Predică la pomenirea Sfântului Paisie Velicikovski [15 noiembrie 2013]
Iubiții mei,
Sfântul Paisie Velicikovski sau de la Neamț, așa cum a fost canonizat de Biserica noastră, a căutat toată viața lui un Părinte duhovnicesc.
Un Învățător și un Prieten real, un Prieten iubit.
Și pentru asta l-am iubit mult, din prima, atunci când am început să-i cunosc scrierile, pentru că această căutare enormă a sa arată sinceritate profundă în nevoință.
Cine începe bine viața cu Dumnezeu..acela vrea să învețe, să asculte, să fie îndrumat, să fie dus cu adevărat în mijlocul vieții ortodoxe și nu să rătăcească aiurea.
De aceea el a căutat pe cineva de la care să învețe cum să se roage, cum să se nevoiască, cum să trăiască ortodox și monahal.
Și n-a găsit!…
N-a găsit niciun om, în vremea lui, cu care să fie compatibil…duhovnicește.
Tocmai de aceea și noi, dacă am căutat toată viața un duhovnic, un prieten, un soț, un iubit…și n-am găsit…asta nu înseamnă că suntem pierduți.
Căci Sfântul Paisie, care căuta un Părinte, pentru că i-a pus pe Sfinții lui Dumnezeu drept călăuzitori ai lui în viața duhovnicească și pentru că a învățat din scrierile lor, așa, de departe…ce înseamnă a trăi creștinește…a devenit el un Părinte pentru mulți fii duhovnicești.
Dar a devenit un Părinte care știa…câtă nevoie au oamenii de iubire, de înțelegere, de ajutor real, profund, la nivel interior.
Cei care au avut parte de ucenicia față de Părinți duhovnicești…au înțeles lucrurile mai repede. Au sporit repede…în scurt timp.
Pentru că au fost ajutați să înmugurească.
Au simțit cum gâlgâie harul în Părinții lor, cum arată citirea înțeleasă cu ochi sfinți, cum arată rugăciunea esențială, cum arată vibrația curată a iubirii, a prieteniei, a cuvioșiei, a curăției…
Pentru că intimitatea cu Părinți Sfinți e ca statul lângă foc, lângă izvor, lângă pădurea plină de virtuți multe și de aer pătrunzător, e ca statul lângă munte și pe munte.
Dar singur…singur în deșert, singur în văi cu jivine…singur în rumoare…singur în anonimat…singur în mulțime…înseamnă suferință multă și neîmpărtășită.
Tocmai de aceea, acești copaci puternici, care au rezistat la toată suferința, la toată neînțelegerea, la toată ironia lumii din dragostea lor de Dumnezeu, ne arată că ne putem sfinți chiar și când nimeni nu ne sprijină în acest sens.
Nevoința Sfântului Paisie, pentru a înlocui ucenicia de care nu avea parte, s-a concretizat în studiul intens al Scripturii și al Părinților, din care a venit multă asceză dar și multă luminare dumnezeiască, pe baza cărora a început să traducă Părinți dar și să scrie despre înțelegerile sale dumnezeiești.
A făcut totul ca-n cărți, s-a nevoit cu câțiva la început…după care a devenit îndrumătorul unei cete mari de monahi, de diverse naționalități.
Pentru el a contat, deopotrivă, scrisul dar și comunicarea, înțelegerea între ortodocșii de diverse etnii dar și acrivia credinței și a experienței ortodoxe.
Pentru că nu te poți nevoi bine, dacă nu crezi bine.
Nevoința reală e nevoința care te duce la contemplare și la vederea slavei lui Dumnezeu și nu e o oboseală fără sens.
Tocmai de aceea, Dumnezeiescul Paisie a început să traducă, să citească, să comenteze ceea ce citea…și să devină ceea ce citea, pentru că înțelegea că nu te poți încrede în propriile tale opinii, percepții, obiceiuri, până când ele nu sunt parafate de Dumnezeu prin harul Său.
Dacă ar fi avut un Părinte lângă el, pe cineva care să-i înțeleagă rădăcinile gândurilor și ale faptelor sale, ar fi fost mult mai ușor. Dar fără el a fost nevoie de studiu, de încordare și de atenție mărită în toate…pentru ca să nu derapeze, în mod jalnic, de la viața monahală și de la cugetarea evlaviei.
De aceea, marea virtute a ascultării, pe care noi o folosim, adesea, doar ca pe un bau-bau și nu ca pe o îmbrățișare reală, nu poate exista decât între un Părinte real și un ucenic real.
Ucenicul real e ucenicul căruia Dumnezeu îi descoperă un Părinte adevărat, adică un prieten al lui Dumnezeu.
Ucenicul real e cel pregătit, prin sinceritatea lui totală de a cunoaște și a trăi ortodox, de a se supune dumnezeiește în fața experienței văzătoare de Dumnezeu a Părintelui duhovnicesc și a propriului său suflet.
Ucenicul nu merge ca țăranul rob în fața moșierului, pentru răspunsuri disprețuitoare…nu e cel care îi cară geanta pentru ca „să-l pună bine” cu Dumnezeu…nu e cel care trebuie „minimalizat”, așa, în orb, pentru că minimalizarea înseamnă „smerirea lui”…ci ucenicul este confidentul de taină al Părintelui, în care acesta își varsă cuvintele, experiența, viața, sfințenia…devenind una cu el, o unitate sfântă, duhovnicească.
Dacă părinții noștri trupești devin una cu noi prin tot ceea ce ne spun și ne fac și ne dăruie, Părinții duhovnicești devin și mai profund una cu noi, pentru că ei se varsă în noi ca prezențe duhovnicești, ca oameni ai lui Dumnezeu, ca neînlocuibili.
Văzându-l, auzindu-l, stând lângă el, stând cu el, citind ce scrie, ascultându-i confesiunile…Părintele intră în tine ca o lumină, ca o bucurie, ca o întărire, ca o fericire, ca o prietenie unică, ca o împlinire.
Relația dintre ucenic și Părinte e o îndrăgostire care devine iubire neclintită, veșnică.
Pentru că, pe fiecare zi găsești noi motive de dragoste în Părintele tău, de bucurie și de îndrăzneală sfântă, pentru că el te duce, tot mai mult, spre treapta unde el este în fața lui Dumnezeu, te trage după sine și te face să crești…în relația cu Dumnezeu…și cu el…
Pentru că Părintele te face să fii viu în relația ta cu Dumnezeu, în care, dacă crești, crești în înțelegerea ta, a lui, a întregii lumi.
Iar Dumnezeiescul Paisie, cel atent la detalii…a crescut…a crescut foarte mult în relația sa cu Dumnezeu și a făcut din ucenicii lui un suflu al schimbării.
De aceea când auziți de paisianism (Dr. Dan Zamfirescu, Paisianismul, un moment românesc în istoria spiritualităţii europene, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996)…auziți despre ce a făcut Paisie, cu ucenicii lui, în România trecutului.
Pentru că Paisie de la Neamț (n. 21 decembrie 1722 – † 15 noiembrie 1794), care este ucrainean din Poltava, a adormit în Mănăstirea Neamț, la vârsta de 72 de ani, lăsând în urmă o obște de „1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari”.
Iar dacă în secolul al 18-lea s-au putut traduce Sfinții Părinți din greacă și din slavonă, încât Mănăstirea Neamț a ajuns „o adevărată academie patristică și duhovnicească”, în secolul al 21-lea, cu onlineul în casă, cu biblioteci incredibil de vaste, cu tot ce ne trebuie la îndemână…de ce nu se poate?!
De ce nu se poate trăi ortodox acum, când avem de toate?
Sau unde sunt Părinții duhovnicești, care știu și pot și vor să crească ucenici?
Unde sunt traducătorii teologici de dimineața până seara?
Unde sunt rugătorii, milostivii, postitorii, comentatorii vieții Bisericii?
De ce Paisie putea să scrie scrisori…iar noi nu putem scrie emailuri?
De ce Paisie iubea comunitățile ortodoxe multietnice și pleda pentru învățatul limbilor străine și pentru traduceri scripturale și patristice și liturgice pline de atenție, iar noi nu?
De ce nu ne asemănăm la râvnă și la ocupații cu Sfântul Paisie Velicikovski?
De ce el a plecat de-acasă, s-a dus la Sfântul Munte Athos, a venit în Moldova, a căutat, s-a zbătut pentru a-și înțelege credința ortodoxă și pentru a trăi la exigențele ei maximale, iar noi n-avem astfel de…griji sfinte?
Da, oamenii se văd în detalii!
Detaliile ne ridică…detaliile ne coboară…
Dacă zicem că suntem una…dar facem alta…dacă facem alta…și credem că facem „ce trebuie”…n-avem de-a face cu râvna lui Paisie, cu râvna Sfinților.
Pentru că râvna Sfinților nu doar citește ce există pe piață, nu doar se roagă la Biserică, de ochii lumii, nu doar pare „ortodoxă” ca să nu fie exclusă…ci ea excavează trecutul Bisericii, se problematizează, traduce, umblă, se smerește continuu, caută oameni autentici, nu înghite găluștile „cuvioșiei” mimetice, nu se uită la crucile mari de pe piept, nici la pozițiile eclesiale efemere…ci privește oamenii în adevărul lor.
Pentru că oamenii sunt ceea ce rămân…după ce îi dezbraci de hainele închipuirii de sine, de grimase, de fumuri, de „bunul lor orgoliu creștinesc”.
Oamenii sunt ei înșiși…când îi vezi în simplitatea lor nudă, nefalsificată…când îi vezi în lăuntrul lor.
Dacă acolo, în lăuntrul lor, sunt cu Dumnezeu, sunt plini de slava lui Dumnezeu, sunt un altar pe care tronează Dumnezeu…atunci oamenii aceia sunt Părinți duhovnicești.
Paisie i-a căutat pe aceștia toată viața…și nu i-a găsit.
Și el avea niște ochi ai inimii buni, spălați cu lacrimi și cu rugăciune multă…
Dacă el, cel atât de spălat la suflet n-a găsit Părinți…atunci e o nevoință imensă curățirea de patimi, care să ne dea ochi pentru Părinți.
Dar lecția lui Paisie pentru noi e aceea că tu…poți să fii următorul Părinte, următoarea Maică duhovnicească!
Dacă vrei să fii…atunci lasă-te modelat de Dumnezeu ca pământul care devine oală!
Azi a început postul, e vreme de modelare, iar Sfântul Paisie, cel ars de dorul ascultării și al uceniciei, ne poate ajuta pe calea postului nostru, pe calea căutării noastre, pe calea vederii noastre.
El ne poate da ochi, prin rugăciunile sale.
Ne poate da ochi…ca să-i vedem pe oameni…și printre oameni…să vedem munții umani, coloșii umanității, care sunt Părinții duhovnicești.
Iar Dumnezeu dorește foarte mult să ne arate pe oamenii Săi, pentru ca să-i iubim așa cum îi iubește El și după cum El Se coboară în ei și locuiește cu ei.
Să avem post simțitor și văzător de Dumnezeu!
Pentru ca să înțelegem cine Se naște pentru noi.
Pentru că marea problemă a noastră, a celor care postim de azi, e că putem să Îl confundăm pe Cel ce Se naște…cu altcineva, și să ne comportăm „creștinește” nu ca Cel ce Se naște…ci ca alții, care nu s-au născut și nici n-au murit pentru noi.
Postul, rugăciunea, fața noastră arată ca Dumnezeul Căruia Îi slujim.
Și nu e nicio mare filosofie ca cineva să își dea seama cui Îi slujim.
Dacă avem ochi bulbucați de nervi, răi, respingători, dacă suntem o agitație continuă, dacă tot ce iese din noi e ca gerul polar, dacă în jurul nostru oamenii simt că a venit cataclismul…atunci avem alt dumnezeu decât pe Cel ce Se naște.
Cel care Se naște e delicat, e profund, e duios, e de necuprins în două vorbe, în fața Lui cazi pe fața ta, la pământ…
Animalele vin spre El, Îngerii vin spre El, magii vin spre El, păstorii vin spre El, copiii Îl adoră, toți găsesc un sprijin în persoana Lui.
De aceea, dacă avem chef de post și de rugăciune și de Biserică și de oameni…căci mulți oameni fug după noi, după oamenii lui Dumnezeu…acum e momentul să arătăm cui slujim!
Și fie ca Cel Căruia noi Îi slujim, Dumnezeul nostru treimic, să ne învețe pe toți și pe fiecare în parte, care e atitudinea eclesială autentică în toate demersurile vieții noastre! Amin.
