Etichetă: Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

23 și 27 octombrie 1999. Sfântul Ignatie Briancianinov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, trad. din lb. ru. de Pr. Gheorghe Roșca, în col. Comorile pustiei, vol. 9, Ed. Anastasia, București, 1996, 128 pagini.

*

Lucrare exegetică de tinerețe a Sfântului Ignatie.

*

„Singurul lucru într-adevăr frumos este Dumnezeu”. Pentru că de la El vine toată frumusețea creației, fiind Izvorul întregii frumuseți.

*

„Nevoințele cele cu bună pricepere [duhovnicească] duc la smerenie…când sunt lucrate cu scop de pocăință, cu scop de a înfrâna patimile”.

De unde, consecința logică, cine nu se umple de smerenie și smerenia nu naște în el multă curăție și înțelepciune, nu are o nevoință curată, duhovnicească, ci una plină de orgoliu.

*

„Nevoitorul are neapărată nevoie de o desăvârșită încredere în sine [în ceea ce are bun], în neclătinarea voinței sale [din nevoința smerită], în nepătimirea sa”.

El are nevoie de confirmarea interioară a faptului că este în harul lui Dumnezeu și trebuie să aibă încrederea nețărmurită în Dumnezeu, că atâta timp cât va lucra în harul Său cele bune, merge pe calea Lui.

*

„ispitele…se îndepărtează [de noi], numai [atunci] când sufletul părăsește trupul”, numai când noi murim. De aceea ispitele nu sunt o noutate pentru nevoitorii ortodocși, chiar dacă ei au 15 ani sau 100 de ani.

*

Despre războiul nopții.

*

„întuneric moral”

*

Judecata omenească, subliniază autorul nostru, nu este în stare să judece niciun lucru al lui Dumnezeu.

Se referă la faptul, că omul trupesc nu poate înțelege rațiunea pentru care Dumnezeu îngăduie o calamitate sau o persoană sau un grup de persoane, care își fac de cap în detrimentul unei populații vaste.

A se vedea: dictaturile, ororile războaielor, directive politice și sociale antiumane.

*

Amintește de o zicere a Sfântului Ioan Scărarul (Cuvântul 27 din Scara): „liniștea îi omoară pe cei care n-au ajuns încă la măsurile ei”.

Se referă la retragerea în pustie, înainte de vreme, pentru a te dedica rugăciunii inimii. Dacă nu ești plin de harul lui Dumnezeu și dacă nu ai crescut într-atât de mult în vederea lui Dumnezeu, încât să nu mai dorești altceva, liniștea pustiei te omoară, pentru că nu o poți suporta.

Te vei plictisi și vei cădea în păcat…pentru că nu ai conținut interior care să te țină în pustie, în singurătate…Adică nu ai dorul de Dumnezeu, rugăciunea continuă, care să te facă să uiți de toate…

*

„smerenia dracilor”

Dracii încuviințează voia lui Dumnezeu, acceptă că așa e...dar fac întotdeauna ceea ce vor ei. Asta e smerenia dracilor: acceptarea păcatului, dar care nu e urmată de pocăință, ci de o păcătuire și mai mare.

*

„Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curățirea sa de patimi], de fățărnicie, de sfințenia deșartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuiește în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimașă și de inima noastră care mustește de fariseism, de duplicitate.

Adică vrem să părem oameni duhovnicești în timp ce noi trăim o viață fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfințenie.

*

„A urma lucrările [nevoințele] cele mai presus de fire ale Bătrânilor purtători de Duh este cu neputință pentru aceia, care nu au ajuns la o desăvârșire creștină asemănătoare cu a lor”.

Tocmai de aceea, cel mai adesea, mulți încearcă să imite de la Sfinți numai lucruri care îi depășesc și sfârșesc, în cele din urmă, prin a renunța la nevoință, pentru că totul li se pare prea greu. Și aceasta, pentru că nu au început să practice ceva de la Sfinți pe măsura lor ci, din neștiință, au început cu ceea ce părea cel mai ușor dar era foarte greu în subsidiar.

*

Amintește spusa Sfântului Macarie către Înger, plină de recunoaștere de sine: „Cu ce să mă înalț [să mă mândresc], când sufletul meu, ca o femeie desfrânată, se hrănește din duhoarea gândurilor necurate, aduse [în inima mea] de draci”?!”.

*

Nevoința ortodoxă e o ocupație continuă: „pretutindeni se cere lupta cu sine, dusă cu răbdare dar, mai ales, cu ajutorul lui Dumnezeu”, fără de care întreaga noastră atenție e neputincioasă.

*

„necurmata amintire de Dumnezeu”

*

Una e luminarea lui Dumnezeu, precizează adesea Sfântul Ignatie în scrierile sale, și alta e mentalitatea religioasă născută de către înfierbântarea sângelui.

Oamenii înșelați de către demoni, plini de orgoliu și de neștiință, au o asceză în care primează nălucirile minții și o sensibilitate bolnăvicioasă.

Diferența dintre ei și oamenii duhovnicești, în materie de experiență duhovnicească și  de teologie e imensă, pentru că la aceștia harul lui Dumnezeu e cel care garantează și susține atât experiența cât și înțelegerea teologică.

*

Ce spune „gura sufletului tău”? Ce vrea ea să mănânce?!

*

Amintește și de un cuvânt al Sfântului Maxim Kavsocalivitul despre încetarea rugăciunii: „În timpul rugăciunii, când vine harul Sfântului Duh și aprinde mintea [celui care se roagă], atunci încetează rugăciunea”, pentru că vederea extatică e contemplare prin și întru slava lui Dumnezeu și nu rugăciune.

*

„Virtuțile monahilor și nevoințele lor se deosebesc în chip radical de nevoințele și virtuțile mirenilor”, precizează Sfântul Ignatie.

Însă, credem noi, și virtuțile monahilor și ale mirenilor sunt bineplăcute lui Dumnezeu și primite de către El, pentru că Dumnezeu cere de la noi nevoință după starea și înțelegerea noastră.

*

Amintește și de faptul că slava deșartă ușurează greutatea postului. Adică cei care vor să se dea mari că postesc, postesc cu mai multă tărie, dar postul în sine e gol de har, pentru că e trăit cu mult orgoliu.

*

Amintește de doi Sfinți care s-au nevoit goi: Sfântul Onufrie și Sfântul Serafim Sidonitul.

*

Sfântul Ierarh Ignatie, Părintele nostru, a adormit la data de 30 aprilie 1867 și a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1988.

***

Le-am făcut între 26-28 noiembrie 1998 pe ediția: Sfântul Ignatie Branceaninov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, trad. din lb. rusă de Pr. Gheorghe Roșca, cu o prefață de Protos. Daniil Stoenescu, Ed. Anastasia, București, 1996, 128 pagini.

***

„Luxul (cu aluzie la veșmintele de slujbă ale Sfântului Ierarh Vasile cel Mare n.n.) camufla o nevoință” tainică. După cum gesturile părut incoerente și scandaloase ale Sfinților nebuni pentru Hristos ascund nevoințe ascetice cutremurătoare.

De aceea nu-l poți judeca decât aiurea pe un om duhovnicesc, dacă nu poți să îl vezi, în mod duhovnicește, din lăuntrul său spre în afară. A discuta doar lucrurile vizibile ale Sfinților sau a include în logica vieții lor o psihologie umană oarecare înseamnă a pierde timpul…

*

„Singurul lucru într-adevăr frumos este Dumnezeu”, pentru că El ne umple de toată frumusețea sfințeniei.

*

„Părăsirea unei lucrări însușite [se referă la lucrările virtuților, care duc la virtuți sau le susțin în ființa noastră n.n.] ar fi la fel cu părăsirea vieții” duhovnicești.

*

Prin poftirea pătimașă a femeii, subliniază Sfântul Ignatie, omul „s-a alăturat dobitoacelor celor neînțelegătoare și s-a asemănat lor”. Tot la fel de decadentă e și poftirea pătimașă a bărbaților…

*

„Umilința [duhovnicească n.n.] este simțirea [interioară n.n.] a îndurării îmbelșugate a lui Dumnezeu față de sine și față de omenirea întreagă”. Adică umilința dumnezeiască e o urmare a conștientizării providențierii dumnezeiești a întregii lumi și nu o urmare a vederii păcatelor proprii. Raportarea la lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii naște umilința în persoana noastră.

