ce nu înseamnă că Tatăl și Fiul L-au purces din veșnicie. Pentru că numai Tatăl Îl purcede pe Duhul Sfânt din veșnicie. Iar trimis în lume a fost de către Tatăl prin Fiul, datorită înomenirii, învierii și înălțării Acestuia.

[11] Și iată că nu mai apare Filioque!!! Ce s-a întâmplat? Oare și-a schimbat Sfântul Augustin credința atât de repede, pentru care undeva mai sus părea că este atât de vehement? Sau uneori e chiar foarte combativ în a susține că purcede de la Tatăl și de la Fiul iar alteori spune pur și simplu că Duhul purcede de la Tatăl, fără să se mai obosească a mai adăuga „și de la Fiul”?!

Page 1 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno