Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [7]

În succesiunea experiențelor poetice ale Sfântului Dosoftei, Sfântul Ioan Iacob a așezat în versuri întreg Prohodul Maicii Domnului:

Starea I-a

Fiind Maica Vieții, îngropării te-ai dat
Și-ale Îngerilor cete s-au spăimântat,
Adormirea ta cinstind-o luminat.

Născătoarea Vieții și-al Luminii izvor
La-ntuneric Ucenicii cum te pogor?
Tu fiind lumina noastră-a tuturor!

Te mărim pe tine, Maica toatei zidiri
Și-nălțăm duios cântări Sfintei Adormiri,
Întru care plată dai acestei firi.

N-a rămas în groapă preacurat trupul tău,
Ci mutatu-te-ai cu dânsul la Dumnezeu,
Ca să fii părtașă slavei Lui mereu.

Iisus, a toate Împărat prea slăvit,
Te-a ales pe tine Maică și, negrăit,
Fără de prihană tu L-ai zămislit.

Stăpânul făpturii pe pământ pogorând,
Cum venise întrupându-Se oarecând,
Astăzi vine dornic duhul tău luând.

În chip tainic astăzi și noi toți ne-adunăm
Și cu Sfintele femei jalnic îți cântăm,
Dând înconjur năsăliei ne-nchinăm.

Pe cea mai frumoasă decât tot ce-i zidit,
Prin a căreia născare ne-am înnoit,
Cum s-o vadă firea că s-a pristăvit?

Iar iadul, Maică, cum mai poate răbda
Întru tot fulgerătoare lumina ta?
Căci orbește, neputând a te vedea.

Dumnezeu Cuvântul trup luând, Mariam,
Spală firea ponosită a lui Adam
Și din Iad sloboade omenescul neam.

Cerul și pământul îndelung s-au uimit
De străină zămislire ce s-a plinit
Întru tine, Prea Curată, negrăit.

O, minuni străine, lucru nou, nevăzut,
Cum și Maică și Fecioară te-ai cunoscut,
Că din sângiuri preacurate ai născut.

Din această lume simțitor te-ai mutat
Dar cu darul tău, Curată, nu ne-ai lăsat,
Izbăvind pe credincioși de păcat, neîncetat.

Chiar de-ai fost ascunsă ca un rob în mormânt
Dar făptura te vădește-nțelegând
Că Stăpână ești în cer și pe pământ.

Dac-a fost în groapă trupul tău pristăvit,
Pentru noi paharul morții s-a-ndulcit,
Plecăciunea ta cea multă socotind.

Odrăslind din tine spicul cel tăinuit,
Credincioșii Pâinea vieții au dobândit
Și din stricăciune toți ne-am izbăvit.

Ca un sfeșnic, Maică, pe pământ luminezi,
Ortodoxa credință o îndreptezi
Și pe cei robiți din patimi liberezi.

Ca un fulger, cete de Hristos vestitori
Vin din marginile lumii purtați de nori
Ca să-ngroape trup de viață dătător.

Areopagitul și, cu el, Ierotei
Au venit din depărtare, cu Timotei,
Dimpreună cu toți Sfinții Arhierei.

Pe a vieții Piatră, cea din unghi tăinuit,
Dintru sângiurile tale O ai urzit
Și în lume viață nouă ai croit.

Adormind cu trupul, în mormânt te pogori
Și-l arăți pe el izvor tămăduitor
Ortodocșilor tăi închinători.

Ca să mântuiască pe strămoșul Adam
A venit Mântuitorul vestit din neam,
Pogorât ca roua-n mitră, Mariam.

Să-i cuprindă groaza și cutremurul rău
Pe cei ce defaimă numele tău,
O, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu!

După legea firii, dintre vii ai apus,
Dar, fiind a Vieții Maică, la Ea te-ai dus,
Odihnindu-te în slava cea de sus.

Plâng noroade, Preoți și bătrâni Arhierei
Dimpreună cu slăviții Învățăcei,
Iar mironosițele jelesc cu ei.

Cum erai în viață sprijin cald tuturor,
Și de astăzi fii de-a pururi pe viitor,
Ocrotind cu darul pe al tău popor.

Sub pământ ca luna ai apus, dar răsari
La trei zile ca un soare de mai,
Primăvara vieții noastre, dulce rai!

Tu, născând Viața, cum te-așezi în mormânt?
Se-nfioară ceata Îngerilor strigând:
Cum te-acoperi, Sfinte Acoperământ?

Porumbiță frumoasă, cu penaj aurit,
Ești Fecioară, căci Stăpânul te-a împodobit
Ca să fii lăcaș cu totul prea cinstit.

Cel căzut din viață iar moștean s-a făcut
Când Fecioara fără patimă a născut
Pe Cuvântul Cel fără de început.

Când a fost să vadă trupul ei răposat,
Îngereștile Puteri foarte s-au mirat
Cum cea nestricată moarte a gustat.

De la margini, Sfinții, alergând prea cu zor,
Sfântul trup la întuneric ei îl pogor,
În mormânt, [pe] lumina noastră-a tuturor.

Pogorând la groapă, ceata Îngerilor
Înconjoară străjuind pe Stăpâna lor,
Trupul cel de Viață pricinuitor.

Heruvimii slavei luminat dănțuiesc
Când se-nalță cel de taină rai pământesc
În locașul slavei cel împărătesc.

Dintru stricăciune, pe cel mort prin păcat,
Cu nașterea ta, Curată, l-ai ridicat
Și-n podoaba cea dintâi ne-ai îmbrăcat.

Rânduială nouă tuturor s-a vestit
Prin străina zămislire ce s-a plinit
În mitrasul pururea neprihănit.

Dintru tine, Fiul chip de rob a primit,
După fire arătându-Se îndoit:
Dumnezeu fiind și om desăvârșit.

Chivotul se-ascunde; de la mari depărtări
Vin noroadele, duios înălțând cântări
Întru slava prea cinstitei ei mutări.

Ceata de Apostoli se adună de zor,
Ca s-așeze în mormânt prea frumos odor,
Pe a Vieții Maică, Doamna tuturor.

Rânduiala firii s-o plinești te-ai plecat,
Dar, ca Maică a cerescului Împărat,
Tu rămâi cu trupul veșnic nestricat.

Pe al tău, Curată, scump mormânt îl cinstesc
Și slăvita Adormire o preamăresc,
Întru care dat-ai birul cel firesc.

Chiar de mori, Curată, dar vezi în Hristos,
Preamărită sus la Cer, și-ntru cei de jos
Sprijinind pe cei cu suflet credincios.

O, ce bucurie, ce dulceață simțești
Întru slava și odihna celor cerești,
Căci cu Domnul slavei tu împărățești!

Unul din Treime trup din tine primind,
Firea cea cuvântătoare s-a înnoit:
Minunată taină, lucru preamărit!

Prorocii, Maică, de demult au cântat
Că din vița lui David, tu, prea minunat
Odrăsli-vei pe Hristos cel așteptat.

O, lumina lumii și al Vieții izvor,
Cum în loc întunecos Sfinții te pogor?
Se uimește firea prea tânguitor!

Nație pizmașă, ucigaș popor,
Ce sminteală ai avut, vița Iudelor,
De voiești surparea Sfintei Sfintelor?

Ticăloase jidov, vino, soi blestemat,
De-ți cunoaște uneltirea din păcat,
Din tăierea brațului tău cel spurcat.

Urmând, Maica Milei, lui Hristos Dumnezeu,
Lecuiește pe acel urgisit evreu,
Părăsindu-și legea lui de fariseu.

„Maică și Fecioară, mama dulce a mea,
Cum să rabd acum văzând îngroparea ta?”,
Așa Simon Petru prea se tânguia.

„Cine-mi dă izvoare ca să plâng îndeajuns?”,
Strigă Pavel, de durere fiind pătruns,
Când se vede-n groapă trupul ei ascuns.

Munții se-nfioară. „Tu, norod credincios,
Tânguiește-te și plângi astăzi dureros”,
Glăsuiesc Învățăceii lui Hristos.

Oarecând, o, Maică, simțitor vom vedea,
După ducerea la Cer, frumusețea ta,
Căci de-acum Cerul tu vei desfăta.

Slavă…

Te mărim, Cuvinte, cu Părintele Tău,
Iar Duhului Prea Sfânt ne-nchinăm mereu,
Preamărind în Troiță pe un Dumnezeu.

Și acum…

Te cinstim, o, Maică a Celui făr’ de ani,
Închinându-ne la groapa din Ghetsimani:
Cercetează-ne pe noi, cei sărmani! [etc]

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [6]

Însumând și experiențele poetice (liric-ideatice și prozodice) ale modernității (înțelese în sens larg: pașoptiști, Eminescu, Goga, Coșbuc, Vasile Voiculescu), poezia Sfântului Ioan Iacob rezumă, însă, în mod substanțial, experiența și intenția poeziei liturgice (a imnografiei) și ale versificărilor operate de Sfântul Dosoftei.

Să nu uităm însă nici de Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab, pentru că destul de multe poeme ale Sfântului Ioan Iacob reprezintă „metrificarea” unor cugetări duhovnicești sau îndemnuri la credință fierbinte și pocăință, adresate sieși și altora.

Astfel încât putem afirma fără greș că Sfântul Ioan Iacob se situează, din punct de vedere al conștiinței literare, în descendența directă a Sfinților Neagoe Basarab și Dosoftei, în primul rând. Poezia lui e pedagogie sfântă înveșmântată liric.

Și pentru că, peste două săptămâni, se va citi, în Bisericile noastre, Canonul cel mare al Sfântului Andreas Critis/ Andrei Criteanul, m-am gândit să transcriu aici (deși e destul de lung), ca o avanpremieră pregătitoare, un poem al Sfântului Ioan Iacob:

Cântecul lui Manasis,
sau tresăririle duhului meu
(Stihuri de umilință alcătuite
pe glasul al 8-lea)

Oarecând Manasi plângând
Au aflat milă pe pământ,
Iară eu mai rău ca dânsul abătându-mă
Ce voi face, Doamne, neplângându-mă?

Cum se scurge viața mea
Ca o apă spre valea sa,
Lăcrimează și suspină, suflete al meu,
Ca să-și facă milă Bunul Dumnezeu.

Îndelung răbdătorule
Și atoatevăzătorule
Dăruiește-mi pomenirea numelui Tău sfânt[1]
Ca să-mi fie hrană dulce pe pământ[2].

Prea Curată Stăpâna mea
Ca o piatră mi-i inima;
Domolește și sfărâmă nesimțirea ei
Și cu râu de lacrimi scaldă ochii mei!

Paradisul te-a odrăslit,
Iar Golgota te-a proslăvit[3],
Căci prin Rodul tău ne-ntoarcem iarăși în Eden
Și nebiruită armă[4] te avem.

Pocăință ne-ai învățat
Și pe Miel ni L-ai arătat
Botezându-L, Prooroace, astăzi în Iordan,
Al Treimei martor și viteaz oștean.

Pre Apostoli i-ai proslăvit, [Doamne,]
Pre Ierarhi i-ai împodobit,
[Împreună] Cu mulțimea cea nespusă de nevoitori,
I-ai făcut cununilor slavei purtători.

[Sfinte Îngere,] Păzitorul meu sufletesc,
Totdeauna eu te scârbesc,
Dar mai rabdă stând aproape de ființa mea,
Îndreptându-mi pașii cu lumina ta.

Al meu suflet prea ticălos,
Depărtându-se de Hristos,
Ca mormânt își are astăzi trupul meu tiran,
Care este slugă la stăpân viclean.

În deșert eu mi-am cheltuit
Darul Tău cel neprețuit
Și, fiind sărac la suflet în pământ strein,
Mă hrănesc ca porcii din pământ tain.

Tu văzând neputința mea,
Fără vreme nu mă lua,
Ci mai lasă-mă, Stăpâne, ca să viețuiesc,
Rodul pocăinții să-mi agonisesc!

De rudenii m-am despărțit
Dar cu patimi m-am înrudit
Și de dragul lor la moarte sufletul mi-am dat,
Pentru care Domnul moarte au răbdat.

Înțelege, simțirea mea[5],
Și, gustând, vezi de-a pururea
Că-ndurat și bun e Domnul, Unul Dumnezeu,
Hrana mântuirii sufletului meu.

Nu fi grabnică, mintea mea,
Prin cuvinte a defăima,
Iar, auzul meu, ia seama, nu primi ușor
Cuvântarea celui rău defăimător!

Ochii mei cei iscoditori
Și de lume prea iubitori,
Îndreptați-vă privirea, tainic cugetând,
La Județul[6] groaznic cum voi sta la rând[7].

Gura mea, dulce glăsuiești
Noutăți și vorbiri lumești,
Dar cuvinte din Scriptură s-ar cădea să spui,
Dintru care crește roada Duhului.

Pentru ce oare te-ai rătăcit
Și din inimă te-ai ferit[8]?
Umilința mea cea dulce, nu mă părăsi,
Ci să-mi fii tovarăș până voi muri!

Duhul meu cel prea umilit,
Mânecând către Cel dorit,
Cere astăzi mângâiere, neputând răbda
Trupul de țărână cu robia sa.

Fă-mă, Doamne, duhovnicesc,
Căci nimic, iată, nu sporesc
În această lume plină de deșertăciuni
Fără de a minții sfinte rugăciuni.

Eu fiind rece și pustiu
Către Tine, Stăpâne, viu.
Tu mă-nvață rugăciunea cum s-o uneltesc[9]
Și cu ochii minții cum să Te privesc.

Cugetând, suflete al meu,
La puterea lui Dumnezeu,
Pretutindenea de față pururea să-L vezi
Și adevărata cale să urmezi.

Deci să știi și aceasta iar
Că spionul lui Veliar
Te pândește pregătindu-ți zapisul viclean,
Ca s-aducă pâră ție la Divan.

Azi, purtând trup pătimaș,
Am scăpat l-al Tău Lăcaș.
Fă-mă vrednic pân-la moarte ca să pătimesc,
Crezul pravoslavnic să-l mărturisesc.

Sângele care oarecând
Întru pofte era fierbând,
Să se verse pentru Tine, Doamne Savaot,
Aducându-Ți jertfa arderii de tot.

Scoală-te, suflete, de jos,
Și te va lumina Hristos,
Aducându-ți ale tale fapte sufletești,
Căci icoană sfântă a Treimii ești!

Iată, Doamne, fiindcă eu port
Trupul meu cel cu suflet mort,
Risipește-mi nesimțirea care m-a cuprins
Și-mi aprinde candela sufletului stins.

Până când intru în mormânt,
Încălzește[-mă] cu darul sfânt
Și ridică din țărână pe icoana Ta,
Ca să-ți cânte lauda cea de-a pururea!

Am făcut multe corecturi și am stabilit punctuația corespunzătoare, pentru că, din păcate, ediția aceasta, pe care o folosesc, are foarte multe erori. Unele pot să fie și din oboseala sau starea de neputință fizică a autorului, dar cred că multe sunt și din neatenția și graba celor care au transcris textele.


[1] Dăruiește-mi adică, rugăciunea neîncetată, a inimii, isihastă sau neptică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

[2] Hrănește-mă, Doamne, cu rugăciunea neîncetată.

[3] E vorba de Preacurata Stăpână, Maica Domnului, care e fiică a Raiului prin fecioria și deplina sa nepăcătuire și care, fiind alături de Fiul ei pe Golgota și trecând printr-o cumplită mucenicie sufletească, a fost proslăvită de Dumnezeu.

[4] Împotriva vrăjmașilor noștri spirituali.

[5] Simțire duhovnicească a sufletului meu.

[6] Județ (arhaic) = judecată.

[7] Cum voi aștepta ca Dumnezeu să rostească hotărârea privind soarta mea veșnică.

[8] De smerenie și de pocăință.

[9] E vorba, din nou, de rugăciunea isihastă. Iar „a unelti” aici, are sensul primar de „a instrumenta”, „a folosi”, „a practica”.

Sfântul se roagă să fie învățat de Dumnezeu cum să rostească rugăciunea isihastă, astfel încât să culeagă roadele ei duhovnicești.

Aproximativ la fel se exprima și Fericitul Daniil (Sandu) Tudor, în Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (folosind pe „a urzi”, sinonim cu „a unelti”): „Bucură-te Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune!”.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [5]

O sinteză între Eminescu și Coșbuc (poeți destul de diferiți, dar adeseori apropiați în conștiința populară, a publicului românesc larg), reușește Sfântul Ioan Iacob în poemul Vedenia Fericitei Monica:

La fereastra dinspre mare
Sub al nopții cer senin
Stă cu maică-sa de vorbă
Fericitul Augustin.

În convoiul lor spre țară
Au venit de la Milan,
Poposind în vremea nopții
La al Romei vechi liman.

Jos în tihnă lumea doarme,
Luna sus le stă zâmbind,
Îmbrăcând pământ și mare
Într-o pânză de argint.

Dar trecând puțină vreme
Se opresc din vorba lor,
Căci o tainică uimire
Le răpește mintea-n zbor.

Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Că, în drumul vieții mele,
Mă apropii de sfârșit.

În tăcerea cea adâncă
Ochii lor acum privesc
Spre lumina veșniciei
De la Tronul cel ceresc.

Multă vreme nicio vorbă
Nu rostește gura lor;
Nemișcați rămân, avându-și
Chipul tainic, visător.

Sub ninsoare de lumină,
Augustin și maica lui,
În uimirea lor cea sfântă
Par a fi niște statui.

Când își vin apoi în fire,
Pogorându-și ochii grei,
Cu emoție, Monica
Zice către fiul ei:

Nu mă turbur pentru asta,
Căci dorința ce mi-a fost
Am văzut-o împlinită,
Traiul nu-mi mai are rost.

Duhul meu va merge-n pace
Către veșnicul locaș,
Neavând de-acuma grijă
Pentru scumpul meu urmaș.

Viața mea a fost legată
Numai de un singur dor:
Să te văd creștin pe tine
Și creștin drept slăvitor!

Mila cea dumnezeiască
Către noi s-a revărsat
Și pe mine cea smerită
Negrăit m-a mângâiat.

În pământul țării noastre
Nu mai calcă pasul meu,
Căci așa a fost poruncă
De la Bunul Dumnezeu.

Mergeți numai voi cu pace
Și vă las ca legământ
„Trupul meu să se îngroape
În acest strein pământ!”.

A rămas puțin pe gânduri
Dascălul bisericesc,
Cugetând la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.

Într-o clipă tot trecutul
Îmbunătățit al ei
i-a venit atunci prin minte
cu lucire de scântei.