*

„Inima muiată de durere și amintindu-și de moarte este în stare să se pocăiască”. Durerile sufletești și trupești și continua amintire a morții noastre sunt pașii spre pocăință, pocăință care are legătură, deopotrivă, cu conșetientizarea păcatelor proprii dar și cu harul lui Dumnezeu, care ne dă să simțim miluirea noastră de către El.

*

„Lămurirea Scripturii ni se dăruiește de [către] harul lui Dumnezeu”. Însă asta nu înseamnă că harul lui Dumnezeu ne luminează în afară de efortul nostru de a citi și înțelege Scriptura și în afara unei asceze continue sau a dreptei credințe. Ci în mijlocul eforturilor noastre de înțelegere ne luminează Dumnezeu, pe măsura noastră, asupra înțelesurilor dumnezeiești ale Scripturii.

*

„Grija mântuirii” = fundamentul vieții ortodoxe. Sub toate eforturile noastre profesionale și sociale trebuie să fie atenția la noi înșine, atenția ascezei și a rugăciunii.

*

La nevoințe speciale, spune Sfântul Ignatie, Părintele nostru, suntem chemați de către Dumnezeu și cei care simt acest lucru o știu în adâncul ființei lor. Pentru că nici nu ar putea să se nevoiască în acel fel, dacă nu s-ar simți în stare de el în mod continuu.

*

Lucrurile lumii nevăzute nu pot fi imaginate, spune el. De ce? Pentru că ele sunt văzute extatic. Și pentru vederea lui Dumnezeu trebuie curățirea inimii și a minții noastre.

*

„A da frâu liber imaginației este o ușă spre țara minciunii”, a înșelării demonice. Se referă la catastrofa imaginării a tot felul de lucruri în timpul rugăciunii sau la o debordantă imaginare a lucrurilor duhovnicești când vorbești despre dogmele credinței.

*

„Prin închipuirea grozăviilor iadului cu putere se șterg închipuirile cele pătimașe”. Însă nici aici nu e vorba despre o imaginare a Iadului în afara descrierilor Scripturii sau ale viziunilor extatice ale Sfinților. Una e să Îl citești pe Dante, care își imaginează Iadul  în indiferență față de Tradiția Bisericii și alta e să avem o imaginație congenială cu diverse descrieri extatice ale Iadului, avute de diverși Sfinți Părinți.

Închipuirile pătimașe = imaginațiile desfrânate, răzbunătoare, lacome etc.

*

Monahii se rugau, în primele veacuri ale Bisericii, cu mâinile ridicate spre cer.

Există momente liturgice și astăzi, când ierarhii sau preoții fac același lucru: rugăciune cu mâinile ridicate spre cer, ca semn că toată așteptarea noastră e la Dumnezeu și nu la oameni.

Și astăzi se poate ruga cineva îndreptând mâinile spre cer.

*

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să înălțăm mâinile noastre spre cer și capul să-l plecăm spre pământ, când năvălesc asupra noastră cugete păcătoase. Pentru că atunci ne simțim niște urgisiți de către demoni, niște oameni care cerem ajutorul, care vrem să scăpăm de păcate, numai prin mila Lui.

*

„Adevărata smerenie este umbrită de mila lui Dumnezeu”. Adică omul cu adevărat smerit simte în el harul lui Dumnezeu. Și astfel, înțelegem că nu putem să vorbim despre smerenie fără o reală și continuă experiență duhovnicească.

*

În momentul când căutăm să ne menținem sănătatea, se înțelege, în parametri înfloritori, spune Sfântul Ignatie, ea „ajunge vrăjmașul lui Dumnezeu”, pentru că nu mai căutăm nevoința ci fuga de nevoință, adică lenea și marasmul sufletesc.

