Sfântul Vasile cel Mare, Despre bucurii și necazuri și despre înțelepciune (însemnări)

15 octombrie 2000. Traducerea lui Constantin Daniel, cf. PG 32, col. 1360-1365.

*

„Căci cei foarte cuprinși de grijile vieții sunt ca păsările prea grase: în zadar au aripi să zboare, căci ele se târăsc pe pământ împreună cu vitele”.

*

„Dumnezeu Se va milostivi de noi văzându-ne ce fel de oameni am ajuns, din starea [păcătoasă] în care eram [mai] înainte.

De aceea și pe Adam l-a chemat cu acel cuvânt de milostivire: Adame, unde ești?

Căci nu căuta să afle unde era – Cel ce toate le știe  – ci voia ca Adam să cugete în ce stare a ajuns din locul de mai dinainte.

Unde ești?, în loc să spună: În ce nenorocire ai căzut de la o înălțime [de sfințenie] atât de mare?”.

*

Sfințenia sfatului duhovnicesc: „sfatul este un lucru sfânt, unirea părerilor, rod al dragostei, arătare și dovedire a smereniei”.

***

Sfântul Vasile cel Mare, Despre răbdare și mărinimie (însemnări)

15 octombrie 2000. Traducerea a fost făcută de Constantin Daniel, cf. PG 31, col. 1288-1297.

*

Sfântul Iov (Iov 1, 20) „și-a sfâșiat hainele arătându-și firea îndurerată și prin acestea arătând el că este tată și că își iubea copiii”.

*

El „și-a păstrat neîntinată comoara evlaviei în sânul ascuns al sufletului”.

***

Sfântul Vasile cel Mare, Mângâiere către un om bolnav (însemnări)

15 octombrie 2000. După traducerea lui Constantin Daniel, făcută cf. PG 31, col. 1713-1721.

*

Cum intrăm în lume: „Sosește pe pământ pruncul și nu râde, ci de îndată ce vine, de îndată apucă și capătă suferințe și de aceea plânge și țipă. Căci el știe că a naufragiat pe marea tuturor amărăciunilor”.

*

Omul și libertatea: „cerințele și nevoile sale i-au nimicit libertatea”.

*

„bătrânețea o ia înaintea demnității”

*

„nu este nimic mai bogat și mai îmbelșugat decât sărăcia plină de fapte bune

***

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (însemnări) [4]

Prima, a doua și a treia parte

***

Acum, după venirea Domnului, „tipurile [cele prefigurate în Vechiul Testament] au devenit adevăr”, lucruri concretizate, trăite, împlinite.

*

Năframa pusă de Sfântul Moise pe față, pentru ca să nu se vadă slava dumnezeiască care țâșnea din fața sa însemna „obscuritatea prescripțiilor Legii”, adică greutatea înțelegerilor duhovnicești ale Legii.

*

Întoarcerea la Domnul = „contemplarea duhovnicească”.

*

„Lumea” de la In. 17, 20 = „viețuitoarele acestea trecătoare, care sunt supuse la nesfârșite transformări”.

*

„Lumea” de la In. 14, 19 = îi indică „pe cei care sunt atașați vieții materiale și trupești, pe cei care acceptă adevărul numai [dacă îl văd] cu ochii [lor trupești].

Aceștia, datorită necredinței în înviere, nu aveau să vadă, cu ochii inimii, pe Domnul nostru”.

*

„Se crede că fiecare dintre Îngeri se află într-un anume loc…Din contră, despre Duhul se crede că a lucrat, [în mod] simultan, în Avacum și în Daniil”…pe care l-a scos din gropa cu lei.

*

„Pentru că absolut niciun dar nu ajunge la creaturi fără [ajutorul] Duhului, și nici măcar un cuvânt nu sunt în stare să spună [Apostolii], când se apără [în procesele, care li s-au intentat] pentru Hristos, dacă nu sunt întăriți de Duhul, după cum am fost învățați în Evanghelie de Domnul și Mântuitorul nostru (Mt. 10, 19-20; Lc. 12, 11-12)”.

*

„Duhul este, cu adevărat, locul Sfinților. Iar Sfinții sunt locul potrivit pentru Duhul, pentru că se oferă ca locuință lui Dumnezeu și devin templul Lui”.

*

„prin tăcere se păstrează caracterul sfânt al tainelor”. Ideea era, că despre înțelegerile dumnezeiești ale Sfintelor Taine trebuia să se vorbească numai celor înaintați în sfințenie, pentru ca ele să nu fie înțelese grosolan și aiurea.

