Etichetă: Sfântul și Marele Sinod [2016]

Prima parte.

5. Biserica Ortodoxă Catolică [Ἡ Ὀρθόδοξος Καθολική Ἐκκλησία] este formată din 14 Biserici Autocefale locale, recunoscute panortodox [πανορθοδόξως ἀνεγνωρισμένων]. [Iar] principiul autocefaliei [τῆς αὐτοκεφαλίας] nu poate fi lucrător la reala lui valoare fără principiul catolicității [τῆς ἀρχῆς τῆς καθολικότητος] și cel al unității Bisericii [καί τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel încât, noi considerăm că crearea Adunărilor Episcopale în diaspora ortodoxă, formate din toți episcopii recunoscuți canonic, care aparțin fiecărei regiuni în parte, și care rămân sub jurisdicțiile lor canonice, întru care se încadrează astăzi, reprezintă un pas pozitiv către direcția canonică a organizării acestora, și buna funcționare a acestora garantează respectarea principiului eclesiologic al sinodalității [τῆς ἐκκλησιολογικῆς ἀρχῆς τῆς συνοδικότητος].

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Lucrarea apostolică și vestirea Evangheliei, cunoscute ca misiune [ἱεραποστολή] [a Bisericii], fac parte din identitatea fundamentală a Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile [Πορευθέντες μαθητεύσατε πάντα τά ἔθνη]!” [Mat. 28, 19, BYZ]. [Aceasta] este suflarea de viață [ἡ πνοή ζωῆς], pe care Biserica o respiră întru comuniunea oamenilor [εἰς τήν κοινωνίαν τῶν ἀνθρώπων] și transformă lumea în Biserică prin nou-înființatele Biserici locale de pretutindeni. Întru acest duh, creștinii ortodocși sunt și trebuie să fie apostolii lui Hristos în lume [ἀπόστολοι τοῦ Χριστοῦ ἐν τῷ κόσμῳ]. Această misiune [însă] nu trebuie să fie împlinită în mod agresiv, ci în mod liber, în iubire și în respect față de identitatea culturală a indivizilor și a popoarelor. La această lucrare trebuie ca împreună să participe toate Bisericile Ortodoxe, cu respectul cuvenit pentru rânduiala canonică [τήν κανονικήν τάξιν].

Împărtășirea cu Dumnezeiasca Euharistie este izvorul râvnei apostolice [πηγή ἀποστολικοῦ ζήλου] pentru evanghelizarea lumii [πρός εὐαγγελισμόν τοῦ κόσμου]. Împărtășindu-ne de Dumnezeiasca Euharistie și rugându-ne în sfânta sinaxă pentru întreaga lume locuită, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie [λειτουργίαν μετά τήν Λειτουργίαν]” și să dăm mărturie despre adevărul credinței noastre înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, în ascultare față de porunca cea clară a Domnului de dinainte de înălțarea Lui: „și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria, și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].

[Iar] cuvintele de dinainte de dumnezeiasca comuniune/ împărtășire, „se frânge și se împarte  Mielul lui Dumnezeu [μελίζεται καί διαμερίζεται ὁ Ἀμνός τοῦ Θεοῦ], Cel care se frânge și nu se împarte [ὁ μελιζόμενος καί μή διαιρούμενος], Cel care totdeauna se mănâncă și niciodată nu se sfârșește [ὁ πάντοτε ἐσθιόμενος καί μηδέποτε δαπανώμενος]”, ne indică [faptul] că Hristos, ca „Mielul lui Dumnezeu” [In. 1, 29] și ca „Pâine a vieții” [In. 6, 48], ni se pune nouă înainte ca Iubire veșnică, unindu-ne pe noi cu Dumnezeu și unul cu altul.

Viața creștinilor este mărturia adevărată, cea în nașterea din nou, în Hristos, a tuturor – „dacă cineva [este] în Hristos, [este] zidire nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi!” [II Cor. 5, 17] – și o invitație către toți oamenii la participarea personală, în libertate, la viața veșnică, întru harul Domnului nostru Iisus Hristos și întru dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, pentru a trăi, în Biserică, împărtășirea de Duhul Sfânt [τήν κοινωνίαν τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]. „Căci vrem să nu tiranizăm[1] pentru taina mântuirii” [Maximos Mărturisitorul, Εἰς τήν προσευχήν τοῦ Πάτερ ἡμῶν, în PG 90, col. 880]. [De aceea,] [în] reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile seculare contemporane, precum și [în] evanghelizarea celor care încă nu L-au cunoscut pe Hristos, constă datoria neîntreruptă [ἀδιάλειπτον χρέος] a Bisericii.

III. Familia [ἡ oἰκογένεια]: icoana iubirii lui Hristos față de Biserică

7. Biserica Ortodoxă vede indestructibila legătură a dragostei [dintre] un bărbat și o femeie [drept o] „taină mare…întru Hristos și întru Biserică” [Efes. 5, 32], iar familia, care rezultă din aceasta, care numai ea constituie garanția nașterii și a creșterii copiilor, în acord cu planul iconomiei dumnezeiești, [o vede ca pe] „o mică Biserică” [Ἐκκλησίαν μικράν] [Ioannis Hrisostomos, Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἐφεσίους ἐπιστολήν, Κ’, în PG 62, col. 143], dându-i ei sprijinul pastoral adecvat.

Criza contemporană a căsătoriei și a familiei este consecința crizei libertății ca responsabilitate [τῆς κρίσεως τῆς ἐλευθερίας ὡς εὐθύνης], a căderii acestora în centrare pe sine [și] realizare de sine, care se identifică cu închiderea în mulțumirea de sine, în autosuficiență și autonomie, și a pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, ca și al uitării etosului iubirii jertfelnice [τοῦ θυσιαστικοῦ ἤθους τῆς ἀγάπης] [dintre soți]. Societatea modernă seculară apropie căsătoria de criterii pur sociologice și pragmatice, văzând-o ca o simplă formă de relație, una printre multe altele, toate acestea având drept egal de validare instituțională.

Căsătoria este un laborator al vieții, hrănit bisericește în dragoste și neînvins, al darului harului lui Dumnezeu. În „brațul cel înalt” al „unirii” [celor doi], Dumnezeu „[este] prezent în mod nevăzut, armonizând pe cei care au fost uniți împreună”, cu Hristos și unul cu altul. Cununile, care sunt puse pe capul mirelui și al miresei în timpul Tainei, se referă la dimensiunea jertfei și a dăruirii depline lui Dumnezeu și a unuia față de altul. De asemenea ele indică și viața Împărăției lui Dumnezeu, revelând legătura eshatologică a tainei dragostei.

[1] Să nu forțăm pe nimeni pentru a se face ortodox.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

cu un imn de mulțumire, noi Îl lăudăm și ne închinăm lui Dumnezeu Cel în Treime, Care ne-a învrednicit pe noi să ne adunăm împreună, în timpul zilelor Cincizecimii, aici, în insula Creta, care a fost sfințită de Apostolul neamurilor, Pavlos, și de ucenicul lui, Titos, cel [care i-a fost] „fiu adevărat, după credința [cea] de obște [γνησίου τέκνου κατά κοινήν πίστιν]” [Titos 1, 4], și, prin insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului și Marelui Sinod al  Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea sa, Patriarhul Ecumenic, Bartolomeos, de comun acord cu Preafericiții Întâistătători [Προκαθημένων] ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, întru slava preabinecuvântatului Său nume și pentru [folosul] iubitului popor al lui Dumnezeu și al întregii lumi, împreună-mărturisind cu Dumnezeiescul Pavlos: „așa să ne socotească pe noi omul: ca slujitori ai lui Hristos [ὡς ὑπηρέτας Χριστοῦ] și [ca] iconomi ai tainelor lui Dumnezeu [καὶ οἰκονόμους μυστηρίων Θεοῦ] [I Cor. 4, 1, BYZ].

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică [τῆς μιᾶς, ἁγίας, καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας] constituie o mărturie autentică a credinței întru Hristos, Dumnezeu-omul, Fiul Unul-născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a arătat, prin întruparea [Sa], a întregii [Lui] lucrări pământești, prin jertfa Crucii și prin învierea Lui, [pe] Dumnezeul treimic ca iubire infinită. De aceea, cu o gură și cu o inimă, vă adresăm cuvântul [acesta pentru] „cea în[tru] voi nădejde [τῆς ἐν ὑμῖν ἐλπίδος]” [I Petr. 3, 15, BYZ], nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci și către tot omul [ἀλλά καί πρός πάντα ἄνθρωπον], [atât] „celor de departe, [cât] și celor de aproape [τοῖς μακρὰν καὶ τοῖς ἐγγύς]” [Efes. 2, 17]. [Căci] „nădejdea noastră” [I Tim. 1, 1], Mântuitorul lumii, S-a descoperit nouă ca „Dumnezeu cu noi [Θεός μεθ’ ἡμῶν]” [Mt. 1, 23] și ca Dumnezeu „pentru noi [ὑπὲρ ἡμῶν]” [Rom. 8, 32], „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuiască și întru cunoașterea adevărului să vină [ὅς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι καί εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4].

Vestind mila [Lui] și netăinuind binefacerea [Sa], în[tru] pomenirea cuvintelor Domnului, „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” [Mt. 24, 35], în „bucurie împlinită” [I In. 1, 4], vă binevestim cuvântul credinței, al nădejdii și al dragostei, privind către cea „neînserată și fără urmare și fără sfârșit zi” [Sfântul Vasilios cel Mare, Εἰς τήν Ἑξαήμερον Β’, în PG 29, col. 52] [a Domnului]. [Iar] faptul că „petrecerea noastră este în ceruri [τό πολίτευμα ἡμῶν ἐν οὐρανοῖς ὑπάρχει]” [Filip. 3,  20], [nicidecum] nu o tăgăduiește, ci întărește mărturia noastră în lume.

În[tru] aceasta, urmând Tradiției Apostolilor și a Părinților noștri, care au binevestit pe Hristos și experiența cea mântuitoare prin El a credinței Bisericii, teologhisim „pescărește” [θεολογοῦντες «ἁλιευτικῶς»], adică „apostolic [ἀποστολικῶς]”, către oamenii de fiecare vârstă, pentru ca să împărtășim întru ei Evanghelia libertății, „[întru] care Hristos ne-a eliberat pe noi [ᾗ Χριστός ἡμᾶς ἠλευθέρωσεν]” [Gal. 5, 1].

[Așadar,] Biserica nu trăiește pentru sine aceasta, [ci] se pune înainte pentru întreaga umanitate, pentru ridicarea și înnoirea lumii întru ceruri noi și pământ nou [Apoc. 21, 1]. Prin urmare, [Biserica] dă mărturie evanghelică [δίδει τήν εὐαγγελικήν μαρτυρίαν] și împarte în lume darurile lui Dumnezeu [καί διανέμει ἐν τῇ οἰκουμένῃ τά δῶρα τοῦ Θεοῦ]: iubirea Lui, pacea, dreptatea, împăcarea, [care sunt] puterea Învierii [τήν δύναμιν τῆς Ἀναστάσεως] și așteptarea veșniciei [καί τήν προσδοκίαν τῆς αἰωνιότητος].

*

I. Biserica: trupul lui Hristos, icoană a Sfintei Treimi [εἰκών τῆς Ἁγίας Τριάδος]

1. Biserica cea una, sfântă, catolică și apostolică [Ἡ μία, ἁγία, καθολική καί ἀποστολική Ἐκκλησία] este comuniunea divino-umană [εἶναι θεανθρωπίνη κοινωνία] după chipul Sfintei Treimi [κατ’ εἰκόνα τῆς Ἁγίας Τριάδος], pregustare și trăire a celor din urmă în Dumnezeiasca Euharistie și descoperire a slavei celor ce va să vină, și, ca o continuare a Cincizecimii, [este] singurul glas profetic neînduplecat în lume [μία ἀσίγαστος προφητική φωνή ἐν τῷ κόσμῳ], prezența și mărturia [ἡ παρουσία καί μαρτυρία] „Împărăției lui Dumnezeu venind în[tru] putere [τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ ἐληλυθυΐας ἐν δυνάμει]” [Mc. 9, 1]. Biserica, ca trup al lui Hristos, „adună [ἐπισυνάγει]” [Mt. 23, 37] întru El, transfigurând și udând lumea cu „apă, izvorând întru viață veșnică [τό ὕδωρ, τό ἁλλόμενον εἰς ζωήν αἰώνιον]” [In. 4, 14].

2. Tradiția apostolică și patristică, urmând cuvintelor rostite de Domnul și de întemeietorul Bisericii, de la Cina cea de Taină, împreună cu Ucenicii Lui, de la Taina Dumnezeieștii Euharistii, a subliniat caracterul [τόν χαρακτηρισμόν] Bisericii de „trup al lui Hristos” [Mat. 25, 26; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19; 1 Cor. 10, 16-17, 11, 23-29] și întotdeauna îl leagă de taina înomenirii Fiului [τό μυστήριον τῆς ἐνανθρωπήσεως τοῦ Υἱοῦ] și a Cuvântului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara. În acest duh, accentul a fost pus întotdeauna pe relațiile indisolubile ale întregii taine a dumnezeieștii iconomii [θείας οἰκονομίας], cea în Hristos, și taina Bisericii, și, de asemenea, între taina Bisericii și Taina Dumnezeieștii Euharistii, care este mereu confirmată întru viața tainicală/ mistirială/ sacramentală a Bisericii [εἰς τήν μυστηριακήν ζωήν τῆς Ἐκκλησίας], prin lucrarea Sfântului Duh [διά τῆς ἐνεργείας τοῦ Ἁγίου Πνεύματος].

Biserica Ortodoxă [Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία], credincioasă față de această unanimă Tradiție apostolică [πιστή εἰς τήν ὁμόφωνον ταύτην ἀποστολικήν παράδοσιν] și experiență sacramentală [καί μυστηριακήν ἐμπειρίαν], constituie autentica continuare a Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică [ἀποτελεῖ τήν αὐθεντικήν συνέχειαν τῆς μιᾶς, ἁγίας, καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας], așa precum aceasta este mărturisită în Simbolul credinței [τό Σύμβολον τῆς πίστεως] și întărită prin învățătura Părinților Bisericii [καί βεβαιοῦται διά τῆς διδασκαλίας τῶν Πατέρων τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel, ea este conștientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru viața autentică a experienței acesteia în trupul eclesial, dar și pentru mărturia vrednică de credință a adevărului [τήν ἀξιόπιστον μαρτυρίαν τῆς ἀληθείας] către toți oamenii.

3. Biserica Ortodoxă, în unitatea și catolicitatea ei [ἐν τῇ ἑνότητι καί καθολικότητι αὐτῆς], este Biserica Sinoadelor [εἶναι ἡ Ἐκκλησία τῶν Συνόδων], de la Sinodul apostolic din Ierusalim [F. Ap. 15, 5-29] [și] până azi. Biserica aceasta, în sine, este un Sinod, stabilit de Hristos și povățuit de Sfântul Duh [ὑπό τοῦ Χριστοῦ συνεστημένη καί ὑπό τοῦ Ἁγίου Πνεύματος καθοδηγουμένη], în acord cu apostoleștile [cuvinte]: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă [ἔδοξε[ν] τῷ Ἁγίῳ Πνεύματι καί ἡμῖν]” [F. Ap. 15, 28].

Prin Sinoade Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi [ἡ Ἐκκλησία εὐηγγελίσατο καί εὐαγγελίζεται τό μυστήριον τῆς Ἁγίας Τριάδος], care ne-a fost revelată prin înomenirea Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în istorie în mod neîntrerupt prin Sinoadele de mai târziu, [cu] autoritate catolică [καθολικοῦ κύρους], ca, spre exemplu, Marele Sinod (879-880) cel din timpul lui  Fotios cel Mare, Patriarhul Constantinupoleosului, și Marele Sinoade (1341, 1351, 1368), cele din timpul Sfântului Grigorios Palamas, prin care același adevăr al credinței a fost confirmat, și, în special, cel despre purcederea Duhului Sfânt și despre participarea [τῆς μεθέξεως] omului la energiile dumnezeiești necreate [τάς ἀκτίστους θείας ἐνεργείας]. Și, mai departe, prin Sfintele și Marele Sinoade de la Constantinopol, din 1484, prin care a respins sinodul unionist de la Florența (1438-1439), din 1638, 1642, 1672 și 1691, prin care a respins laudele/ credințele protestante [προτεσταντικῶν δοξασιῶν], și cel din 1872 prin care s-a condamnat etnofiletismul [τοῦ ἐθνοφυλετισμοῦ] ca erezie eclesiologică [ὡς ἐκκλησιολογικῆς αἱρέσεως].

4. Nu poate exista nicio sfințire a omului [ἁγιότης τοῦ ἀνθρώπου] în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” [Efes. 1, 23]. [Căci] sfințenia izvorăște din unul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu, în „comuniunea Sfinților”, precum se vestește întru ecfonisul preotului de la Dumnezeiasca Liturghie: „Sfintele Sfinților [Τά Ἅγια τοῖς ἁγίοις]” și întru răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin [Εἷς Ἅγιος, εἷς Κύριος, Ἰησοῦς Χριστός, εἰς δόξαν Θεοῦ Πατρός. Ἀμήν]”. În acest duh, Sfântul Chirillos al Alexandriei a subliniat că Hristos, „iarăși fiind sfânt prin fire, ca Dumnezeu, […] Se sfințește pentru noi, în Duhul Sfânt […] Și [Hristos] a făcut acest lucru pentru noi [δι’ ἡμᾶς], nu pentru Sine [οὐ δι’ ἑαυτόν], astfel că din El și în El, Cel dintâi care a primit mai întâi această sfințire, acest har al sfințirii l-a făcut să treacă, mai departe, la tot neamul [omenesc]” [Ὑπόμνημα εἰς τό κατά Ἰωάννην Εὐαγγέλιον, ΙΑ’, cf. PG 74, col. 548].

Prin urmare, după Sfântul Chirillos, Hristos este „persoana comună [κοινόν πρόσωπον]”, prin recapitularea [διά τῆς ἀνακεφαλαιώσεως] întru propria Sa umanitate a întregului neam omenesc, „căci noi toți [suntem] în Hristos, și umanitatea comună vine [iarăși] la viață întru persoana Lui” [Ὑπόμνημα εἰς τό κατά Ἰωάννην Εὐαγγέλιον, ΙΑ’, cf. PG 73, col. 157-161], și, prin urmare, [El] este singurul izvor, în Duhul Sfânt, de sfințire a omului. În acest duh, sfințenia este participarea omului, deopotrivă, la taina Bisericii [τό μυστήριον τῆς Ἐκκλησίας], cât și la Sfintele ei Taine, cu epicentrul [lor] [în] Dumnezeiasca Euharistie [μέ ἐπίκεντρον τήν θείαν Εὐχαριστίαν], care este „jertfă vie, sfântă și bineplăcută lui Dumnezeu [θυσία ζῶσα, ἁγία, εὐάρεστος τῷ Θεῷ]” [Rom. 12, 1]. [Căci] „cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau greutatea sau prigonirea sau foametea sau golătatea [γυμνότης] sau primejdia sau sabia? Precum a fost scris că „pentru Tine suntem omorâți toată ziua; socotiți [am fost] ca oile înjunghierii”. Dar în acestea toate biruim [și] mai mult, prin Cel care ne-a iubit pe noi” [Rom. 8, 35-37]. [Căci] Sfinții întrupează [ἐνσαρκώνουν] identitatea eshatologică a Bisericii [τήν ἐσχατολογικήν ταυτότητα τῆς Ἐκκλησίας] ca o veșnică doxologie [ὡς ἀέναον δοξολογίαν] înaintea pământescului și cerescului tron [ἐνώπιον τοῦ ἐπιγείου καί τοῦ ἐπουρανίου θρόνου] „al Împăratului slavei” [Ps. 32, 7], iconizând Împărăția lui Dumnezeu [εἰκονίζοντες τήν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ].