Etichetă: Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul

Prima și a doua parte…

*

Au fost făcute în zilele de 17-18 februarie 1999.

***

Bucurii finale întotdeauna amânate: „niciodată să nu gândiți că ați reușit deja în ceva”. Pentru că lucrul important e acela: să faci continuu câte ceva, alte, noi lucruri și să nu crezi că va exista o zi când vei pune punct lucrului.

*

Credința și rugăciunea cu nădejde: „tot ce veți căuta cu credință va veni” în viața voastră.

*

Importanța canonului de rugăciune al Bisericii: „fără rugăciuni după canon [după cărțile de cult ale Bisericii n.n.] nici n-am ști cum să ne rugăm”. Pentru că rugăciunea se învață în Biserică în primul rând și de la rugăciunea din Biserică se continuă, sub forme personale, strigările inimii noastre către Dumnezeu.

*

Pregătirea pentru rugăciune: înainte de rugăciune „treziți în dv. sentimentul nevoii de rugăciune”, pregătiți-vă interior pentru a vă spune inima Domnului.

*

Recontemplarea duhovnicească a lucrurilor din viața noastră: „trebuie ca toate obiectele pe care le aveți sub ochi [lucrurile din casă, din curte, pe care le vedem pretutindeni n.n.] să le tălmăciți din nou în sens duhovnicesc”. Să le vedeți cu ochi duhovnicești. Să vedeți ce vă învață prin rațiunea existenței lor.

*

Transformarea lucrurilor citite în lucruri profunde ale vieții noastre interioare: „când, după rugăciune, citiți [cărți duhovnicești n. n.], nu lăsați cititul până când nu transformați adevărul citit în sentiment”, în propria dumneavoastră simțire, afectivitate.

*

Schimbare interioară importantă: „transformarea dv. lăuntrică va începe, [în mod] propriu-zis, din momentul când vi se va umple inima de căldură dumnezeiască”, de simțirea harului dumnezeiesc ca bucurie dumnezeiască.

*

Cum suntem vii duhovnicește: „aducerea-aminte de Dumnezeu este viața spiritului”, a duhului nostru.

*

Sfântul Teofan ne îndeamnă la liniștire interioară, cu toată puterea, în fața pericolelor de tot felul, pentru că Dumnezeu știe viitorul nostru și de aceea nu trebuie să ne temem, dacă suntem cu Cel care e viața noastră.

*

Patima ca fariseizare a virtuții: „orice patimă are obiceiul de a se acoperi în haine cuvioase, vrând să pară virtuoasă”. E o curvă care se dorește respectabilă.

*

Ce vizează Dumnezeu în mustrarea Sa: „El ne pedepsește numai pentru lucrurile pătimașe pe care le lăsăm să treacă cu bună știință [fiind conștienți de ceea ce facem rău n.n.], nu și pentru cele ce se strecoară neobservate”.

El vrea să îndrepte ceea ce și noi știm că e greșit, că e păcat, că e împotrivire față de poruncile Sale.

*

Fundamentul relației cu Dumnezeu: „esența legământului cu Dumnezeu este acesta: prietenii Tăi sunt [și] prietenii mei, [iar] dușmanii Tăi sunt [și] dușmanii mei”.

*

Lupta cu gândurile și sentimentele pătimașe: „Dacă vei goni gândul [pătimaș], nu vor apărea [în ființa noastră] sentimentul [de a păcătui], nici simpatia [față de păcat]. De vei goni atât sentimentul [care te împinge spre păcătuire] cât și gândul [de a păcătui], nu va apărea dorința [pătimașă]. De vei goni dorința [pătimașă], nu va apărea primejdia de a stârni patima [în ființa ta] și de a o încuraja” prin consimțirea cu ea.

*

Împotriva gândurilor pătimașe „imediat să chemăm, în rugăciune, pe Domnul [pentru ca] să ne ajute”.

*

Atenția la cele din lăuntrul inimii: „atenția este neîntrerupta tăcere a inimii”. Atenția la gândurile care intră în inimă e cea care asigură liniștea/odihna inimii din partea patimilor.

*

Intenția rea: „dacă ne permitem o intenție rea [atunci să știm că aceasta] este [un] păcat”.

Intenții rele: dorința de a fura, de a-l bătea, de a viola pe cineva, de a-l vorbi de rău, de a ne răzbuna pentru ceva anume, de a-i face rău în mod gratuit etc.

*

Îi cere unei confidente a sa să nu fie morocănoasă, supărăcioasă. Și asta, pentru că iritarea profundă și închiderea în sine ascund sentimente de ură și de răzbunare pe oameni.

*

Viața e o școală continuă: „trebuie să învățăm [cum] să trăim”. Cum să acționăm și să reacționăm, interior și exterior, la diverse lucruri.

*

Inima pe care o dorește Dumnezeu: „Dumnezeu vă cere inima [în mod] definitiv, iar inima Îl vrea pe Dumnezeu [în mod fundamental și nu păcatul n.n.]. Căci fără Dumnezeu ea nu poate fi niciodată sătulă de ceea ce îi este dor”.

*

Îi spune unei ucenice, care dorea să devină monahie: „Și eu vă râvnesc [vă doresc] cu râvnă duhovnicească [așa după cum vrea Dumnezeu], după cum v-ați dat seama de la primele noastre convorbiri”. Aluzie la II Cor. 11, 2-3.

Și eu vă doresc împlinirea duhovnicească, împlinirea în Dumnezeu, mântuirea.

***

Prima parte…

***

Făcute în data de 16 februarie 1999.

*

Smerenie și sfială ca a Sfinților Îngeri: „părerile smerite despre sine pe care le aveți sunt simțăminte îngerești”, pentru că sunt umpleri ale voastre de harul lui Dumnezeu.

*

Îngerii sunt „mai smeriți decât toți oamenii”, pentru că văd mult mai deplin slava lui Dumnezeu.

*

Providențiați clipă de clipă: „fiecare moment al vieții și fiecare întâlnire” a noastră e lucrarea providenței dumnezeiești, a lui Dumnezeu, Care ne duce acolo unde ne putem mântui. De unde putem trage concluziile îndreptării noastre.

*

„Trebuințele duhului [sau viața duhovnicească n.n.]…[și] împlinirea lor se numește singurul lucru care trebuie căutat”. De care avem nevoie mai înainte de toate celelalte ale vieții și ale profesiei noastre.

*

„Influențele din afară nu aduc nimic nou [vieții noastre interioare n.n.], ci doar trezesc ceea ce există deja înăuntru”. Asta pentru cei care maximalizează influențele externe asupra noastră.

Sfântul Teofan ne spune aici că lucrurile care ne incită în mod profund sunt cele care se înscriu, în mod real, în căutările vii, reale, ale persoanei noastre.

*

„Dezordinea [sufletească, interioară n.n.] nu este înnăscută”, nu ne naștem cu ea în suflet. Ea e o consecință a tuturor păcatelor noastre și a căutărilor noastre antagonice.

Adică noi ne-o facem, cu mâna noastră…și, de aceea, putem ajunge la unitatea interioară și la pacea duhului și a minții noastre, când începem să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

*

Nu suntem creați pentru josnicii: „ființa noastră, în starea ei pură, este iubitoare de demnitate”, de bine, de ceea ce înnobilează pe om.

*

Ce înseamnă să devii conștient de răul tău și al lumii fără nădejdea credinței: „Fără Evanghelie, o astfel de trezire a duhului [la cunoașterea profundă a oamenilor n.n.] ar fi păgubitoare [de suflet, debusolantă n.n.], căci ne-ar duce, [în mod] negreșit, la disperare”.

Și mulți ajung la disperare, la deznădejde, mai înainte de a cunoaște cât de mult ne iubește Dumnezeu și cât de repede se poate schimba omul, și sucombă în nihilism.

*

Credința e o ofertă mântuitoare și nu o ghilotină:  „Dumnezeu nu obligă pe nimeni [să creadă și] să se mântuiască, ci numai oferă această șansă, mântuind numai pe cel ce alege mântuirea”. Pe cel care Îl înțelege și se atașează total de iubirea Aceluia, Care ne-a iubit mai mult decât pe Sine.

*

Sfântul Teofan îl numește drept un „muribund”, pe cel care oprește lucrarea harului în sine. Adică pe cel care nu se mai îngrijește de mântuirea sa.

*

„Râvna duhovnicească nu o alungă pe cea sufletească”. Adică râvna de a trăi în har nu alungă râvna de a citi, de a cunoaște, de a iubi oameni, lucruri, obiecte, proiecte.

