Etichetă: Sfântul Grigorie cel Mare

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

La Sinodul VII Ecumenic [787 d. Hr.], în cadrul hotărârii dogmatice[1], după citirea Crezului, au fost re-anatematizați, în mod nominal și în următoarea ordine: Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, Sever, Petru, Origen, Evagrie, Didim, Serghie, Honorie, Cyrus, Pyrrhus, Macarie.

*

În 1933, editura Tipografia cărților bisericești publica conferințele Fundației Dalles[2], din perioada 28 ianuarie-8 aprilie 1933, sub titlul: Biserica și problemele sociale.

Și cartea cuprinde alocuțiunile a 11 persoane: Dr. Miron Cristea, Ștefan Bogdan, Mihail Manoilescu, Șerban Ionescu, Nichifor Crainic, Pr. Valeriu Iordăchescu, Arhim. Iuliu Scriban, I. Nistor, V. G. Ispir, Dr. Ioan Lupaș, I. Petrovici[3].

Conferința lui Crainic s-a numit Tineretul și Creștinismul și a fost ținută „marți, 14 februarie 1933”[4]. Paginile 107-125.

Și, ca și azi, sloganul era: „Vremea noastră e vremea tineretului”[5]. Cu asta a început…

Spunându-le neadevărul cum că există „un hiatus” „între generația veche și generația nouă”[6]. Cine a provocat acest hiat, atâta timp cât generațiile se succed una după alta și nu pot trăi una fără alta?

Tineretul: „preocuparea universală”[7]. Numai că tineretul, ieri, azi și mâine…e, în mod preponderent, masă de manevră și mai puțin factor de progres.

Lucru pe care îl atestă și vorbitorul nostru: Italia fascistă, Rusia sovietică și Germania lui Hitler „își bizuie triumful, fie întrʼo direcție, fie în cealaltă, pe tineret”[8]. Da, și-au trimis tineretul să moară într-un război al orgoliilor demente.

„Metafisică”[9], „comunismul ateist”[10], „spiritul extremist al vremii”[11]…și considera regimul politic românesc din anul 1933 drept „un regim de indiferență democratică”[12].

În Constituția de la acea dată scria, spune conferențiarul nostru, că Biserica Ortodoxă Română este „Biserica dominantă”[13]. Însă, în realitate, ca și azi, „statul [român] e laic[14], indiferent din punct de vedere religios, gata oricând să socotească religia ca [pe] o simplă afacere particulară, după cea mai bună regulă democratică și să se simtă incomodat ori de câte ori religia se conturează ca forță colectivă socială”[15].

Fapt pentru care Biserica era și este „o sarcină bugetară”[16] pentru stat și doar atât.

Lucrurile, după cum se observă, sunt aproape neschimbate. Pentru că și atunci, tineretul nu era o problemă reală pentru statul român[17].

„Statul acesta indiferent și fără nicio directivă clară spre enigma zilei de mâine, devine complice prin toleranță la infernala operă de corupție a sufletului tânăr.

Tiparul, cinematografia și radiofonia, care sunt instrumentele cele mai de seamă ale unei sănătoase îndrumări, și care nʼar trebui să scape controlului continuu și sever al oficialității, sunt azi în România marile oficii ale dezagregării morale.

Librăriile și chioșcurile gem de tipăritura pornografică în care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinctelor inferioare.

Cărți și reviste ce sunt interzise în țările apusene se refugiază în România, sunt etalate pretutindeni și sunt recomandate insistent în conferințele radiofonice”[18].

Indiferență și politicianism[19]. Și Crainic afirma faptul că tineretul universitar își căuta propriul drum, fiind călit de ororile primului război[20]. Contacul prea devreme cu moartea a făcut tineretul de la acea dată o generație cu „un simț realist” și, totodată, având „înclinarea către un sens metafizic al existenței”[21].

Studenții români trăiau „sentimentul izolării jicnite”[22]. Stând lângă studenții evrei în bănci își simțeau inferioritatea economică[23]. Pentru că studenții români erau săraci, „copii de plugari și de mici salariați în marea lor majoritate”[24].

Antisemitismul românesc: bazat pe „amintirea proaspătă a felului cum mulți evrei sʼau purtat în vremea războiului”[25]. Cu cine? Cu românii. E vorba de primul război mondial…Fără să dea date, lucru care înseamnă că audiența cunoștea foarte bine cazul.

De aceea studenții români, ca să se diferențieze de studenții evrei, se numeau „studențimea română creștină”[26].

Pentru că „evreii [din România], prin foile lor și, în special, prin ziarul Mântuirea, ce apărea [a apărut] în 1919, atacă [atacând] ortodoxia noastră cu o violență neîngăduită, determină creștinismul nominal al studențimii  să evolueze din ce în ce mai mult spre o stare de conștiință”[27].

Și astfel studenții români deveneau naționaliști, prin aversiunea lor față de studenții evrei, evreii fiind marca comunismului[28]. De aceea afirma Crainic că antisemitismul românilor din 1933 era, de fapt, un anticomunism[29].

Despre tinerii legionari în p. 114-115, în viața cărora „misticismul religios devine…un element component al naționalismului”[30].

Un al doilea motiv de izolare al studenților români: „dureroasa răceală” a profesorilor față de studenți[31].

Înainte de primul război mondial, Nicolae Iorga a fost cel care a creat „mistica națională a războiului”[32]. Însă, după război, a făcut „figură deprimantă de dezorientat”[33].

La fel au fost improprii pentru educația tineretului creștin și Pârvan și Rădulescu Motru[34].

Iar profesorii universitari, „intimidați probabil de ideologia francmasonică a unor ziare, au crezut că nu e civilizat lucru să se amestece în vălmășag, să-i tempereze excesele și să-i dirijeze spre clarificări fecunde”[35].

Demofilia/ iubirea de neam a studenților de atunci, considera Crainic, venea de la Bălcescu, Eminescu, Coșbuc, Nicolae Grigorescu[36].

Iar Dobrogeanu-Gherea a făcut „contrabandă de idei ateiste”, împrumutate din materialismul istoric, pe când Titu Maiorescu a arborat „un ateism elegant”[37] în cursurile sale universitare.

Singurii pe care-i laudă: Nicolae Paulescu și Simion Mehedinți, care nu au practicat „ateismul ostentativ”[38].

Și Crainic considera că renașterea religioasă a vremii lui va crea o Românie nouă[39] și că Biserica are responsabilitatea de a face acest lucru posibil[40].

*

Din Postfața cărții (p. 191-200)[41], aflăm că Dialogorum Libri IV. De vita et miraculis Patrum italicorum, et de aeternitate animarum[42] a Sfântului Grigorie Dialogul a fost tradusă la Mănăstirea Căldărușani la începutul secolului al 19-lea[43].

Și, opinează Prof. Remus, „singurul care ar fi putut să realizeze această traducere a fost Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul (1765-1834)”[44].

Cartea a rămas în manuscris și neterminată[45]. Și traducătorul anonim a eliminat o parte din textul Sfântului Grigorie Dialogul[46].