*

„Acela care are rugăciunea minții [care a ajuns la o continuă rugăciune cu mintea n.n.] trebuie, [în mod] treptat, să revină la ea, după ce i se va întâmpla să fie risipită”. Pentru că adunarea minții sau ieșirea din tulburare se face prin adunarea puterii minții în rugăciunea isihastă, care o face să fie unitară și să coboare, de la sine, în mod firesc, în inimă.

*

„Rugăciunea minții este locașul Împăratului Celui ceresc: în acest locaș sunt cămări fără de număr; după cămările frumoase și mari urmează altele mai mari și mai frumoase”.

Însă cămările de aici, despre care Părintele nostru vorbește în mod umbros, nu există în mintea noastră, pentru că atunci ar fi niște produse ale imaginației noastre. Ci cămările de aici sunt diversele vederi dumnezeiești, la care ne ridică Dumnezeu, prin înaintarea noastră în rugăciunea neîncetată și în curățirea personală de patimi.

*

„Osândind, din pricina aparențelor, un ticălos, este foarte ușor să osândești și pe unul Sfânt și Drept” Și asta, pentru că nu vezi adâncul omului. Miopia duhovnicească ne face să-i osândim pe alții, bineînțeles, în mod nedrept.

*

Rugătorii cu mintea nu se mai pot îndeletnicii, de la un moment dat, cu lucrurile materiale, „din pricină că inima nu se mai simte lipită de ele și din pricină că ea se lipește [se simte atașată n. n.] mai mult de lucrurile cele duhovnicești”.

Însă la acest nivel de creștere duhovnicească se ajunge de la sine și nu în mod forțat, pentru că dezlipirea interioară de lucrurile acestei lumi se face prin alipirea cu totul de Dumnezeu și de vederea slavei Sale. Și nici nu se poate dezlipi cineva de materie dacă nu se lipește, prin harul Său, de Cel cu totul nematerial, de Dumnezeu.

*

„Rugăciunea nerisipită [adică făcută cu puterile minții adunate în sine și treze n.n.] naște umilință, plâns și lacrimi”. Și acestea se întâmplă, pentru că această rugăciune concentrată și văzătoare de sine ne face conștienți de cine suntem.

E o conștientizare acută a păcătoșeniei proprii, pe de o parte, însă, pe de altă parte, harul lui Dumnezeu e cel care pune interiorul nostru în funcțiune, născând umilința, plânsul și lacrimile duhovnicești.

Cele trei (umilința, plânsul și lacrimile) nu sunt rezultatele ascezei noastre, ci asceza noastră doar ne pregătește pentru lucrarea harului dumnezeiesc, care produce acestea toate și multe altele în noi înșine.

Tocmai de aceea ele sunt duhovnicești și curățitoare de păcate: pentru că sunt lucrări ale harului în viața noastră, dar în mijlocul ascezei și atenției noastre încordate.

*

„Monah înseamnă însingurat și numai acela este [cu] adevărat însingurat, care este însingurat în sine”, adică depărtat în sine de dorințe pământești.

Adevărata însingurare însă, ca orice trăire duhovnicească, nu se face numai prin aceea că ai intrat într-o mănăstire, ci prin dezlipirea continuă de patimi și de posesiuni, care ne face să ne unim și mai intim cu Dumnezeu.

*

„Plânsul [duhovnicesc n.n.], când ajunge la măsurile sale [mari n.n.] nu [mai] poate fi îmbrăcat în multe cuvinte”. Nu mai vrei să vorbești și nici nu mai poți să vorbești despre lucrurile atât de subtile pe care le trăiești.

*

„Apostolul ne oprește să cugetăm mai mult decât ni se cuvine să cugetăm” despre noi înșine și, mai ales, despre noi în relație cu Dumnezeu.

*

Patimile, în pustie, „lucrează mai slab [în noi n.n.], în schimb devin mai rafinate”, pentru că și miza demonilor e mai mare cu cei care știu să se lupte cu șiretlicurile lor.

*

„Cel care a fugit de sminteli [se referă aici la monahi, care s-au depărtat de viața socială n.n.], trebuie să se teamă de ele mai mult decât cel care petrece printre sminteli”, adică în mijlocul lumii.

*

Ne amintește ce spunea Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul al 27-lea, din Scara sa: „liniștea îi omoară pe cei care n-au ajuns încă la măsurile ei”.

Tăcerea și viața însingurată îi face să cadă în păcate mari pe cei care nu au ajuns la viața anahoretă pentru că au înaintat în vederea extatică, ci pentru că au dorit, cu tot dinadinsul, viața singuratică.

Anahoretismul real e apanajul celor care nu vor să fie scoși din vederile lor dumnezeiești.

*

Citează apoi pe Sfântul Isaac Sirul, cu Cuvântul al 58-lea: „lucrarea duhovnicească și sporirea duhovnicească depind [foarte] mult de tăria trupului”, adică de sănătatea noastră trupească și de rezistibilitatea noastră la durerile ascezei.

Tocmai de aceea, Părinții experimentați vorbesc despre exagerările ascezei într-un mod foarte energic și  care sunt frecvente la începători, pentru că știu, din propria lor experiență, că un om bolnav și căzut la pat nu mai poate fi un ascet.

*

„Și demonii au smerenia lor”, spune el. Adică nici ei nu încearcă să facă tot ce le trece prin minte…

*

„Lumea urăște smerenia lui Hristos”. Adică oamenii pătimași Îl urăsc pe Hristos, pentru că adevăratul Hristos e umilit și smerit cu inima și nu mândru și arogant.

*

„Ascultarea călugărilor din vechime”, remarca Sfântul Ignatie, „era un dar minunat al harului lui Dumnezeu”. Însă El poate da oricui darul ascultării, dacă se încrede în faptul, că Părintele lui duhovnicesc e omul lui Dumnezeu, care îl învață viața sfântă.

*

„Prin vorbe multe și zadarnice…ajungem urâți de Dumnezeu și de Îngerii Lui”. Pentru că ne facem goi de virtuți. Lipsiți de har. Plini de lucruri de duzină.

*

Cei care încep viața duhovnicească, sublinia Părintele nostru, are nevoie de umilire de sine. Și acesta e un mare sfat pentru cel care vrea să înțeleagă ce înseamnă suplețea vieții duhovnicești.

*

Ce trebuie să facă un Părinte contemporan nouă vizavi de ucenicii săi? Răspunsul său:  să nu pună peste ei „sarcini, pe care nu le-ar fi purtat el și nici nu este în stare să le poarte”.

Să nu îi povățuiască să facă lucruri pe care el însuși nu le cunoaște experimental. Sfat care îl ferește și pe Părinte de rușine și pe ucenici de căderi în păcate, din care Părintele nu e în stare să îi scoată, pentru că nu știe ce se petrece cu cineva în atare situații.

*

„Dumnezeu știe mai bine [decât tine] ce îți este de folos”. Tocmai de aceea, lucrurile care ni se par, atunci când se petrec cu noi, drept nefolositoare și rele, le revedem, mai apoi, ca foarte folositoare pentru noi.

*

„Dumnezeu, numai la rugăciunea acelui om, care nu ascultă de El, nu ia aminte”. Ascultarea de Dumnezeu duce și la ascultarea rugăciunii noastre de către El.

*

„Nevoințele și lipsurile [lucrurile de care ne privăm sau de la care ne abținem n.n.]…nu trebuie să depășească puterile [noastre n.n.] și [nici] să [ne] vatăme sănătatea”.

*

Sfântul Tihon de Voronej, ne spune Sfântul Ignatie, povățuia: „Coboară-te des cu mintea în Iad, ca să nu te cobori acolo cu trupul și cu sufletul pentru veșnicie”. Iar amintirea Iadului, a muncilor lui, nu o are decât cel care, în mod continuu, e conștient de viața lui.

*

Scârbirea de tine însuți = înțelegerea păcatelor personale și sila față de ele, silă care nu trebuie să se confunde cu flagelarea de sine.

*

Slava deșartă îl ajuta pe cineva ca să postească mai mult și nu râvna pentru curățirea de patimi.

***