Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [63]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a.

***

Dar că [harul Duhului] a fost dat de două ori [, acest lucru] a fost, în mod cert, pogorământul unei semnificații despre care vom discuta, la timpul potrivit, pe cât va da Dumnezeu. Căci zicând Domnul, așadar: „pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl” (In. 15, 26), a arătat pe Duhul și al Tatălui și al Fiului. Dar, atunci când zisese: „Pe Care Îl va trimite Tatăl”, adăugase „în numele Meu” (In. 14, 26).

Totuși nu a zis: Pe Care Îl va trimite Tatăl de la Mine, [ci] într-un anumit sens a zis: „pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl”, arătând în mod clar că Tatăl este principiul [principium] întregii divinități [totius divinitatis], sau, dacă spunem mai bine, [al întregii] dumnezeiri [deitatis][1].

Așadar, Cel ce purcede de la Tatăl și de la Fiul[2], Se întoarce/ este trimis înapoi la Cel [ad Eum refertur] din Care este născut Fiul.

Și ceea ce spune evanghelistul [, că] „Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu era proslăvit” (In 7, 39), în ce fel se înțelege decât în acesta, în mod sigur, că a fost o dare sau o trimitere a Duhul Sfânt, după proslăvirea lui Hristos, de un asemenea fel, în care niciodată mai înainte nu fusese?

Căci [nu se spune] că înainte nu era deloc [dat], ci că nu fusese [dat] în acest fel. Căci dacă înainte nu s-a dat Duhul Sfânt, de cine [atunci] fiind plini, au grăit Profeții? Când Scriptura spune clar și arată în multe locuri că ei au vorbit prin Duhul Sfânt. Când și despre Ioan Botezătorul s-a zis: „Se va umple de Duhul Sfânt încă de acolo, din pântecele maicii sale” (Lc. 1, 15). Iar Zaharia, tatăl său, s-a aflat plin de Duhul Sfânt, pentru ca să vorbească unele ca acestea despre el.

Și Maria [s-a umplut] de Duhul Sfânt, pentru ca să propovăduiască unele ca acestea despre Domnul, pe care Îl purta în pântece (cf. Lc. 1, 41-55).

De Duhul Sfânt [s-au umplut] și Simeon și Ana, încât să recunoască slava micuțului Hristos (cf. Lc. 2, 25-38).

Așadar, în ce fel „Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu era proslăvit” (In 7, 39)”? Decât numai pentru că acea dare sau dăruire sau trimitere a Duhului Sfânt avea un anumit caracter al său [quamdam proprietatem suam] în însăși [această] venire, în genul căreia nu mai fusese niciodată.

Căci nicăieri nu citim despre oameni vorbitori în limbi pe care nu le cunoșteau, când a venit Duhul Sfânt în ei, precum s-a făcut atunci, când trebuia să fie dovedită venirea Sa prin semne sensibile, pentru ca să arate toate marginile pământului și pe toate neamurile, constituite în limbi diferite, că vor crede în Hristos prin darul Duhului Sfânt. Și ca să se împlinească ceea ce se cântă în psalm: „Nu sunt vorbiri și nici cuvântări, cărora să nu se audă glasurile lor. În tot pământul a ieșit sunetul lor și [până] în marginile sferei pământului cuvintele lor” (Ps. 18, 4-5, cf. VUL).

30. Și astfel, omul este unit Cuvântului lui Dumnezeu și într-un anumit mod amestecat, întru/ spre unitatea persoanei, când, venind plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu este trimis în această lume, făcut din femeie, ca să fie și Fiul omului pentru fiii oamenilor.

O persoană cu fire îngerească a putut, mai înainte, să-L prefigureze, pentru ca să Îl prevestească, fără să I se substituie [Lui], fără să fie El Însuși[3].

 Capitolul XXI

Despre arătarea sensibilă[4] a Duhului Sfânt, fie prin vederea porumbiței (Mt. 3, 16), fie prin limbile de foc (Fapt. Ap. 2, 3), întrucât o creatură supusă [lui Dumnezeu] și slujitoare, prin mișcări și forme [schimbătoare] în timp, a arătat firea Lui neschimbabilă, împreună veșnică și egală cu a Tatălui și a Fiului, [și] întrucât [vreunul din chipurile respective[5]] nu era conjugat în unitatea persoanei Sale, precum trupul întru care a fost făcut Cuvântul (cf. In. 1, 14), [de aceea] nu îndrăznesc să spun că nu s-a făcut nimic de acest fel înainte[6].

Dar spun cu toată credința că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, având una și aceeași fire, Dumnezeu Creatorul, Treimea atotputernică lucrează în mod nedespărțit.

Dar în acest fel nu poate fi arătată în mod nedespărțit printr-o creatură care este cu totul inferioară[7] și mai ales prin una care este [în aparență] trupească[8]. Precum prin glasurile noastre, care, desigur, sună trupește[9], nu pot să fie numiți Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt [deodată], [ci] doar [rostind fie- care nume] în intervalul său de timp și propriu, deosebit prin separare evidentă [de al celuilalt], [timp] pe care îl ocupă silabele fiecărui cuvânt în parte.


[1] Adevărații susținători ai lui Filioque, de mai târziu, nu vor mai spune că există un singur principiu în Sfânta Treime, ci vor vorbi de două principii.

[2] Dacă Tatăl este unicul principiu în Dumnezeire, cum se poate afirma atunci că și Fiul Îl purcede pe Duhul? Oare Sfântul Augustin nu își dădea seama de o contradicție atât de evidentă și de tulburătoare?

[3] Sfântul Augustin consideră că vederile profetice ale Sfinților Proroci din vechime au fost împlinite de Îngeri, care au prevestit astfel pogorârea și întruparea Fiului lui Dumnezeu.

[4] Nu este vorba de vedere obișnuită, ci tot de o vedere extatică, atât în cazul epifaniei de la Botez, cât și în cazul limbilor de foc, dar care, prin îngăduința lui Dumnezeu, a putut fi sesizată de mai mulți.

[5] Porumbița sau limbile de foc.

[6] Vrea să spună că pogorârea și întruparea Cuvântului nu este de același fel cu vederile care au indicat pogorârea Duhului la Botezul Domnului sau la Cinci- zecime. Acestea au fost vederi extatice care au arătat oamenilor, într-un anume fel, prin niște simboluri văzute, ceea ce se petrecea.

Însă Duhul Sfânt nu este nici porumbiță, nici limbi de foc, nici nu le-a asumat pe vreuna din acestea în persoana Sa, precum a asumat Hristos firea omenească.

De aceea, în Ortodoxie, este necanonică acea icoană a Treimii în care, alături de Hristos, apare Tatăl ca un bătrân și Duhul Sfânt ca o porumbiță. Pentru că atât bătrânul, cât și porumbița au reprezentat niște chipuri/ simboluri aparte în cadrul unor vederi extatice, ele neindicând nimic despre firea veșnică și neschimbabilă a Tatălui sau a Duhului Sfânt, ci doar revelând câte ceva despre lucrările Lor cu oamenii.

Și, cu toate că este necanonică, această icoană se regăsește în multe Biserici ortodoxe.

[7] În comparație cu Sfânta Treime.

[8] Care îmbracă o formă trupească.

[9] Au sunet material.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [62]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a.

***

28. Așadar, de la Acela este trimis Cuvântul lui Dumnezeu, din Care este Cuvântul. De la Acela este trimis, din Care este născut. Cel ce naște trimite, Cel ce este născut, este trimis.

Și atunci este trimis fiecăruia, când este de către fiecare, pe cât poate fi cunoscut și înțeles sufletului rațional, pentru ca să ajungă fie să se împlinească în Dumnezeu, fie să fie desăvârșit în Dumnezeu.

Deci Fiul nu se numește trimis pentru că El este născut din Tatăl, ci fie pentru aceea că S-a arătat acestei lumi Cuvântul făcut trup – din care cauză zice: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în această lume” (In. 16, 28) –, fie pentru aceea că este înțeles, în timp, de mintea fiecăruia, după cum s-a zis: „Trimite pe Aceea [Înțelepciunea], ca să fie cu mine și să lucreze cu mine” (Înț. lui Sol. 9, 10).

Așadar, pentru că este născut din veșnicie, veșnic este, „căci este strălucirea luminii veșnice” (Înț. lui Sol. 7, 26). Iar pentru că este trimis în timp, este cunoscut de către fiecare. Dar când S-a arătat în trup Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis în această lume, la plinirea vremii, făcut din femeie.

„Căci întrucât, în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu putea lumea să-L cunoască prin înțelepciune pe Dumnezeu”, deoarece „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o pe ea”, [de aceea] „I-a plăcut lui Dumnezeu, prin nebunia propovăduirii, să-i mântuiască pe cei credincioși” (I Cor. 1, 21 și In. 1, 5), încât „Cuvântul să Se facă trup și să locuiască în noi” (In. 1, 14).

Deci când ,  în afară de timp, de mintea fiecăruia, [fiind] făcut [cunoscut], se spune într-adevăr că este trimis, dar nu în această lume, căci nu Se arată în mod sensibil, adică nu Se înfățișează simțurilor trupești.

Pentru că și noi, atunci când este ceva veșnic și înțelegem cu mintea pe cât putem, nu suntem în această lume. Iar duhurile tuturor celor Drepți, chiar și ale celor care încă trăiesc în trup, întrucât cunosc cele dumnezeiești, nu sunt în această lume.

Dar Tatăl, când este cunoscut în timp de către cineva, nu se numește trimis, căci nu are de la cine să fie [născut] sau de la cine să purceadă.

Într-adevăr, Înțelepciunea zice: „Eu din gura Celui preaînalt am ieșit” (Înț. lui Iis. Sir. 24, 5)[1]. Și despre Duhul Sfânt se spune: „De la Tatăl purcede” (In. 15, 26). [Dar] Tatăl, cu adevărat, de la nimeni.

29. Așadar, precum Tatăl naște, [iar] Fiul este născut, astfel Tatăl trimite, [iar] Fiul este trimis. Dar, într-un anume fel [paradoxal], Cel care naște și Cel care este născut, la fel și Cel ce trimite și Cel care este trimis, , pentru că Tatăl și Fiul una sunt (cf. In. 10, 30). Astfel și Duhul Sfânt este una cu Ei, pentru că Aceștia trei una sunt.

Căci precum este pentru Fiul , astfel a fi trimis este pentru Fiul . Și precum pentru Duhul Sfânt este , astfel a fi trimis este .

Nici nu putem să spunem că Duhul Sfânt nu purcede și de la Fiul, căci nu degeaba se spune că același Duh este și Duhul Tatălui și al Fiului. Nu văd ce altceva ar fi vrut să însemne când, suflând în fața Ucenicilor, a zis: „Luați Duh Sfânt” (In. 20, 22)[2].

Căci acea suflare trupească, când a ieșit din trup atingând simțul trupesc, nu a fost ființa [substantia] Sfântului Duh, ci arătarea, printr-un simbol potrivit, că nu numai de la Tatăl, ci și de la Fiul purcede Duhul Sfânt[3].

Căci cine, atât de nebun [dementissimus[4]], ar [putea] zice că unul a fost Duhul pe care L-a dat [Apostolilor] suflând [peste ei], și altul Cel pe care L-a trimis după înălțarea Sa (Fapt. Ap. 2, 1-4)? Căci Unul este Duhul lui Dumnezeu, Duhul Tatălui și al Fiului, Duhul Sfânt, Care lucrează toate în toți (cf. I Cor, 12, 6).


[1] Este 24, 5 în ediția latină pe care o folosește Sfântul Augustin și în VUL. În LXX este 24, 3.

[2] Sensul este că Cel ce l-a creat pe om din pământ și „a suflat asupra lui suflare de viață” (Fac. 2, 7), Același este care acum l-a restaurat pe om, prin Învierea Sa, suflând asupra Apostolilor. Nu că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.

De altfel, Hristos a spus cât se poate de clar că, la Cincizecime, El Îl va trimite pe Duhul Sfânt „de la Tatăl”, pentru că Duhul „de la Tatăl purcede” (In. 15, 26, pasaj citat și de Sfântul Augustin).

Faptul că este numit și Duhul Tatălui și Duhul Fiului nu înseamnă că Duhul purcede și de la Fiul, ceea ce Fiul nu ne-a spus niciodată, ci arată consubstanțialitatea persoanelor, nu nediferențierea atributelor personale. Harul Duhului Sfânt este cel care s-a pogorât la Cincizecime și este de atunci în lume și Duhul Îl revelează atât pe Tatăl, cât și pe Fiul, de aceea este numit când Duhul Tatălui, când Duhul Fiului. Cu atât mai mult cu cât a fost trimis în lume de la Tatăl prin Fiul.

Dar dacă și Fiul purcede pe Duhul din veșnicie, înseamnă că Fiul are un atribut patern. Or tocmai Sfântul Augustin a repetat, de nenumărate ori, mai sus, că Tatăl naște, Fiul este născut, iar Duhul Sfânt este purces. Prin urmare, aceste atribute sunt personale și nu sunt interschimbabile.

Dar dacă și Fiul purcede pe Duhul, atunci ar fi trebuit să spună și chiar să sublinieze, în cele pe care le-a susținut mai devreme Sfântul Augustin, faptul că Fiul nu numai că este născut, dar și purcede. Adică Fiul, în comparație cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ar trebui să aibă două atribute personale, El singur.

Numai că Sfântul Augustin nu a făcut deloc această mențiune. Așa încât este suspect că într-un loc spune una și apoi, imediat, spune altceva.

Pentru că, mai sus, autorul nostru a repetat de mai multe ori faptul că doar Tatăl, fiind nenăscut și nepurces, nu este trimis, fiind singura cauză în sânul Prea Sfintei Treimi. Dar dacă și Fiul purcede înseamnă că apar două cauze, și atunci Fiul se numește trimis cu toate că și El este cauză.

Însă Sfântul Augustin nu afirmă nicăieri că există două cauze în Sfânta Treime. O astfel de teologie ar avea ramificații mult mai bogate în toată demonstrația care se face în această carte. Iar astfel de ramificații nu apar aici, ci ele s-au dezvoltat, abia după schismă, în romano-catolicism.

Așadar, ori Sfântul Augustin se contrazice în mod evident și nu a reușit deloc să remarce această contradicție, ori aceste pasaje, în care se spune că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, sunt interpolări și adaosuri ulterioare.

[3] E adevărat că harul Duhul Sfânt nu a fost în suflarea trupească, ci aceea a reprezentat un gest revelațional. Însă cum se face că tocmai Sfântul Augustin, care cunoștea atât de bine Sfânta Scriptură, după cum ne-a dovedit neîncetat, nu s-a putut gândi deloc la Fac. 2, 7, la suflarea asupra lui Adam (așa cum, când a pus tină pe ochii orbului din naștere, Hristos a arătat că El este Ziditorul), ci exclusiv la faptul că, prin aceasta, s-ar arăta că Duhul purcede și de la Fiul? De unde atâta exclusivism tocmai acum, la el, care în probleme de mare subtilitate teologică s-a exprimat întotdeauna cu multă smerenie și a lăsat calea deschisă dialogului și cercetării mai aprofundate?

[4] Un cuvânt pe care Sfântul Augustin nu l-a mai folosit niciodată la superlativ (după câte îmi amintesc). Judecând după el, autorul ar atinge aici nivelul suprem al vehemenței.

În mod evident, Apostolii nu au primit alt Duh Sfânt la Cincizecime decât Cel pe care li L-a dat Hristos când a suflat peste ei. Însă vehemența de aici nu ține de acest lucru, ci tot de discuția anterioară, privitoare la faptul că Duhul ar purcede și de la Fiul.

Însă, împotriva căror eretici lupta acum autorul, ca să fie atât de vehement? Pentru că aici nu face nicio aluzie la vreo părere eretică, și totuși este violent în exprimare, ca și cum s-ar lupta cu cineva.

În situațiile anterioare, în care autorul a devoalat erezii și a luat atitudine împotriva lor, pe de o parte aceste erezii erau barbare (Hristos nu este Dumnezeu etc.), iar pe de altă parte ele erau dezavuate atât în Răsărit, cât și în Apus.

Să presupunem, deci că în Apus se credea una, iar în Răsărit altceva, cu privire la purcederea Duhului, deși suntem în secolul al IV-lea, nu în secolul al IX-lea al Sfântului Fotie. Să presupunem mai departe și faptul că el ar fi cunoscut că în Răsărit se credea că Duhul purcede numai de la Tatăl, nu și de la Fiul. Însă, dacă era credința Răsăritului, iar Răsăritul nu era în acea vreme în dispută sau în schismă cu Apusul, în condițiile în care acest Răsărit era foarte mare ca întindere și importanță în comparație cu Apusul, la acea dată (Sfântul Augustin însuși convertindu-se după ce a citit viața Sfântului Antonie cel Mare), așadar: cu cine polemizează atât de aprig autorul nostru? Cu Răsăritul?!

Mai degrabă putem crede că aici avem interpolată cearta altora, de peste câteva secole, cu Răsăritul, iar nu polemica Sfântului Augustin, care nici măcar nu ne spune cu cine e în polemică, dacă acesta ar fi cazul.

cognoscitur atque percipitur
percipitur
unum sunt
natum esse
a Patre esse
cognosci quod ab Illo sit
donum Dei esse
a Patre procedere
cognosci quia ab Illo procedat

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [61]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a.

***

Capitolul XX

27. Dacă însă după aceasta se spune că Fiul este trimis de către Tatăl, pentru că Acela este Tatăl, Acesta Fiul, în niciun fel nu ne împiedică [acest lucru] ca să credem pe Fiul a fi   și   [cu Tatăl], și totuși pe Fiul trimis de către Tatăl.

Nu pentru că Acela este mai mare și Acesta mai mic, ci pentru că Acela [este] Tatăl, Acesta [este] Fiul. Acela: născător [genitor], Acesta: născut [genitus], Acela: de la Care este Cel ce se trimite, Acesta: Cel ce este din Cel care trimite.

Deci Fiul este [născut] din Tatăl, nu Tatăl din Fiul. În conformitate cu aceasta, acum se poate înțelege nu atât că se spune, pentru acest motiv, că Fiul este trimis întrucât Cuvântul S-a făcut trup (In. 1, 3, 18, 14), ci că de aceea [se numește] trimis, ca să se facă trup Cuvântul și prin prezența [Sa] trupească să fie lucrate cele care au fost scrise.

Adică, ca să se înțeleagă Cuvântul nu atât ca om trimis, întru care a fost făcut, ci că și Cuvântul a fost trimis ca să se facă om.

Pentru că a fost trimis nu după putere sau fire inegală sau după altceva după care să nu fie egalul Tatălui, ci după aceea că Fiul este din Tatăl, nu Tatăl din Fiul. Căci Cuvântul Tatălui este Fiul, Care se numește și .

Așadar, ce minune [este] dacă este trimis, nu pentru că ar fi inegal Tatălui, ci pentru că este „izvorâre anume, curată, a strălucirii atotputernicului Dumnezeu” (Înț. lui Sol. 7, 25)?

Dar acolo, ceea ce și din ce izvorăște sunt ale uneia și aceleiași firi [dumnezeiești]. Într-adevăr, nu precum apa din izvorul pământului sau din stâncă izvorăște, ci precum .

Fiindcă prin ceea ce s-a spus, „” (Înț. lui Sol. 7, 26), ce altceva s-a spus decât că este Lumină a Luminii veșnice?

În mod evident, strălucirea luminii ce altceva este decât lumină? Și de aceea [Strălucirea este] împreună-veșnică Luminii din care este Lumina. Dar a dorit să spună mai degrabă Strălucirea Luminii decât Lumina Luminii, ca să nu fie considerată Aceasta care izvorăște decât Aceea din Care izvorăște.

Când deci se aude [de către cineva] că aceasta [lumina] este [chiar] strălucirea ei, îi este mai ușor să creadă că prin aceasta [prin lumină] este strălucită aceea, decât că aceasta [lumina] strălucește mai puțin.

Dar pentru că nu era de evitat, doar dacă nu s-ar fi crezut o Lumină mai mică Aceea care naște decât Aceasta (ceea ce, totuși, niciodată, niciun eretic nu a îndrăznit să zică, nici nu este de crezut că cineva va îndrăzni), Scriptura a respins acea cugetare, prin care [se consideră] că se poate să fie văzută mai slabă această Lumină care izvorăște decât Aceea din Care izvorăște, pe care necredință a întâmpinat-o când a zis: Strălucire este a Aceluia, adică Lumină veșnică. Și astfel a arătat-O egală.

Dacă deci este mai mică, înseamnă că este slăbiciunea Aceleia, nu Strălucirea Ei. Dar dacă este mai mare, [atunci] nu din Ea izvorăște, căci nu poate să întreacă pe Cea din Care S-a născut.

Așadar, pentru că din Aceea izvorăște, nu este mai mare decât Aceea. Iar întrucât, cu adevărat, nu slăbiciunea Ei, ci Strălucirea Ei este, [înseamnă că] nu este [nici] mai mică. Așadar este egală.

Nici nu trebuie să ne tulburăm de aceasta, pentru că s-a zis: „izvorâre anume, curată, a strălucirii atotputernicului Dumnezeu”, ca și cum Aceasta nu ar fi atotputernică, ci o izvorâre a Celui atotputernic. Căci mai departe despre Aceasta spune: „” (Înț. lui Sol. 7, 27). Cine este așadar Atotputernic, decât Cel care toate le poate?

Așadar, de către Acela se trimite, de la Care izvorăște. Căci astfel este dorită de către cel care O iubea și O dorea pe Ea: „”, zice, „pe Aceea [Înțelepciunea], din sfintele Tale ceruri și pe Aceea de la scaunul măreției Tale, ca să fie cu mine și să lucreze cu mine” (Înț. lui Sol. 9, 10), adică să mă învețe să lucrez, ca să nu mă muncesc [veșnic]. Căci lucrările Ei sunt virtuțile.

Însă una [înseamnă] să fie trimisă [Înțelepciunea lui Dumnezeu] ca să fie cu omul, și alta e că a fost trimisă pentru ca Ea însăși să fie om. Căci „în sufletele sfinte Se comunică și prieteni ai lui Dumnezeu și Profeți întocmește” (Înț. lui Sol. 7, 27), precum de asemenea îi umple pe Sfinții Îngeri și lucrează prin ei toate cele potrivite unor astfel de slujiri.

Deci când a venit plinirea vremii a fost trimisă (cf. Gal. 4, 4), nu ca să îi umple pe Îngeri, nici ca să fie Înger [Vestitor], decât în măsura în care vestea sfatul Tatălui, care și al Ei era, nici ca să fie cu oamenii sau în oameni, căci aceasta și înainte [a fost] în Părinți și Profeți, ci pentru ca Însuși Cuvântul să Se facă trup, adică să Se facă om. În care taină, revelată în viitor, va fi chiar mântuirea celor înțelepți și sfinți, care s-au născut din femei mai înainte ca El Însuși să Se nască din Fecioară, și care mântuire, împlinită și propovăduită, să fie a tuturor celor care cred, nădăjduiesc și iubesc.

Căci aceasta [este] „marea taină a credinței, că S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a apărut Îngerilor, S-a propovăduit în[tre] neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

aequalem Patri
consubstantialem et coaeternum
Sapientia Ejus
manat
lux de luce
Candor est enim Lucis aeternae
obscurior
Et cum sit una, omnia potest
emitte
mitte

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [60]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a.

***

Capitolul XIX

25. Iată pentru ce a fost trimis Fiul lui Dumnezeu. Dar să vedem, mai bine zis, ce înseamnă că a fost trimis Fiul lui Dumnezeu?

[Înseamnă] toate cele care s-au făcut pentru credință, prin care am fost curățiți spre contemplarea , prin lucrurile care au fost făcute în timp, care au răsărit/ s-au născut, au fost descoperite din veșnicie și au fost aduse la veșnicie, sau au fost martorii/ mărturiile trimiterii Lui sau însăși trimiterea Fiului lui Dumnezeu.

Dar unele mărturii au prevestit că [Hristos] va veni, [în timp ce] altele au confirmat că a venit.

În mod evident, trebuia [ca Cel] prin Care toată făptura s-a făcut, [atunci când] S-a făcut [El Însuși] făptură [om], să aibă martor toată făptura.

Căci nu ar fi fost ținut Unul între , decât dacă Unul ar fi fost propovăduit prin .

Și nu ar fi fost crezut decât dacă mărturiile ar fi fost astfel încât să pară mari celor mici, pentru ca Cel mare să-i facă mari, Care mic a fost trimis la cei mici.

Căci cerul și pământul și toate care sunt în ele – pentru că toate prin El s-au făcut – incomparabil mai mari decât semnele și care întru mărturia Lui.

Și totuși oamenii din cauza celor mici ca și cum ar fi fost mari, pentru ca cei mici să creadă că prin El s-au făcut acestea mari.

 26. „Când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, ” (Gal. 4, 4): până la atât de mic, încât să fie făcut, și, de aceea trimis la aceasta, pentru care a fost făcut.

Dacă deci cel [care este] mai mare îl trimite pe cel [care este] mai mic, [atunci] și noi mărturisim că [Fiul] a fost făcut mai mic, și pe atât [a fost făcut] mai mic, pe cât a fost făcut, și pe atât [a fost] făcut pe cât a fost trimis[1].

Deci „a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie”, prin Care, tocmai pentru că toate s-au făcut [prin El], nu a fost trimis numai înainte de a fi făcut, ci și mai înainte de a fi toate, pe Care, [deși] Îl numim , Îl mărturisim   cu Cel care Îl trimite.

Așadar, înainte de această plinire a vremii, la care trebuia a fi trimis El, în ce fel, mai înainte ca să fie trimis, poate să fie văzut de către Părinți[2], când anumite li s-au arătat lor, din moment ce nu poate fi văzut , nici acum, după ce a fost trimis?

Căci de ce [unde] îi zice lui Filip – de care a fost văzut la fel precum și de ceilalți și chiar de către cei de care a fost răstignit în trup – : „De atâta timp sunt cu voi și nu M-ați cunoscut pe Mine? Filipe, cine M-a văzut pe Mine, a văzut și pe Tatăl” (In. 14, 9), decât numai pentru că era văzut și nu era văzut?

Era văzut ca Cel care fusese trimis și făcut, [și, totodată,] nu era văzut .

Sau de ce chiar Acela zice: „Cine are poruncile Mele și le păstrează pe ele, Acela este care Mă iubește. Și cine Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi” (In. 14, 21), când era arătat înaintea ochilor oamenilor? Decât numai pentru că ne-a dat trupul, întru care S-a făcut Cuvântul [cf. In. 1, 14] la plinirea vremii, ca să fie primit prin credința noastră, iar pe Cuvântul Însuși, prin Care toate au fost făcute, Îl păstra pentru mintea curățită prin credință, să fie contemplat în veșnicie.


[1] Fiul a fost micoșat/ făcut mic, din cauză că a fost făcut [om], și a fost făcut [om] din cauză că a fost trimis.

[2] De către Sfinții Vechiului Testament.

ad contemplandam veritatem
multis dimissis
multis missis
Filii Dei facta sunt
portenta
proruperunt
tremuerunt
factum ex muliere, factum sub Lege
missum minorem
aequalem
angelica visa
sicut aequalis est Patri
sicut per Eum omnia facta erant

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [59]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a.

***

Capitolul XVIII

 24. Așadar, pentru că nu eram în stare să luăm cele veșnice, iar murdăria păcatelor ne îngreuna, [fiind] lipită [de noi] prin iubirea lucrurilor vremelnice și crescută, ca și cum [ar fi fost] în mod natural, [1].

Însă nu puteam a ne curăți, , decât numai prin cele vremelnice, cu care deja eram ținuți amestecați.

Sănătatea însă este la mare distanță de boală, dar modalitatea vindecării nu conduce la sănătate decât dacă este adaptată bolii.

Cele vremelnice nefolositoare îi decepționează pe cei bolnavi, [iar] cele vremelnice [care sunt] folositoare îi ajută pe cei care urmează să fie vindecați și îi duc pe cei care au fost însănătoșiți către cele veșnice.

Însă precum , astfel cele ce vor fi curățite [datorează] credință celor vremelnice.

A zis cineva dintre cei care mai înainte erau considerați înțelepți la greci: Pe cât valorează veșnicia pentru cel care s-a născut, pe atât adevărul pentru cel credincios.

Și cu siguranță este o afirmație adevărată. Fiindcă ceea ce noi numim vremelnic, acela a numit ceea ce s-a născut. Din care categorie chiar noi suntem, nu numai după trup, ci chiar și după . Căci nu este corect să fie numit veșnic ceea ce se schimbă în parte, întrucâtva[2].

Așadar, pe cât suntem nestatornici, pe atât stăm departe de veșnicie. Dar, prin adevăr, ne este făgăduită nouă viața veșnică, de a cărei , în schimb, credința noastră stă departe pe atât pe cât [stă departe] [3].

Deci acum folosim credința în lucrurile care au fost făcute în timp [de Hristos] pentru noi și suntem curățiți prin aceasta, încât, atunci când , în felul în care adevărul urmează credinței, la fel și veșnicia să urmeze caracterului muritor.

Tocmai de aceea credința noastră va deveni adevăr când vom ajunge la aceea care este făgăduită nouă credincioșilor. Dar este făgăduită nouă viața veșnică. Iar Adevărul a zis nu că va fi [acest adevăr] precum credința noastră este să devină, ci că Adevărul este veșnic, pentru că acolo este veșnicia[4].

Deci a zis Adevărul: „Dar aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine, unul Dumnezeu adevărat, și pe Cel pe Care L-ai trimis, Iisus Hristos” (In. 17, 3).

Când credința noastră, văzând [cele veșnice], va deveni adevăr, atunci veșnicia va susține .

Până când va fi aceasta și pentru ca să fie – pentru că acomodăm încrederea credinței cu lucrurile nașterii [în lume], precum nădăjduim adevărul contemplării în veșnicie, pentru ca credința vieții muritoare de adevărul vieții veșnice –, însuși Adevărul Tatălui, coetern/ împreună-veșnic [cu El], „S-a născut din pământ” (Ps. 84, 12), când Fiul lui Dumnezeu astfel a venit ca să Se facă Fiul omului și Însuși în Sine să ia credința noastră, prin care să ne conducă pe noi la adevărul Său. Care a primit în așa fel încât să nu piardă veșnicia Sa[5].

Așadar, pe cât valorează eternitatea pentru cel care este născut, pe atât [valorează] adevărul pentru cel credincios.

Deci astfel trebuia a ne curăți noi, încât El să ne facă nouă care să rămână și [astfel încât] să nu fie pentru noi una [o naștere] în credință și alta în adevăr[6]. Nici să putem trece de la cele în care suntem născuți la cele veșnice decât dacă Cel veșnic, unit cu noi prin nașterea noastră, ne trece la veșnicia Lui Însuși.

Și astfel, acum, credința noastră a urmat, într-o oarecare măsură, până în punctul de unde S-a înălțat [El], [Cel] în Care am crezut: născut, mort, înviat, înălțat.

Din acestea patru, cunoscuserăm două, mai înainte, în noi, căci știm că oamenii și se nasc, și mor. Dar au rămas două, adică a fi înviat și a fi înălțat, în care nădăjduim drept să fie ale noastre în cele viitoare, pentru că am crezut în cele făcute de către El.

Și astfel, pentru că și în Acela ceea ce era născut a trecut la veșnicie, [tot așa] trece și [ceea ce este născut] al nostru, când credința va ajunge la adevăr.

Adică acum, celor credincioși, ca să rămână în cuvântul credinței, și de aici [să ajungă] la adevăr – și prin aceasta, de asemenea, conduși la veșnicie, să fie eliberați de moarte –, astfel le grăiește: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, veți fi cu adevărat ucenicii Mei” (In. 8, 31).

Și, ca și cum ei ar fi întrebat: , a zis mai departe: „Și veți cunoaște adevărul” (In. 8, 32). Și, din nou, ca și cum ei ar fi zis: Ce folosește adevărul muritorilor?, spune: „Și adevărul vă va elibera pe voi” (In. 8, 32). De unde [altundeva vă va elibera], decât din moarte, din stricăciune, din ?

Bineînțeles, adevărul nemuritor, nestricăcios, neschimbabil. Dar adevărata nemurire, adevărata nestricăciune, adevărata neschimbabilitate, aceasta este veșnicia.


[1] Al caracterului nostru de a fi muritori.

[2] Noi numim sufletul veșnic în sensul că, odată ce se naște, nu cunoaște destrămare precum trupul și nici nu se mai întoarce vreodată la neființă. Însă cu adevărat veșnic este numai ceea ce nu cunoaște schimbări sau transformări, așa cum este firea dumnezeiască veșnică.

Sfântul Augustin caracterizează ca muritor tot ceea ce este nestătător, fluctuant, care este afectat de schimbări felurite.

[3] Credința noastră, adică, nu poate acum să privească limpede în viața veșnică din cauza firii noastre muritoare, fiind amestecați cu cele vremelnice.

[4] Adică nu este un adevăr impersonal sau o realitate impersonală aceea care îi întâmpină pe credincioși în viața veșnică, ci Adevărul și Viața veșnică sunt personale și sunt corelativele Dumnezeului treimic.

Nu o credință individuală (imaginativă) se personalizează brusc și devine adevăr în viața veșnică, ci credința adevărată întâlnește Adevărul în care și-a pus nădejdea, Care e mai presus de înțelegerea și așteptarea sa, și Care are veșnicia.

[5] Hristos a asumat în ipostasul Său firea noastră omenească muritoare fără să Se despartă de firea Sa dumnezeiască veșnică.

[6] Nașterea în credință este și întru adevărul vieții veșnice. Nu una este credința și altul adevărul veșniciei.

de propagine mortalitatis
purgandi eramus
ut contemperaremur aeternis
mens rationalis
purgata
contemplationem debet rebus aeternis
animi mutabilitatem
perspicuitate
ab aeternitate mortalitas
ad specie venerimus
mortalitatem nostram commutatam
ne dissonaret
mortalitatem nostram
ortus
aeternus
Quo fructu?
mutabilitate
permanet

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [58]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a.

***

Capitolul XVII

22. Totuși, nici numele Profeților nu este cu totul străin de literatura lor.

Dar [ne] interesează cel mai mult dacă cele viitoare sunt legate [sau nu] de experiențe trecute[1]. Precum medicii, multe prevăzând [praevidendo], le-au încredințat scrisului ca atare, [pe cele] pe care ei înșiși le-au observat prin experiență.

Și iarăși, precum agricultorii sau chiar navigatorii prevestesc multe [multa praenuntiant] – căci dacă astfel [de predicții] au fost făcute la lungi intervale de timp [între vestire și petrecerea evenimentului], sunt considerate divinații/ profeții/ ghicituri [divinationes] [2].

Sau dacă cele viitoare au început deja să se întâmple și sunt anunțate că vor veni de către o vedere de departe, în conformitate cu simțul ascuțit al celor văzători – când fac [aceasta] puterile aeriene/ ale văzduhului [aereae][3], se consideră că ghicesc/ profețesc [divinare] – [se întâmplă aceasta] ca și cum cineva, de pe înălțimea unui munte [de montis vertice], ar vedea de departe pe altcineva venind și ar anunța mai înainte în vecinătate, celor care locuiesc în vale [in campo habitantibus].

Sau de la Sfinții Îngeri [Angelis Sanctis] – cărora Dumnezeu, prin Cuvântul și Înțelepciunea Sa [care este Hristos] le arată acestea, unde [la Care] și cele viitoare și cele trecute stau/ rămân [stant] –, [cele viitoare] sunt fie mai înainte vestite unor oameni anume, fie, auzite de la ei, sunt transmise mai departe altor oameni.

