Sfântul Antim Ivireanul, A doua predică la Înmormântare

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text actualizat și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Iarăși cuvânt de învățătură la înmormântarea celui adormit

Întristat, jalnic și amar se vede răspunsul morții la om. De vreme ce Dumnezeu, pe strămoșul nostru Adam, pentru păcatul neascultării, l-a osândit la moarte, zicându-i: „Pământ ești și întru pământ vei merge [γῆ εἶ καὶ εἰς γῆν ἀπελεύσῃ]” [Fac. 3, 19, LXX].

Însă, dacă va sta cineva să ia seama, cu tot dinadinsul, la rațiunea acelei osânde și la sfârșitul răspunsului lui Dumnezeu, va înțelege că ea nu e muncă și pedeapsă [pentru om], ci o mare binefacere și o mare dobândă. Pentru că, dacă n-ar fi hotărât Dumnezeu moartea pentru om, atunci răutatea se făcea fără de moarte pe pământ și păcatul fără de curmare [pe fața pământului]. Și atunci, ce nevoie mai rea și mai cumplită decât aceasta, ar fi putut să [trăiască] omul cel nevrednic?

De aceea, [este] un mare folos și un mare dar și o milostivă vindecare ce i-a dat Dumnezeu omului [: moartea]. [Căci El i-a dat omului] să moară și să se strice acest trup al păcatului, pentru ca să învieze, ca om duhovnicesc, la învierea cea de obște, neavând stricăciune și fiind nemuritor. Pentru că mare dobândă se face omului moartea, după cum ne spune Sfântul Grigorie Teologul[1], căci ea taie păcatul. [Și aceasta], pentru ca răutatea să nu fie nemuritoare [pe pământ], iar munca noastră să fie pentru milostivire și pentru iubire de oameni. Pentru aceasta spune Scriptura: „Pământ ești și întru pământ vei merge”. Iar pentru aceasta l-a scos Domnul Dumnezeu, [pe om], din Rai: pentru ca să lucreze pământul, din care a fost luat. De aceea i-a zis: „Întru sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până ai să te întorci întru pământul din care ai fost luat [ἐν ἱδρῶτι τοῦ προσώπου σου φάγῃ τὸν ἄρτον σου ἕως τοῦ ἀποστρέψαι σε εἰς τὴν γῆν ἐξ ἧς ἐλήμφθης]” [Fac. 3, 19, LXX].

Și de aceea s-au îmbrăcat în frunze de smochin. Pentru aceasta s-au îmbrăcat în îmbrăcăminte de piei. Care îmbrăcăminte nu este alta, după cum zice Sfântul Grigorie [al Nissei], „decât numai acest trup gras și muritor”.

De aceea, iubiții mei ascultători, acest trup gras e trupul păcatului! Și pe el, [cel adormit, care e în fața noastră], l-a dezbrăcat astăzi și l-a aruncat la pământ, ca pe o haină veche și stricată.

[Căci] acest fericit adormit, fratele nostru (N), s-a dezbrăcat de trupul acesta, pentru ca să se îmbrace cu altul, întru nestricăciune. [El] a lăsat locașul cel pământesc, pentru a-l câștiga pe cel din ceruri. Așa după cum mărturisește Fericitul Pavel, zicând: „Căci știm că, dacă are să se strice casa locuinței noastre celei pământești, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri [Οἴδαμεν γὰρ ὅτι ἐὰν ἡ ἐπίγειος ἡμῶν οἰκία τοῦ σκήνους καταλυθῇ, οἰκοδομὴν ἐκ θεοῦ ἔχομεν, οἰκίαν ἀχειροποίητον, αἰώνιον ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [II Cor. 5, 1].

Și de vreme ce fericitul lui suflet [este] în mâinile lui Dumnezeu, cu adunare de preoți cucernici, cu mulțime de creștini credincioși, cu cântări sfinte, cu făclii aprinse și cu tămâiere și cu toate doxologiile și podoabele cele luminate [să-l ducem la groapă]!

Căci printr-o altă naștere s-a născut azi sufletul cel curat al fratelui (N), care a murit. Și de vreme ce și-a dat obșteasca datorie, să-l îngropăm după rânduiala cea creștinească! Să-l petrecem la groapă, pe cel ce s-a despărțit de noi și de această viață, și nădăjduim să îl vedem în cealaltă viață! [Iar acum,] cu toții, trebuie să îi dăm iertarea [noastră] și cu toții să ne rugăm, din tot sufletul nostru[, zicând]: Dumnezeu să-l ierte!

[Și] de vreme ce a viețuit ca un om și a petrecut cu noi în această lume și poate că a amărât pe cineva sau a scârbit pe cineva cu cuvântul sau cu fapta, de aceea să zicem, cu toții: Dumnezeu să-l ierte!

Căci această călătorie o facem cu toții. Și pentru ca și noi să câștigăm, după moarte, această plată a iertării de la cei vii, pentru aceea să zicem și a treia oară: Dumnezeu să-l ierte!

Iar pe noi să ne miluiască, ca un bun și iubitor de oameni! Amin.


[1] În text: Bogoslov.

Sfântul Antim Ivireanul, Prima predică la Înmormântare

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text actualizat și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la înmormântarea celui adormit

Mult pătimitorul și răbdătorul Iov, piatra răbdării, după luptele cele mari pe care i le-a făcut vicleanul diavol și [după ce] l-a golit, într-o clipă de ceas, de toate averile lui și l-a lipsit de toată cinstea, de toată bogăția, de toată slava și de toți prietenii lui, a rămas numai cu soția lui, afară din casă, șezând într-un loc plin de gunoaie, în multă mizerie.

[Era] plin de bube și de viermi. Dar, după acestea toate, pentru ca să-l rușineze pe vicleanul diavol și să-l biruiască cu bărbăția sufletului său și cu răbdarea [lui], precum se spune, mai pe larg, în cartea sa, n-a spus lucru nebunesc despre Dumnezeu, nici nu a greșit cu buzele lui. Chiar dacă a socotit și el deșertăciunea și ticăloșia vieții sale și a văzut multele schimbări și prefaceri ale lucrurilor omenești, și, plângând și tânguindu-se și suspinând, zicea: „Pe moarte am chemat-o să-mi fie tatăl meu [θάνατον ἐπεκαλεσάμην πατρα μου εἶναι]” [Iov 17, 14, LXX]. Ca și cum ar fi spus: moartea îmi este mie tată, pentru că ea mă naște.

Oare ce e aceasta, iubiții mei, pe care o spune Dreptul acesta, Iov? Nu este un lucru [spus] împotrivă [și nici] nu este un lucru fără unire [cu celelalte]. [Căci] moartea taie și strică, ca o secere, iar tatăl naște. Dar cum pot nașterea și stricăciunea să se unească, fiind potrivnice una alteia?

Poate că din cauza ispitelor ce s-au petrecut în viața lui și a pagubelor celor multe pe care le-a suferit, [Iov] și-a pierdut mintea și de aceea spune că moartea îi este tată. Sau multele dureri l-au făcut să nu mai știe ce spune?

Însă nu, iubiții mei! [Sfântul Iov] nu și-a pierdut mințile, ci știe ce spune. Căci [și noi] socotim că nu prin altceva se mântuiește omul, nici nu se poate odihni de patimile și de ticăloșiile acestei lumi, fără numai prin [gândul la] moarte. Precum spune Iov și în altă parte, în cap. al 3-lea, că moartea este odihna omului.

Dar stau și mă mir pentru ce nu spune: pe moarte am chemat-o să îmi fie mântuire, ci zice: pe moarte am chemat-o ca să îmi fie tată?

Ascultați, iubiții mei, gândirea și învățătura creștinească [despre moarte]! [Căci] am înțeles faptul că fiecare creștin are parte de 3 nașteri: una trupească, alta duhovnicească și alta mântuitoare. Iar nașterea trupească e aceea în care cineva se naște trupește din tată și din mamă. Lucru pe care îl vedem în mod continuu și la oameni, dar și la animale. Și de aceea se numește naștere trupească: [pentru că e o naștere a noastră prin intermediul împreunării trupurilor lor]. După cum spune și Domnul Hristos: „cel care a fost născut din trup, trup este [τὸ γεγεννημένον ἐκ τῆς σαρκὸς σάρξ ἐστιν]” [In. 3, 6].

A doua naștere este duhovnicească și de ea nu au parte toți oamenii. Ci [pe ea o trăiesc] doar cei care s-au născut duhovnicește în baia Sfântului Botez. Pentru care, tot Hristos, i-a spus ucenicului celui ascuns, lui Nicodim: „Dacă cineva nu are să se nască din apă și [din] Duh, nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu [ἐὰν μή τις γεννηθῇ ἐξ ὕδατος καὶ πνεύματος, οὐ δύναται εἰσελθεῖν εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεου]” [In. 3, 5, BYZ].

Iar a treia naștere, cea mântuitoare, e aceasta despre care vorbește Iov și spune că moartea îi este tată. Pentru că, așa cum la nașterea trupească, omul născându-se, iese din întunecatele închisori ale pântecelui maicii sale și vede strălucita lumină a soarelui, iar la a doua naștere, el iese din baia duhovnicească a Sfântului Botez, și se face din omul care era în întunericul necredinței, un om care vine la lumina cunoașterii lui Dumnezeu, și e strălucit și luminat de lumina cea cu trei străluciri a Preasfintei Treimi, tot la fel, și la cea din urmă naștere, care este mântuitoare, la a treia, sufletul omului se naște și iese din întunericul și din tina trupului, ca dintr-o pușcărie întunecată, și merge să vadă lumina cea strălucitoare și slava cea fericită a vieții celei de-a pururea.

[Și] pe această naștere a mântuirii a dorit să o vadă și Prorocul David, atunci când a spus: „Scoate din temniță sufletul meu, [ca] să se mărturisească numelui Tău, Doamne [ἐξάγαγε ἐκ φυλακῆς τὴν ψυχήν μου τοῦ ἐξομολογήσασθαι τῷ ὀνόματί σου κύριε]!” [Ps. 141, 8, LXX]. La fel a spus și Fericitul Pavel: „Doresc să mă eliberez din trupul acesta și să fiu împreună cu Hristos” [Filip. 1, 23].

[De aceea], această a 3-a naștere este cu mult mai bună și mai folositoare decât celelalte [două]. Căci nașterea trupească se numește naștere întunecată, iar nașterea cea duhovnicească, a Sfântului Botez, se numește naștere luminată. Și de aceea Sfântul Botez e numit luminare și cei botezați se numesc cei luminați.

Însă a treia naștere, adică moartea, cea mântuitoare, este fără de greșeală și fără de primejdie pentru omul credincios și drept. Căci el nu mai poate să păcătuiască după moarte.

De aceea, să alergăm cu toții, noi, credincioșii, și să mergem împreună cu prietenii noștri și cu rudeniile și să îl petrecem până la groapă sau până la Biserică [pe cel adormit], dimpreună cu adunarea preoților cucernici, [dimpreună] cu mulțime de creștini credincioși, cu cântări sfinte, cu făclii aprinse și cu tămâiere și cu toate doxologiile și podoabele cele luminate!

[Căci] prin această naștere s-a născut astăzi și sufletul cel curat al acestui fericit frate (N), care a murit. Și de vreme ce și-a dat obșteasca datorie, [atunci] să-l îngropăm după rânduiala cea creștinească! Să-l petrecem la groapă pe cel ce s-a despărțit de noi în această viață și să nădăjduim că îl vom vedea în cealaltă! Să îi dăm cu toții iertare și să ne rugăm cu toții, din tot sufletul nostru, [zicând]: Dumnezeu să-l ierte!

De vreme ce a viețuit ca un om și a petrecut cu noi în această lume și poate că a amărât sau a scârbit pe cineva cu cuvântul sau cu fapta. De aceea, cu toții să zicem: Dumnezeu să-l ierte!

Căci această călătorie o vom face cu toții. [De aceea să ne rugăm pentru el], pentru ca și noi să câștigăm, după moarte, această iertare de la cei vii. [Fapt pentru care] să zicem și a treia oară: Dumnezeu să-l ierte! Iar pe noi să ne miluiască, ca un bun și iubitor de oameni. Amin.

Sfântul Antim Ivireanul, Predică despre pocăință

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text actualizat și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Învățătură despre pocăință

Domnul, în Ioil 2, spune: „Întoarceți-vă către Mine din toată inima voastră și în post și în plângere și în tânguire! Și rupeți/ sfâșiați inimile voastre și nu veșmintele voastre!” [Ioil 2, 12-13, LXX]. Și Mă voi întoarce către voi.

[Însă], cine a văzut vreodată, între cele zidite, atâta dragoste câtă este în aceea dintre soare și pământ?  Căci, deși [soarele] este luminătorul cel mare al cerului și împăratul tuturor stelelor, lăsând [la o parte] celelalte stihii, [el] îndrăgește și iubește mai mult acest prea smerit pământ și spre el are înclinată toată dorirea lui, pe el îl luminează cu razele sale, pe el îl împodobește cu tot felul de copaci, pe el îl încununează cu flori, pe el îl îmbogățește cu roduri, pe el îl hrănește cu lucrurile sale. Și, pentru ca să nu se îndepărteze de el niciodată, [soarele] face pururea o învârtire[1]/ o mișcare de rotație împrejurul lui[2], cu un umblet necontenit.

Asemenea acestei doriri [a soarelui față de pământ] sau, mai degrabă, incomparabil cu aceasta, [este iubirea pe care o] arată marele Dumnezeu, Ziditorul și Făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit și păcătos al omului.

[Căci El], deși are în mâinile Lui cele dumnezeiești toate marginile pământului, chiar dacă bunătățile noastre nu-I trebuie [Ps. 15, 2, LXX], după cum zice David, [El] are pusă, spre acest suflet [al nostru], toată dragostea Lui cea dumnezeiască. De el, [Dumnezeu] poartă de grijă pentru ca să-l mântuiască. Pe el îl încearcă. Pe el îl iubește. Și ca și cum [Dumnezeu] ar avea vreo nevoie, spre [om] pleacă dumnezeiasca Lui slavă și dorește dragostea lui, dorește prietenia lui, dorește să umble pururea împreună cu el.

De aceea a trimis către el Proroci, a trimis Dascăli, îl încearcă în toate părțile pământului, îl încearcă în toate unghiurile lumii. Și, pentru că dorește [ca omul] să fie pururea împreunat cu El și nedespărțit de Împărăția Lui, [Dumnezeu] îi arată [omului] calea, îi spune mijlocirea, pentru ca [omul] să se mântuiască de păcat și să se întoarcă spre El [mereu].

Oare aceasta e mijlocirea aceea? Este cea a pocăinței, care nu are greșeală. [Căci Domnul a spus]: „Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce [și Eu] către voi”.

Deci, pentru această pocăință, copiii mei, sunt gata astăzi să spun câteva cuvinte, înaintea înțelepciunii voastre! De aceea vă invit să mă ascultați cu dragoste, care e mai necesară decât toate și, [în același timp, e] o mijlocire fără greșeală pentru mântuirea voastră.

[Căci] mare este, cu adevărat, darul acesta, al pocăinței. Întru care, fiecare dintre noi, putem cunoaște dragostea cea multă pe care o arată Dumnezeu spre noi, creștinii, și dorința Lui, pe care o are, pentru ca să ne vadă mântuiți. Pentru că [Dumnezeu] a rânduit [pocăința] numai pentru noi, [căci] numai pentru noi [El] a vrut să fie pocăință în lume. Și cum că acest lucru e adevărat o dovedește realitatea. Căci, dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alții și nu pentru noi, credincioșii creștini, se cuvenea [atunci] ca aceasta să fie o rânduială pentru Îngeri sau pentru draci sau pentru animale sau pentru alte făpturi [ale Lui].

Însă [pocăința] nu este pentru Îngeri, căci Îngerii cei buni nu au greșit, nici nu pot să greșească, de aceea nici pocăință nu le trebuie. Nu e nici pentru draci, pentru că ei, având voia lor împietrită în vicleșug, nu primesc pocăința. Nu e nici pentru animale, pentru că ele nu au nici minte și nici cuvânt, ci ele trăiesc fără greșeală, pentru că [înfăptuiesc cele pe care] le învață firea lor. Și [pocăința] nu este nici pentru vreo altă făptură, pentru că toate sunt nesimțitoare și nu pot să se pocăiască.

[Însă pocăința] este numai pentru noi, oamenii. [Nouă] ne-a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar mântuitor al pocăinței sau, ca să zic mai bine, [el este] pentru noi, creștinii, [pentru că nouă ne-a dat Dumnezeu acest mare dar]. Căci păcătuiesc și jidovii și turcii. Dar nu le folosește și nici nu le ajută cu nimic pocăința, pentru că ei sunt în afară de lege[a creștinească]. Dar nouă, cu adevărat, ne ajută [pocăința] și ne aduce mare folos, pentru că [noi] avem credință, pentru că avem nădejde, pentru că, prin Sfântul Botez, ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum spune în In. 1: „le-a dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui [ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τέκνα θεοῦ γενέσθαι, τοῖς πιστεύουσιν εἰς τὸ ὄνομα αὐτοῦ]” [In. 1, 12, BYZ].

Și, cu adevărat, ce ajutor mai mare sau ce alt folos [mult] mai necesar putem avea, decât pe cel al pocăinței? [Pentru că] minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei și darul ei cel fără de asemănare.

[Căci] un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, la 4 Împărați [II Împ.], în cap. al 13-lea[3], care s-a petrecut după moartea Prorocului Elisei. [Pentru că] a murit un jidov, în cetatea Samariei, și, după obiceiul locului, au ridicat unii trupul mortului și-l duceau afară din cetate, pentru ca să-l îngroape. Dar, mergând pe cale, spre locul rânduit [îngropării], fără de veste au ieșit dintr-un crâng, care era aproape, niște tâlhari moabiteni [și aceștia doreau] să-i omoare. Cei care îngropau mortul, văzând această situație neașteptată, s-au făcut mai morți de frică decât mortul pe care îl duceau [la groapă]. Și, pentru ca să-și mântuiască viața lor, l-au aruncat pe mort într-o groapă, care se afla acolo și au fugit. [Numai că] în acea groapă era îngropat Profetul Elisei. Iar îndată ce trupul mortului s-a atins de oasele Prorocului, [mortul] a înviat și a revenit la viață [II Împ. 13, 20-21, LXX].

[Și aceasta, cred că e] o frumoasă anticipare a pocăinței, prin acest lucru preaslăvit care s-a petrecut [atunci]. Că[ci] după ce omul săvârșește păcatul, [el] rămâne mort. [Rămâne] mort, pentru că pierde harul lui Dumnezeu. [Rămâne] mort, pentru că se desparte de Dumnezeu [prin păcat]. Și El este viața cea adevărată, pe când patimile, poftele cele rele și îndulcirile trupului ne duc, [ca pe un mort], la groapă.

Unde [ne duc]? [Ne duc] afară din cetate. Afară din pământul cel fericit al Raiului. [Ne duc] în groapa veșnicei munci [a Iadului].

Însă ce se petrece [pentru a ne pocăi]? [Ceea ce a spus] îndurătorul Dumnezeu, prin gura Prorocului Său: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci a se întoarce și a fi viu” [Iez. 18, 23]. Și El trimite, fără de veste, tâlhari înfricoșători, care să năvălească peste noi. Și cine sunt tâlharii aceștia? Frica morții, cutremurul [interior] pentru munca de veci, ziua cea înfricoșătoare a Judecății, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

[Așa cum ne spune David]: „Durerile Iadului m-au înconjurat; venit-au înaintea mea lațurile morții [ὠδῖνες ᾅδου περιεκύκλωσάν με προέφθασάν με παγίδες θανάτου]” [Ps. 17, 6, LXX]. [Căci,] la nevoie, păcătosul își vede [păcatele sale], vede mai înainte pierderea lui, tremură, se îngrozește și, de frică, fug groparii [lui]. Și cine sunt cele care ne îngroapă? Sunt poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnirile, desfătările trupești. Și unde ne aruncă? În groapa lui Eliseu.

[Iar această] groapă e pocăința. Căci, precum o groapă strică, risipește și pierde trupurile cele împuțite, care se pun în ea, tot la fel pocăința șterge, strică și topește împuțiciunea păcatelor noastre, care ne înfășurau sufletul.

Așadar, în această groapă a pocăinței căzând păcătosul, îl află pe Elisei cel de taină, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Că[ci] Elisei se tâlcuiește Dumnezeu [este] Mântuitorul [nostru]. Și, cu puterea Acestuia și cu darul Lui, ni se iartă păcatele și ne îndreptăm și ne întoarcem iarăși la viață. După cum spune Scriptura: „Și a trăit [mortul] și s-a sculat pe picioarele lui” [II Împ. 13, 21, LXX].

De aceea, să înțeleagă fiecare ce putere e pocăința! De vreme ce [ea] înviază sufletul cel mort al celui păcătos. [Pocăința] îi da iarăși podoaba harului dumnezeiesc, pe care îl pierduse. Ea îi deschide ușile cerului, pe care i le închisese păcatul. [Pocăința] îl face [pe om] prieten al Fericiților Îngeri, îl face moștenitor [al Împărăției lui Dumnezeu], [îl face] locaș al lui Dumnezeu și părtaș al slavei Lui celei dumnezeiești.

Și nu face numai aceste lucruri preaslăvite, această mare bunătate a pocăinței, ci face o alta și mai minunată, care face mintea să se minuneze și inima să se uimească: Îl biruiește pe Însuși Dumnezeu. Căci El este mânios din cauza înjurăturilor, a necinstirilor, a hulelor [la adresa Lui], pe care le fac în toate zilele cei păcătoși, și pentru faptele lor cele fără de lege, pentru nedreptățile lor, pentru jafurile lor, pentru multa lor trufie, pentru invidia cu care își hrănesc inima și pentru tot felul de necurății cu care își spurcă și trupul și sufletul. [Și pentru toate astea, El este] gata să facă răsplătire asupra lor, să arunce asupra lor trăsnetele urgiei Sale, să îi piardă de pe toată fața pământului.

[Dar când] aleargă pocăința și o îndrăzneală cucernică [spre El], prin două lacrimi ce le varsă din ochi și printr-un suspin înălțat la cer din adâncul inimii, cutez să spun asta, atunci I se leagă mâinile lui Dumnezeu, I se i-au armele dreptei Lui răsplătiri [și acestea] prefac urgia Lui spre iertare. [Pentru că] Îl fac blând, iertător, îndelung-răbdător, milostiv, iubitor față de cel păcătos, care atât L-a necinstit și nu L-a băgat în seamă.

Și pentru ca să nu credeți, copiii mei, cum că acestea sunt cuvintele mele [și nu ale Domnului], ascultați, [vă rog], o pildă!

La III Împ. [I Împ.] 2o[4] se vorbește despre dorința Dreptului Judecător, a lui Dumnezeu, ca să-l pedepsească pe Ahaab [Αχααβ], împăratul lui Israil, pentru multele păgânătăți și nedreptăți pe care le făcea în toate zilele. [Dar pe care le făcea] nu numai din răutatea lui, ci și datorită sfaturilor celor rele pe care le primea de la femeia lui, Iezabel [Ιεζαβελ].

Și El i-a trimis cuvânt prin Prorocul Ilie[5], cum că vrea să-i ia împărăția, să îi piardă casa lui, să-i risipească avuția lui, să nu mai aibă nicio vrednicie și nicio cinste și, mai pe urmă, să se facă mâncare câinilor și păsărilor cerului [I Împ. 20, 19, 21-22]. Răspunsul lui Ahaab a fost acesta: Atâta răutate să-mi facă mie și atâta pedeapsă? Vreau să aflu o mijlocire, pentru ca să prefac [spre bine] dreapta mânie a lui Dumnezeu. Și ce a făcut? Cum a auzit Ahaab cuvintele acestea, și-a rupt haina lui și s-a încins cu sac peste tot trupul lui și a pus cenușă pe capul lui și a postit și a făcut o pocăință ca aceea [I Împ. 20, 27], încât a schimbat îndată mânia lui Dumnezeu și a îmblânzit urgia Lui. De aceea Domnul l-a chemat pe Ilie și i-a zis: N-ai văzut ce smerenie a arătat înaintea Mea Ahaab și ce pocăință a făcut? Deci, pentru că s-a smerit înaintea feței Mele, nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui voi aduce răutate peste casa lui [I Împ. 20, 8-29].

Însă ce este aceasta? Până acum, Dumnezeu [a vorbit] despre bătăi, despre urgie, despre mânie și l-a înfricoșat pe Ahaab și dorea să îl piardă, să îi ia stăpânirea și viața, iar acum spune că nu îi va face rău. Și asta din cauza puținei cenuși pe care a pus-o Ahaab peste capul lui și a sacului cu care s-a îmbrăcat și datorită acelui mic post pe care l-a făcut și datorită pocăinței pe care a arătat-o. Și prin ele a slăbit dumnezeiasca urgie și L-a îndemnat pe Dumnezeu să facă ceea ce dorea acel păcătos să se facă, adică Ahaab, și nu ceea ce dorea dreptatea dumnezeiască. Și așa s-a făcut!

[Pentru că] pocăința lui a întors urgia Sa. Pocăința a oprit mânia Sa. Pocăința l-a smuls din mâinile Lui cele preaputernice [și l-a ferit de] sabia răsplătirii. Pocăința a șters răspunsul cel înfricoșător și purtător de moarte. Pentru că Domnul a spus: „Nu voi aduce răutate în zilele lui!”.

Însă, pentru ca pocăința să poată face aceste lucruri preaslăvite, se cuvine să fie pocăință adevărată, iar nu mincinoasă. [Trebuie să fie] pocăință curată, iar nu vicleană. O pocăință a inimii și nu a gurii. Căci precum există aur adevărat și aur mincinos, tot la fel este și pocăință adevărată și pocăință mincinoasă.

[Și] mulți socotesc, precum și spun: „Am greșit!” și „Doamne, iartă-mă, pe mine păcătosul!”, că prin acestea se pocăiesc. Însă nu știu, ticăloșii, că pocăința nu stă numai în cuvinte. Că zice Hristos, în Evanghelie: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru Împărăția lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Cel ceresc” [Mt. 7, 21].

Iar între cei ce s-au pocăit, doi sunt vestiți în Sfânta Scriptură: unul este Saul, iar celălalt e David. A greșit și Saul, și a greșit și David, și amândoi au venit întru cunoașterea greșelii lor. „Am greșit [ἡμάρτηκα]” a spus unul [I Sam. 15, 24], și „am greșit” [II Sam. 12, 13] a spus și celălalt. Dar David a auzit acest fericit glas: „Și Domnul a șters păcatul tău: nu ai să mori [καὶ κύριος παρεβίβασεν τὸ ἁμάρτημά σου οὐ μὴ ἀποθάνῃς]!” [II Sam. 12, 13, LXX]. Iar pentru Saul s-a rugat Prorocul Samuil, cu lacrimi [I Sam. 15, 11], și Dumnezeu i-a răspuns cu urgie[, zicând]: „Până când vei plânge tu pentru Saul? Eu l-am disprețuit pe el” [I Sam. 16, 1].

Așadar, pentru care pricină Dreptule Judecător, Doamne, arăți pe unul într-un fel și pe altul în alt fel, dacă amândoi se căiesc? Căci, după cum cunoaștem, înaintea Ta nu este nicio fățărnicie și îi primești cu multă milă și dragoste pe cei care se căiesc. Pentru ce atunci îl primești pe David și îl gonești pe Saul? Nu este împărat și unul și celălalt? N-au greșit amândoi înaintea Ta? Cum de David, care a făcut păcat mai mare și îndoit, adică și preacurvie și ucidere, află milă înaintea Ta, iar Saul e disprețuit și lepădat, care a fost doar neascultător?

[Însă], copiii mei, adevărat, pe afară așa se vede! Însă Dumnezeu cunoaște inimile și vede cele din lăuntru nostru. De aceea noi nu vedem diferența dintre cele două pocăințe. Că[ci] pocăința lui David a fost pocăință adevărată, „cu duh zdrobit [πνεῦμα συντετριμμένον] și cu inimă zdrobită și smerită [καρδίαν συντετριμμένην καὶ τεταπεινωμένην]” [Ps. 50. 19], precum spune Sfânta Scriptură, pe când pocăința lui Saul era pocăință mincinoasă și vicleană, numai din gură și nu și din inimă, pentru că inima lui nu era dreaptă către Dumnezeu. Și pentru aceasta [pocăința] lui David a fost primită, iar cea a lui Saul a fost disprețuită.

De aceea, dacă vrem ca pocăința noastră să fie lucrătoare și bine primită înaintea lui Dumnezeu, se cuvine să facem pocăință adevărată, ca a lui David. Iar pentru ca fiecare să poată să câștige această pocăință adevărată, desăvârșită, curată și primită, Duhul Sfânt, în Sfânta Scriptură, ne arată în ce chip trebuie să o facem, prin pedeapsa pe care i-a dat-o lui Nabuhodonosor [Ναβουχοδονοσορ], împăratul asirienilor. Căci, pe acesta, vrând dumnezeiasca dreptate să-l pedepsească în această viață, pentru multa lui trufie, pentru ca apoi iarăși să-l miluiască, a făcut asupra lui acest răspuns, după cum se vede în Dan. 4: „Cu fiarele sălbatice va fi locuirea ta [μετὰ θηρίων ἀγρίων ἔσται ἡ κατοικία σου] și iarbă ca boul vei mânca [καὶ χόρτον ὡς βοῦν ψωμιοῦσίν σε] și din roua cerului îți vei petrece noaptea [καὶ ἀπὸ τῆς δρόσου τοῦ οὐρανοῦ αὐλισθήσῃ] și șapte vremuri se vor schimba peste tine [καὶ ἑπτὰ καιροὶ ἀλλαγήσονται ἐπὶ σε]” [Dan. [Th.]. 4, 25].

Adică l-a osândit să pască împreună cu fiarele și ca o fiară să mănânce ierburile pământului. Să i se schimbe inima lui cea omenească și să i se dea inimă de fiară și să stea astfel 7 vremuri, până va fi iertat. Și, cu adevărat, așa s-au petrecut lucrurile! Căci Nabuhodonosor, după cum a rânduit dreapta judecată a lui Dumnezeu, [așa a trăit] și, în acest fel, în mod desăvârșit, și-a primit iertarea lui.

De aceea, se cuvine ca aceste 3 lucruri să le facă fiecare creștin, pentru ca să arate pocăință adevărată și plăcută lui Dumnezeu: în primul rând, să fie partea lui în iarba pământului. [Căci atunci] când păcătuiește omul [și] își lasă trupul slobod, în desfătări și în pofte, în beții și în mâncăruri multe, nimic altceva nu gândește, decât numai cum să-și dezmierde trupul, cum să-i dea odihnă, cum să-l hrănească cu multe feluri de bucate, din care vin bețiile, curviile, preacurviile și alte pofte neînfrânate, care fac din suflet un locaș al diavolului.

De aceea se cuvine, ca atunci când vrea să se pocăiască cu adevărat, [omul] să își schimbe firea, să își schimbe viața, să își supună trupul. Cu ce? Cu iarba pământului. Adică cu ținerea de posturi, de ajunări, de îndepărtări de la mâncăruri și de la desfătări. Căci ne spune Marele Vasile, [cum că] postul este stricare a păcatului, înstrăinare de patimi, omorârea trupului. Și când omul cel din afară slăbește datorită postului, atunci omul din lăuntru se întărește, atunci [el] se face casă a lui Dumnezeu și vas curat al harului celui dumnezeiesc.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl facă [omul este] să își schimbe inima lui. Și să ia inimă de fiară. [Pentru că] omul are inimă gânditoare, dar are și [inimă] poftitoare. [El] nu e pururea în aceeași stare, ci acum se preface spre bine, acum se schimbă spre rău. [Pentru că] acum poftește un lucru, acum îl urăște. Iar ceea ce iubește, [omul] poate și urî. Dar față de toate acestea fiara are aceeași inimă: neprefăcută, care stă, care e nemișcată. Iar de vreme ce omul, când păcătuiește, pentru că inima lui se schimbă, se îndepărtează de Dumnezeu și de toată voia și dragostea Lui spre cele zidite, atunci când se pocăiește cu adevărat, el își schimbă inima nestatornică și repede schimbătoare, într-o inimă de fiară, care nu se schimbă, care pururea rămâne neschimbată din bine. Adică rămâne în poruncile Mele, zice Domnul, în paza poruncilor Mele, și nu mai poftește răul și nu se mai abate spre păcat. De aceea a zis Profetul Ioil: „Rupeți/ sfâșiați inimile voastre!”.

Iar, în al treilea rând, pocăința adevărată are nevoie de ani, așa după cum și împăratul a avut nevoie de 7 vremuri.

[Căci] păcătosul, când iese din calea lui Dumnezeu, și se face pe sine rob al poftelor celor trupești, săvârșește toate păcatele cele de moarte. Printre care, cele mai mari sunt, precum ne învață legea lui Dumnezeu și Sfânta Evanghelie: trufia, iubirea de argint, păcatul cel trupesc, invidia, lăcomia, mânia și lenea.

Deci aceste 7 păcate sunt cele 7 vremuri. [Vremuri] care se cuvine să le schimbe acela care se pocăiește cu adevărat. Adică să prefacă trufia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curăție, invidia în dragoste, lăcomia în post, mânia în blândețe și lenea în rugăciune și în alte fapte bune. Și precum atunci când făcea păcate, el se bucura și se desfăta și râdea, așa și acum, când se pocăiește, se cuvine să se mâhnească, să suspine și să plângă, pentru ca să facă schimbarea vremurilor și să arate o schimbare [interioară] adevărată.

Cu acest fel de mijloace se face pocăință desăvârșită și plăcută [lui Dumnezeu]. Iar cel păcătos câștigă iertare în mod deplin, se împrietenește cu Dumnezeu și se face iarăși un vas al harului dumnezeiesc.

De aceea, copiii mei, de vreme ce pocăința are o putere ca aceasta, precum ați auzit, și nu este altă cale și mijlocire pentru ca să vă mântuiți sufletele voastre, fără numai pocăința, trebuie așadar ca toți, și cei tineri și cei bătrâni, și cei bogați și cei săraci, să alergați cu osârdie la această pașnică liniște a mântuirii. Căci astfel veți afla odihnă sufletelor voastre [Mt. 11, 28], după cum spune Hristos în Evanghelie, și toți vă veți mântui.

[Căci] pocăința aceasta este ca cetatea cea minunată, în patru colțuri, pe care a văzut-o Sfântul Ioan în Apoc. 21. Ea avea 12 uși, câte 3 pe fiecare latură, pentru ca să poată intra toți prin ele. Adică și cei mici și cei mari, și cei bătrâni și cei tineri, fiecare după rânduiala și vârsta sa. [Pentru ca], prin cele dinspre răsărit, să intre cei tineri, ca cei ce sunt la răsăritul vieții, iar prin cele de la amiază să intre bărbații, care se afla la mijlocul vârstei [lor], iar prin cele de la miazănoapte să intre cei bătrâni, al căror sânge este rece și albiciunea zăpezii o țin în barbă, iar prin cele din apus să intre cei fără de nicio nădejde, cei care sunt la sfârșitul vieții și au amândouă picioarele lor în groapă și sufletul pe buze, dar cărora milostivirea lui Dumnezeu le va primi pocăința.

De aceea, în toată vremea, și mai degrabă în zilele acestui sfânt post, vă cheamă pe toți milostivul Dumnezeu, Care dorește mântuirea tuturor și vă spune: „Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce [și Eu] către voi!”. Și să nu vă învârtoșați inimile voastre, ci, cu vitejie creștinească, să lepădați lucrurile întunericului, adică nedreptățile, jafurile, clevetirile, invidia, urâciunea, vrajba, curviile și toate necurățiile, și să vă îmbrăcați în armele luminii, adică în credință, în nădejde, în dragoste, în frică de Dumnezeu, în cucernicie și în smerenie! Pentru ca să supuneți prin aceste bunătăți [duhovnicești] pe potrivnicul vostru, pe diavolul, pe trupul ce vă tiranizează și patimile care vă strică sufletul și [astfel] să vă faceți moștenitori ai Împărăției cerului. De care să vă învredniciți cu toții, prin darul și mila lui Dumnezeu! Amin.


[1] În text: învârtejire.

[2] A pământului.

[3] În ediția Ștrempel era cap. al 15-lea.

[4] În ed. Ștrempel era cap. 21.

[5] Numit Iliu [Ηλιου] în LXX.

Sfântul Antim Ivireanul, Altă predică la Intrarea Domnului în Ierusalim

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la Duminica florilor

„Spuneți fiicei Sionului: Iată Împăratul Tău Îți vine Ție, blând și șezând[1] [Εἴπατε τῇ θυγατρὶ Σιών, Ἰδού, ὁ βασιλεύς σου ἔρχεταί σοι, πραῢς καὶ ἐπιβεβηκὼς]!” [Mt. 21, 5, BYZ]. Asta ne spune Evanghelistul Matei, în Evanghelia sa de astăzi.

[Iar] la acest sfânt și preacinstit praznic de astăzi, [eu] aflu două lucruri potrivnice. Iar amândouă, în același timp, îmi pricinuiesc veselie [dar] și întristare.

[Pentru că] văd, pe de o parte, pe Mântuitorul lumii că intră, biruitor, în Ierusalim, însoțit de toată rânduiala și de vârsta omenească. Dintre care, unii,  mergeau înainte, [pe când] alții îi urmau [Lui]. Unii tăiau ramuri de copaci, pe când alții își așterneau hainele lor pe pământ. Unii Îl lăudau, iar alții îi aduceau măriri: Osanna, Fiul lui David! Și când [văd acestea], de bucurie, tot sufletul mi se înveselește.

[Însă], pe de altă parte, Îl văd pe același Mântuitor Hristos că se apropie de Ierusalim [și că] varsă lacrimi amare pentru el, din ochii Lui cei dumnezeiești. Căci, ne spune Evanghelistul: „Și… văzând cetatea, a plâns pentru ea [Καὶ…ἰδὼν τὴν πόλιν, ἔκλαυσεν ἐπ᾽ αὐτῇ]” [Lc. 19, 41, BYZ]. Și de multă întristare mi se amărăște inima. Și stau de mă minunez [și mă întreb], cum [de] pot să se unească aici lumina cu întunericul, liniștea cu furtuna, săltările cu suspinul, bucuria cu întristarea, cântările cu lacrimile? Cum Își amărăște dulcele Iisus, cu plânsul, bucuria biruinței Sale? Cum de nu Se veselește împreună cu poporul, care Îl lăuda? Cum de nu se bucură cu cei care Îl propovăduiesc Împărat pretutindeni și Îi spun: Binecuvântat [este] Cel ce vine în[tru] numele Domnului, Împăratul lui Israil?

Plâge, copiii mei, întru bucurie! Domnul nostru Iisus Hristos [plânge], pentru că intră întru cetatea cea nemulțumitoare, cu totul blând, pentru ca să o mântuiască de păcatele ei. De aceea se zice aici: „Spuneți fiicei Sionului!”.

Și în loc să afle în ea pocăință și umilință, [El] află ocări și necinstiri, află inimi gata să-L osândească spre moarte. [Și] acest fel de plată sunt obișnuiți oamenii să Îi dea lui Dumnezeu, când [El], cu milostivirea Lui cea [fără] de margini, îi cheamă la pocăință și dorește să-i mântuiască.

Și e cu putință ca și azi să găsească motiv pentru ca să se întristeze și să plângă pentru voi, fiii mei cei duhovnicești, care cu stâlpări și cu ramuri ați venit [la Biserică], cu toții veseli, întru întâmpinarea Lui. Însă, pentru ca să cunoașteți adevărul, vă invit să-mi dăruiți puținică ascultare, pentru ca să se mângâie și cucernicia voastră și dorința mea!

[Căci] la învățătura pe care v-am dat-o în a doua duminică a Postului [Mare], dacă mai țineți minte, ați auzit că este fără de asemănare milostivirea lui Dumnezeu. Căci El îl cheamă cu dragoste părintească pe cel păcătos la pocăință. Și că Dumnezeu a rânduit în Sfânta Lui Biserică acest post de 40 de zile, pentru ca păcătoșii să aibă prilej ca să se pocăiască de păcatele lor și Dumnezeu să-Și arate milostivirea Lui către ei. Pentru că El a rânduit această vreme ca pe o zeciuială a anului. [Și asta] nu pentru El, ci pentru folosul nostru. Pentru ca noi să ne lăsăm răutățile, să ne înfrânăm patimile, să ne supunem trupul, să facem lucruri creștinești și plăcute lui Dumnezeu. [Adică] să îi hrănim pe cei săraci, să îi miluim pe cei străini, să îi iertăm pe cei care ne-au greșit, să arătăm dragoste către Dumnezeu și către aproapele nostru, iar, întâi de toate, pentru ca să ne curățim cugetele noastre de tina păcatului și să cerem iertare de la Dumnezeu pentru necinstirile pe care I le-am făcut în tot anul, cu gândul, cu cuvintele și cu lucrurile cele fără de lege.

[Așadar,] acum, oare am făcut toate acestea? Cine este oare sluga cea credincioasă și înțeleaptă, care, atunci când va veni Domnul, o va afla făcând așa? Întreb și eu asta cu gura Mântuitorului, după cum ne spune [El] în Matei 24[, 45].

Cine este creștinul acela, care, în aceste sfinte zile, și-a plătit datoria? Cine este acel drept în credință și îmbunătățit, care să fi postit și sufletește și trupește, să se fi pocăit de păcatele lui, să fi alergat cu umilință adevărată la milostivirea lui Dumnezeu și să fi cerut iertare? Cine este[, așadar,] sluga cea credincioasă și înțeleaptă?

Marele Vasile, în cuvântul al doilea despre post, zice că Îngerii fiecărei Biserici au câte o carte, în care, de la începutul postului, îi scriu pe cei ce postesc. Și asta, pentru ca să știe [acest lucru] cei care nu își fac datoria.

[Însă] Biserica are o carte, pe care a luat-o de la Hristos, după a cărei învățătură trebuie să meargă toți cei care se laudă a fi creștini, următori ai lui Hristos și fii adevărați ai Sfintei Biserici. Și care este acea carte? Este cea care stă înăuntru, pe Sfântul Jertfelnic, pe Sfântul Prestol, căreia toți i ne închinăm și cu toții o credem. Și ea este Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie.

[Iar] în cartea Îngerilor pot să fie mulți nescriși, fie pentru vreo nevoie lumească, fie pentru vreo boală trupească, prin care li s-a împiedicat[2] postul. Dar în cartea Bisericii se află, în mod negreșit, toți cei tineri și bătrâni, bogați și săraci, arhierei și preoți, boieri și stăpânitori și toți câți mărturisesc dreapta credință. Pentru că cine nu se va afla în acea carte nu se va învrednici de Împărăția cerului.

Și despre această Sfântă Carte, prorocind David, întru Duhul [Sfânt], a spus un lucru preaslăvit în Ps. 138. [Lucru] care mă pune în mare minunare. [Pentru că] cuvintele lui sunt acestea: „și, în cartea Ta, toți vor fi scriși [καὶ ἐπὶ τὸ βιβλίον σου πάντες γραφήσονται]. Ziua se vor zidi și nimeni [nu va fi] în[tre] ei [ἡμέρας πλασθήσονται καὶ οὐθεὶς ἐν αὐτοῖς][3]” [Ps. 138, 16, LXX].

Adică spune că în cartea lui Dumnezeu toți se vor scrie, că ziua se vor zidi și nimeni nu va fi între ei[4].

Și aceste cuvinte ale lui David mi se par întunecate și greu de priceput. [Însă] eu știu din Scriptură cum că în cartea lui Dumnezeu nu numai că e scrie fiecare, ci se scriu și faptele cele bune, pe care le-am făcut, cât și păcatele pe care le-am făcut, cât și ziua și ceasul și locul în care le-am făcut. Pentru că tot David spune: și „cele nelucrate ale mele le-au văzut[5] ochii Tăi [τὸ ἀκατέργαστόν μου εἴδοσαν οἱ ὀφθαλμοί σου]” [Ps. 138, 16, LXX].

Dar oare care sunt zilele[6] acelea întru care niciunul nu va fi scris? Multe sunt, peste tot anul, iar mai multe [sunt zilele] sfântului post. Întru aceste zile [însă], mă tem că nimeni nu va fi scris în cartea lui Dumnezeu. Căci mi se pare că nimeni nu a făcut pocăință adevărată.

[Iar] Cartea lui Dumnezeu, precum am spus, este Sfânta Evanghelie. [Și] nu cer pentru celelalte zile ale anului, ci numai pentru acestea, ale sfântului post. Cine[, așadar,] s-a scris în ea? Cine a făcut pe acelea, pe care ne învață Evanghelia?

În Duminica lăsatului sec de brânză, Evanghelia ne-a învățat să iertăm pe vrăjmașii noștri, pentru ca și Părintele [nostru] Cel ceresc să ne ierte pe noi. [Și ne-a cerut] să nu facem lucrurile noastre cu fățărnicie, să nu adunăm comori pe pământ, ci comorile să ni le adunăm în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă [și] nici [nu] le fură. Și pe acestea, cine dintre noi le-a făcut? A trecut acea zi și în carte nimeni nu a fost scris. Căci „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”.

A venit Duminica cea dintâi a Postului [Mare], întru care am spus Evanghelia, cum că Fiul lui Dumnezeu ne-a văzut sub smochin. [Pentru că] smochinul e semnul păcatului. Și, din nou, care creștin a lăsat păcatul? Cine s-a asemănat lui Natanail [Ναθαναήλ]? [Acela] să alerge cu dor și cu dragoste către Hristos [și] să-L mărturisească [drept] „Fiul lui Dumnezeu” și să urască din tot sufletul pe smochinul cel blestemat, adică păcatul.

Și a trecut ziua, și în carte nu s-a scris nimeni, care să se fi pocăit. Căci „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”.

A venit a doua duminică [a Postului Mare], a slăbănogului, și pilda cărturarilor și a fariseilor, care L-au clevetit pe Hristos și-L făceau hulitor, pentru că ierta păcatele. [Și ei] ziceau: De ce grăiește Acesta asemenea hule? [Căci] Evanghelia ne-a învățat să părăsim clevetirile, să nu grăim de rău pe aproapele nostru, să nu îi zicem cuvinte îngrozitoare, să nu-l necinstim. Și cine [oare] a făcut aceasta? Cine și-a oprit limba de la rău și buzele lui ca să nu grăiască vicleșug [Ps. 33, 14, LXX]? [De aceea] a rămas și în acea zi cartea nescrisă. Căci „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”.

A venit a treia duminică [din Postul Mare], a închinării Cinstitei Cruci, întru care Hristos ne-a sfătuit ca să ne lepădăm de lume și să fugim de deșertăciuni și să ridicăm Crucea Lui. [Căci,] ne-a spus El, „cine va vrea să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și să vină după Mine” [Mt. 16, 24]. Și care dintre creștini a primit sfatul Lui? Cine a făcut acel lucru plăcut lui Dumnezeu?

Căci „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”. Și a trecut și acea zi și nimeni nu s-a scris.

A venit a 4-a duminică [a Postului Mare] și Evanghelia ne-a pus de față pe fiul acelui om, care avea, din copilărie, duh mut. Și oare câți au învățat din pilda lui, ca să nu vorbească despre păcatele străine, ci să își spovedească, cu umilință, cum se cuvine, păcatele lor? Căci „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”. Câți, care erau obișnuiți să-și ascundă greșelile și să nu își vădească păcatele lor la duhovnic, [nu] au făcut același lucru, ca și mai înainte? [De aceea,] a trecut și ziua aceea și în carte nu s-a scris nimeni.

A sosit a 5-a duminică [a Postului Mare], a fiilor lui Zevedeu, [alături] de mustrarea lui Hristos, Care le-a zis: „Nu știți ce cereți!” [Mt. 20, 22; Mc. 10, 38]. [Și prin aceasta, El] a vrut să ne învețe să nu fim trufași, să nu cerem măriri deșarte, să nu purtăm de grijă pentru bogății și pentru slăviri trecătoare, ci pentru Împărăția lui Dumnezeu. Și cu aceasta ce am sporit? Că a rămas și în acea zi cartea nescrisă și nimeni întru dânșii.

Și, în cele din urmă, a venit și ziua de ieri, a lui Lazăr, care de patru zile zăcea în groapă și [care] a înviat. Și cine oare din cei tineri sau din cei bătrâni s-a sculat din groapa păcatului? Cine și-a deschis ochii ca să vadă lumina harului [lui Dumnezeu]? Cine a ascultat glasul Fiului lui Dumnezeu, Care, prin pilda lui Lazăr, îl cheamă [și pe el] la pocăință? A trecut și această zi și cu ea s-a sfârșit și sfântul post și nimeni nu s-a scris în carte. Căci „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”.

Așadar, acestea sunt rodurile pocăinței? Acest folos ne-a mijlocit [nouă] postul? Această dobândă a fost zeciuiala acestui an? Precum văd eu, [cred că] și pentru noi Hristos are motiv să Se întristeze, așa precum S-a întristat și a plâns pentru Ierusalim, [atunci când] intra [în el] cu ramuri și cu stâlpări.

Însă când vor fi zilele acelea, în care creștinii vor hotărî să își schimbe firea, să își schimbe viața și să se îmbunătățească, dacă nu aceste zile ale postului, care se numesc zilele plângerii și ale umilinței? Dar aceste zile au trecut fără folos și nu putem da vremea înapoi.

Însă care vreme ne-a mai rămas, pentru ca să putem să ne scriem în cartea lui Dumnezeu, cu pocăință adevărată și cu spovedire [a păcatelor]?

[Căci] văd în Sfânta Scriptură, în [cartea] Ieșirea, în capitolul al 3-lea, cum l-a chemat Dumnezeu pe Moisi[s] din rug și cum i-a descoperit faptul că, prin intermediul lui, are să mântuiască neamul jidovesc din robia lui faraon. [Căci El] i-a poruncit să meargă, zicându-i: „Așa vei spune fiilor lui Israil: Domnul Dumnezeul jidovilor ne-a chemat pe noi să mergem cale de trei zile în pustiu, să-I facem jertfă” [Ieș. 3, 15, 18][7].

Și această poruncă e taină ascunsă și trebuie să o descoperim, pentru ca să fie înțeleasă. [Căci] aici vedem 4 lucruri: Egiptul, faraonul, Moisi[s] și 3 zile în pustiu.

[Iar] Egiptul e lumea aceasta neascultătoare și vicleană, întru care este întins întunericul păcatu- lui, unde sunt omorâți toți întâi-născuții, adică sufletele cele cuvântătoare, unde se prefac apele în sânge, adică faptele omenești în ocări și batjocuri [la adresa] lui Dumnezeu, unde stăpânește lăcusta și omida, adică furturile, nedreptățile, ura, invidia și dușmănia.

Faraonul este diavolul, care cu înșelările și cu vicleniile [lui], adică cu desfătările trupului, cu deșertăciunile cele lumești și cu poftele cele rele îi prinde pe oameni în cursă și îi ține robiți pe creștini, care sunt Noul Israil și poporul cel ales al lui Dumnezeu.

Moisi[s] sunt eu, nevrednicul, păstorul vostru și ceilalți arhierei care propovăduiesc Evanghelia. Căci suntem trimiși de Dumnezeu să vă chemăm la pocăință, pentru ca să aduceți jertfă lui Dumnezeu. [Adică] să-I jertfiți tot sufletul vostru, tot gândul vostru și toată inima voastră. Că așa spune David: „Jertfa lui Dumnezeu [este] duhul zdrobit [πνεῦμα συντετριμμένον], inima zdrobită și smerită [καρδίαν συντετριμμένην καὶ τεταπεινωμένην]” [Ps. 50, 19, LXX]. Iar Apostolul Pavel [spune]: „Căci astfel de jertfe [sunt] plăcute lui Dumnezeu [τοιαύταις γὰρ θυσίαις εὐαρεστεῖται ὁ θεός]” [Evr. 13, 16, BYZ]. Iar în Ioil 2, [15-16, LXX] se spune: „Trâmbițați [din] trâmbiță în Sion! Sfințiți postul! Vestiți slujire [σαλπίσατε σάλπιγγι ἐν Σιων ἁγιάσατε νηστείαν κηρύξατε θεραπείαν]! Adunați poporul! Sfințiți adunarea! Alegeți bătrânii! Adunați pruncii sugători la sâni [συναγάγετε λαόν ἁγιάσατε ἐκκλησίαν ἐκλέξασθε πρεσβυτέρους συναγάγετε νήπια θηλάζοντα μαστούς]!”.

Și de vreme ce aceste 40 de zile ale Sfântului  [și Marelui] Post le-ați petrecut în Egiptul patimilor, întru grijile vieții, întru deșertăciuni lumii, Dumnezeu, Care este cu totul milostiv și îndurător, vă cheamă iarăși pe toți în pustiu. Adică în această sfântă săptămână[8], care se cuvine să fie o pustie. Adică liberă de griji, de păreri lumești, de desfătări, de mâncăruri și de odihniri trupești. [Căci El] vă rânduiește cale de trei zile, care sunt aceste trei zile care au mai rămas. Adică luni, marți și miercuri [din Săptămâna Mare], pentru ca să vă curățiți prin pocăință, pentru ca să vă îndreptați prin Spovedanie, pentru ca să vă împodobiți cu lucrurile cele duhovnicești și pentru ca să vă pregătiți prin rugăciuni și milostenii, pentru ziua cea mare și înfricoșătoare a Sfintelor Taine.

[Adică mai sunt trei zile pentru] ca să aduceți lui Dumnezeu jertfă de laudă, [pentru ca] să vă împreunați cu Trupul și cu Sângele Fiului lui Dumnezeu, [pentru ca] să vă uniți, în mod deplin, cu Dumnezeu și, [cu] toții, să vă scrieți în cartea Lui.

Acum însă, e cineva atât de vrăjmaș lui însuși, încât să lase aceste trei zile și să rămână nepocăit? Să rămână [adică] nemișcat din Egiptul răutăților, să rămână lipsit de darul și de milostivirea lui Dumnezeu, Care îl cheamă la pocăință?

Căci acum, copiii mei, e vremea cea bine plăcută [εὐάρεστον] [Filip. 4, 18], cum zice Marele Pavel! Iar zilele acestei săptămâni sfinte sunt zilele mântuirii. [Zile] întru care se cuvine să răscumpărăm vremea, pe care am pierdut-o în zadar. Căci celelalte zile pe care le așteptăm sunt viclene, sunt zilele lumii, [sunt] zilele trupului, zilele deșertăciunii. [Zile] întru care nu se folosesc cei care umblă. Dar în acestea, [de acum], trebuie să se vadă cucernicia voastră, întru acestea [de acum trebuie] să strălucească râvna creștinătății voastre, întru acestea [trebuie] să cunoască lumea puterea credinței voastre.

Poporul, care a ieșit azi întru întâmpinarea Mântuitorului Hristos, spune Sfânta Evanghelie după Matei, în cap. al 24-lea, și-a așternut veșmintele pe cale și a frânt stâlpări de copaci și le așternea pe cale. Matei nu ne spune ce fel de stâlpări erau. Dar Ioan ne spune că sunt stâlpări de finic [In. 12, 13]. Iar Luca ne spune că erau stâlpări de măslin[9].

Și acest lucru se cuvine să facă fiecare creștin în aceste zile, pentru ca să cinstească Patimile lui Hristos și pentru ca să primească, cu vrednicie, Dumnezeieștile Taine: să aștearnă pe pământ veșmintele lui și să țină în mâini stâlpări de finic și de măslin.

[Căci] veșmintele, spune Dumnezeiescul Teofilact [al Bulgariei], închipuie trupul [nostru]. Că trupul este veșmântul sufletului. De aceea se cuvine să ne supunem fiecare trupul sufletului, să-l smerim cu posturi, cu ajunări și cu strâmtorări, pentru ca să se facă locaș al Dumnezeului Celui viu și vas curat al Fiului lui Dumnezeu.

[Iar] stâlpările cele de finic închipuie răbdarea [noastră], pe [când] cele de măslin închipuie îndurarea. Și se cuvine [ca] aceste două bunătăți să arate creștinul, mai mult decât celelalte, în aceste sfinte zile și cu acestea să-L primească pe Mântuitorul lumii: să rabde puținică durere pentru dragostea Celui ce a răbdat Crucea și moartea [pentru noi]. Pentru ca să ne înțelepțim în Hristos Iisus, după cum ne învață Marele Pavel.

Căci Domnul a răbdat cu toate simțurile Sale: cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu pipăitul și cu gustul. [De aceea,] cu dreptate [este], ca cine este creștin și cine urmează Mântuitorului, cu toate simțurile trebuie să pătimească: cu ochii lui să verse lacrimi, pentru ca să-și plângă păcatele; cu urechile lui să asculte cu răbdare, în toate zilele, citirile[10] bisericești, cântările și slujbele; cu mirosul lui să nu miroasă altceva fără numai mirosul cel duhovnicesc, care este din sfintele cuvinte și din darul Duhului Sfânt; gustul să-l păzească prin post desăvârșit și mâncare cu pâine și apă, numai pentru trebuință, și nu cu bucatele cele de multe feluri și cu băuturile cele multe; iar cu pipăirea, care e mai vinovată decât toate celelalte simțuri, se cuvine să se smerească mai mult decât cu celelalte, prin neodihnă și prin metanii și prin osteneli cu care să-și înfrâneze trupul.

Iar acestea sunt stâlpările de finic. Dacă nu ajung acestea, ne trebuie și stâlpări de măslin.

[Căci atunci] când au mers prietenii lu Iov, [ca]  să-l vadă la acea mare nevoie a lui, spune Sfânta Scriptură, au stat 7 zile numai de s-au uitat la el. Fără ca să îi spună vreun cuvânt [Iov 2, 13]. Și aceasta se cuvine să facă și sufletele cele creștinești în această săptămână. Dacă Îl iubesc pe Fiul lui Dumnezeu, [atunci] să se uite la El și să tacă și să se minuneze. Să gândească pentru a cui dragoste pătimește Dumnezeu, Cel fără de păcate, și dimpreună să simtă durere pentru durerea Lui [și] să se întristeze pentru întristarea Lui și, dimpreună, să pătimească cu El, în gândul și în inima [lor].

Și făcând așa, în felul acesta vă veți răscumpăra vremea postului, care a trecut fără folos [și] vă veți face vrednici să vă împreunați cu Preacuratele Taine ale Mântuitorului și veți fi scriși, fără de nicio îndoială, în cartea lui Dumnezeu.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, venind blând și mântuind, nu va mai avea motiv ca să Se întristeze [pentru voi], nici să verse lacrimi pentru sufletele voastre, ci să vă binecuvinteze, să vă sfințească și să vă îmbogățească cu harul Lui cel dumnezeiesc, al Cărui noian de milostivire să vă fie pururea acoperământ, putere și mântuire sufletelor voastre. Amin.


[1] În text: mântuind.

[2] Idem: zăticnit.

[3] Aici însă, Sfântul Antim a tradus defectuos finalul citatului, rezultând: „zile se vor zidi și nimeni întru dânșii”. Tocmai de aceea va rezulta un altfel de comentariu decât acela care reiese din LXX.

[4] Am corectat textul Sfântului Antim, pentru ca să se potrivească cu LXX. În ediția Ștrempel, textul e următorul: „și cum că se vor rândui niște zile despărțite, întru care nimeni nu se va afla scris”.

[5] Sfântul Antim a tradus: le-au cunoscut. Am preferat varianta LXX.

[6] Și aici revin la interpretarea Sfântului Antim la Ps. 138, 16, deși ea nu se sprijină pe textul LXX, pentru că pleacă de la o traducere greșită a lui.

[7] În LXX textul e următorul: „Dumnezeul evreilor ne-a chemat pe noi să mergem [ὁ θεὸς τῶν Εβραίων προσκέκληται ἡμᾶς πορευσώμεθα]. Așadar, [vom merge] cale de trei zile, întru pustie, ca să jertfim Dumnezeului nostru [οὖν ὁδὸν τριῶν ἡμερῶν εἰς τὴν ἔρημον ἵνα θύσωμεν τῷ θεῷ ἡμῶν]”. Însă acest lucru l-a spus lui Farao, împăratul Egiptului.

[8] În Săptămâna Mare, a Sfintelor Patimi ale Domnului.

[9] În Lc. 19, 37, BYZ, ni se spune că Domnul s-a apropiat de povârnișul Muntelui Măslinilor, dar nu că oamenii L-au întâmpinat în mâini cu ramuri de măslin. Aceasta e concluzia pe care a tras-o Sfântul Antim, pentru că s-a vorbit de faptul că erau în apropierea măslinilor.

[10] În text: cetaniile.

Sfântul Antim Ivireanul, O altă predică la Nașterea Domnului

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la 25 decembrie, la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare [ἰδοὺ γάρ, εὐαγγελίζομαι ὑμῖν χαρὰν μεγάλην], care va fi la tot poporul [ἥτις ἔσται παντὶ τῷ λαῷ]: că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David [ὅτι ἐτέχθη ὑμῖν σήμερον σωτήρ, ὅς ἐστιν χριστὸς κύριος, ἐν πόλει Δαυίδ]!” [Lc. 2, 10-11, BYZ].

[De aceea] multă veselie sufletească ne aduc nouă, celor credincioși și iubitori de prăznuire, aceste cuvinte ale Sfintei Evanghelii de azi. Din care cuvinte [îngerești] înțelegem două lucruri minunate și mai presus de fire: și primul [dintre ele este acela] că avem aici o veste bună, care din veci nu s-a auzit și nici nu se va auzi alta până în veci. Căci am primit acum o mare bucurie, [una] care stinge toată jalea, toată întristarea și toată lacrima de pe fața pământului. Iar eu aș dori ca aceste cuvinte să le întind, ca pe o masă desfătată, înaintea dragostei voastre. Și să fac din ele un ospăț duhovnicesc, după puterea [mea], punând în loc de bucate, drese cu multe feluri de bunătăți, cuvântul [acesta] de bună vestire și, în loc de băutură înveselitoare, să dreg, în paharul preaînțeleptelor voastre capete, cuvântul cel de mare bucurie. [Iar] pentru aceasta cerem putere de la Hristos, Care îi înțelepțește pe cei neînvățați, ca să ne lumineze mintea și să ne dea ajutor [în predicarea noastră], pentru ca să putem îndulci, cu ospățul vorbelor, inimile și auzurile celor care se ospătează duhovnicește.

[Căci] din toate numirile pe care I le dă Isaia[s], cel mai minunat nume e acela de Mântuitor. Și, cu cuviință, I se cuvine acest nume. Căci nu numai printr-un lucru, ci prin toate faptele Sale El a fost minunat. Zămislirea Lui a fost minunată, nașterea Lui a fost minunată, viața, învățătura, moartea, învierea și înălțarea Lui la cer au fost minunate.  Slava înălțării Lui la cer a fost minunată, pentru că toți, întru El, am fost înălțați [la cer].

Iar prăznuirea noastră de acum e mai minunată decât toate, despre care Evanghelistul spune: „Și a născut pe Fiul ei Cel Întâi-născut [τὸν υἱὸν αὐτῆς τὸν πρωτότοκον], și L-a înfășat pe El, și L-a culcat pe El în iesle, pentru că nu era lor loc în găzduire [διότι οὐκ ἦν αὐτοῖς τόπος ἐν τῷ καταλύματι]” [Lc. 2, 7, BYZ].

Și ce e mai minunat decât a zăcea în iesle Domnul tuturor? Ce e mai minunată decât o slavă ca aceasta, [ca El] să fie aruncat în locul dobitoacelor? Și pentru că Îngerii Îl văd pe Domnul cerurilor aruncat în gunoaie, [ei] cântă: Slavă lui Dumnezeu, Celui dintru înălțime!

Și nașterea aceasta nu a fost numai mântuitoare, ci și minunată. Căci, pe de o parte, trebuie să ne minunăm de sfatul cel minunat al înțelepciunii lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, trebuie să mărim lucrul cel mare al bunătății Lui.

Că[ci] L-am câștigat azi pe Judecătorul cerului și al pământului, Care, surpând zapisul răutăților noastre, S-a milostivit de a rupt și legăturile [noastre].

[L-am] câștigat astăzi pe Domnul, Care a sfărâmat jugul cel vechi, al robiei noastre, de pe gâturile noastre [și] a veselit întristarea lumii prin slobozirea/ eliberarea/ răscumpărarea cea veșnică.

[L-am] câștigat [azi] pe Împăratul Cel blând, Care, în toată lumea, călcând cu pașii dreptății [Sale] cerești, a sfărâmat tirania vrăjmașului celui răzvrătit[1].

Astăzi a strălucit noul Adam, Care nu este locuitor [al pământului], ci Domn și Stăpân al Raiului și pe Care frumusețile pomului celui oprit nu-L vor înșela, șarpele nu-L va vicleni, femeia nu Îl va amăgi.

Astăzi a răsărit Lumina întru întuneric.

Astăzi, pe Cel de Care se tulbură cerul și cerul cerurilor, lumea Îl are și, fără să știe, ea L-a câștigat.

[Căci] i-am văzut pe Sfinții, pe strămoșii noștri, [ce] minuni mari și fără de număr [au făcut]. [Am văzut cum] Marea Roșie s-a desfăcut în două, pentru ca să li se facă cale. [Am văzut] focul, ca un stâlp, luminându-i noaptea și slujindu-le lor, [iar ziua], norul i-a umbrit de arșița și de zăduful zilei. Cerul le-a dat hrană îngerească. Piatra cea vârtoasă li s-a deschis ca un pahar dulce. Iordanul, cu curgerile sale cele repede, s-a întors spre fugă. Zidurile cele tari ale vrăjmașilor [lor] au căzut la glasul trâmbițelor. Soare a zăbovit pe cer în călătoria lui și a mărit acea zi prin izbânda [câști- gată].

Dar o minune ca aceasta nu s-a văzut niciodată, nici nu s-a auzit [vreodată]. Adică, ca Cel ce este Unul-născut al Celui Preaînalt, pe Care Puterile Arhanghelilor Îl slujesc cu frică, să Se arate pe Sine, cu trup, oamenilor și [ca] acest trup pe care l-a luat de la oameni, [El] să-l îndumnezeiască.

De aceea, pe cât este această taină de mântuitoare, pe atât este și de minunată. Căci limba omenească nicidecum nu o poate spune. După cum și Îngerii, care ne-au vestit astăzi bucurie mare și care cântă slava lui Dumnezeu, nu sunt în stare să ne-o aprofundeze.

Căci a ieșit poruncă de la cezarul August[us]  [ca] să se înscrie toată lumea. Adică fiecare cu numele său, și să spună [fiecare] moșia sa și locul nașterii sale. De aceea, din cauza acestei porunci, s-a suit și Iosif din Galilea, din cetatea Nazaretului, în Iudea, în cetatea lui David, care se numește Vitleem [Βηθλέεμ] [Lc. 2, 4]. Căci [Iosif] era din casa și din moșia lui David. [Și] s-a înscris împreună cu Maria, cea logodită cu el, și aceasta era însărcinată.

Însă osteneala și greutatea călătoriei cu ușurință o poate înțelege fiecare, dacă va vrea să înțeleagă vremea și cine au fost cei care călătoreau. Căci era la miezul iernii, când pământul și apele sunt înghețate de ger și vânturile sunt reci. Iar Fecioara, cea tânără și rușinoasă, care nici din casă nu era obișnuită a ieși, fiind aproape să nască, a purces pe o cale grea și anevoioasă ca aceasta. Și apropiindu-se de Vitleem, [nădăjduiau] că vor găsi o casă cuvioasă, ca să nască Fecioara acolo. Însă iubitorul de sărăcie, Domnul, a dorit să Se nască într-o coșare smerită.

Și a fost, ne spune Evanghelistul, în timpul când erau ei acolo, că s-au împlinit zilele ca ea să nască [Lc. 2, 6]. Și era noapte…Însă o noapte mai luminată decât soarele. [Căci așa a fost noaptea] întru care a răsărit Soarele dreptății.

Însă eu, mai degrabă, voi numi acea zi noapte, întru care omul cel dintâi, Adam, a dorit a fi asemenea lui Dumnezeu. Pe când noaptea aceasta o numesc zi, întru care ne-a strălucit nouă Lumina cea cerească în lume, adică noul Adam.

Iar Sfânta Fecioară aștepta cu mare dor ceasul acela, întru care, pe Dumnezeu, ca un Prunc, [avea] sa Îl ia în brațele sale și cu mâinile sale să-L cuprindă și cu sânii ei să-L alăpteze. De aceea, toate se petreceau în liniște și în tăcere.

Iar când și-a făcut noaptea calea jumătate, [atunci Domnul] a ieșit, în lumina aceasta a noastră, ca un Mire din cămara Sa. A ieșit, zic, nădejdea tuturor veacurilor, bucuria Îngerilor, mântuirea neamurilor, învierea celor morți, izvorul milei, rădăcina vieții. A ieșit Cuvântul Tatălui, cu trup îmbrăcat din trupul Fecioarei. A ieșit gol, pentru ca să ne îmbrace pe noi. [A ieșit] sărac, ca să ne îmbogățească [pe noi]. [A ieșit] smerit, pentru ca să ne înalțe pe noi la ceruri. [A ieșit] ca un Prunc, pentru ca să ne facă pe noi desăvârșiți și să ne dea nouă bucuria cea veșnică.

Ați auzit vreodată, vă rog, o veste ca aceasta? Credeți că se va mai auzi [una ca aceasta]? Căci multă bucurie le aduce oamenilor o veste bună, din acestea, trecătoare. Însă această veste, care va aduce bucurie mare la tot poporul, după cum a zis Îngerul, [cum să nu ne bucure]?

[Căci așa] precum căldura soarelui trage aburul din pământ în sus și de acolo se pogoară rouă și face pământul [ca] să rodească și să se veselească, așa și preacuratul sânge al Fecioarei, cu puterea Sfântului Duh, fără de nicio sămânță bărbătească, zămislind, s-a făcut trupul Domnului Hristos. Care, ieșind la lumină, ca Cel ce este Lumina cea adevărată, a veselit în mod minunat tot neamul omenesc. Și, născându-L, L-a făcut mai frumos decât [dacă] ar fi fost înfrumusețat cu tot felul de bunătăți. Că[ci] El este izvorul bunătăților. [Și] fără de nicio stricare a [fecioriei] Fecioarei și fără ca ea să simtă vreo durere[2], a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

[Și] este obiceiul, în multe părți [ale lumii], ca tot cel care aduce roadă nouă de vânzare, să fie iertat de toată datoria vămii lui. De aceea, vrednic lucru a fost să fie și [în cazul] Sfintei Fecioare, [ca ea] să fie mântuită de toată vama [și] datoria [de a trăi] dureri [în timpul] nașterii sale. Pentru că numai ea singură a adus lumii Roadă nouă.

Că[ci] toate femeile, câte au născut în lume, au adus roduri vechi, zămislite în tina păcatului strămoșesc. Dar Acesta, pe care L-a născut Sfânta Fecioară, cu adevărat este Roadă nouă, pentru că este om zămislit din Duhul Sfânt, și nu e numai om, ci și Dumnezeu. [Căci] doar ea a adus în lume această Roadă frumoasă și pentru aceea a fost mântuită de toată vama nașterii celei cu durere, precum a rămas întreagă și de toată stricarea fecioriei.

De aceea, ce este mai minunat și mai slăvit decât această naștere? Că[ci] se întunecă mintea omului și nu o poate pricepe, [gândindu-se la faptul], cum poate să nască Fecioara Fiu? Și prin venirea acestui Dar în lume se săvârșește taina a două daruri: că Ziditorul Se naște din zidirea Sa și Maica, cea neîmpreunată cu bărbat, se minunează de rodul pântecelui ei și Femeia se face Născătoare Făcătorului ei.

Și nu știu de ce să mă minunez mai întâi. De zămislirea cea fără de sămânță? Căci prin această naștere mai mult s-a slăvit fecioria. Însă nu este minune faptul că a născut și a rămas Fecioară curată, pentru că L-a născut pe Cel ce este începutul fecioriei și întru totul curat.

[Și] cine va putea să spună cu ce dragoste și cu ce frică împreunată [cu dragostea], va fi cuprins [Fecioara] pe Fiul ei? Căci fiind plină de credință, ea Îl cunoștea pe Acesta ca fiind Dumnezeu, dar, totodată, Îl cunoștea a fi și Fiul ei. Se cunoștea pe sine a fi Maică, dar și slujitoare a Lui.

De aceea, cu dragoste de Maică, [Fecioara] Îl cuprindea și Îl săruta [pe Domnul], dar, ca o slujitoare a Lui, cu preacuratele ei mâini, cuteza să-L pipăie pe Dumnezeul Cel Preaînalt. Căci știa că nici preoții nu erau liberi a se atinge de lada Legii, care era o umbră și o prefigurare a acestei taine, pentru că cei care purtau vasele Domnului aveau nevoie să se curățească [pentru a se atinge de ele].

Iar dacă, pentru vasele Bisericii [vechi] era nevoie de atâta curăție, cu cât mai mult dorește Acesta[3] curăția, Care este începătorul și izvorul curăției?

De aceea, preaînțeleapta Fecioară, cu frică și cu dragoste, împreună cu multe lacrimi, pe care le izvora dragostea cea multă pe care o avea pentru Cel ce Se născuse din ea, uda trupul Preasfântului Prunc[4]. Și, luându-L, L-a înfășat în scutece, și cu brațele L-a cuprins și sâni feciorești I-a dat în gura Lui și cu lapte curat L-a adăpat.

Și ce s-a petrecut mai [departe] este lucru care, cu adevărat, întrece toată minunarea minții omenești. Căci se spune [în Evanghelie]: „și L-a culcat pe El în iesle, pentru că nu era lor loc în găzduire” [Lc. 2, 7, BYZ].

Iar dacă vedem la un loc un lucru prea umil cu un lucru prea înalt, cum să nu ne cutremurăm de minune? Că[ci] Pruncul acesta, Care Se mișcă[5] în iesle, dacă ne vom ridica ochii credinței noastre, Îl vom cunoaște făcând tunetele și fulgerele în nori și, pe cer, rânduiește mersul stelelor, al soarelui și al lunii, umplându-le de raze, și mișcarea cerului îndreptând-o și toată greutatea lumii cârmuind-o acest Prunc înfășat.

Cine este Acela, Care este așa de mic și de mare [în același timp], așa de smerit și de înalt, încât zace în iesle, dar e slăvit, în ceruri, cu glasuri îngerești? Că[ci] ce este mai mic și mai smerit decât [faptul ca cineva] să se nască în iesle? [Căci] ieslea nu este locul oamenilor, ci al dobitoacelor. Și ce este mai mare și mai înalt decât această naștere, [când] pământul a strălucit din cauza marii Lumini, iar mulțimea Oștirii cerești a cântat și Cetele îngerești s-au veselit cântând: „Slavă lui Dumnezeu, întru cei de sus”? [Când] s-a mai umplut văzduhul de glasuri dulci și mângâietoare? Când, de la începutul lumii, s-au mai auzit [asemenea] glasuri și cântări îngerești la nașterea vreunui om?

 [Iar] dacă nu poți crede, omule, din cauza slăbiciunii tale, cum că Dumnezeu S-a născut din femeie, [atunci] cunoaște că El S-a născut din Fecioară!

[Iar] dacă îți pare lucru umil a fi [învelit] în scutecele acelea, cu care [El] a fost înfășat, minunează-te de Îngeri și de mulțimea Oștilor cerești și de cântările cu care [acelea] Îl slăvesc!

Iar dacă te scârbești de iesle, ridică-ți ochii puțin și vei vedea pe cer o stea nouă, care mărturisește lumii nașterea Domnului!

Iar dacă crezi altele cu mult mai mici [decât acestea], [atunci] crede-le și pe cele minunate!

Și dacă te cerți[6] pe[ntru] cele care sunt ale smereniei, [atunci] cinstește-le pe cele cerești și înalte!

De aceea, cine [văzându-L] întru înălțimea slavei, cum Se acoperă în atâta smerenie, nu va cunoaște în El cele două firi? Căci una este plină de slavă, pe când cealaltă e primitoarea bunătății [Sale]. Și despre amândouă firile [lui Hristos] ne vorbește Prorocul Isaia, zicând: „Prunc s-a născut nouă și Fiu ni s-a dat nouă [παιδίον ἐγεννήθη ἡμῖν υἱὸς καὶ ἐδόθη ἡμῖν]” [Is. 9, 5, LXX]. Și Îl numește Prunc pentru smerenia umanității [Sale], dar Îl numește Fiu pentru înălțimea slavei Sale, [a dumnezeirii Lui]. Căci S-a născut nouă Cel ce era și este. Și Acesta, Cel născut din Dumnezeu, S-a născut și din Fecioară.

[Căci] născut este Cel ce simte apusul[7], dar Care nu are început. Născut este Cel ce este mai tânăr decât mulți, dar Care este la fel de vechi ca și Părintele Lui. Născut este și va muri, dar El e Acela din Care se naște viața. Căci Cel ce era, ne e dăruit [acum] și Cel ce nu era [om], S-a născut.

Și Cel ce stăpânește, tot El Se și smerește. El stăpânește și nouă, celor credincioși, ne pregătește moștenire [veșnică].

[De aceea], nimeni să nu socotească [faptul] că, luând trup, S-a micșorat cu ceva slava Lui cea dumnezeiască. [Însă] El nu S-a născut pentru Îngeri. Căci aceia au rămas în dreptate și nu le trebuia mântuire. Dar noi, cei căzuți, nu ne puteam mântui. De aceea, pentru noi, S-a dat Domnul acesta și S-a născut. Iar de vreme ce Îngerii Îl cinstesc pe El cu cântări, deși nu îi întoarce pe ei de la răutate și nici nu sunt slăvite mai mult cetele lor, cu atât mai mult se cuvine ca noi să-L slăvim și să-I mulțumim pentru vestea cea bună a împăcării, pe care ne-a adus-o de la Dumnezeu Tatăl, și pentru bucuria cea prea mare pe care a revărsat-o peste tot pământul, pentru mântuirea noastră din mâna vrăjmașului, pentru deschiderea ușilor Raiului și pentru multele și nenumăratele faceri de bine ce ne-a făcut și ne face totdeauna, pentru care trebuie, cu bucurie duhovnicească și cu laude de mulțumire și de slavoslovie, să Îi zicem: Slavă Ție, Dumnezeule, Celui din[tru] înălțime!

Și să ne închinăm nașterii Lui, aducându-I, cu dragoste, cu frică și cu multă cucernicie, împreună cu filosofii, și daruri de bunătăți: [adică] aur, tămâie și smirnă. [Dar, mai bine,] în locul aurului să-I aducem credință dreaptă, ca unui Împărat ce este al cerului și al pământului și al tuturor adâncurilor. [Iar în] locul tămâiei să-I aducem dragoste curată, ca unui Dumnezeu veșnic. Și în loc de smirnă să-I aducem nădejdea cea bună, [pentru] că El este toată nădejdea lumii.

Și făcând astfel, vom fi adevărați prăznuitori și închinători ai nașterii Domnului Hristos, Căruia ne rugăm, ca Unui mult îndurat, deși suntem nevrednici, să ne arate bunătatea Lui cea desăvârșită!  Și precum S-a milostivit și a surpat, cu smerenia Lui cea fără de margini, pe mândrul Lucifer, la fel să surpe și pe toți vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți ai prealuminatului și înălțatului și iubitorului de Hristos, Domnul nostru, Constantin Voievod!

Și precum a înnoit, cu nașterea Sfinției Sale, toată lumea și viața omenească, așa să înnoiască și anii vieții măriei sale, ca să poată prăznui, în mulți ani luminați și pe placul lui Dumnezeu, acest luminat praznic cu fericită și întreagă sănătate, cu lină pace și cu viață fericită și să-l învrednicească Dumnezeu, întru adânci bătrâneți, să stăpânească întru înălțatul scaun al măriei sale și să conducă[8] cu blândețe turma și poporul ce i s-a încredințat, împreună cu toată luminata și de Dumnezeu binecuvântata casă a măriei sale, cu luminata doamnă, cu luminatele odrasle, cu fiii și fiicele măriei sale, cu cei ce sunt de față și cu cei ce lipsesc [acum de aici], cu toată Creștinătatea și cu toată țara, cu binecuvântarea Preasfințiților Mitropoliți și a iubitorilor de Hristos Episcopi, cu rugăciunile Cuvioșilor Egumeni și a Cucernicilor Preoți și cu tot cinul bisericesc! [Pentru ca], să zicem cu o gură și cu o inimă, cu bucurie duhovnicească, împreună cu Îngerii: „Slavă în[tru] cei prea înalți lui Dumnezeu [Δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ] și pe pământ pace [καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη], în[tre] oameni bunăvoire [ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία]” [Lc. 2, 14, BYZ]. [Amin].


[1] În text: răpștitoriu.

[2] Pentru că nu a avut lehuzie.

[3] Hristos Dumnezeu.

[4] În text: Cocon.

[5] Idem: vârgulește.

[6] Idem: pricești.

[7] Ca Unul care a murit pentru noi pe Cruce.

[8] În text: oblăduiască.

Sfântul Antim Ivireanul, Cuvânt la Parastasul unei doamne credincioase

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Învățătură pentru când se face Parastas

Un lucru mai presus de fire văd în Sfânta Scriptură, la II Împărați [II Samuil], în cap. al 12-lea, și acest lucru mă face foarte mult ca să mă minunez. [Căci] împăratului David i s-a îmbolnăvit copilașul cel dintâi, pe care l-a avut cu Virsavea [Virsavee/ Βηρσαβεε[1]]. Și, pentru că [acela] se afla în nevoia morții, [David] era pururea trist și mâhnit, nici nu mânca și nici nu bea și nu putea nimeni să îl mângâie [în durerea lui] [II Sam. 12, 16-17].

Dar după ce [copilașul] a murit, spune Sfânta Scriptură, îndată [David] s-a spălat și s-a uns cu miresme[2] și s-a îmbrăcat în haine luminoase și, mergând în casa Domnului, a dat mulțumire lui Dumnezeu. Și ieșind afară, s-au ospătat și s-au veselit [II Sam. 12, 20].

Și eu stau și mă mir. Cum a putut să facă asta? Căci pe când [copilașul] era viu și bolnav, [el] plângea și se întrista. Dar după ce [el] a murit, [David] s-a veselit.

[Și] răspunsul ni-l dă însuși David: „Până era bolnav, mi se cuvenea [ca] să mă mâhnesc pentru el, căci aveam nădejde că mi-l va lăsa Dumnezeu. Dar de vreme ce a murit, [eu], înapoi, nu pot să-l mai întorc, ci caut ca și eu să merg după el. Și pentru aceea mă bucur că s-a odihnit în Domnul și s-a mântuit de grijile lumii”[3].

De aceea zic și eu către dumneata (N) și către celelalte iubite rudenii: Să încetați întristarea și să părăsiți lacrimile, de vreme ce această cinstită cocoană/ doamnă, care e pomenită astăzi, s-a odihnit în Domnul! Căci lacrimile și întristările [noastre] nu aduc niciun folos morților, nici nu pot să îi întoarcă din viața cea veșnică, nici să îi scoată din gropi[le lor].

Și pentru aceasta au pus [drept] lege Dumnezeieștii Apostoli, ca să nu îi plângem pe cei morți, ci să îi pomenim la Înfricoșătoarele Taine[4] și să facem milostenii și alte faceri de bine pentru ei. Că[ci] [acest lucru] este plăcut înaintea lui Dumnezeu și li se face mare folos și le aduce multă folosire și mântuire sufletelor [lor]. Precum ne încredințează și Sfântul Dionisie Areopagitul, la cuvântul lui despre moarte. [Atunci când] spune: „Rugăciunile care se fac la Sfintele Jertfelnice sunt de folos nu numai celor vii, ci, mai degrabă, și celor morți”.

Și pentru aceasta Sfânta Biserică se roagă neîncetat bunătății lui Dumnezeu, [pentru ca] să lase toate greșelile celui mort, [făcute] din neputința omenească, și să îl odihnească în locul celor vii, în sânul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, [acolo de] unde lipsește toată durerea, grija și suspinarea. Și pentru ca puterea lui Dumnezeu să nu uite, pentru multa și nespusa Lui bunătate, spurcăciunile pe care le-a făcut cel mort, din cauza neputinței omenești, de vreme ce nimeni nu este curat de spurcăciuni, după cum este scris.

Și de vreme ce și această doamnă, care se pomenește azi cu cuvioasă slujbă bisericească, a viețuit în lume ca un om, [ea] se roagă, prin intermediul meu, tuturor celor care sunteți de față, ca, dacă va fi greșit înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, să ziceți cu toții, cu un glas și cu o inimă: Dumnezeu să o ierte! Pentru ca să ne învrednicim și noi a lua iertare [de la Dumnezeu], după adormirea[5] noastră. Amin!


[1] Cf. II Sam. 11, 3, LXX.

[2] În text: mirosuri.

[3] Avem aici o repovestire a lucrurilor din partea Sfântului Antim. Pentru că Sfântul David a spus: „Când trăia încă copilașul, posteam și plângeam, [pentru] că ziceam: Cine știe de mă va milui pe mine Domnul și va trăi copilașul? Dar acum [el] a murit. Căci de ce, [pentru] aceasta, eu să postesc? Nu voi putea să-l întorc pe el. Încă eu voi merge către el, dar el nu se va întoarce către mine” [II Sam. 12, 22-23, LXX].

[4] La Dumnezeiasca Liturghie.

[5] În text: petrecaniia.