*

Relația dintre râvna/voința noastră și lucrarea harului: „dacă râvna [noastră] se stinge, se stinge și Duhul [adică lucrarea harului n.n.] odată cu ea”. Se stinge simțire harului în noi, dacă nu dorim continuu noi și noi îmbogățiri în fapte bune, în cunoaștere și în har.

*

Ce înseamnă schimbarea continuă a minții: „înnoirea minții este înnoirea duhului nostru după har”, adică influența și lucrarea continuă a harului dumnezeiesc asupra întregii noastre persoane.

*

Doar noi putem să ne ajutăm: „truda curățirii [de patimi și de gânduri rele] trebuie să o ducem singuri”. Pentru că ea se face în noi și nu în afara noastră.

*

Minunea Botezului nostru: el „combină și topește împreună harul dumnezeiesc cu ființa noastră”. Adică ne umple de har, ne face ființe dumnezeiești din oameni trupești.

Tocmai de aceea, Sfântul Teofan continuă și spune: „ființa creștinului nu e simplă, ci compusă din natură și har”.

Lucrul fundamental, cu alte cuvinte, care se produce în Botezul nostru e acela, că devenim fii ai lui Dumnezeu după har și că putem crește, la nesfârșit, în comuniunea cu Dumnezeu.

*

Despre continua noastră îndumnezeire: „intră în Împărăția lui Dumnezeu, numai aceia în care harul nu rămâne ascuns [în străfundul ființei lor n.n.], ci se dezvăluie [continuu în persoana și în faptele vieții lor n.n.], pătrunzându-le întreaga făptură și luminând, [în mod] vizibil, chiar [și] din afară” pe alții.

*

Contacul cu omul duhovnicesc: „Toți cei ce intră în contact cu un om cuprins de har simt neobișnuita putere care emană din el [puterea harului adică n.n.] și care se manifestă în diferite moduri” în cei care îl văd.

Și se manifestă ca iluminare, ca înțelegere, ca bucurie, ca împlinire interioară…

*

Adevărata luminare a omului: „singura sursă de lumină dinlăuntrul nostru este harul”.

*

Ce înseamnă să îți dorești lucruri reale și profunde: „ca să ne dorim ceva, trebuie ca lucrul acela să aibă o tainică legătură cu noi [cu aspirațiile profunde ale persoanei noastre și cu virtuțile noastre n.n.], să ne fie folositor sau de neînlocuit sau, pur și simplu, să ne placă atât de mult, încât viața, fără el, să ne pară fără sens”.

Altitudinea alegerii, în mod evident, pentru Sfântul Teofan, e foarte mare, pentru că el ne spune să ne dorim lucruri sau virtuți care ne împlinesc și mai mult și să nu cerem ceva lui Dumnezeu, care e doar o joacă, doar un moft.

*

Dorința trebuie să devină hotărâre, spune el. Trebuie să devină o trăsătură de caracter, pentru ca să nu avem nimic de-a face cu gesturile frivole, zvăpăiate…

*

Rugăciunea particulară, cea de dincolo de canonul  liturgic personal, trebuie să fie o expresie plenară a vieții noastre.

De aceea el spune cuiva: „Obișnuiți-vă să vă rugați cu cuvintele dumneavoastră”, pentru ca să simțim că Îi spunem, așa cum ne dorim, toată inima, tot oful, toate aspirațiile, stând la taifas intim cu Sine.

*

Cum se pronunță rugăciunea vorbită sau cea interioară: „să rostiți [cuvintele] din adâncul minții și al inimii”. Simțind că vă umpleți de ceea ce spuneți, de ceea ce doriți, de ceea ce nădăjduiți.

*

Obișnuirea cu rugăciunea: „trebuie să învățăm să ne rugăm [din ce în ce mai suplu, mai profund, mai intim, mai sincer în fața Lui n.n.], așa cum învățăm orice alt lucru”. Adică rugăciunea e un efort, e un exercițiu teologic plin de evlavie și trebuie să ne fie un lucru foarte deplin introdus în viața noastră zilnică.

*

Silirea și concentrarea puterilor mentale: „fără muncă [silire de sine n.n.] și concentrare a minții nu veți obține nimic din cele duhovnicești”, pentru că simțirea harului vine când mintea e în pace, când a început să învețe să se păstreze unitară și lipsită de dezordinea imaginației.

*

Cum ajungi să te vezi interior: „Cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei oglinzi”. În oglinda poruncilor Sale, împlinind poruncile Sale, te vezi și mai mult, înțelegi cine ești și ce trebuie să devii.