Cumpănindu-i profeția
Cu prea vrednicul ei trai,
El văzu atunci cu duhul
Fericirea ei din Rai.

Și de-atuncea înainte
Cunoscut-au pe deplin:
Că-i feciorul unei Sfinte
Fericitul Augustin.

Reproducerea versificată a unui fragment hagiografic, în versuri melodioase și sub formă de povestire plină de miez, profund emoționantă, e în descendența lui Coșbuc (deși nici Coșbuc nu are multe piese de felul acesta, dar are câteva care pot fi socotite a folosi de model).

Însă, în versurile pe care le-am subliniat, este de remarcat influența indubitabilă a lui Eminescu. Sfântul Ioan construiește un adevărat context natural romantic, tipic eminescian, care i se pare demn de a primi în el personajele sfinte, în asemenea momente solemne:

„La fereastra dinspre mare/ Sub al nopții cer senin/ Stă cu maică-sa de vorbă/ Fericitul Augustin. /…/ Jos în tihnă lumea doarme,/ Luna sus le stă zâmbind,/ Îmbrăcând pământ și mare/ Într-o pânză de argint”.

A așeza această convorbire tainică între pământ și mare e o intuiție de mare poet sau observația fină a unui consumator de poezie, care știe că simbolul marin e indisolubil legat de toposul călătoriei (ca preambul al călătoriei pe care urmează să o facă Sfânta Monica, spre viața veșnică) și care știe să folosească sugestia adâncă și subtilă, panorama cosmică fiind pe cât de elementar schițată, pe atât de sugestivă.

După tiparul eminescian, scena e împărțită în două: pe de-o parte nemișcarea lumii care doarme-n tihnă, pe de altă parte tabloul static-dinamic al celor două personaje, străjuite cosmic de lună, pământ și mare, adică de elementele universului mare, ale macrocosmosului care redevine o domă domestică, o casă și un spațiu intim pentru cei doi Sfinți, așa cum a fost creat de la bun început de Dumnezeu (după cum citim și în Cazaniile noastre românești).

Căci la Eminescu, după cum bine observau altădată Vianu și Bușulenga, dar fără să remarce filiația cu veche cugetare ortodoxă și românească, spațiile infinite ale macrocosmosului se metamorfozează într-un univers intim, cald și afectuos, dimensiunile grandioase nefiind strivitoare ca în filosofia occidentală (Pascal, Schopenhauer, gândirea arhitectonică religioasă romano-catolică și protestantă), ci păstrând temperamentul ortodox al unui spațiu protector.

Am spus că tabloul care le conține pe cele două personaje sfinte este static-dinamic pentru că, în exterior, atmosfera este plină de tihnă, de acalmie, toate elementele concurând la realizarea unei imagini statice, pe când întreaga mișcare este concentrată în interior, acolo unde dinamismul sentimentelor lăuntrice formează substanța întregului poem.

De aceea am afirmat că peisajul nu este un decor exterior, ci o panoramă interiorizată, existând continuitate între mișcările sufletului și tainica participare a naturii la emoția sufletească, la procesul lăuntric care transformă ceea ce ar fi putut fi convulsie în pace duhovnicească, sub veghea lunii „zâmbind”.

E un întreg proces sufletesc și duhovnicesc interior, de la uimire și răpire a minții („Căci o tainică uimire/ Le răpește mintea-n zbor”) la „tăcerea cea adâncă” în care, din durerea și neliniștea lor, de pe țărmul lor pământesc, își îndreaptă privirea inimii spre Dumnezeu, într-o rugăciune și implorare mută: „Ochii lor acum privesc/ Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc. // Multă vreme nicio vorbă/ Nu rostește gura lor;/ Nemișcați rămân, avându-și/ Chipul tainic, visător”.

Am putea să comparăm starea aceasta duhovnicească cu „ruga din tăcere” a lui Dosoftei (Ps. 53) și cu „ruga fără cuvinte” a lui Arghezi (Psalm) – ceea ce Mircea Scarlat numea meta-rugăciune, legată de idealul mallarméan al poeziei-tăcere.

Dar e foarte interesant de observat cum Sfântul Ioan a știut să descompună mental poezia lui Eminescu în elemente specifice, să elimine subiectul erotic din versurile aceluia, ca și când nu ar fi fost consubstanțial poeziei, și să păstreze intact farmecul versurilor eminesciene, cu elementele cosmice simbolice esențiale și cu valurile melodiei elegiace curgând dureros de dulce.

Nimic erotic din poezia lui Eminescu nu mai răzbate, erotismul e decantat, e ca și cum poetul ar fi căutat să îi spiritualizeze poezia deplin[1].

E un exercițiu pe care numai un fin iubitor al poeziei și cititor pasionat e în stare să îl facă cu atâta abilitate și naturalețe. Pot spune că descopăr în Sfântul Ioan Iacob un spirit poetic (fără să fi avut pretenții de profesionist) care l-a înțeles pe Eminescu în profunzime, care a intuit mai ales caracterul profund creștin-ortodox al poeziei sale dincolo de tribulațiile erotice, putând chiar să departajeze între elemente poetice care oricui altcuiva i-ar părea sudate, indivizibile.

Cu un rafinament poetic comparabil cu al lui Ștefan Petică (încât mă face să mă întreb dacă nu l-a citit cumva), Sfântul Ioan monumentalizează personalitatea celor doi Sfinți, mamă și fiu, surprinși într-un moment de mare solemnitate și într-o stare de răpire, proiectându-i într-un grup statuar: „Sub ninsoarea de lumină,/ Augustin și maica lui,/ În uimirea lor cea sfântă/ Par a fi niște statui”.

Acest grup statuar însă nu este sculptat în materia grosieră a marmurei, nu este imortalizat într-o frumusețe renascentistă sau marmorean-eminesciană, ci „sub ninsoarea de lumină”. Sculptura este astfel diafanizată petician și hieratizată iconic-ortodox. Sugestiile de ordin istoric și religios-cultural sunt multiple, dar filigranate în detalii stilistice.

Starea de răpire a Sfinților, de elevație de la pământ spre cer și de suspendare a lor de Dumnezeu este indicată inclusiv prin faptul că niciun moment nu i se permite materiei să se solidifice, nici măcar pictural, ci sugestia permanentă este de desubstanțializare, de transfigurare, întregul ambient, „pământ și mare”, fiind îmbrăcat „într-o pânză de argint”. Rolul acesteia este de a subția materia universală până la firele componente, de a-i destrăma păruta soliditate, dar și de a sugera desfacerea unui pod inefabil peste pământ și mare, pentru cea care urmează să străbată drumul nevăzut de la pământ la cer.

„Pânza” e o sugestie extatică (amintind de cea văzută în extaz de Sfântul Apostol Petros, pentru că tot suntem la Roma), iar epitetul „de argint”, ca și la Eminescu, susține sugestia inefabilității, a epifaniei.

Întreg contextul „răpirii” celor doi Sfinți e localizat poetic între această „pânză de argint” și „ninsoarea de lumină”, imortalizarea artistică reușind să depășească artefactul material al picturii sau sculpturii, sugerând transfigurarea, transcenderea către Dumnezeu.


[1] A se compara cu poezia lui Eminescu, În fereastra despre mare:

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai ­
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Și în ape vecinic cată ­
Fundul mării, fundul mării,
Ah! demult un chip i-arată.

„Spre castel vrodată ochii
N-am întors și totuși plâng ­
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc”.

„La fereastra dinspre mare”: așa începe și poemul Sfântului Ioan Iacob. Însă în poezia lui Eminescu avem un pescar ascet, anahoret în pustia apelor, care nu ridică ochii spre castel, dar e ispitit prin oglinda apelor (oglinda e instrument/ intermediar al tentației și în Luceafărul sau în alte poezii eminesciene, pentru că, chiar când omul fuge de ispită, lumea sau demonii pot să născocească multe oglinzi…). Pe când la Sfântul Ioan Iacob e vorba de doi Sfinți care au biruit ispitele prin pocăință și asceză, care nu privesc în „fundul mării”, fiindcă au ieșit din abisul păcatului, ci „Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc”.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [4]

Uneori, poetul nostru e un Coșbuc ortodox:

O, om!, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alții dai
Căci ea mereu, spre iad sau rai
Pe mulți o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
În viața ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Și vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată!

Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăți sau va-ntina
Rodind sămânța pusă în ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău
Spre curățire sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de rușine.

Arăți o cale: [cale]a ta!
În urma ta nu piere
E cale bună sau e rea
Va prăbuși sau va-nălța
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.

Trăiești o viață, viața ta!
E una, numai una!
Oricum ar fi, tu nu uita:
Cum ți-o trăiești, vei câștiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna!

O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lași prin pilda care-o dai
Pe mulți, pe mulți spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume!

Deci nu uita: fii credincios!
Cu grijă și cu teamă
Să lași în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!
Amin.

În acest poem în care a copiat prozodia coșbuciană (cu mici stângăcii sau libertăți față de rigorile metrice, depinde cum dorim să le considerăm), Sfântul Ioan Iacob este tot ceea ce Coșbuc nu a fost niciodată: învățătorul creștin autentic.

În versuri, Coșbuc e, în marea majoritate a timpului, un scriitor realist, iar pasajele de învățătură morală  nu sunt întotdeauna de esență creștină (precum cele din Moartea lui Fulger[1]) – nici măcar greco-catolică sau romano-catolică. Excepția o fac câteva poeme, după cum precizam și altădată. Dar Coșbuc e un scriitor epic în versuri, el narează cu rimă! Iar narațiunile sale versificate au subiecte diverse (deși predomină tema vieții rurale, care însă nu exprimă o existență patriarhală în sens spiritual) și de aici derivă și neconcordanțele, din punct de vedere etic, între mesaje. Și de aceea Coșbuc nu își etalează o credință fermă personală (deși putem deduce, totuși, anumite trăsături morale și religioase), el face mai degrabă figură de autor impersonal, precum prozatorii realiști obiectivi.

În schimb, Sfântul Ioan Iacob, preluându-i cântecul, transmite o cu totul altă spiritualitate prin intermediul versurilor, cu o vervă creștină indubitabilă. Iar mesajul poemului de față e foarte grav și mereu actual. Căci pentru mulți dintre contemporanii noștri, nu e niciun „păcat mare” dacă scriu împotriva lui Dumnezeu a credinței strămoșești și a propriului popor, dacă se luptă cu tradițiile autentice care au salvat și conservat ființa acestui neam vreme de secole.

Apelul acesta disperat pentru  fi atenți la ce spunem și mai ales la ce scriem și lăsăm în urmă îl făcuse odinioară și Miron Costin, exasperat de interpolările unor inculți și cu sentimente antiromânești (niște „istorici” gen Lucian Boia) în Letopisețul lui Grigore Ureche.

Sfântul Ioan Iacob ortodoxizează stilul poetic al lui Coșbuc în câteva piese în care este ușor de reperat influența stilistică a poetului ardelean amintit, dar în care suflul poetic diferă esențial, din punct de vedere calitativ-spiritual.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Moartea_lui_Fulger.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [3]

Faptul că Sfântul Ioan Iacob consideră că ritmurile romantice se potrivesc nostalgiei sale reprezintă pentru mine o dovadă în plus că melancolia preromantică și romantică erau în consonanță cu tradiția reflexivă creștină. Am sesizat adeseori, în poezia noastră romantică, faptul că nostalgia poeților se apropie foarte mult de sentimentul autentic creștin. De aceea cred că opțiunea Sfântului român retras în pustia Hozevei, ca să viețuiască într-o peșteră săpată în piatră, nu e întâmplătoare.

Iată încă un exemplu, poemul Flori de la Iordan:

De câte ori Iordane Sfinte
Pe malul tău am colindat,
Mă cuprindea un dor fierbinte
Să stau acolo nemișcat.

Să nu mai am de lume știre,
La malul apei viețuind,
S-ascult a apei glăsuire
Și păsările ciripind.

S-aud în „lunca cea bătrână”
Cum sună vântul din pustie
Și firea toată cum îngână:
„Treime Sfântă, slavă Ție!”.

Voiam să am mereu în față
Izvoarele de la Harara
Și locul pustnicesc – de viață
A Sfinților de Vitavara.

La „colimvitra-ți” minunată
Voiam să viețuiesc mereu,
Acolo unde – altă dată –
Se botezase Dumnezeu.

În valea ceea cu izvorul,
La poalele unui tăpșan,
Ades vorbea Mântuitorul
Cu Sfântul Prooroc Ioan. /…/

Aproape de Iordan, pustia
În taină a adăpostit
Pe Sfânta Pustnică Maria
Și pe Zosima cel Sfințit.

Diferența între poeții epocii pașoptist-romantice și Sfântul Ioan Iacob este aceea că ei doar suspinau după retragerea în singurătate, departe de lume (Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecsandri etc.), și își notau melancolia în versuri, fără să facă pasul decisiv al sihăstririi.

De data aceasta, autorul nu mai e doar un personaj care cugetă nostalgic sau care doar vizitează locuri exotice și își scrie…memoriile afective. Versurile lui nu mai sunt doar reverie. Avem un pustnic autentic, un eremit a cărui ocupație de bază era cugetarea la viața și patimile Mântuitorului ori la viețuirea Sfinților care s-au nevoit și desăvârșit prin asceză aspră în acele locuri pustii, unde, așa cum spune poetul nostru, „În zilele de iarnă/ Cu cer posomorât/ Doar murmurul de ape/ Îmi ține de urât” (Icoana nevinovăției). Iar în verile fierbinți numai păsările (porumbei și turturele) – de altfel, acești singuri prieteni și companioni ai Sfântului, în mod minunat, au năvălit în ziua înmormântării sale cântând în jurul lui, încât Părinții slujitori abia puteau să mai facă Slujba…

Însă în poezia sa nu se distinge numai trilul melancolic romantic, ci și câte ceva din Coșbuc, Octavian Goga sau Vasile Voiculescu. Ceva din vehemența și siguranța versului religios-profetic, pe care Sfântul poet le-a receptat și reprodus foarte bine, oferind originalitatea experienței sale greu de urmat.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [2]

Deși Sfântul Ioan cultivă o estetică poetică clasică, părut necomplicată (însă clasicismul adevărat, al expresiei perfect sculptate în marmura curgătoare a cuvintelor armonizate după reguli prozodice, e greu de atins), totuși versurile sale ne surprind cu acuratețea stilistică a unui expert și chiar încep, uneori, să decurgă în sintaxa melodică a elegiilor eminesciene, chiar dacă ideea nu corespunde modelului estetic. Ceea ce mie îmi revelează un spirit „șlefuit” în poezie, care a îmbrăcat înadins o haină poetică umilă.

Găsim la el o adevărată poezie a „ruinurilor” și a „deșertăciunilor”, a lui „fugit tempus”, evocând locurile încărcate de istorie și de sfințenie din pustia Iordanului, poezie mult superioară stilistic producțiilor pașoptiste, datorită acumulărilor de experiență poetică din lirica noastră, pe care Sfântul le cunoaște și le valorifică:

În murmurul vesel de apă,
„Cetatea cu stânci de granit”
Primește pe cei care „scapă”
Zicându-le „bine-ați venit!”.

Cu veacuri de vremuri în spate
Așteptă bătrânul Lăcaș
Pe cei care vin la „Cetate”
Și-i cer cu dorire sălaș.

Din negura vremii el are
Menirea cea sfântă din cer
Să fie „azil de scăpare”
La toți cei cu „suflet stingher”.

Evreii cu chivotul legii
Când trec peste Sfântul Iordan
Pe-aici au războaie cu regii
Din vechiul pământ Hanaan.

La dreapta mai sus Gavaonul
Dă soarelui loc de popas,
Iar Luna văzând Ealonul
Nu face atunci niciun pas.

Că schimbă hotarul cel veșnic
Vestitul Iisus Ben-Navi
Pe soare oprindu-l ca sfeșnic
În marginea vremii de zi.

Aici Proorocul Ilie
În peștera veche de sus,
(Fugind de cumplita mânie)
Se află o vreme ascuns.

Pe urmă, tradiția spune,
Că Sfântul Strămoș Ioachim,
Când scârba pe el îl răpune
Pogoară aici din „Salim”.

El vine să-și verse amarul
În lacrimi fierbinți și postiri
De unde se întoarce cu darul
Celei mai alese „vestiri”.

Apoi la a „vremii plinire”
Fiind Iisus pe pământ
Aici cea din urmă lucire
S-arată din „Sfeșnicul Sfânt”:

Ioan Proorocul cel mare
Luceafăr de ziuă cinstit
Al Soarelui care răsare
În lumea din veacuri vestit.

Aici el botează norodul
La apele reci din „Enon”,
Gătindu-i în taină „vohodul”
„Celui ce răsare-n Sion”.

Când Domnul se-nalță în slavă
Atunci al apelor vad
Din valea aceasta grozavă
Se lasă în jos pân’ la iad.

Iar stânca de multă sfială
Se dă la o parte atunci
Păstrând până azi dogoreală
Din focul cu veșnice munci!

Apoi după vremuri s-așază
Monahilor sfânt adăpost
În care mereu se-narmează
Cu rugi, priveghere și post.

Cu miile vin de departe
Pe toate din lume lăsând
Ei trupul smeresc pân’ la moarte
Și pierd pe vrășmașii de gând.

Un veac înflorește pustia
Și faptele bune rodesc
Că Sfinții prefac sihăstria
În rai minunat sufletesc.

Dar curgerea vremii cea oarbă
Nu cruță nimic pe pământ
Ea schimbă a Lavrei podoabă
Cu jalnicul morții veșmânt.

Că valuri de nații păgâne
Și vânturi de multe sminteli
Îi strică cetății bătrâne
Frumoasele ei rânduieli.

O parte din „Fiii Pustiei”
Iau drumul prin chinuri la cer
Iar alții de frica robiei
Își lasă lăcașul stingher.

Nemernici [străini] pe urma sfințită
A unui trecut strălucit
Noi azi cei cu firea slăbită
Strigăm doar cu glas răgușit.

O! vremuri cu unghii tirane
Și tu prea sălbatic popor [al arabilor]!
De ce v-ați făcut voi organe
A duhului rău stricător?

O, ziduri cu peșteri profunde
Ce lucruri străvechi tăinuiți?
O, ape cu murmur de unde,
Ce taine adânci povestiți?

Dar cine mai poate pătrunde
Al graiului vostru adânc?
Că iată acum huhurezii
În locul sihaștrilor plâng!

Dar azi pe țărâna cea sfântă
S-arată din vechi rădăcini
O mică verdeață plăpândă
Ieșind la iveală din spini!