*

„încetează să fie taină ceea ce, cu ușurință, poate fi aflat de oricine”

*

Rugăciunea cu fața spre răsărit e o căutare a Edenului, care se afla la răsărit.

*

Rugăciunea în picioare, în zi de duminică: pentru a ne aminti „de harul care ni s-a dat – de faptul că am înviat împreună cu Hristos și trebuie să privim către cele de sus – ci și pentru că [această zi] pare să fie chipul veacului viitor”, adică chipul zilei a 8-a, al veșniciei.

*

Perioada Cincizecimii simbolizează viața viitoare, pentru că e vorba despre 7 x 7 + 1 : Căci acea zi una și prima, înmulțită de 7 ori cu 7, alcătuiește [perioada] de 7 săptămâni sfinte ale Penticostarului.

Începe cu duminica, se reia ciclul zilei de 50 de ori și se sfârșește tot cu duminica.

În felul acesta, [această perioadă] se aseamănă veșniciei, care ca într-o mișcare ciclică, începe de la un punct și la același punct ajunge”.

*

În perioada Penticostarului stăm în picioare, „pentru ca să ne ridicăm cu mintea de la cele prezente la cele viitoare”.

*

Sensul duhovnicesc al metaniei: „După fiecare îngenunchiere, ne ridicăm pentru a arăta că datorită păcatului am căzut la pământ, însă datorită iubirii de oameni a Celui care ne-a creat, am fost chemați la cer”.

*

Pe Sfântul Vasile cel Mare l-a botezat, la maturitate, episcopul Dianios al Cezareei.

*

„Pentru mine nimic nu este mai înfricoșător decât faptul de a nu se teme cineva de amenințările pe care Domnul le-a rostit împotriva celor ce defaimă pe Duhul”.

*

Când ierarhia Bisericii nu caută adevăratul folos al turmei lor duhovnciești: „dorința de a stăpâni peste adversari este pusă înaintea folosului obștesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai târziu”.

*

„Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace [pe eretici], nici tradițiile Apostolilor. Una este condiția pentru a le câștiga prietenia: să li se vorbească măgulitor [și fals în același timp]; o nepotrivire de păreri este de ajuns [pentru a constitui] motiv pentru dușmănii.

Asemănarea în greșeală le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult decât orice fel de legământ.

Teolog este [pentru ei] oricine [vorbește despre Dumnezeu], chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate.

De aceea, inovatorii [în materie de teologie, adică ereticii] au foarte mulți partizani.

De aceea, [persoane] de sine hirotonite [adică ei înșiși hirotonindu-se], urmărind prin orice mijloc [posturile mari în Biserică] își împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt.

Și, pe când instituțiile evanghelice sunt în întregime răvășite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajunge la cârmă [la conducerea Bisericii], își dă silința să iasă în evidență”.

*

„Domnul va face, fie prin mine, fie prin alții, împlinirea celor ce lipsesc [în acest tratat teologic], prin cunoașterea pe care o dă Duhul celor vrednici de darurile Sale”.

***

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (însemnări) [3]

Prima și a doua parte

*

„Botezul are de realizat două scopuri [în istoria vieții noastre personale]: pe de o parte, să suprime  [în fiecare dintre noi] trupul păcatului (Rom. 6, 6), pentru a nu mai face roade vrednice de moarte, pe de altă parte, să  [îi dea omului să] trăiască în [atmosfera] Duhului și să facă roade sfinte (Rom. 5, 22)”. Adică fapte sfinte, duhovnicești…

*

„Apa [Botezului] redă imaginea morții [prin faptul] că primește [în ea] trupul ca într-un mormânt, iar Duhul trimite puterea de viață făcătoare, care ne reînnoiește sufletele, [aducându-le] din starea de moarte, produsă de păcat, la viața cea dintru început.

Aceasta, deci, înseamnă a se naște cineva de sus [In. 3, 3], din apă și din Duh; prin apă moare pentru păcat”.

*

Botezul focului = încercarea de la judecata Domnului.

*

„Când Dumnezeu împarte darurile iar Domnul slujirile, Duhul este de față, hotărând distribuirea harismelor, așa cum crede de cuviință, după vrednicia fiecăruia” dintre noi.

*

desăvârșirea Îngerilor înseamnă sfințenie și rămânere în sfințenie”.

*

Duhul gurii lui Dumnezeu = Duhul Sfânt.