*

Teologia și cunoașterea noastră sunt rodul milei Sale: „am fi rămas neștiutori, de nu ar fi fost mila lui Dumnezeu”. De nu S-ar fi manifestat foarte milostiv în viața noastră, a fiecăruia, pentru ca să ne învețe, pas cu pas, cum se înțelege una sau alta și ce să facem ca să ne sfințim viața.

*

Memoria vieții duhovnicești: „chiar cel ce s-a lăsat condus [de către Dumnezeu în viața lui n.n.] nu le poate vedea [nu își poate înțelege lucrurile vieții sale n.n.] decât după ce le-a trecut, privind în urmă”.

Și, din acest motiv, o mare parte din experiența duhovnicească nu se dobândește la timpul prezent, ci retrospectiv, contemplându-ne existența cu bune și rele deopotrivă.

*

Cum faptele virtuoase se întrepătrund și sunt împreună: „pomenirea lui Dumnezeu [care înseamnă, deopotrivă, și amintirea lui Dumnezeu și rugăciunea către Sine n.n.]…trebuie unită cu frica de Dumnezeu și cu evlavia”, pentru că trebuie să ne amintim de El și să stăm în fața Lui cu evlavie, cu temere profundă și nu indiferenți la detalii.

***

***

Au fost făcute în zilele de 15-16 februarie 1999, după traducerea în limba română: Viața duhovnicească și cum o putem dobândi.

*

*

Una dintre fotografiile Sfântului Teofan: plete, barbă, privire blândă și pătrunzătoare în același timp, tăioasă, un medalion, la gât, cu marama Sfintei Veronica, frunte luminată, cărare pe mijloc, barbă împărțită în două, nas drept, obraji supți, cearcăne adânci.

*

Unul dintre atributele fundamentale ale corespondenței: „Sinceritatea este prima cerință în corespondență, altfel nici nu mai are rost să fie începută”. Mai ales în cazul corespondenței duhovnicești, ca a sa, referitoare la diversele bucurii și probleme ale vieții duhovnicești.

Însă, pe lângă sinceritate, trebuie să ai și un susținut efort de înduhovnicre și de cunoaștere de sine, pentru ca să fii într-un anume ritm cu cel cu care corespondezi pe teme atât de importante pentru mântuirea ta.

Nu e de ajuns doar sinceritatea în confesiune ci și punctualitatea, discernământul, bunul simț, discreția…

*

Atunci când începi să îți vezi adâncul patimilor, demonii „vor începe să țipe, ca niște fiare sălbatice. Nu este acesta răgetul leului aceluia [al Satanei n.n.], care rage pretutindeni, căutând pe cine să înghită?”. Pe cine să mintă, să înșele…

*

Ca să nu ai lupte dure: „păstrați-vă inima departe de pasiuni și de simpatii” profunde pentru oameni, care duc și la mari revărsări sentimentale, dezordonate, în anume momente.

Pasiunea e altceva decât dragostea.

Dragostea înțelege de ce, cineva, e denigrat, înjosit, marginalizat.

Pasiunea sare la ceartă, la luptă, pentru că cere supremația celui iubit. Iubirea știe să suporte și insultele aduse celui iubit.

Tocmai de aceea Sfântul Teofan ne invită la iubire și înțelegere profunde și nu la pasiuni unilaterale pentru persoane, idei, lucruri.

*

Dinamismul sufletului și al vieții interioare: „sufletul este veșnic mișcător și nu poate să stea locului”. Caută noi lucruri, noi oameni, noi stări…Dorește să afle, să știe, să iubească, să experieze.

*

Canalele memoriei personale: „În suflet nu poate intra nimic altfel decât pe calea imaginației sau a memoriei”.

*

Figurativitatea minții umane: „partea gânditoare a sufletului este, în întregime, figurativă”. Are multiple reprezentări interioare.

*

Diferență fundamentală: „imaginația și memoria nu gândesc”.

Imaginația produce reprezentări a diverse lucruri, obiecte, persoane sau combină diverse imagini, pe când memoria stochează atât vederile realității, lucrurile imaginate, cât și pe cele gândite.

Gândirea extrage înțelegeri din toate datele experimentale, adică dobândite prin experiență proprie.

*

„O dulce tihnă”, pace interioară, bucurie duhovnicească.

*

„Senzualitatea grosolană” = cea stârnită de o bogată imaginație păcătoasă.