O, Doamne, să nu se strecoare
În „sadul” acesta uitat
Vreo capră de răufăcătoare
Că iarăși rămâne uscat!

Iar hoții gândiți din pădure
Aflându-l cumva fără gard
Ei iarăși aleargă să fure
Și iarăși pe toate le ard!

„Vrășmașii de gând” și „hoții gândiți” îi desemnează pe demoni…

Poemul e datat „noiembrie 1952”. Melancolia și nostalgia Sfântului Monah sunt exprimate cu o perfectă reproducere stilistic-imagistică și muzicală a poeziei romantic-eminesciene. Ca în vechime și precum Eminescu, acesta renunță uneori la declinarea articolului posesiv-genitival („organe a duhului” etc.), fiind foarte perspicace în a îmbrăca poezia cu prestigiul vetusteții (dozând cu atenție elementele vechimii, fără exagerări) la nivel lexical, gramatical și stilistic.

Eminescu este evocat și prin metafora „negura vremii” (O, mamă…), iar pustia de la Iordan este numită „azil de scăpare” precum odinioară Grigore Alexandrescu numea munții noștri „scump azil de libertate” (Răsăritul lunei. La Tismana)[1].

De la Sfântul Dosoftei împrumută, după Eminescu, rima „vad/ iad”: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo mi-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138 din Psaltirea în versuri). Într-unul din proiectele dramatice ale lui Eminescu, Ștefan cel Tânăr (necunoscut Sfântului Ioan), acesta reprodusese de asemenea inspirata rimă dosofteiană: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad”[2].

Ecourile psalmice și de Memento mori sunt reluate de Sfântul Ioan Iacob și în alt poem, intitulat Din tainele pustiei de la Schitul Hozevei (pe glas 5): „În tăcerea cea de noapte/ Toate când se odihnesc,/ Apa murmură în șoapte/ Ca un cântec bătrânesc. // Cursul ei fiind năvalnic/ Nimeni n-a putut din veac/ Să-i priceapă graiul jalnic/ Decât vântul cel pribeag. // El când bate de la vale/ N-are cum a se feri,/ Căci îi stă atunci în cale/ Și încep a tăinui. // Spun atuncea (cine știe?)/ Despre Sfinții Mucenici,/ Despre viața din pustie/ A sihaștrilor de-aici?! // Lucruri mari și minunate/ Din trecut or fi spunând,/ Căci aud strigând mirate/ Cucuvaiele oftând”.

Convorbirea râului și a vântului, ca și povestea apelor „cu murmur de unde” dovedesc limpede filiația eminesciană. La ele se adaugă strigătul psalmodiant de huhurezi și cucuvaie. A se observa și că poemul are notația „pe glas 5”[3], ceea ce înseamnă că Sfântul poet a convertit sunetul elegiac eminescian în muzică bizantină.

Nu se gândea nimeni că un român se ocupă cu așa ceva în pustia Iordanului, când în țară trecutul (istoric, literar și spiritual) era proscris, eram în plin proletcultism literar, în anii înghețului stalinist, laurii poeziei îi culegeau A. Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Eugen Frunză etc, care sprijineau, prin militantismul poetic, construirea socialismului[4].

Un Sfânt Monah român, poet, într-o peșteră de la Iordan, în deșert, alcătuia alternativa lirică românească la proletcultism, alăturându-se astfel celor care „scriau” în gând sau cu unghiile pe pereții închisorilor.

Înainte ca generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru să reînnoade legătura cu poezia modernă interbelică, Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit nu numai pustnicește, ci și artistic, pentru a construi o poezie recuperatoare de comori stilistice și spirituale (în anii în care în țară se scriau, oficial, numai versuri otrăvite despre prietenia cu Sovietele și măreția comunismului), care să circule printre Monahii și Clericii români înstrăinați, de la Sfintele Locuri și din alte Mănăstiri, autorul dorind ca ei să nu-și uite limba și „viersul” și să-și aline dorul de România.


[1] A se vedea articolele mele în care am surprins predispoziția poeților pașoptiști pentru recluziunea de tip isihast, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/23/isihia-romantica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/25/isihia-romantica-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/13/campia-transcendentala/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/18/campia-transcendentala-2/.

 A se vedea și cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[3] A se vedea câteva exemple melodice ale glasului 5:
https://www.youtube.com/watch?v=XL2cQ1MuOS4
https://www.youtube.com/watch?v=pvFrYKQgq5k
https://www.youtube.com/watch?v=zA2JmGEnH_I.

 [4] A se vedea Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1952-1953), vol. 2, Bătălii pe frontul literar, Ed. Cartea Românească, București, 2008.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [1]

Am aflat în Sfântul Ioan Iacob Hozevitul[1] un adevărat urmaș al Sfântului Dosoftei (pe care cred că l-a citit!), peste timp, care a versificat texte sfinte, experiențe și trăiri personale.

Prin poemele sale, după mărturisirea sa, a dorit să fixeze învățături duhovnicești și experiențe sfinte pentru oamenii veacului nostru, considerând, ca odinioară Sfântul Dosoftei de care am pomenit, că prin versuri/ poezie, acestea se transmit mai ușor și sunt mai lesne de reținut, poezia având aderență la sensibilitatea omului simplu.

Prin urmare, Sfântul Ioan Iacob a scris poeme adresate masei mari a credincioșilor români ortodocși, pentru care l-a durut inima văzând că se îndepărtează de la izvorul curat al sfintelor și dreptelor învățături creștin-ortodoxe.

Poemele lui sunt îndemnuri la smerenie și slavoslovii, imnuri de închinare și de mulțumire către Dumnezeu sau de preamărire a Sfinților. Uneori cuprind și versificarea unor scurte narațiuni pilduitoare. Dar Sfântul Ioan și-a notat în versuri și crezul poetic, dezvăluind sursa acestei dorințe permanente de a poetiza:

„Versul cel cu patru strune/ Îmi aduce mângâiere/ Totdeauna când mă aflu/ La necaz și la durere. // Ca din cremene scânteia/ Versul la necaz s-aprinde,/ – într-un chip cu totul tainic – / De la inima fierbinte. // Când necazuri sunt mai multe/ Și zăgazuri mai înalte/ Versurile – prin minune – / Izvorăsc atunci mai calde! // Fierbințeala din lăuntru,/ De la inimă plecând,/ Mă trezesc întotdeauna/ Versuri prea duios cântând. // Când durerea mă răpune/ Și puterile se frâng,/ În șiraguri nesfârșite/ Versurile mele plâng. // Iar când am vreo bucurie/ Și cu duhul mă aprind,/ Inima atunci săltează,/ Slavoslovii versuind! // Dacă vrei să știi vreodată/ Ce simțea inima mea,/ Cetitorule iubite,/ De la versuri vei afla!” (Scântei din inimă).