Sau [se poate prevesti viitorul] dacă mințile înseși ale anumitor oameni au fost înălțate de Duhul Sfânt, încât să vadă în însăși cetatea cea mai înaltă a lucrurilor [in ipsa summa rerum arce conspiciant][4], nu prin Îngeri, ci prin înseși cauzele stătătoare [stantes causas] ale celor viitoare.

Căci aud acestea și puterile văzduhului [aereae], vestindu-se ele fie prin Îngeri, fie prin oameni. Și aud atât, pe cât El judecă a fi nevoie, Căruia toate Îi sunt supuse.

Căci multe sunt prezise [praedicuntur] și de către neștiutori, printr-o anume inspirație [de la Dumnezeu] sau printr-un impuls al sufletului, precum Caiafa nu a știut ce zice, dar a profețit când a fost arhiereu/ mare preot [pontifex] (In. 11, 51).

23. Așadar, nu trebuie să-i întrebăm pe filosofi și nici pe aceștia[5] despre desfășurarea veacurilor sau despre învierea morților, care au înțeles, pe cât au putut, veșnicia Creatorului, [a Celui] în Care trăim, ne mișcăm și suntem [Fapt. 17, 28].

Dar pentru că, cunoscând pe Dumnezeu prin cele ce s-au făcut [de către El, adică prin creație], nu precum L-au slăvit pe Dumnezeu [pentru ele L-au cunoscut] sau [precum] au mulțumit harului [pentru cunoștința primită], ci zicând că sunt înțelepți prin ei înșiși, s-au făcut proști/ nebuni [stulti] (cf. Rom. 1, 20-22).

Și deoarece nu au fost în stare să-și înfigă ochiul minții [aciem mentin infigere] în veșnicia firii duhovnicești și neschimbabile, în mod constant, pentru ca să vadă cărțile veacurilor [volumina saeculorum] în însăși înțelepciunea Creatorului și Stăpânului tuturor lucrurilor [Rectoris universitatis] – care acolo deja sunt și veșnic sunt, însă aici sunt [ca] cele viitoare care nu sunt [încă de față] –, și pentru ca să vadă acolo schimbările în bine, nu numai ale sufletelor, dar și chiar pe cele ale trupurilor omenești, până la desăvârșirea [fiecăruia] în felul său [, și a sufletului, și a trupului][6]: așadar, întrucât acolo[7], pentru vederea [tuturor] acestora nu au fost pricepuți în niciun fel, într-adevăr, nu au fost considerați vrednici pentru aceasta[8], pentru ca acestea să le fie vestite lor prin Sfinții Îngeri. Fie [primindu-le] din exterior, prin simțurile trupului[9], fie prin revelații în duh deosebite/ clare [expressis].

Căci Părinților noștri, dăruiți cu adevărata credință, li s-au arătat acestea[10], pe care [ei] predicându-le, [s-au dovedit a se împlini] așa cum preziseseră/ profețiseră [praedixerant] [ei], fie prin semnele prezente, fie prin lucrurile aproape să se petreacă. S-a crezut [astfel] în puterea lor [de a vedea] din viitorul îndepărtat până la sfârșitul veacurilor, [și] s-au învrednicit de a fi crezuți, făcând faptele credinței.

Însă puterile văzduhului, mândre și înșelătoare, chiar dacă se descoperă să fi grăit lucruri prin prezicătorii lor [suos vates] despre societatea și cetatea Sfinților, despre adevăratul Mijlocitor, pe care le-au auzit de la Sfinții Profeți sau Îngeri, au făcut aceasta pentru ca, dacă pot, chiar și pe adevărații credincioși ai lui Dumnezeu să-i înșele prin cele străine [aducându-i] la cele mincinoase ale lor.

Însă Dumnezeu a făcut aceasta prin cei neștiutori, pentru ca adevărul să răsune pretutindeni, întru ajutorul credincioșilor și ca mărturie celor necredincioși [impiis in testimonium].


[1] Dacă sunt previzibile în mod natural sau nu.

[2] Sfântul Augustin oferă exemple de prevederi care stau în puterea omenească obișnuită, legate de evoluția anticipabilă, datorită observațiilor anterioare, a unei boli ori a fenomenelor naturale. Însă acestea, spune el, nu sunt profeții, dar sunt considerate de către unii divinații, dacă sunt anunțate cu mai mult timp înainte.

[3] Se referă la draci atunci când vorbește despre aereae potestates/ puterile aeriene sau, cum spunem noi, duhurile/ puterile văzduhului. Pentru că demonii stau în văzduh. Chiar cuvântul românesc văzduh ar putea să vină de la văz-duh, indicând adică spațiul în care se văd a fi duhurile căzute, cărora li s-a dat, după căderea lor, să locuiască în spațiul de sub cer.

Nefiind împiedicați de trup pământesc, precum oamenii, demonii au puterea spirituală să vadă de la distanță anumite lucruri, prevăzând evoluția lor. Ei nu cunosc însă viitorul și nu pot să profețească, dar pot să spună astfel de lucruri, pe care le anticipează (văzând mai multe deodată și mai repede, în comparație cu oamenii) celor care sunt înșelați de ei și care cred astfel că li se comunică profeții.

[4] E o imagine poetică și în același timp duhovnicească, prin care Sfântul Augustin spune că cel curățit de patimi și purtat de Duhul Sfânt vede cauzele neschimbabile ale lucrurilor și evenimentelor care se petrec în univers ca pe o cetate inexpugnabilă aflată pe mari înălțimi, la care însă ajunge și o pătrunde cu vederea duhovnicească.

[5] Despre care a vorbit mai sus, pe neoplatonicieni, probabil.

[6] Pentru că nu a fost în stare să perceapă duhovnicește pe cele viitoare, ci au căutat divinații superflue, cu privire la cele de față și trecătoare.

[7] În ceea ce privește gândirea duhovnicească.

[8] Pentru a primi de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii lucrurilor, al prorociei.

[9] Vestiri de la Sfinții Îngeri prin semne/ simboluri exterioare, pe care omul să le înțeleagă, pentru că sunt pe măsura minții lui.

[10] Revelațiile în duh.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [57]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a.

***

Capitolul XV

20. Sunt însă unii care cugetă că pot să se curățească prin puterea lor ca să-L contemple/ să-L vadă pe Dumnezeu și să locuiască în Dumnezeu, a căror mândrie însăși îi întinează [pe ei].

Căci nu este păcat [precum mândria] căruia să i se opună mai mult dumnezeiasca lege și întru care acel duh preamândru [superbissimus spiritus], mijlocitorul către cele mai de jos și obstrucționistul/ împiedicatorul [interclusor] către cele mai de sus, să primească mai mult dreptul ca să-i stăpânească [pe cei mândri] – numai dacă cineva evită capcanele, mergând pe altă cale.

Sau altfel, dacă se mânie în mod deschis, printr-un popor păcătos [deficientem], așa cum este interpretat Amalec, și prin această împotrivire neagă respingând trecerea într-un pământ al făgăduinței, va fi călcat/ supus de crucea lui Hristos, care a fost prefigurată de mâinile întinse ale lui Moise (Ieș. 17, 8-16).

Căci ei făgăduiesc o curățire a lor prin propriile lor puteri, pentru că [ei pretind că] unii dintre ei au putut să pătrundă cu ochiul minții mai presus de toate lucrurile create și să atingă lumina Adevărului neschimbabil [incommutabilis veritatis], chiar dacă nu e puțin lucru, în timp ce [ne] batjocoresc, [spunând că] mulți creștini, care trăiesc așadar numai prin credință, n-au putut face [aceasta].

Dar ce folos este celui mândru și căruia, prin urmare, îi e rușine să urce pe lemn[ul Crucii], să vadă mai înainte, de departe, țara de dincolo de mare [patriam transmarinam][1]?

Sau ce vătămare este, pentru un om smerit, dacă nu o poate vedea pe aceasta de la o așa de mare depărtare, venind [totuși] către ea pe acel lemn, prin care celălalt nu consideră că este demn de el a fi purtat[2]?

 *

Capitolul XVI

21. Aceștia ne învinuiesc pe noi, de asemenea, pentru că credem în învierea trupului și ar vrea ca să credem lor, mai degrabă, chiar despre aceste lucruri. Ca și cum ar fi adevărat [ceea ce susțin ei], pentru că [, zic ei,] au putut să înțeleagă firea [dumnezeiască] preaînaltă și neschimbabilă prin cele ce sunt făcute [prin creaturi] (cf. Rom. 1, 20)[3].

De aceea, [după părerea lor,] sunt de consultat [trebuie întrebați, pentru că sunt niște inițiați/ cunoscători] despre schimbarea lucrurilor mutabile sau despre șirul necontenit al veacurilor.

Așadar, este posibil, numai pentru că discută foarte întemeiat și sunt convingători prin dovezi foarte adevărate[4] [când afirmă] că toate cele temporale sunt făcute de rațiuni veșnice, pot ei să vadă [perspicere] în înseși rațiunile acestea sau să culeagă/ să adune din acestea [ex ipsis colligere] [cunoștințe despre] câte sunt speciile animalelor, care [au fost] semințele fiecăruia la început, care [este] modul creșterii, câte [se pot] a se număra pentru concepere, naștere, ani, moarte, ce mișcare [le îndeamnă] pentru a dori cele ce sunt în natura lor și pentru a fugi de cele contrare?

Toate acestea nu le-au crezut din experiența și scrierile [conscripta] altora, iar nu prin Înțelepciunea neschimbabilă, ci din istoria locurilor și a vremurilor, precum au fost?

[Și atunci] ce este mai puțin de mirare că în niciun fel nu a fost cu putință pentru ei să cunoască [vestigare] șirul mai lung al veacurilor și un scop oarecare pentru acel curs [al timpului] pe care neamul omenesc ca pe un fluviu alunecă [quo tanquam fluvio genus decurrit humanum], sau schimbarea de aici către propriul sfârșit al fiecăruia.

Căci nici istoricii n-au putut să scrie acestea despre un viitor îndepărtat pe care nimeni nu l-a experimentat și nu l-a povestit.

Și acești filosofi, care sunt mai buni decât alții în a înțelege acele rațiuni preaînalte și veșnice, s-au uitat cu uimire la ele. Altfel nu ar investiga lucruri de același fel, trecute, pe care le pot [cunoaște] istoricii, ci ar putea să cunoască mai înainte [praenoscerent] și viitorul. Căci cei care pot [aceasta], sunt numiți la ei prezicători [vates], iar la noi Profeți.


[1] Țara făgăduită, Raiul care se află dincolo de marea vieții.

[2] Se pare că erau mulți eretici sau păgâni neoplatonicieni/ plotinieni care pretindeau, în mod mincinos, că ei n-au nevoie de smerenie și de pocăință și, cu toate acestea, văd lumina Adevărului Absolut și imuabil. Împotriva acestora spune aici Sfântul Augustin că e mai bine să fii creștin smerit și să nădăjduiești toată viața că, prin credință, pocăință și fapte bune, vei ajunge să vezi și să te umpli de slava lui Dumnezeu măcar după moarte, decât să fii un înșelat pe care dracul îl umple de năluciri și care crede că trăiește extaze fără să știe ce înseamnă adevărata vedere a lui Dumnezeu.

Sfântul Augustin se exprimă astfel într-un mod asemănător cu Sfântul Siluan Athonitul. Există însă și Sfinți Părinți, ca Sfântul Simeon Noul Teolog și alții care spun că simțirea slavei dumnezeiești, prin pocăință adâncă, încă din viața aceasta, e o condiție a mântuirii.

[3] Adică foloseau învățăturile creștine pentru ca să le răstălmăcească, ca să pară că sunt posesorii unor filosofii înalte și că nu au nevoie de asceza creștinească și de smerenie.

[4] Veneau cu dovezi luate din Creștinism pentru a-și susține înșelarea. Însă dracul întotdeauna amestecă adevărul cu minciuna, pentru a face minciuna credibilă.