*

Cum se manifestă conștiința noastră: „răsplătește împlinirea [interioară, duhovnicească n.n.] cu alinare [cu simțirea harului lui Dumnezeu în ființa noastră, că aceasta e, de fapt, alinarea duhovnicească n.n.] iar neîmplinirea [interioară] cu remușcări”, cu procese de conștiință sau mustrări ale cugetului.

*

Rolul capital al conștiinței noastre: „în conștiință sunt trasate normele unei vieți sfinte, bune și drepte”.

Și această trasare a normelor/a regulilor de gândire și de comportament nu trebuie gândită static, ci dinamic, în sensul că mereu ni se sugerează, de către Dumnezeu, în conștiința noastră, spre ce să ne îndreptăm, ce să facem, ce e bine și ce e rău din ce am făcut, din ce facem, din ce ne pregătim să facem.

*

Pentru că s-a referit, anterior, la cele trei nivele de înțelegere pe care poate să le aibă omul: 1. trupesc,  2. sufletesc, 3. duhovnicesc, Sfântul Teofan spune: „întotdeauna [omul] are posibilitatea să treacă [când discută sau creează ceva n.n.] de pe un nivel pe altul [al înțelegerii și al experienței sale n.n.], slăbind un aspect al vieții sale și întârindu-l pe altul”, adică evidențiind, după caz, după nevoie, planul de experiență de care are nevoie.

Exemplu practic: când vrei să scrii un text, trebuie să ții minte cum se scriu literele, reguli de gramatică, de punere în pagină (planul trupesc-sufletesc al experienței) dar, în același timp, trebuie să îți formulezi și ceea ce vrei să scrii, fiind atent la ce și cât simți să scrii într-un capitol sau altul (planul sufletesc-duhovnicesc).

*

Sfântul Teofan evidențiază două exponente principale ale spiritului uman: conștiința de sine și libertatea interioară. Noi știm cine suntem și vrem să ne manifestăm și să fim primiți de către alții, în sufletele lor, după cum ne place să ne manifestăm cel mai profund.

*

Și, împotriva concepției romano-catolice, unde viața duhovnicească este considerată un etaj adăugat și nu unul propriu ființei umane, Sfântul Teofan spune: „fiecare dintre nivelurile sau manifestările arătate [mai sus] ale vieții noastre [interioare: nivelul trupesc, sufletesc și cel duhovnicesc n.n.] sunt naturale în noi”, sunt proprii nouă.

Tocmai de aceea, pentru un ortodox, viața duhovnicească nu e ceva anormal în om sau o existență privilegiată, ci toți ortodocșii sunt chemați la a fi oameni duhovnicești, pentru a trăi viața în har ca pe normalitatea vieții lor, pentru că omul a fost creat plin de har și nu fără relație vie, continuă cu Dumnezeu.

*

Nu poți imita fericirea altora: „fericit e acela care se simte fericit”, care trăiește viața ca o bucurie, împreună cu Dumnezeu și cu oamenii.

*

Fericirea reală însă e numai duhovnicească: „atâta timp cât nu trăiești după duh [adică o viață duhovnicească, în harul lui Dumnezeu n.n.], să nu aștepți fericirea”, împlinirea umană la cote înalte, care e un dar al lui Dumnezeu pentru cei care se umplu de dreaptă cugetare și de nevoință smerită.

*

Cum ne văd Îngerii: ca pe niște pete de lumină sau de întuneric. Depinde care e viața noastră.

*

Suntem văzuți de mulți ochi sfinți: „Când credem că nu ne vede nimeni, suntem, de fapt, văzuți de o mulțime nenumărată de ochi”. Adică de Dumnezeu, de Sfinții Îngeri și de toți Sfinții lui Dumnezeu, care cer de la noi o viață dumnezeiască.

*

Dracii și sufletul nostru: ei „nu pot privi un suflet luminos, fiindu-le frică de lumină precum liliecilor, ci încep să-l privească doar atunci când ajunge să se întunece”. Când începe să semene cu orbirea și împătimirea lor.

*

Când telegraful ajunge o paradigmă a vitezei rugăciunii: „Telegraful și rugăciunea funcționează identic. Noi și Sfinții suntem ca două aparate de aceeași natură…Inima este aparatul nostru de telegraf pentru ceruri”.

La noi, paradigma e telefonul mobil, satelitul, mesajele infrasunet…

*

„Își încălzeau în ei duhul rugăciunii”, adică râvna/dorința de a se ruga.

***