*

„există trei Persoane: Domnul, Care poruncește, Cuvântul, Care creează și Duhul, Care întărește [toată creația]. Iar întărire ce altceva ar putea să însemne, dacă nu desăvârșirea în sfințenie, nestrămutarea și stăruința în bine?

Sfințenia nu [se capătă] fără [ajutorul] Duhului.

Puterile Îngerești nu sunt prin firea lor sfinte, astfel nu s-ar deosebi întru nimic de Sfântul Duh; lor li s-a dat sfințenia de la Duhul, pe măsura vredniciei” fiecăreia dintre ele.

*

„dacă suprimi cu mintea pe Duhul [din Treime], s-au destrămat cetele Îngerilor, ierarhiile Arhanghelilor au dispărut, confuzia s-a așternut peste tot [în lume și Biserică], viața lor [devine] fărădelege, dezordonată și fără sens.

Căci cum [pot] să spună Îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu (Lc. 2, 14), nefiind întăriți de Duhul?

Pentru că nimeni nu poate să spună <Iisus este Domnul>, decât numai în Duhul Sfânt și nimeni în Duhul lui Dumnezeu vorbind, nu[-L] anatematizează pe Iisus (I Cor. 12, 3)”.

*

Căderea primilor Îngeri dovedește spusa, că Puterile nevăzute au libertate de alegere între virtute și răutate și de aceea au nevoie de ajutorul Duhului [în viața lor, ca și noi].

Eu zic că și Gavriil n-a putut să prezică în alt chip pe cele viitoare (Lc. 1, 26), decât datorită harismei profeției [dată lui] de Duhul [Sfânt]”.

*

„Descoperirea tainelor [Îi] revine, îndeosebi, Duhului” Sfânt.

*

Îngerii „sunt desăvârșiți chiar de la creare”, ceea ce nu exclude căderea, alegerea contrară, pentru că înaintarea în desăvârșire se face numai în comuniune cu Dumnezeu.

*

Relația dintre Fiul și Duhul Sfânt în cadrul mântuirii noastre:

„orice lucrare [a Fiului] se săvârșea în prezența Duhului. Duhul era de față chiar și când [Iisus] a fost ispitit de diavol. Căci zice [Scriptura], Iisus a fost condus de Duhul în pustie, pentru a fi ispitit (Mt. 4, 1).

Și când a săvârșit minuni [Iisus, Duhul Sfânt] a fost de față. Pentru că, zice [El în altă parte], dacă Eu scot pe demoni cu Duhul lui Dumnezeu…(Mt. 12, 28).

Nu L-a părăsit [Duhul Sfânt] nici după ce [Fiul întrupat] a înviat din morți. Pentru că, în lucrarea de reînnoire a omului, de a-i reda harul  – pe care [omul îl primise] din suflarea lui Dumnezeu, dar îl pierdu-se – Domnul, suflând peste Ucenici, a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, [le] vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (In. 20, 22-23).

Organizarea Bisericii nu se săvârșește, în mod evident și incontestabil, prin Duhul?…”.

*

„multe locașuri sunt” (In. 14, 2) în Împărăția lui Dumnezeu = multe vrednicii ale Sfinților

*

„vor fi tăiați în două” (Mt. 24, 51) = înstrăinarea, în întregime, de Duhul Sfânt

*

La a doua venire a Domnului, harul Duhului Sfânt „se va îndepărta, în întregime, de sufletul celor care au pângărit harul Său”. Adică de cei din Iad…

*

Argumente teologice versus minte puțină: „nu pot fi combătute cu putere argumentele unor nesăbuiți”, pentru că ei nu înțeleg importanța adevărului mântuitor în cadrul vieții lor.

*

Drumul Teologiei și harismele sfințeniei: „drumul cunoașterii lui Dumnezeu pornește de la Duhul Cel Unul, [trece] prin Fiul Cel Unul [și ajunge] la Tatăl Cel Unul. Și, invers, bunătatea, sfințenia și demnitatea împărătească [pornesc] de la Tatăl, [trec] prin Fiul Unul-Născut și ajung la Duhul” și de la Acela la noi.

***

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (însemnări) [2]

Partea întâi

***

14 octombrie 2000

*

Sfinții lui Dumnezeu sunt oile Domnului (In. 10, 2), pentru că „au recurs la ocrotirea Lui și au reușit, suportând prigoane, să transmită credința”.

*

El este Poarta (In. 10, 7), „pentru că prin dreptarul poruncilor Sale conduce la fapte importante și pentru că oferă adăpost sigur celor ce caută, prin credința în El, bunul cunoașterii”.

*

Dar tot El e Piatra, „pentru că El este pentru [cei] credincioși o fortăreață puternică, de nezdruncinat și mai puternică decât orice zid”.

*

„Dat fiind că prin intermediul Său [vine] tot ajutorul sufletelor, pentru fiecare solicitudine s-a găsit o denumire specială.

Când sufletul curat, asemenea unei fecioare caste, fără pată, nici zbârcitură, I se încredințează, este numit Mire.

Când primește [același suflet] vătămat de rănile viclene ale diavolului, și-l vindecă de boala grea a păcatului, este numit Doctor.

Oare astfel de solicitudine față de noi [trebuie] să ne ducă cu mintea la ceva care umilește? Sau, din contră, [trebuie să] provoace admirație pentru puterea cea mare, și-n același timp pentru dragostea [Sa] de oameni [arătată de către] Mântuitorul, Care a acceptat să se facă părtaș al slăbiciunilor noastre (Tit 3, 4; Evr. 4, 15) și a putut să coboare [și să ia asupră-Și] slăbiciunile noastre.

Pentru că cerul, pământul, imensitatea mărilor, vietățile marine și de uscat, plantele și astrele, aerul, anotimpurile și frumusețea universului, nu vădesc atât de mult puterea nemăsurată a lui Dumnezeu cât faptul că Dumnezeu Cel necuprins a putut, prin intermediul trupului, să înfrunte moartea, fără pătimire, pentru a ne dărui nepătimirea”.

*

Hristos Domnul este însă și Cale, pentru că e „progresul [nostru] către desăvârșire, [progres] care se realizează continuu și [în mod] ordonat, prin săvârșirea faptelor dreptății și prin iluminarea [venită] din cunoaștere”.

*

Despre spiritualitatea lui Dumnezeu: „fiindcă Cel netrupesc este nelimitat [în spațiu și timp], zice: Dumnezeu este Duh (In. 4, 24)”.

*

„Cele câte se împărtășesc [de Duhul Sfânt] se bucură de harul Său, pe cât [le] este cu putință [lor], nu pe cât Acela poate [să împărtășească]”.

*

„Egală este paguba fie că moare cineva fără să fie botezat, fie că acceptă ceva care lipsește din Tradiție”. Tradiția Bisericii. Adică, dacă ar fi acceptat ceva de la eretici.

*

„Botezul înseamnă începutul vieții mele” duhovnicești, adică ca mădular viu al Bisericii lui Hristos.

*

„Asigur pe oricare om, care mărturisește pe Hristos, însă tăgăduiește pe Dumnezeu, că Hristos nu-i va folosi la nimic; [tot la fel îl asigur] pe cel care [Îl] invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul Îl tăgăduiește, că zadarnică este credința lui; [și îl asigur și] pe cel care [Îl] lasă la o parte pe Duhul [Sfânt], că credința lui în Tatăl și în Fiul va fi zadarnică, [dacă nu crede și în Duhul Sfânt], că[ci] nu poate s-o aibă pe aceasta, dacă lipsește [credința] în Duhul” Sfânt.

*

„faptul de a adăuga sau [de a] îndepărta ceva [din mărturisirea de credință a Bisericii], echivalează cu pierderea vieții veșnice”. Pentru că atunci când nu mărturisești credința integrală a Bisericii o desconsideri în integralitate.

*

Mana care a căzut din cer a fost tipul Pâinii celei vii, a lui Hristos Dumnezeu.

*

Sângele mielului [în Vechiul Testament] era tip [prefigurare] al sângelui lui Hristos, iar întâi-născuții erau tip ai primului [om] creat” de către Dumnezeu.

*

Norul care a călăuzit pe Israel în pustie: era „o umbră [o umbrire] a darului Duhului [Sfânt], [dar dumnezeiesc] care stinge flacăra patimilor, prin omorârea mădularelor” păcatului, adică a tendințelor noastre spre păcătuire.

*

„datorită faptului că li s-a întunecat rațiunea de patimă, nu cruță nimic pentru a se război cu cel care i-a supărat”.

*

Noi „cunoaștem un singur Botez mântuitor”: Botezul Bisericii lui Hristos.

*

„chipul morții este apa [Botezului, care ne acoperă trupul] iar arvuna vieții [veșnice] ne-o dă Duhul” Sfânt.

***

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (însemnări) [1]

23 septembrie 2000. După traducerea Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu.

*

Cei care îți pierd timpul: „aceștia pun întrebări, nu pentru a trage vreun folos din ele, ci pentru ca, în cazul în care vor găsi că răspunsurile nu concordă cu dorința lor, să pară că au un motiv întemeiat de ceartă”.

*

Asemănarea [cu Dumnezeu] însă, nu [se realizează] fără cunoaștere [teologică], iar cunoașterea [teologică și ascetică este imposibilă] fără învățătură”.

*

Să căutăm adevărul dumnezeiesc, în mod zilnic, cu sudoare și cu multă atenție și răbdare: „întrucât adevărul [se lasă] cu greu surprins trebuie să-l căutăm pretutindeni”.

*

„dacă evlavia, întocmai ca și meșteșugurile, crește prin mici adăugiri; nimic nu trebuie neglijat din cele care conduc la cunoaștere; dacă cineva va trece cu vederea noțiunile elementare [socotindu-le] ca fără importanță, nu va ajunge niciodată la culmile înțelepciunii”.

În cunoașterea teologică, cu alte cuvinte, nu trebuie să ignori niciun amănunt pe care îl întâlnești, atât în ceea ce privește lexicul, forma cărților, modul în care ele au fost scrise cât și teologia și bogăția de detalii pe care o cuprind.

*

Între luminarea dumnezeiască și cuvinte: „libertatea Sfântului Duh nu este aservită, întru totul, logicii celor din afară [adică literelor], căci în fiecare împrejurare [Scriptura] acomodează expresiile după nevoi”. După nevoia de a exprima adevărurile.

Pentru că adevărul Sfintei Scripturi stă în înțelegerile exprimate în cuvinte, pentru care trebuie să ai experiența lor și nu în cuvinte.

Când nu ești un om duhovnicesc idolatrizezi filologia. Când ești, atunci ești atent, deopotrivă, la cuvinte și la înțelesul lor, pentru că cuvintele te duc la înțelegerile de care te faci capabil prin curățirea inimii.

*

Șezi de-a dreapta Mea (Ps. 109, 1) și a stat de-a dreapta măreției lui Dumnezeu (Evr. 1, 3).

De-a dreapta nu indică un loc de jos (după cum zic ei [ereticii arieni]) ci un raport de egalitate; și întrucât dreapta nu trebuie luată în sens corporal, (pentru că astfel ar trebui să existe la Dumnezeu și o stângă), prin cuvinte care exprimă cinstea de a fi așezat lângă cineva, Scriptura prezintă marea cinste [a deoființimii și a egalității cu Tatăl, de care Se bucură] Fiul”.

*

„în sânul Tatălui (In. 1, 18)…Pentru că sânul părintesc este scaunul care se cuvine Fiului” și care indică deoființimea cu Tatăl și cu Duhul a Fiului.

*

„Cel care, pentru a[-L] pune mai presus pe Tatăl [decât Fiul și Duhul], Îi atribuie un loc mai sus iar despre Fiul zice că stă mai jos [decât Tatăl], acesta, consecvent raționamentului său, va accepta [pentru ambele persoane] caracteristicile corporale [care urmează de aici].

Acestea sunt [de aceea, adică cele spuse de către ereticii subordinațianiști,] închipuiri de bețivani și de nebuni” cu privire la modul de a fi al Prea Sfintei Treimi.

*

De-a dreapta Tatălui: „locul din dreapta indică egalitatea de vrednicie” a Fiului cu Tatăl.

*

„Tradiția Părinților”

*

„aceștia, care s-au săturat de cele obișnuite, care se ridică împotriva celor vechi [ale credinței] ca [împotriva unor lucruri] învechite, aceștia sunt cei care acceptă inovațiile [în domeniul teologic], după cum în materie de îmbrăcăminte, iubitorii de găteli preferă întotdeauna îmbrăcămintea excentrică celei obișnuite”.

*

Despre pseudo-teologii eretici ai timpului său: „acești comedianți, dibaci în luptele de cuvinte [în disputele teologice], vorbele [lor] poartă stigmatul noii înțelepciuni”. Nouă înțelepciune la modul ironic.

*

Numirile date Domnului, ca acelea de Păstor, Împărat, Doctor etc. „nu se referă la firea Sa [dumnezeiască], ci, după cum s-a zis, la multiplele haruri, pe care, din îndurare pentru creaturile Sale, le acordă celor care I le cer, pentru felurite trebuințe”.

Sunt numiri potrivit modului în care Domnul îi ajută pe oameni.

***