Predica a 7-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Prima, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a.

***

Iubiții mei,

această a 7-a predică la Sfântul Caesarius e ultima din acest ciclu. Dar sper că ați înțeles cât de important e să analizăm, în mod atent, teologia unui Sfânt Părinte al Bisericii. Pentru că numai în acest fel putem să ne intimizăm, în mod real, cu gândirea sa și să ne rugăm lui cu bucurie, cu inimă largă, cu încredere filială.

În 66. 1, Sfântul Ierarh Caesarius vorbește despre „sufletul care a fost ucis de sabia păcatului” [FC 31, p. 316]. Pentru că păcatul e o omorâre a sufletului. Și oricare ar fi păcatul nostru, el este un atentat direct și dureros la sănătatea noastră duhovnicească. Însă Sfântul Caesarius ne spune că de moartea păcatului scăpăm „printr-o credință fierbinte și prin băutura vindecătoare a lacrimilor” [Ibidem]. Adică prin plângerea păcatelor noastre, care se face pentru noi apă curățitoare a sufletului și a trupului.

În 68. 2 regăsim o sfătuire foarte iubită și de alți Sfinți Părinți ai Bisericii: „să ne plângem pe noi înșine ca pe niște morți” [Idem, p. 323]. Să ne plângem ca și când am fi morți și îngropați și vedem câtă nevoie avem de răspuns bun înaintea lui Dumnezeu. Pentru că numai din perspectiva morții vedem foarte corect viața. Acum, pentru că numai situația de aici o știm, ni se pare că viața terestră e veșnică, chiar dacă știm că moartea este o realitate inexorabilă. Dar când vom trece, prin moarte, la viața veșnică și vom vedea standardele veșniciei, atunci ne vom da seama cât de prost ne-am trăit viața, cât de indiferent, cât de lax…

De aceea și Părintele nostru ne pune să vedem viața de acum…cu o privire de dincolo de moarte. Pentru că numai acea privire e autentică, e adevărată…în comparație cu beția visătoare de acum. Iar plânsul pocăinței, strigătul dureros al pocăinței, e o trezire la realitate.

În 69. 1, autorul ne spune că regii și împărații i-au persecutat pe creștini tocmai pentru că ei au distrus idolii din iubire pentru Hristos [Idem, p. 324]. Însă „toți oamenii răi și perverși/ stricați, care i-au persecutat pe creștini, au fost distruși” [Idem, p. 325]. De cine au fost distruși/ nimiciți? De Dumnezeu, prin Îngerii și Sfinții Lui sau prin diverși oameni păcătoși, care i-au omorât din îngăduința lui Dumnezeu. De aceea ne spune Sfântul Pavel, în Evr. 10, 31: „înfricoșător [este] a cădea întru mâinile Dumnezeului Celui viu” [GNT].

Tot în 69. 1, Sfântul Caesarius de Arles ne prezintă Biserica în dinamismul luptei ei cu Diavolul. Pentru că Biserica luptă împotriva tuturor formelor demonice de manifestare [Idem, p. 325]. În 69. 2, el ne spune că Satana e numit de Scriptură leu datorită furiei sale și balaur datorită vicleniei sale [Ibidem]. Și la începutul Bisericii, Satana s-a luptat ca un leu cu Biserica, de aceea atât de mulți Sfinți Mucenici, pe când, mai apoi, când Biserica a primit libertate de manifestare, el a început să se lupte în mod viclean/ pervers/ parșiv cu Biserica [Ibidem]. Prin multe subterfugii. Prin nenumărate ispite și necazuri.

Răstignirea lui Hristos a fost preînchipuită în Șarpele de aramă [Idem, p. 326]. De aceea, Părintele nostru ne invită să privim la Hristos Cel răstignit și înviat pentru noi, dacă suntem mușcați de viclenia Satanei [Ibidem].  Pentru că Hristos Dumnezeu este „viața noastră” [Ibidem].

În 69. 5, Sfântul Caesarius vorbește despre existența Bisericii în realitatea brutală a vieții sociale. El ne spune că „Biserica trăiește în mijlocul încercărilor, crescând prin ele, întărindu-se prin ele și izbutind în ele” [Idem, p. 328-329], în mijlocul lor. Pentru că nu suntem niciodată singuri, ci întotdeauna sprijiniți de Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre.

În 70. 1, autorul nostru vorbește despre „pătrunzătoarea judecată a lui Dumnezeu”, care îi desparte pe cei Drepți de cei răi [Idem, p. 330], pe când în 70. 3, el vorbește despre durerile suferite acum ca despre îndreptările noastre [Idem, p. 333]. În 71. 1, adevărata bogăție a omului, care este în Biserică, e desemnată a fi bogăția în Dumnezeu [Idem, p. 335]. Adică o viață sfântă. Pe când în 73. 1, el îi mustră pe cei care plecau de la Sfânta Liturghie [Idem, p. 432]. Pe cei care nu stăteau toată slujba, ci plecau în timpul ei. Lucru care se întâmplă și azi…

În 77. 1-2, Sfântul Caesarius amintește de plecarea genunchilor în timpul rugăciunii de pocăință [Idem, p. 355-356]. Pe când în 77. 4, el spune că Biserica este „o fântână vie sau un râu duhovnicesc” [Idem, p. 357], pentru cei care trăiesc evlavios, cu adevărat ortodox.

În predica a 79-a, el le vorbește despre un caz de posesie satanică, pe care îl văzuseră cu toții în Biserică, în duminica precedentă [Idem, p. 363]. Fapt pentru care le spune că s-au înfricoșat foarte mult, în timpul Sfintei Liturghii, când l-au văzut pe cel demonizat cum se manifestă [Ibidem].  Însă le spune că se tem de demonii care intră în trupul altora, dar nu se tem de demonii care le intră în inimă [Idem, p. 364]. Iar lucrurile se petrec la fel și azi! Ne temem de demonizarea fizică dar nu și de cea sufletească. Când demonizarea reală e împătimirea grețoasă cu patimi de tot felul.

De aceea, iubiții mei, în acest dumnezeiesc post e timpul să ne privim foarte profund neputințele și păcatele!

Să le recunoaștem, în fața lui Dumnezeu, pe fiecare dintre ele și să cerem vindecarea noastră de ele.

Căci Dumnezeu, în multa Sa iubire față de noi, tocmai acest lucru așteaptă: ca să ne vindecăm de ceea ce ne strică frumusețea interioară.

Dumnezeu să ne întărească în fiecare clipă și în toate zilele vieții noastre, ca să ducem lupta cea bună a dreptei-credințe, în toată evlavia și curăția. Amin!

Predica a 6-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Prima, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

***

Iubiții mei,

când oamenii îți închid ușa…Dumnezeu îți deschide mai multe uși, tocmai pentru ca nedreptatea să fie devoalată!

Și, la fel, când ni se pare că nu mai avem scăpare…că ne sufocăm de atâtea ispite, griji, nefericiri, scăparea de la Dumnezeu e întotdeauna minunată, paradoxală și întărește credința noastră.

Pentru că Dumnezeu vede, în orice situație din viața noastră, un moment al mântuirii, un pas spre El. Și trebuie să învățăm de la Dumnezeu cum să ne comportăm cu oamenii: ca întâlniri soteriologice.

Așa că, în prima zi a Postului Mare, mergem mai departe cu cercetarea teologiei Sfântului Caesarius de Arles, pentru a ne regăsi pe noi în teologia lui cât și puncte de legătură între noi.

Predica a 48-a se ocupă iarăși de o temă scripturală majoră: în Scriptură sunt binecuvântați întotdeauna cei smeriți, pe când cei mândri sunt blestemați [FC 31, p. 243. În 48. 7, el numește iubirea și smereniacele două aripi prin care sufletele smerite sunt înălțate la ceruri” [Idem, p. 249], însă prin mândrie și zgârcenie „ne coborâm în Iad, prin imitarea Diavolului, care este autorul mândriei” [Idem, p. 250].

În a 49-a, Sfântul Caesarius se ocupă cu modul în care Dumnezeiasca Scriptură îi vede pe văduve, orfani și săraci [Ibidem]. Și ea este tot la fel de actuală, ca și următoarea, în care îi îndemna pe credincioși să nu mai caute atât de mult sănătatea trupească, ci să caute, în primul rând, „sănătatea inimii”, adică a sufletului lor [Idem, p. 253]. Iar dacă în a 49-a predică e vorba despre excluderea socială, tot mai extinsă în societatea noastră, în care nu ne pasă de cei care nu sunt ca noi…în a 50-a, el subliniază faptul că sănătatea duhovnicească e prioritară în fața celei trupești.

În 50. 1, ca și când secolul al 6-lea e secolul al 21-lea, autorul nostru vorbește despre cum se duceau contemporanii lui la ghicitori când aveau probleme de sănătate. Și Sfântul Ierarh Caesarius își exprimă durerea față de micimea de minte a celor care, în loc să vină la Biserică pentru vindecarea lor autentică, se duceau la „clarvăzători”, ghicitori și vrăjitori și își atârnau de ei amulete diavolești și scrisori magice [Idem, p. 254]. Fără doar și poate, amuletele și scrisorile fiind primite de la vrăjitori în urma unor sume de bani sau obiecte. De aceea, decadența religioasă de atunci, chiar dacă acum îmbracă forme mai „stilate”, în esență e aceeași.

Căci atunci, ca și azi, se duceau și cereau „ajutorul” demonilor dar nu lui Dumnezeu. Dădeau bani vrăjitoarelor și diverșilor impostori „religioși”, în loc să își pună toată nădejdea în mila și ajutorul lui Dumnezeu pentru a se vindeca de boli.

Însă lor și nouă, Sfântul Caesarius ne spune: „Grăbiți-vă la Biserică, ungeți-vă cu ulei sfânt, și primiți-L pe Hristos euharistic! Dacă veți face aceasta, veți primi sănătatea sufletului cât și pe cea a trupului” [Idem, p. 254]. Și după cum a spus și într-o predică anterioară, Părintele nostru unește Sfântul Maslu cu Sfânta Euharistie, prezentându-ni-le ca medicamente sacramentale împotriva bolii. Pentru că boala are nevoie de întâlnirea cu harul dumnezeiesc ca să se vindece.

În 50. 2, Sfântul Caesarius îl citează pe Virgilius, cu versul 7. 338 din Aeneid, folosit ca evidențiere a răutății Satanei: pentru că „el are o mie de feluri de a ne face rău” [Idem, p. 255]. Acesta este un mic exemplu, despre cum filosofia, literatura, știința, politica, experiența cotidiană pot deveni locuri teologice, atunci când sunt preluate și prelucrate în mod teologic. Dar pentru a asimila totul teologiei trebuie să fii mai întâi un teolog al experienței, un mădular viu al Bisericii, pentru ca să știi cum și să ai nevoie să faci asta. Altfel tot împrumutul introdus în discursul teologic e ca nuca în perete, pentru că nu se integrează de la sine.

Tot în 50. 2, el prezintă veșnicia cu Dumnezeu ca pe o vedere continuă, în slavă, a lui Hristos, dimpreună cu Sfinții Lui [Ibidem]. În 51. 4, ne sfătuiește să nu facem vrăji pentru a avea copii [Idem, p. 258]. Pe când în 53. 1, Sfântul Caesarius folosește sintagma: „maica lor, Biserica”. O sintagmă pe care romano-catolicii o folosesc frecvent în ziua de azi, cu sensul că Biserica e maica noastră duhovnicească. Cea care ne-a renăscut prin Botez.

În 55. 1, într-o predică despre multele păcate pe care le naște beția, Părintele nostru vorbește despre „mânia excesivă” ca despre un rău mare [Idem, p. 271]. Mânie excesivă, care, într-o predică a Sfântului Vasile cel Mare, era caracterizată ca nebunie temporară.

În 55. 2, el îi mustră pe cei care, de pomenirile Sfinților Mucenici, se îmbată, dansează și cântă cântece desfrânate și fac pantomimă într-un mod diavolesc [Ibidem]. Probabil că se referă la anumite ocazii punctuale, în care poporul „se distra” fără cuviință.

În predica a 62-a, pocăința e considerată o întoarcere la „comuniunea cu Biserica” [Idem, p. 303]. Lucru pe care îl regăsim, în Taina Sfintei Spovedanii, în a 3-a rugăciune. În rugăciunea de după spovedirea păcatelor. Pe când 65. 1 conține, în prima ei frază, expresia: „viclenia Diavolului”, sintagmă prezentă până azi în cultul ortodox.

În 65. 2 regăsim o altă expresie, care a ajuns un loc comun în predica ortodoxă actuală: „omul închide ușa milei dumnezeiești” [Idem, p. 312-313] prin nepocăința sa. Și cei mai mulți au în vedere, când spun ușă, Apoc. 3, 20.

Și e un mare adevăr acest lucru: pentru că nu Dumnezeu nu e darnic cu noi, ci noi nu suntem darnici cu sănătatea noastră, pentru ca să cerem mila Lui.

De aceea, câți am cunoscut mila Lui și marea Sa iubire de oameni, trebuie să le spunem și altora ceea ce ne-a învățat Dumnezeu. Pentru că și alții trebuie să trăiască iertarea lui Dumnezeu, curăția Lui, pacea Lui.

Așadar, iubiții mei, la începutul Postului Mare, vă doresc să fiți bucuroși și împliniți în toate faptele bune!

Toată binecuvântarea și rugăciunea din partea mea…și nu suntem singuri!

Niciodată, nicicând…

Amin!

Predica a 5-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Prima, a doua, a treia și a 4-a.

***

Iubiții mei,

în aparență, ni se pare că timpul „ne stă la picioare”. Că „ne așteaptă”. Că ce nu facem astăzi, vom face mâine. Că mâine va fi timp „mai mult” pentru „a face”.

Însă timpul lui „a face” e doar prezentul. Niciodată trecutul sau viitorul! Putem doar să ne plângem trecutului și să cerem, de la Dumnezeu, un viitor pe măsura aspirațiilor noastre…însă doar prezentul este în mâna noastră.

De aceea, Dumnezeiescul Pavel ne învață să fim responsabili față de timpul personal, atunci când ne spune: „răscumpărați vremea/ timpul [exagorazomeni ton cheron], căci zilele sunt rele [oti e imeri ponire isin]” [Efes. 5, 16, GNT]! Și zilele rele sunt zilele grele, pline de ispite și de neputințe și de boli de tot felul, care ne fac să pierdem mult timp, foarte mult timp.

Așa că, în predica de față, să câștigăm ceva timp pentru a aprofunda teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles, așa cum am făcut-o și în cele 4 predici antecedente.

În predica a 44-a, Sfântul Caesarius se ocupă de familie dar începe cu sintagma „praznicele Mucenicilor” [FC 31, p. 220]. Și suntem îndemnați să-i urmăm pe „Fericiții Mucenici” în nevoințele lor, dacă vrem să ne împărtășim împreună cu ei de „fericirea veșnică” [Idem, p. 221].

Însă legarea autorului de martiriu e pentru a vorbi despre feciorie. După ce citează două versete scripturale, în care adulterinii sunt mărturisiți ca improprii Împărăției lui Dumnezeu, Sfântul Caesarius spune: „tinerii, bărbați și femei, care se îndreaptă spre a fi uniți în căsătorie, trebuie să își păstreze fecioria până la căsătoria lor” [Ibidem]. După care, tot în 44. 2, el califică avortul drept o crimă asupra pruncilor nenăscuți [Ibidem]. În 44. 3, după cum a afirmat și într-o predică anterioară, Ierarhul nostru vorbește despre cele câteva zile de feciorie de dinainte de primirea Sfintei Euharistii [Idem, p. 222]. Pentru că împărtășirea noastră cu Domnul, subliniază autorul, trebuie să se facă în „pacea conștiinței” [Ibidem].

Dar, continuă el, „un bun creștin nu ar trebui să trăiască în feciorie doar pentru câteva zile înainte de a se împărtăși, ci el ar trebui să-și cunoască soția [să aibă relații sexuale cu ea] doar când dorește să aibă copii” [Ibidem]. Căci „un bărbat își ia o soție pentru nașterea de prunci, nu de dragul poftei” [Ibidem]. De unde înțelegem, că din perspectiva Sfântului Caesarius, căsătoria este profund ascetică, plăcerea sexuală fiind unită doar cu nașterea de prunci.

Însă autorul nostru nu e un om care nu înțelege ispitele bărbatului căsătorit! Pentru că în 44. 4, el le spune bărbaților: „dacă în ciuda ascultării voastre credincioase vă vedeți asaltați de trup [de pofta desfrânării], și dacă de multe ori sunteți convinși să vă cunoașteți soția fără să doriți copii, dați milostenie în fiecare zi” [Idem, p. 223]. Alături de milostenie el ne invită și la postire, dar, mai presus de toate, la iertarea vrăjmașilor [Ibidem].

La o primă vedere, pare că autorul ne invită să ne plătim, prin milostenii, minutele de plăcere cu soția. Însă el, aici, vede în mod profund izvorul plăcerii sexuale. Pentru că plăcerea sexuală înseamnă dorința de a-l poseda, de a-l stăpâni, de a-l învinge pe celălalt. Cerându-ne milostenie zilnică, milostenia nu face altceva decât să destructureze, din temelie, dorința noastră de a-i stăpâni pe alții. Pentru că mila înseamnă a veni spre alții și nu a-i stăpâni.

Dar mila, alături de post și de iubirea de vrăjmași, e o destructurare enormă a egoismului, a plăcerii de a poseda o femeie, de a te bucura de ea doar la nivelul plăcerii. Așa că Sfântul Caesarius discută aici esența problemei sexuale și ne răspunde la întrebarea: de ce nu ne putem potoli dorințele desfrânate? Și răspunsul lui e acesta: pentru că nu luptăm împotriva lor în mod ascetic, în mod susținut, prin milostenie, rugăciune, post, iertare etc., ci le oferim substanța care la întețește.

De aceea, renunțarea la asceză și la curățirea de patimi înseamnă degringoladă multă la nivel personal și social. Pentru că patimile noastre cresc pe zi ce trece și ne distrug și pe noi și pe cei din jurul nostru și mediul asupra căruia acționăm.

Desfrânarea, ura, violența, rapacitatea acumulate în noi, fără asceză, se manifestă debordant. Lucru care dovedește iar și iar că viața eclesială este etalonul vieții sociale. Că fără cunoașterea lui Dumnezeu, fără lupta cu patimile, fără dorința de a face bine,  societatea devine o bombă cu ceas, care poate exploda oricând.

În 44. 7, autorul ne vorbește despre un alt lucru interesant. El ne spune că un bărbat, care se culcă cu soția sa în perioada de menstruație, va naște copii leproși, epileptici sau demonizați [Idem, p. 225]. În 45. 2, el vorbește despre sufletele noastre și spune că ele sunt „templele vii ale lui Dumnezeu” [Idem, p. 228]. În finalul predicii a 45-a, el se referă la „veșnicul Judecător”, Care ne va răsplăti după faptele noastre [Idem, p. 231].

În predica a 46-a e discutată patima beției. Bineînțeles, e vorba de faptul de a bea alcool și nu apă! Și el vorbește despre viciul beției ca despre o faptă foarte urâtă de Dumnezeu, pentru că e ucigătoare de suflet [Ibidem].

În 46. 8, autorul e conștient de necesitatea absolută a predicării în viața Bisericii, pentru că el o consideră „o obligație înaintea lui Dumnezeu” [Idem, p. 237]. Pentru că a spune adevărul lui Dumnezeu oamenilor e obligația fundamentală a ierarhiei Bisericii. Căci dacă Biserica nu spune adevărul lui Dumnezeu, cine îl poate spune în locul ei? Numai că adevărul lui Dumnezeu trebuie spus cu delicatețea și cu înțelepciunea lui Dumnezeu, cu multă sfințenie. Altfel devine din medicament o mitralieră cu care se omoară oameni.

Și observăm consecințele predicării în Biserică din viețile schimbate, transfigurate ale oamenilor dar și din eșecurile predicatoriale pe care le avem. Pentru că oamenii, pe care nu-i putem convinge de adevărurile lui Dumnezeu, sunt eșecurile noastre predicatoriale și ale Bisericii.

Și în a 47-a tot despre beție a vorbit. Căci s-a referit la acei oameni, care beau atât de mult că își vomită stomacul [Idem, p. 238]. Toate cele din stomac…Însă în 47. 2, el vorbește despre Mucenici și spune: „Mucenicii se nasc în fiecare zi. [Și], într-adevăr, un Mucenic este un martor. De aceea, dacă cineva poartă mărturia adevărului și judecă toate lucrurile cu dreptate, Dumnezeu îl va considera ca mucenicindu-se în toate, căci el îndură pentru mărturia adevărului și a dreptății” [Idem, p. 239].

În 47. 4 se întoarce la discuția despre beție și ne spune că beția nu este un păcat minor. Și tocmai de aceea, datorită lui, vom ajunge să fim chinuiți veșnic în Iad [Idem, p. 240].

Din discuția de până acum asupra teologiei Sfântului Caesarius de Arles, am văzut că el vorbește numai despre Rai și Iad. Nu cunoaște Purgatoriul, despre care va vorbi teologia romano-catolică. Doar o singură dată a avut o expresie filioquistă, însă e un om al ascezei, cerând creștinilor mireni o viață apropiată de cea a monahilor.

Așa că, iubiții mei, a cunoaște adevărul Bisericii din operele Sfinților Părinți înseamnă a afla adevărul de la sursele lui Dumnezeu!

Adică de la aceia întru care, Dumnezeu Însuși, a revărsat bogăție de har și de cunoaștere dumnezeiască.

Iar dacă fugim de cunoașterea lui Dumnezeu, fugim de cunoașterea de sine și de mântuirea noastră.

Dumnezeu să ne întărească pentru postul care ne stă înainte și în toate ispitele și durerile vieții noastre. Amin!

Predica a 4-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Prima, a doua și a treia.

***

Iubiții mei,

teologia e plină de logică duhovnicească, pentru că teologia e revelație dumnezeiască.

Teologii Bisericii își însușesc, pas cu pas, prin viața lor eclesială, această profundă supralogică dumnezeiască, pentru că văd cum dogmele credinței au legătură interioară între ele.

De aceea, vom merge mai departe în teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles, pentru ca să vedem modul în care acesta cunoaște și discută adevărurile dumnezeiești ale Bisericii.

În predica a 25-a, el vorbește din nou despre faptele bune ale credinței și subliniază că lui „Hristos Îi este foame acum, fraților, pentru că în persoanele tuturor săracilor El Însuși binevoiește să Îi fie foame și sete [FC 31, p. 128]. Dar, totodată, că El ne va răsplăti nouă în ceruri, pentru ceea ce El a primit de la noi, ca milostenie, prin intermediul săracilor [Ibidem]. A 26-a predică e tot despre milostenie, vorbind despre milă ca despre ceva „dulce și bun” [Idem, p. 132], pentru că ea e plină de harul lui Dumnezeu. Și folosește, ca și în predica anterioară, expresia: „dă un ban lui Hristos, dacă dorești să primești Împărăția Lui” [Idem, p. 134], prin Hristos înțelegându-se aici: săracii. Pentru că lor trebuie să le dăm milostenie ca lui Hristos Însuși.

În predica a 27-a, Părintele nostru face referire la Păstorul Sfântului Apostol Erma, vorbindu-ne despre parabola ulmului și a viței de vie [Idem, p. 135]. Și găsește că ulmul este omul bogat dar fără milostenie, pentru că ulmul are frunze dar nu are rod, pe când vița de vie este chipul slujitorilor lui Dumnezeu, care arată faptele credinței lor [Idem, p. 135-136]. În a 28-a predică, care este tot despre faptele milei, autorul nostru accentuează legătura intimă între Capul Bisericii și trupul Bisericii, care sunt credincioșii. Căci, spune el, „ei [Apostolii] au văzut Capul, dar au crezut despre trup, noi vedem trupul, de aceea credem despre Cap” [Idem, p. 141].

În 31. 4, el vorbește despre pedepsele cele veșnice ale Iadului [Idem, p. 156]. Iar focul din Iad „turbează în mine, deși mă cruță [nu mă nimicește]; chinuie, deși mă păstrează [în existență]” [Idem, p. 157]. Arătând prin cele două cuplete lingvistice, că focul Iadului ne chinuie veșnic dar fără a ne nimici ontologic.

În 31. 5, Sfântul Caesarius folosește expresia: omul este „zidit de mâna lui Dumnezeu” [Ibidem]. Pe când predica a 32-a are un titlu interesat și realist până azi: „O mustrare a celor care fac mereu milostenii dar comit jafuri și adultere pe fiecare zi”…Deși astăzi sunt tot mai puțini cei care fac milostenii, dar nu sunt puțini hoții și adulterinii. A 33-a este despre zeciuieli/ taxe față de stat, rostită „înainte de nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” [Idem, p. 162]. Ceea ce arată că partea occidentală a Bisericii, în secolul al 6-lea, cunoștea praznicul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, pe care noi îl sărbătorim astăzi pe 24 iunie.

În 33. 3, el declară adulterul un lucru „fără rațiune” [Idem, p. 165] iar din 33. 4 vorbește despre praznicul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul ca despre un praznic bucuros [Idem, p. 166]. Însă, ca și azi, cu Drăgaica noastră, Sfântul Caesarius îi atenționează să nu facă de ziua Sfântului Ioan fapte păgânești: „Nimeni să nu îndrăznească, de praznicul Sfântului Ioan, să se scalde în izvoare sau în mlaștini sau în râuri, noaptea sau dimineața în zori. Căci acest obicei vrednic de plâns a rămas de la păgâni” [Idem, p. 166-167]. Tot aici, el ne sfătuiește să nu cântăm cântece desfrânate cu gura cu care ne împărtășim cu Hristos euharistic [Idem, p. 167].

A 34-a predică a sa are drept subiect iubirea de părinți [Ibidem], el punând în prim-plan grija față de familie, apoi față de rude, de slujitori și de săraci [Idem, p. 168]. A 35-a începe cu afirmația, că fiecare prăznuire sfântă a Bisericii este o pregătire pentru Sfânta Euharistie [Idem, p. 171]. Adică împărtășirea euharistică este scopul fundamental al Dumnezeieștii Liturghii.

A 36-a este despre iubirea vrăjmașilor noștri. Pentru că trebuie să ne iubim vrăjmașii la fel ca pe prieteni [Idem, p. 176]. Însă vrăjmașul nostru, subliniază Sfântul Caesarius, este și propriul său vrăjmaș [Idem, p. 178]. De aceea, noi îl iubim pentru că e creația lui Dumnezeu dar urâm păcatul, pe care Diavolul l-a introdus în el cu consimțământul său [Ibidem]. Pentru că așa face și Dumnezeu: „urăște boala dar iubește omul bolnav” [Idem, p. 179].

Continuă subiectul și în predica a 37-a. În 37. 3, el îl numește pe Sfântul Întâi-Mucenic Ștefan „primul slăvit exemplu al urmării lui Hristos” [Idem, p. 185]. În 37. 4, Sfântul Caesarius distinge între poruncă și sfat evanghelic. Iar iubirea de vrăjmași e o poruncă dumnezeiască, pe când sfaturi evanghelice sunt fecioria, abținerea de la vin și carne, a vinde toate și a le împărți săracilor. Tot porunci dumnezeiești sunt și a face dreptate, a ne feri de rău și a face binele [Idem, p. 186].

În 39. 6, Postul Învierii Domnului este de 40 de zile [Idem, p. 189] iar Paștiul reprezintă viața veșnică [Idem, p. 199] în comentariul augustinian, pe care autorul îl citează. Sfinții Moise și Ilie au postit 40 de zile și la fel și Domnul [Ibidem]. De aceea, postul nostru, care va începe peste o săptămână, ca și în vechime, are tot 40 de zile. Predica a 40-a începe cu o afirmație revelațională foarte importantă și anume: „judecățile lui Dumnezeu sunt, adesea, ascunse…dar ele nu sunt niciodată nedrepte” [Idem, p. 200]. Adică ce face Dumnezeu cu noi nu e niciodată nedrept, chiar dacă ni se pare că suferința, chinul nostru este excedentar. Pentru că pe măsura durerilor, a nedreptăților și a suferințelor de tot felul e și harul și bucuria veșnică.

Predica a 41-a are un titlu postmodern: „Despre indecența familiarității cu femei străine și despre martiriu” [Idem, p. 203]. Pentru că îmbină lucruri care, în mod aparent, nu se pot discuta „în aceeași” predică. Însă într-o predică se pot discuta multe lucruri, toate lucrurile, numai să nu ai preconcepția că „unele lucruri sunt de nediscutat”.

Prima afirmație a predicii a 41-a e aceea că nu trebuie să contestăm faptul că nu pot fi și azi Mucenici. Pentru că și timpurile de pace își au Mucenicii lor [Ibidem]. Ba mai mult, timpurile de pace au Mucenici făcuți pe tăcute, fără ochi prea mulți, pentru că se lucrează cu perfidie împotriva oamenilor Sfinți. Te omoară pe mutește…sau îți înscenează moartea de așa manieră, încât să pară…„întâmplătoare”. Numai că Dumnezeu Își știe Mucenicii, și pe cei de pe timp de pace și pe cei din timpuri furibunde de persecuție. Toți sunt Sfinții Lui Mucenici și El nu îi uită pe niciunul. De aceea, uitarea noastră vinovată, a oamenilor, față de Sfinți, nu înseamnă și o uitare din partea lui Dumnezeu.

În 41. 3 găsim dezlegarea titlului predicii a 41-a: pentru că se vorbește despre „martirizarea zilnică” [Idem, p. 205] a noastră în lupta cu patimile. Iar femeia, pusă lângă martiriu, a avut scopul de a sublinia faptul că lupta împotriva patimilor este un martiriu continuu.

În 42. 5 găsim un amănunt foarte important pentru etosul ortodox: „Atât de grav este acest păcat în Roma, [încât], dacă un om dorește să se căsătorească, dar știe că nu e fecior/ virgin, el nu îndrăznește să meargă să ceară binecuvântarea căsătoriei” [Idem, p. 213]. Pentru că fecioria a fost și este o mare virtute a tinereții în Ortodoxie și numai „relaxarea” sexuală a ultimelor decenii a schimbat atmosfera socială în privința moralității.

A 34-a predică se referă la castitatea conjugală și la faptul de a nu avea concubine [Idem, p. 214]. Adulterinul, spune el în 34. 2, este viu cu trupul dar mort cu sufletul [Idem, p. 215]. În 34. 3, Părintele nostru vorbește despre egalitatea bărbatului și a femeii în fața legii lui Dumnezeu [Ibidem]. Pentru că „ei au fost răscumpărați împreună, printr-un singur preț, scumpul sânge al lui Hristos. Ei sunt chemați la aceeași credință și sunt adunați în singurul trup al lui Hristos” [Ibidem]. Ei, bărbatul și femeia, deopotrivă, „au primit Taina Botezului dimpreună, s-au apropiat de altar și au primit Trupul și Sângele Domnului în același timp, și aceleași învățături [ale Bisericii] au fost date pentru ambele sexe” [Idem, p. 216].

Așadar, iubiții mei, de la toți cere Dumnezeu împlinirea poruncilor Sale, pentru că nimeni nu este exceptat de la ele!

Însă Dumnezeul nostru, Cel Căruia noi Îi slujim, e Dumnezeul milelor și al îndurărilor, adică al nesfârșitelor dăruiri de har pentru noi, ca să ne ridicăm din păcatele noastre.

De aceea, nu trebuie să privim relația cu Dumnezeu legalist sau contractual, ci filial. Față de Dumnezeu trebuie să ne manifestăm ca niște fii iubitori și nu ca niște manageri de fabrică neimplicați în viața oamenilor.

Pentru că El dăruie mare milă celui cu inimă sinceră și doritoare de îndreptare și astfel, acela, poate să progreseze foarte mult în bine.

Dumnezeu să ne întărească întru toate, frații și surorile mele, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Predica a 3-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Iubiții mei,

orice primă întâlnire cu un Sfânt Părinte al Bisericii trebuie să fie o întâlnire cu textele sale, cu persoana sa la primă mână. Tocmai de aceea și prin aceste două predici anterioare (prima și a doua), cât și prin cea din față, v-am pus înainte un Sfânt al Bisericii nestudiat în spațiul românesc, însă după cum reiese teologia sa din predicile sale. Pentru că, adevărata cunoaștere a cuiva nu e din comentariile despre el ci din studierea operei sale.

În predica a 13-a, Sfântul Ierarh Caesarius vorbește despre prăznuirea duminicii de către Biserică, în comparație cu „nefericiții evrei”, care au rămas la sabatul lor [FC 31, p. 76]. În 13. 3, el vorbește despre Trupul și Sângele Domnului, despre Sfânta Euharistie și despre ungerea cu „uleiul binecuvântat” de către preoți, despre Sfântul Maslu. Ambele dăruite unui om bolnav [Idem, p. 77].

De unde vedem că împărtășirea preceda ungerea cu untdelemnul sfințit al Maslului. Tocmai de aceea, dacă vom insista pe spovedanie și împărtășire înainte de Sfântul Maslu, dar și pe post și rugăciune, pe citire și evlavie, vom simți curățirea lui Dumnezeu tot mai profund în Sfântul Maslu. Pentru că și Părintele nostru vorbește despre Maslu ca despre Taina Bisericii, prin care se primește, deopotrivă, sănătate trupească și iertarea păcatelor [Ibidem].

În 14. 2, Sfântul Caesarius leagă venirea la Biserică de milostenia față de săraci [Idem, p. 80] și ne spune că Dumnezeu nu ascultă rugăciunea celui plin de mânie [Idem, p. 81]. Predica a 15-a o rostește pentru ca să ne învețe că nu e de ajuns numai faptul de a ne abține de la a face răul, ci trebuie să facem, mai întâi de toate, binele [Idem, p. 83]. Căci credința fără fapte este moartă [Iac. 2, 26] [Idem, p. 87]. Pentru că, „prin Botez, noi ne eliberăm de toate relele, dar, cu harul lui Dumnezeu, noi trebuie să ne umplem de toate virtuțile, printr-o viață bună. Dacă noi considerăm suficientă doar Taina Botezului [pentru mântuire], fără fapte bune, necurăția sufletului va fi scoasă afară prin harul lui Hristos dar se reîntoarce [în noi]” [Ibidem]. Și necurăția se întoarce în noi, prin păcatele pe care le facem și pe care nu le curățim.

Creștinul e omul faptelor bune, insistă el, în predica a 16-a [Idem, p. 88]. Și din 16. 2, aflăm că „bunii creștini” ai timpului său, care erau căsătoriți, la praznicele sfinte, se împărtășeau. Însă trăiau în feciorie câteva zile înainte de a se împărtăși cu Sfânta Euharistie, pentru că ei considerau că trebuie să se împărtășească cu Domnul cu trupul și inima curate [Idem, p. 89]. Lucru pe care îl fac ortodocșii până azi, pentru că curăția trupească și sufletească este pregătirea noastră, alături de rugăciune, pentru a ne împărtăși cu Domnul.

În predica a 17-a, Sfântul Ierarh Caesarius de Arles  include începutul predicii despre dragoste a Sfântului Ierarh Augustin de Hippo [Idem, p. 90-93]. În următoarea, el include o altă predică a Sfântului Augustin despre faptele bune [Idem, p. 98]. Pentru că dragostea față de Sfinți se manifestă și în modul în care îi citezi și îi aprofundezi. A 19-a e tot de la Sfântul Augustin [98-102]. A 20-a este o selecție de texte din scrisoarea Despre viața creștinilor, a Sfântului Fatalis, care mie îmi este necunoscut [Idem, p. 103]. Dar care, cu siguranță, era cunoscut de către credincioșii săi, căci tocmai de aceea le-a predicat despre el după Sfântul Augustin.

Și, o, Dumnezeule, câte lucruri importante nu știm despre Sfinții lui Dumnezeu și despre istoria Bisericii noastre!…

În 20. 4, în scrisoarea Sfântului Fatalis, se vorbește despre alt lucru important în viața Bisericii și anume despre „mijlocirea Sfinților” pentru noi. Căci, spune el, „prin mijlocirea Sfinților poate El va binevoi să șteargă, pe de-a-ntregul, perversitatea din noi” [Idem, p. 106]. Pentru că mântuirea noastră, a tuturor, e, în mare parte, rodul rugăciunilor și al ajutorului primit de la Sfinții lui Dumnezeu. Căci Sfinții lui Dumnezeu, ca și aici, pe pământ, și în Împărăția lui Dumnezeu își asumă mântuirea noastră ca pe o datorie a lor de frați, ca pe o lucrare a lor de conștiință în viața noastră, dorind să fim și noi acolo unde sunt ei. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este dragoste și atenție reciprocă și nu izolare!

Predica a 21-a e iar de la Sfântul Augustin [Idem, p. 106]. Pe când a 22-a e a sa și este despre milă. În care spune, că „dacă ai milă, Îl ai pe Dumnezeu” [Idem, p. 115]. Iar dacă nu Îl avem pe El, nu avem nimic [Ibidem]. Căci „omul simte cu adevărat că este bogat, dacă Dumnezeu a binevoit să locuiască întru el” [Ibidem].

În 22. 3, Hristos e prezentat ca Cel ce sădește o plantă în inimile bune, iar Diavolul ca cel ce sădește o plantă în inimile rele [Idem, p. 116]. Cu alte cuvinte, că virtuțile sunt realitățile interioare harice pe care le lucrăm împreună cu Dumnezeu, pe când viciile sunt realitățile devastatoare ale lăuntrului nostru pe care le facem cu înrâurirea demonilor asupra noastră.

În 23. 5, Sfântul Caesarius spune, cu multă putere duhovnicească, că „adevărata milă…este sufletul tuturor Scripturilor, desăvârșirea profeției, sprijinul cunoașterii, rodul credinței, bogățiile celui sărac, viața celui mort” [Idem, p. 122]. Pentru că Scripturile ne vorbesc despre mila lui Dumnezeu față de noi, profețiile se împlinesc în mila Lui față de noi, cine cunoaște, cunoaște din mila lui Dumnezeu, cine are milă are pentru că e credincios, cel sărac de fapte bune prin milă se îmbogățește iar cel mort cu sufletul prin milostivire înviază la viața cu Dumnezeu. De aceea, el pune mila lui Dumnezeu la baza revelației dumnezeiești, pentru că Dumnezeu face totul în favoarea noastră. Spre binele nostru. El ni S-a descoperit și a venit în trup nu pentru a ne minimaliza sau înjosi, ci pentru a ne mântui și a ne umple de slava Lui cea veșnică.

Sfantul Augustin de Hippo

Deși Sfântul Augustin a adormit pe 28 august 430, la Hippo Regius, în Algeria, acolo unde era episcop, totuși Sfântul Caesarius de Arles, după anul 503, când el devine episcop, predică cu predicile Sfântului Augustin. Era la mai bine de 70 de ani de la adormirea sa, iar Sfântul Augustin al Algeriei era un Părinte al Bisericii, o autoritate teologică și duhovnicească, pentru un episcop din Franța. Pentru că, după cum se observă, autoritatea teologică a lui Augustin nu este una dobândită peste veacuri, ci ea a început din timpul vieții sale și nu a încetat să se extindă în Biserică până azi.

Și e lucrul cel mai bun, ca în Biserică Sfinții să fie autoritățile care să ne îndrume în viață și nu opinii și interese egoiste și unilaterale. Dacă învățăm de la Sfinți, de la toți Sfinții și nu numai de la unii și judecăm totul în consens cu Biserica și cu Tradiția ei, vom avea opinii foarte pline de adevăr, pentru că vom judeca cu mintea Bisericii.

De aceea, eventualele greșeli teologice ale Sfinților sau perspectivele lor reducționiste în unele probleme nu trebuie exacerbate, ci trebuie să învățăm de la ei modul profund în care au gândit și trăit, ca un tot unitar, toate dogmele dreptei-credințe.

Pentru că greșelile sunt inevitabile, și la o aprofundare a lor și ei s-ar fi putut corecta, însă evlavia și grija autentică pentru Ortodoxie sunt cele care îi definesc pe adevărații teologi și ortodocși ai Bisericii.

Da, mă doare profund, când teologia Bisericii nu e învățată de la teologii ei, adică de la Sfinți, ci de la ageamii, de la oameni care nu au intimitate reală cu Sfinții!

îndurerează extremismul, unilateralitatea în discutarea unei probleme, pentru că teologul ortodox e omul sintezei, e cel care îmbină contrariile într-o singură formulă de credință și de viață și nu maximalizează lucrurile colaterale.

Și mi-aș dori ca și dumneavoastră să înțelegeți că nu puțina cunoaștere teologică și nu puțina implicare în viața Bisericii și a lumii ne mântuiesc ci prea multa cunoaștere, asceză și înduhovnicire a noastră.

Pentru că a te curăți de patimi e un supliciu zilnic și nu o zburdare a trupului.

Iar noi ne pregătim pentru postire, pentru chinuirea trupului și pentru luminarea minții și pentru plângerea păcatelor noastre și nu pentru dans.

De aceea, să începem postul în ritmuri teologice, în ritmurile profundei teologii, care ne îndeamnă la echilibru și la o dreaptă și profundă așezare interioară în viața Bisericii și a lumii noastre. Amin!

Predica a 2-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Iubiții mei,

în prima predică despre teologia Sfântului Caesarius de Arles am discutat primele 6 predici ale sale din FC 31. Și în ele am descoperit atenția sa cuvioasă față de Scriptură și contemplațiile sale mistice la Scriptură.

A 7-a predică, Sfântul Caesarius și-o începe vorbind despre dulceața Sfintelor Scripturi, pe care o simți în tine, atunci când te ocupi, pe fiecare zi, cu citirea de câteva ore a Scripturii [FC 31, p. 45]. Atunci te umpli de bucurie, spune el, pentru că se împlinește cu tine spusa ei, că „la legea Domnului va cugeta ziua și noaptea” [Ps. 1, 2] [Idem, p. 45-46]. Căci în „hambarul inimilor voastre trebuie să fiți în stare să pregătiți grâul cel duhovnicesc și să depozitați mărgăritarele Scripturii în vistieria sufletelor voastre” [Idem, p. 46].

Sfintele Scripturi nu sunt cărți pur omenești, el accentuând insuflarea lor dumnezeiască. Pentru că ele „ne-au fost trimise nouă, ca niște scrisori, din patria noastră cerească. Patria noastră e Paradisul, și Părinții noștri sunt Patriarhii, Profeții, Apostolii și Mucenicii. Îngerii sunt locuitorii ei, Hristos este Împăratul nostru” [Ibidem].

După discuția despre insuflarea dumnezeiască a Scripturii, Ierarhul nostru vorbește despre căderea lui Adam în păcat și despre existența noastră ca exilați pe acest pământ [Ibidem]. Dar după ce ni i-a trimis pe Patriarhi și Profeți, a coborât El Însuși la noi [Idem, p. 46-47], „pentru ca să ne elibereze din tirania și îngâmfarea Diavolului, și prin exemplul blândeții Sale să ne îndemne la adevărata umilință, prin suferințele Patimilor Sale să ne elibereze pe noi de povara Vrăjmașului nostru celui vechi, să coboare întru Iad ca să mântuiască Sfinții cei vechi, care au fost ținuți robi de păcatul strămoșesc, să urce în înălțime, ca să trimită pe Sfântul Duh din cer, ca să ne întărească pe noi împotriva lațurilor Diavolului, și să trimită pe Apostolii Săi ca să predice Împărăția lui Dumnezeu de la un capăt la celălalt al lumii” [Idem, p. 47].

Și deodată, într-o singură frază fluviu, am intrat în teologia dogmatică a Sfântului Caesarius! Care ne vorbește despre răscumpărarea prin Hristos, despre adevărata viață creștină, despre scoaterea Sfinților Vechiului Testament din Iad, despre Înălțarea Sa la cer și trimiterea Duhului Sfânt, care ne ajută împotriva demonilor și ne întărește în propovăduirea credinței.

Finalul predicii a 7-a e triadologic: „Poate El [Fiul] va binevoi a ne da aceasta, Care dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt trăiește și împărățește” [Idem, p. 49].

Referindu-se la „ochii inimii” noastre, autorul ne spune că „sunt asupriți de relele obiceiuri [pe care le avem și de aceea], ei nu numai că nu sunt în stare să primească lumina cuvintelor lui Dumnezeu, ci, mai mult [decât atât], sunt chinuiți cu durere mare, dacă aceasta îi silește pe ei” [Idem, p. 51]. Pe cale de consecință, pentru a putea primi și vedea lumina lui Dumnezeu trebuie să ne curățim de patimi. Căci „dragostea pentru lume” ne face să nu putem primi „dulceața lui Hristos” în lăuntrul nostru [Idem, p. 52].

Mâncarea duhului nostru, ne spune Sfântul Caesarius, e formată din „faptele evlaviei” [Idem, p. 53]. Și avem și în predica a 8-a un final triadologic [Idem, p. 54].

Odată cu predica a 9-a, el începe un comentariu la Crezul Bisericii [Ibidem]. Și ne spune că „credința este în nădejde”, pe când „viața este în realitate”, numind viață sălășluirea în Împărăția lui Dumnezeu [Ibidem]. Pentru Sfântul Caesarius, Crezul Bisericii este „o construcție nespus de frumoasă, care are un început bun”, adică credința în Dumnezeu [Idem, p. 55]. Dumnezeu este „fundamentul, viața veșnică, culmea” [Ibidem] întregii bunătăți și sfințenii. Iar credința „este intrarea în viață, începutul căii, fundamentul mântuirii. [Iar] dacă un om gândește că el cuprinde sfintele taine mai degrabă prin înțelegere decât prin credință, el este aidoma cuiva care părăsește calea și caută o alta, zidind o clădire fără fundație sau căutând o intrare printr-un zid închis” [Ibidem].

Iar aici el numește înțelegere, înțelegerea filosofică, autonomistă, care disprețuiește credința și consideră că poate afla alt adevăr decât cel revelat Bisericii.

Însă din aceeași pagină 55, conștientizăm faptul că Sfântul Caesarius de Arles nu comentează Crezul niceo-constantinopolitan, adică Crezul ecumenic ci Crezul apostolic. Și dacă a făcut acest lucru e semn că Crezul apostolic era mult mai cunoscut în eparhia sa decât cel ecumenic, creat în 381.

Textul Crezului apostolic, pe care el nu îl numește apostolic ci doar Crezul, e acesta: „Eu cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic, Făcătorul cerului și al pământului. Eu cred în Iisus Hristos, Unul-născut al Său, Fiul cel veșnic. El a fost zămislit de la Duhul Sfânt [și] a fost născut de Fecioara Maria. El a suferit sub Ponțiu Pilat, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat. El S-a pogorât întru Iad. A treia zi El a înviat din morți [și] S-a înălțat întru cer. El stă de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. De acolo, El va veni să judece viii și morții. Eu cred în Duhul Sfânt, [în] Sfânta Biserică catolică, [în] comuniunea Sfinților, [în] iertarea păcatelor, [în] învierea trupurilor [și în] viața veșnică. Amin” [Ibidem].

Anterior, în predica a 3-a, el a introdus Crezul Sfântului Atanasie cel Mare/ Crezul atanasian [Idem, p. 26-28], referindu-se astfel la două crezuri, pe care romano-catolicii le folosesc și astăzi, dar nu s-a referit și la Crezul ecumenic al Bisericii, alcătuit la Sinodul II Ecumenic și care este normativ pentru întreaga Biserică.

„Toți creștinii se odihnesc în Treime” [Idem, p. 56], în Dumnezeul treimic. Cu această afirmație plină de frumusețe își începe el comentariul la Crezul Sfinților Apostoli! Și Dumnezeu are „o ființă fără început și sfârșit” iar Fiul este egal cu Tatăl [Ibidem]. Și se amintește de Ponțiu Pilat în Crez, pentru ca să se indice faptul că Acela a fost Hristosul, Cel care a fost osândit de către guvernatorul Ponțiu Pilat la moarte [Idem, p. 57]. Iar expresia „de-a dreapta” Tatălui, ne atenționează el, nu trebuie înțeleasă trupește, pentru că ea indică „slava dumnezeiască” [Idem, p. 58].

Sfântul Duh e împreună cinstit cu Tatăl și cu Fiul iar „în Sfânta Treime niciuna [dintre persoane] nu trebuie crezută mai mare sau mai mică” [Ibidem]. „Pentru că puterea și demnitatea [persoanelor] Treimii este egală [Ibidem].

A 10-a predică a Sfântului Caesarius începe prin a sublinia cu putere faptul că fiecare persoană a Treimii este Dumnezeu dar că „nu avem trei dumnezei, ci numai unul” [Idem, p. 59]. Dar după ce afirmă că Fiul este egal cu Tatăl după dumnezeire, dar inferior Lui după umanitate, autorul nostru, din păcate, propovăduiește pe Filioque, considerând că „Sfântul Duh purcede din Ambii”, adică din Tatăl și din Fiul. Fără a face vreo precizare referitoare la consecințele pe care le dezvoltă opinia filioquistă.

Însă Biserica Ortodoxă nu acceptă această învățătură eretică, pe care romano-catolicii dar și protestanții o propovăduiesc, ci rămâne la afirmația scripturală a Domnului: „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, GNT].

Sfântul Ierarh Caesarius mărturisește pururea fecioria Maicii Domnului și lipsa ei de păcat [FC 31, p. 59]. Domnul a fost răstignit „pentru păcatele noastre” [Ibidem] și El a coborât în Iad, pentru a-i scoate pe cei Drepți din Iad și a-i lua cu Sine în Paradisul ceresc [Idem, p. 60]. Lucru pe care îl mărturisește atât cultul cât și iconografia Bisericii Ortodoxe.

Domnul „a asumat trupul omenesc” și „a îndurat toate…ca să ne scoată pe noi din ghearele Iadului” [Ibidem]. Referindu-se la potirul suferinței pe care îl beau Sfinții Mucenici, Sfântul Caesarius atestă faptul că Sfântul Apostol Petru a fost răstignit, iar că Sfântului Apostol Pavel i s-a tăiat capul [Idem, p. 61]. Pentru că datele despre modul cum au murit cei doi Sfinți Apostoli și alți mulți Sfinți ai Biserici erau tezaurizate de Biserică. Pentru că viețile Sfinților erau arhivate și păstrate cu sfințenie de către Biserică. Căci altfel cum ar mai fi ajuns la noi, viețile și cărțile și lucrurile și Sfintele Moaște ale Sfinților, dacă Biserica ar fi fost indiferentă față de ele?

În predica a 11-a, Sfântul Caesarius vrea să ne explice de ce Domnul ne-a eliberat pe noi prin Patimile Sale și nu prin puterea Sa [Idem, p. 62]. Și el afirmă că, „fără îndoială, Domnul nostru putea să-l biruie pe Diavol și să-l elibereze pe om din robia lui prin puterea Sa dumnezeiască” [Ibidem]. Însă El a luat trupul nostru, „„în asemănarea trupului păcatului” [Rom. 8, 3]…deși El a fost fără păcat…împlinind astfel dreptatea și condamnând păcatul în trup” [Idem, p. 64].

Pe Cruce, Domnul „a îndepărtat păcatul lumii, a distrus moartea și l-a biruit pe Diavolul” [Ibidem]. El a suferit toate cu răbdare [Idem, p. 65], pentru că „a împlinit taina Crucii, rațiunea pentru care El a venit întru lume. Adică prin aceasta a șters înscrisul păcatului, și puterea Vrăjmașului, pe care l-a momit prin cârligul Crucii, a stăpânit-o. [Și] pe când dreptatea și rațiunea au fost păstrate, Diavolul a pierdut prada pe care o apucase” [Ibidem].

De aceea, moartea Domnului este spre folosul omului, pentru că, prin moartea Sa, Hristos a plătit datoria lui Adam către Dumnezeu [Idem, p. 65-66]. Căci păcatul strămoșesc nu putea să fie iertat cu ușurință [Idem, p. 66] și de aceea a fost nevoie de jertfa Domnului. Iar El a biruit „nu prin putere, ci prin umilință; nu prin violență, ci prin dreptate” [Ibidem] puterea demonilor.

În a 12-a predică, Sfântul Ierarh Caesarius afirmă că credința nu ne eliberează de una singură ci e nevoie și de faptele credinței [Idem, p. 69]. Și el spune, „deși un om trebuie să împlinească, dacă e posibil, tot ceea ce el a făgăduit, atunci prima făgăduință minunată pe care noi am făcut-o lui Dumnezeu, când noi am fost renăscuți în Botez, ar trebui în mod special să o păzim, cu ajutorul Său. [Căci] noi am fost întrebați la Botez, dacă ne vom lepăda de Diavol, de pompa/ alaiul/ fastul lui, și de lucrurile lui. [Și] noi am răspuns, în mod liber, că ne vom lepăda de ele” [Ibidem].

Astfel, ierarhul nostru atestă învățătura Bisericii cum că credința și faptele bune sunt de nedespărțit, alături de har, în mântuirea noastră dar, în același timp, că lepădările de Satana erau realități liturgice și ale Bisericii din Franța secolului al 6-lea d. Hr. Iar Sfântul Caesarius ne sfătuiește aici să ne împlinim făgăduințele pe care I le-am făcut lui Dumnezeu [Ibidem].

În 12. 4, el vorbește despre „Taina Botezului” [Idem, p. 70]. Iar „cel care crede [în Dumnezeu], dar [căruia] îi lipsește făptuirea, este numit aidoma demonilor…[căci] demonii cred că Dumnezeu există, dar ei nu împlinesc ceea ce El poruncește” [Idem, p. 72]. De aceea, cel care nu are fapte bune este un om necredincios, pentru că el nu împlinește făgăduințele pe care le-a făcut la Botez [Ibidem].

În 12. 6, el vorbește despre faptul, că „întreaga virtute a credinței…constă în două lucruri: primul,…ca noi să credem foarte ferm că ceea ce Dumnezeu a făgăduit este adevărat, celălalt [fiind], ca să ne fixăm/ stabilim în mințile noastre că ceea ce Dumnezeu ne-a amenințat nu e fals” [Idem, p. 73]. De aceea, trebuie să credem cu întreaga inimă și minte că pe măsura faptelor bune făcute vom primi și răsplătirea promisă și, la fel, fără nicio ezitare, să credem că, dacă am făcut răul, vom suferi pentru el „pedeapsă fără sfârșit” [Ibidem]. Dar Sfântul Caesarius ne spune și faptul, că vom cunoaște că avem o credință deplină, când vom împlini prin fapte ceea ce am crezut în inima noastră și când ne întoarcem, fără amânare, de la rău pentru a face binele [Ibidem].

Așadar, iubiții mei, curățirea reală de patimi arată că credința noastră e vie și vrea să se odihnească numai în Dumnezeu.

Pentru că credința vie ne umple, prin faptele bune ale evlaviei, de slava lui Dumnezeu cea veșnică.

Iar noi trebuie să ne dorim să fim cu Dumnezeu pentru veșnicie. Amin!

Predica întâi despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Iubiții mei,

Sfântul Ierarh Caesarius de Arles s-a născut în anul 470 în Burgundia, la Chalon-sur-Saône [Saint Caesarius of Arles, Sermons, vol. I (1-80), translated by Sister Mary Magdeleine Mueller, O. S. F, in The Fathers of the Church, vol. 31, Pub. Fathers of the Church, Inc., New York, 1956, p. v. Abreviat FC 31, p.] și din 503 a fost episcop de Arles [Idem, p. viii].

El a adormit pe 27 august 543 [Ibidem], fiind pomenit și de noi și de romano-catolici pe 27 august…iar aici vom discuta despre teologia sa, pe care o putem desprinde din predicile ediției citate.

Sfântul Ierarh Caesarius (numele său fiind românizat de mulți ca Cezar și îl veți găsi citat ca Cezar din Arelate) insista pe citirea zilnică a Sfintei Scripturi [Idem, p. 4]. Pentru ca astfel, cunoscând Scriptura, să predicăm din ea în duminici și de praznice în Biserică dar și în societate să vorbim potrivit Scripturii, oriunde ne ducem [Idem, p. 10].

În aceeași primă predică, el subliniază obiceiul canonic al Bisericii de a nu hirotoni diacon sau preot înainte de vârsta de 30 de ani [Idem, p. 15] iar confraților episcopi, care nu se credeau în stare să predice, le recomandă „vechiul obicei al Sfinților”, care se păstra în Răsărit, și anume ca „predicile să fie citite în Biserică pentru mântuirea sufletelor” [Ibidem].

Iar pe diaconii, care sunt vrednici să citească Sfânta Evanghelie la slujbe, îi îndeamnă, deopotrivă, ca în Biserici să citească din cărțile Sfinților Ilarie de Pictavium, Ambrozie de Milan, Augustin de Hippo și orice predică a altui Sfânt Părinte [Idem, p. 16]. Pentru că Sfântul Caesarius considera deopotrivă de legitime predica din Scriptură și predica Părinților Bisericii.

„Sfinții Părinți din vechime”, spune el, „cu mare râvnă și trudă evlavioasă au scris cărți fără număr spre folosul tuturor Bisericilor” [Idem, p. 17]. De aceea, nu trebuie să ne lenevim să le dăruim fiilor Bisericii această comoară, dacă noi nu suntem în stare să scriem ca ei [Ibidem].

Sfântul Caesarius îi consideră pe preoți ochii Bisericii, ochii lui Hristos, Care e Capul Bisericii [Idem, p. 18]. Pentru că ei trebuie să vadă ce lipsește în Biserică și să împlinească lipsurile confraților lor.

Domnul ne cheamă la sfințenie, pentru că El e Sfânt [Idem, p. 20]. Și se referă la substantivul grecesc aghios/ sfânt, pe care îl traduce cu: „nu este de pe pământ” [Idem, p. 21]. Pentru că suntem chemați la faptul de a ne umple de slava lui Dumnezeu, printr-o viață curată, iar slava Lui cea necreată și veșnică e dumnezeiască și ne face și pe noi dumnezeiești.

Biserica este a lui Hristos și primește ajutorul Lui în mod continuu iar cele două Testamente ale Scripturii îi indică Bisericii sensul ei, Sfântul Caesarius folosind de mai multe ori sintagma: „corabia Bisericii” [Idem, p. 22]. Deopotrivă el folosește și sintagma „turma lui Hristos” [Idem, p. 23] pentru Biserică, ambele indicând unitatea Bisericii și unicitatea ei. Pentru că e doar o turmă…și doar o corabie a Bisericii și nu mai multe iar toți credincioșii sunt uniți, în mod tainic/ mistic, cu Dumnezeul treimic, prin slava Sa cea veșnică.

În finalul predicii întâi, el vorbește despre „Treimea, Care este Dumnezeu” și Care va da răsplătiri veșnice celor credincioși și despre Judecătorul cel veșnic, Care ne va judeca pe toți [Idem, p. 24].

În a doua predică a acestei ediții patristice, Sfântul Ierarh Caesarius îi aseamănă pe preoții Bisericii cu niște vaci și pe credincioși cu vițeii lor [Idem, p. 30-31]. Însă comparația este în sensul cel mai bun al cuvântului. Pentru că vacile Bisericii, prin mâncarea adevărului revelat, produc laptele pentru vițeii lor și îi hrănește cu el [Idem, p. 31]. Căci preoții Bisericii, „citind continuu cuvântul lui Dumnezeu…rumegă flori de pe diferiții munți ai Sfintei Scripturi…[făcând din ele] laptele duhovnicesc pentru fiii lor” [Ibidem].

Pentru că nu e de ajuns să citești lucruri disparate, ci trebuie, în primul rând, să le înțelegi profund și să le legi într-o singură expunere coerentă și concisă. Pentru că astfel vom avea o expunere vie, clară, personală a teologiei cuiva și nu un text compilat, cu fragmente puse cu furca în expunere.

Așadar, reținem de la Sfântul Caesarius, că preoții sunt ochii Bisericii, care văd nevoile ei reale în mod constant dar tot ei sunt și vacile Bisericii, cele care produc hrana, vie, duhovnicească, prin cuvânt și prin exemplul personal. Pentru că turma rațională a Bisericii are nevoie de cuvintele pline de rațiune dreaptă și de sfințenie, de cuvinte de la Dumnezeu, pentru ca să gândească evlavios, să iubească curat și să lucreze cele frumoase ale Ortodoxiei.

Hrana creștinilor e Dumnezeiasca Scriptură [Ibidem]. Dar ea are nevoie de interpretarea preoților Bisericii. Pentru că preoții Bisericii trebuie „să descopere/ să reveleze tainele Sfintei Scripturi” [Ibidem]. De aceea, credincioșii, prin hrana cuvântului predicată de preoți, se hrănesc constant din „ugerele Sfintei Biserici” [Idem, p. 32], adică din învățătura ei sfântă.

Și constat, cu multă bucurie, atât consistența scripturală a predicilor Sfântului Caesarius de Arles, pentru că citează foarte mult Scriptura, cât și sensul duhovnicesc/ mistic al interpretărilor sale scripturale, care denotă faptul că avea darul contemplării dumnezeiești. Nu rămânea la litera cuvintelor dumnezeiești, ci vedea duhovnicește profundul Scripturii.

În a 5-a predică, autorul nostru vorbește despre păcatele preoților și despre impactul catastrofal pe care ele îl au asupra Bisericii [Idem, p. 34]. Pentru că prin păcatele noastre îi smintim pe mulți și îi ducem în pedepsele cele veșnice ale Iadului [Ibidem]. Însă, „El îi pedepsește pe toți cei pe care El îi iubește, [și] El nu iubește un om, dacă nu-l pedepsește pe el” [Idem, p. 35]. Dacă nu îl pedepsește spre îndreptarea sa, ca un Părinte adevărat.

De aceea, Dumnezeu, Cel care Își îndreaptă fiii prin pedepsele Sale pedagogice, Își arată prin ele „inexprimabila bunătate” pe care o are [Idem, p. 36]. Pentru că puțina pocăința de aici, ne face să moștenim Împărăția Sfinților. Căci, după moarte, când „trupul, care este iubit mult acum, începe să fie mâncat de viermi în mormânt, sufletul va fi prezentat/ înfățișat lui Dumnezeu, în cer, de către Îngeri. Atunci, dacă a fost bun, sufletul va fi încununat, pe când, dacă a fost rău, va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară” [Idem, p. 37].

Sfântul Ierarh Caesarius vorbește despre Biserica una, despre episcopii, preoții și diaconii ei, despre credincioșii Bisericii lui Hristos, despre cum trebuie să ne conformăm viața după Scriptură și Părinții Bisericii, despre Judecata lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit și închinat, și despre Rai și Iad. Iar în citatul ultim ne vorbește despre Judecata particulară, a fiecărui om după moarte, la care sufletul nostru va fi condus de Sfinții Îngeri.

Și acestea sunt predici ortodoxe de secol 6, din Franța ortodoxă, ale unui ierarh ortodox, care vorbește despre niște lucruri, care ne sunt proprii și nouă, celor de azi. Pentru că credința lui e și credința noastră, pentru că e credința aceleiași Biserici a lui Hristos, care a ajuns până la noi.

În a șasea predică, în primele fraze…Sfântul Ierarh Caesarius, episcopul Arlesului, folosește expresia: „mântuirea noastră comună, pe care Domnul ne-a dat-o” [Idem, p. 38]. Și se referă la ce a făcut Hristos pentru noi, pentru Biserica Sa. Se referă la iconomia/ rânduiala mântuirii Sale, pe care noi ne-o însușim prin întreaga viață liturgică și ascetico-mistică a Bisericii. Căci ceea ce a făcut El în trupul Său, trebuie să facem și noi, în ființa noastră, prin toată asceza noastră: să ne umplem de slava Lui, care să ne transfigureze deplin, adică atât sufletul cât și trupul nostru. Pentru că numai atunci primim cu adevărat mântuirea Lui, când ea, în mod ontologic, inundă întreaga noastră persoană.

Căci Domnul, odată pentru totdeauna, a îndumnezeit umanitatea Sa și a ridicat-o de-a dreapta Tatălui. Însă noi ne transfigurăm prin sfințenia Bisericii, adică prin Sfintele ei Taine, prin care coboară slava Lui în noi.

Tocmai de aceea, în comparație cu protestantismul, care nu este interesat de sacramentologie, adică de Sfintele Taine, Biserica nu poate fi închipuită fără Sfinte Taine, adică fără sfințenia ei, care e sfințenia lui Dumnezeu și care ni se împărtășește prin Sfintele Taine.

Pentru că sfințenia nu e un concept sau un comportament moral…ci o realitate dumnezeiască care se împărtășește ontologic, pe care o trăiești ca pe prezența harică a lui Dumnezeu în ființa ta, ca pe conlocuirea cu Dumnezeu. Sfințenia e umplerea noastră de sfințenia lui Dumnezeu, care este evidentă în noi până și pentru cei foarte păcătoși.

Predica era socotită de Sfântul Caesarius o lucrare folositoare pentru suflet [Ibidem]. Și ea trebuie primită cu „urechi ascultătoare” [Idem, p. 40], adică cu un efort constant de înțelegere și de aprofundare a celor predicate. Pentru că predica nu se termină odată cu rostirea ei ci ea tocmai de atunci începe. Pentru că predica trebuie să devină propria noastră viață, propria noastră schimbare de profunzime.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt „lumina și hrana veșnică a sufletului” și fără ele sufletul nu poate fi viu [Ibidem]. Însă cei păcătoși vor avea parte de focul cel veșnic [Idem, p. 42]. Pentru a nu ajunge acolo, e nevoie ca „sabia Duhului Sfânt și secera Crucii să taie [din noi] toate dorințele, prin care gândim sau dorim [să facem] binele pentru alții cu rea intenție și să ținem numai ceea ce e înțeles ca dreptate și milă” [Idem, p. 43].

Tot în această predică, el ne vorbește despre „inima zdrobită și arată de plugul Evangheliei și plugărită de Cruce”[Ibidem], care arată în noi „zdrobire prin pocăință, ușurare prin milostenie și pregătire prin dragoste pentru semănătura Domnului” [Ibidem].

Așadar, iubiții mei, învățând de la acest Ierarh Sfânt al Bisericii cum să ne raportăm la Dumnezeu și la oameni, învățăm că e bine să îi privim pe toți Sfinții în mod profund și să adâncim continuu cuvintele lor.

Că nu trebuie să disprețuim pe nimeni dintre Sfinți…și că nu trebuie să punem sub obroc/ sub tăcere cuvintele lor, care ne pot ajuta enorm de mult în viața noastră.

Sfinte Ierarhe Caesarius, îți mulțumesc că m-ai întărit să vorbesc astăzi despre sfintele tale cuvinte și să învăț, și să învățăm cu toții, să te iubim și te ascultăm! Învață-ne să te ascultăm, pe tine și pe toți Sfinții Părinți ai Bisericii, cu inimă deschisă și cu gânduri înalte, pentru ca tot ce aflăm să ne împodobească ființa cu podoabă dumnezeiască. Ai milă de noi în toate zilele vieții noastre, ajută-ne pe noi în toate durerile și așteptările noastre, ca să ne mântuim și noi, păcătoșii! Amin.