În opinia mea, poemele sale sunt mult mai folositoare, în autenticul lor duhovnicesc ortodox, decât multe alte improvizații melodice sentimentaloide, care prind la omul pătimaș și sunt cântate cu succes, dar care nu mi se par la fel de autentice, pentru că nu îndeamnă cu adevărat la pocăință.

Creațiile Sfântului Ioan Iacob ar merita să fie promovate mai mult. Cum lenea și nepăsarea din vremurile noastre (de care și Sfântul se plângea foarte mult) sunt imense, deși el s-a păstrat mereu la un nivel accesibil pentru credinciosul mediu, puțini sunt cei care gustă din sensibilitatea lui duhovnicească și poetică.

Unui critic literar pretențios, căutător de noutăți stilistice, probabil că poemele Sfântului Ioan Iacob nu i-ar face o mare impresie, considerând că versurile sale sunt de nivelul poeziei clasice tradiționaliste, prin estetică și prozodie. Însă, după cum spuneam, Sfântul Ioan a recurs la acest tip de scriitură în mod programatic, având un public țintă. Așa după cum a ales să nu își mărturisească experiențele sale duhovnicești înalte (vedenii și contemplări dumnezeiești, pe care sigur le-a trăit) în poeme. Este alegerea conștiinței sale, el dorind să se îndemne pe sine la pocăință și la doxologie și să slujească semenilor, credincioși de mir, monahi ostenitori și clerici, prin acest dar de poezie. Ca în aceste versuri:

„Ce sunt eu fără de Domnul?/ Sunt un praf de oase reci,/ Hrana viermilor din groapă/ Și a muncilor de veci! // Mintea mea fără de raza/ Luminărilor de sus/ Este bezna nesfârșită/ După „veșnicul Apus”. [etc.]” (Fără „El”);

„Sărace om din vremea nouă,/ „Din veacul cel cu înnoiri”/ În ce galop alergi pe urma/ Unei deșarte năluciri. // (Himera vieții se arată/ Ca o nălucă, ca un vis./ Frumoasă și strălucitoare,/ Ca un odor de paradis). /…/ Pășești peste adâncul mării/ Și prin „văzduh te porți zburând”/ Iar marginile depărtării/ Le-apropii astăzi „la un gând”. /…/ În goana ta fulgerătoare/ Spre „ostrovul cel fericit”/ Ai trupul hămesit de-a pururi/ Și sufletul nemulțumit. /…/ Tu faci orașe plutitoare,/ Împărțind al mării val,/ Și fortărețe zburătoare/ Cu aripile de metal! // În schimb, noianul cel de taină/ Al sferelor duhovnicești/ Nestrăbătut mereu rămâne/ – Spre culmile cele cerești” (Himera omului modern). Etc.

Sfântul Ioan și-a înmuiat câteodată condeiul și în satiră: „Lupu dac-ar fi cu zgardă/ N-ar stârni atâta haz/ Ca atunci când ești cu rasă/ Și cu plete pe grumaz! // Azi se dă respect în lume/ La acei cu capuri goale/ Și cu burta rotunjită,/ Iscusiți în carnavale!” (Moda lumii).

Acoperindu-se cu haina smerită a anonimatului, ne-a lăsat o mărturie despre chemarea lui Dumnezeu pe care a auzit-o în copilărie, orfan fiind, „ca un copil al nimănui” (În „brațele părintești”). În ziua de Înviere, plângând la mormântul mamei sale, „Fiind el în durere/ cu totul adâncit,/ din sunetul de clopot/ un glas a auzit. // Nu plânge azi copile/ și nu fi supărat,/ că iată sunt cu tine,/ Hristos a înviat! // Era vorbirea dulce/ a maicii din mormânt,/ gonindu-i întristarea/ din pieptul lui înfrânt. // S-a ridicat îndată,/ cu sufletul uimit/ și căuta să vadă/ pe care i-a grăit. // Atuncea din Altarul/ cu zidul afumat/ văzu zâmbind pe Domnul,/ cu Trupul înviat. // Și luminat la suflet/ de chipul Lui cel blând/ și lepădând durerea/ a zis așa în gând: // Atuncea dacă Domnul/ aici a înviat/ înseamnă că și mama/ cu Dânsul S-a sculat” (Micul orfan). Ducându-se acasă, în casa rămasă pustie după moartea părinților, și începând iar să plângă, minunea s-a repetat, pentru că a auzit din nou glasul maicii sale vorbindu-i. „De-atunci orfanul nostru/ a încetat cu plânsul/ și orice clopot sună/ îl mângâie pe dânsul”.

Sfântul Ioan Iacob n-a dorit să fie ca Sfântul Grigorios de Nazianz sau ca Sfântul Simeon Noul Teolog în poezie, ci să folosească pe cei mulți ce zac în neștiință și nepăsare, în vremuri de mare declin al conștiinței și al bunei cuviințe creștine.

Cu toate acestea, lectura atentă a poemelor sale ne lasă să vedem nu numai o conștiință îndurerată și profund autentică de trăitor și nevoitor ortodox – a cărui rucodelie, după cum el singur a precizat, era scrisul: traducerea din Sfinții Părinți și compunerea de poezii pentru ca, măcar astfel, chintesența cărților duhovnicești să ajungă la oameni, la cei care nu mai citesc cărți –, dar și o sensibilitate artistică care nu e doar firească pentru un creștin (având în vedere cele spuse de Sfântul Porfirios Cavsocalivitul, că nimeni nu poate să fie creștin fără să fie poet), ci și lucrată, dăltuită. Fapt care ne descoperă un om cultivat și autodidact nu doar în cele care sunt strict ale Bisericii.


[1] Folosesc: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Opere complete, carte tipărită cu binecuvântarea  Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Doxologia, Iași, 2010.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno