Teologia mistică poetică

teologia mistica poetica

Teologia mistică poetică. Imnele iubirii dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog – 1000 de ani de la compunerea lor, vol. coord. de PS Ioachim Băcăuanul și Pr. Ioan Bârgăoanu, Ed, Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, 549 p.

***

E vorba despre comunicările științifice susținute la Mănăstirea Cașin, în jud. Bacău, pe 24-25 noiembrie 2009, la Simpozionul „Imnele iubirii dumnezeiești” ale Sfântului Simeon Noul Teolog – 100 de ani de la compunerea lor, cf. paginii de titlu.

În Cuvântul înainte al cărții, PFP Daniel Ciobotea subliniază faptul că „experiența Sfinților isihaști este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât în Biserică este prezent și lucrător Același Duh Sfânt în toate timpurile”, p. 7.

Din cuprins (p. 9-11) reiese că au fost 26 de participanți la simpozion.

PS Ioachim Băcăuanul a prezentat referatul: Liturghia iubirii dumnezeiești: hrană și lumină, p. 13-49.

„Simeon vede viața ca o înviere în lumina Învierii lui Hristos, de aceea în mistica sa principalul izvor al pocăinței și luminii îl consideră [a fi] Sfânta Liturghie”, p. 17.

PS Ioachim spune că „Sfântul Simeon nu a fost un dogmatist, ci un trăitor al Sfintei Liturghii”, p. 19.

Lucrurile stau tocmai invers: el e un mare dogmatician tocmai pentru că a experimentat, în viața lui, dogmele Bisericii.

Vederile sale mistice sunt vederi ale slavei Dumnezeului treimic, datorită cărora a putut vorbi, în cunoștință de cauză, despre perihoreza dumnezeiască, despre sinergie, despre unirea ipostatică, despre prezența reală a harului în Sfintele Taine, despre transfigurarea omului și a cosmosului. Adevărații dogmaticieni sunt, în primul rând, mistici, experimentatori ai intimității cu Dumnezeu și nu vorbitori de Dumnezeu fără experiența slavei Lui.

În opera Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog „întâlnim multe pasaje care fac apel la o interpretare mistică a Dumnezeieștii Liturghii”, p. 26.

„Efectele cosmice” ale Liturghiei, p. 34.

Pocăința nu este „un simplu act, ci…o atitudine permanentă a vieții”, p. 46.

Evêque Joachim Giosanu, La prière du coeur et le monachisme oriental. La Père Staniloaë et les méthodes byzantines et philocaliques de la prière du coeur, p. 51-74.

E vorba de un extras din teza sa doctorală, cu titlul La déification de l’homme d’après la pensée du père Dumitru Staniloaë, Ed. Trinitas, Iași, 2003, cf. n. 1, p. 51.

Părintele Stăniloae, „în prezentarea rugăciunii inimii, comme l’aboutissement de la déification, condamnând spiritualismul occidental abstrait”, p. 52.

Părintele Profesor Ioan C. Teșu, de la Iași, a venit cu tema: Paternitatea și filiația duhovnicească în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog, p. 97-127.

Prima frază, cu totul adevărată: „Sfântul Simeon Noul Teolog este socotit cel mai mare mistic al Evului Mediu creștin, tocmai datorită înaltelor sale experiențe duhovnicești, trăite încă din fragedă adolescență”, p. 97.

Însă în p. 98, autorul nostru afirmă un lucru extrem de curios, pe care nu îl poate proba pe texte. Și anume, că Sfântul Simeon ar fi susținut că Preoția „nu se dobândește doar prin hirotonie, ci prin botezul Duhului Sfânt”.

Sfântul Simeon spune tocmai contrariul: nimeni nu poate veni la hirotonie, cu adevărat, dacă nu are o viață mistică reală și dacă nu e chemat de Dumnezeu în mod direct. Lucruri care, în orice meserie, nu numai în preoție, sunt cu totul normale.

Cum să devii profesor în ceva, recunoscut și apreciat de toți, dacă nu ai operă și nimeni nu te creditează ca o valoare profesională?

Numai că nouă, celor foarte relaxați în viața ortodoxă, ni se pare că ne putem apropia de Preoție oricum…că Dumnezeu „ne plinește” toate lipsuri și dacă vrem și dacă nu vrem noi. Însă realitatea brutală e cea care este: doar foarte puțini înțeleg/ simt/ experiază slujbele preoțești pe care le fac…ceilalți le fac „în orb”.

Pe scurt: Sfântul Simeon nu a subminat niciodată Taina Preoției și nu a spus că ea nu este deplină în cineva hirotonit valid. Ci, că în mod real, lucrează și simt cele ale Preoției doar cei care au o viață mistică, adică o intimitate reală cu Dumnezeu. Lucru pe care îl știu, din plin, orice episcop, preot sau diacon, care nu simt și nu văd nimic mistic în preoția lor. Și dacă ar dori să inventeze „în materie de experiență”, cine cu experiență mistică i-ar crede?

Mistica sa, deși cu experiențe duhovnicești ample, e „o mistică eclesială, sacramentală”, p. 102.

„compatibilitatea de viață duhovnicească”, p. 108.

Sfântul Simeon însă nu a vorbit despre un Părinte duhovnicesc „ideal” (p. 112), pentru că el a avut parte de unul în carne și oase. El a descris unul real, avut lângă el și nu o idealitate. El însuși a devenit un copleșitor Părinte duhovnicesc pentru ucenicii săi, mulți dintre ei Sfinți.

E cu totul adevărat faptul, că „nu poate deveni un bun duhovnic decât cel ce a cunoscut și a văzut ce înseamnă adevărata duhovnicie, cel care a cunoscut nu numai din citit sau din istorisirile altora ce înseamnă arta conducerii sufletelor, spovedania și duhovnicia, ci a cunoscut și a crescut el însuși, s-a format duhovnicește în ascultare față de astfel de oameni cerești”, p. 113.

După cum un mare scriitor, un mare chirurg, un mare constructor…a fost, mai întâi de toate, un mare ucenic al altora. Nu poți fi mare decât dacă ucenicești pe lângă oameni mari, pe lângă vocația și calitățile tale personale.

După cum și următoarea frază e cu totul corectă: „duhovnicul [real] este…un om duhovnicesc prin excelență, o prezență harismatică și providențială în viața ucenicului, iar calitatea sa de duhovnicesc și de harismatic se recunoaște din roadele operei sale spirituale în sufletele celor încredințați lui spre călăuzire duhovnicească”, p. 126.

Uneori Părintele duhovnicesc poate să nu aibă ucenici pe gustul lui…Iar dacă aceia nu ajung la o viață duhovnicească înaltă, asta nu invalidează sfințenia lui ci arată greutatea vieții ortodoxe autentice.

Adică ucenicii nu sunt ucenici pentru ca „să își întreacă” Învățătorul lor ci pentru ca să ajungă, fiecare dintre ei, la o relație reală și de mare profunzime cu Dumnezeu. Dacă ei nu ajung la aceasta, nu e de vină, în primul rând, Părintele lor, ci ei înșiși.

Predică la pomenirea Sfântului Simeon Noul Teolog [12 martie 2013]

Sfantul Simeon Noul Teolog

Iubiții mei,

Sfântul Simeon este mare pentru că a avut iubiri de la care nu a abdicat.

Și pentru asta îl iubesc enorm

Pentru că L-a iubit pe Dumnezeu mai presus de orice și i-a iubit pe Sfinții și pe robii Lui cu o iubire nesmintită…care nu s-a îndoit de cineva.

De aceea e un exemplu uimitor de prietenie…de prietenie care nu uită, care nu pleacă…care nu se îndepărtează de cel pe care îl iubește dar, în primul rând, de ucenicie sfântă față de Părintele lui duhovnicesc…

Însă Sfântul Simeon e și o rană deschisă pentru istoria Bisericii…

Pentru că oamenii Bisericii din vremea lui, de la patriarh în jos…au greșit în ceea ce îl privește.

Nu au știut să îl vadă

Nu au avut ochi să-l înțeleagă.

Nu au avut timp să-l iubească

Și când te lupți cu marii Sfinți ai lui Dumnezeu…rămâi o rușine pentru Biserică…mai ales dacă ești teolog, episcop, patriarh…

Greșeli care, în ciuda exemplelor marcante, se repetă…tot se repetă…în istorie…

Pentru că, se pare, demonii ne prostesc mințile foarte mult…și îi încurcăm mereu pe oamenii Lui cu contra-exemplele.

Iar Dumnezeiescul Simeon este un monument de sinceritate, de sinceritate frustă, năvalnică, genuină…în teologia și în confesiunile sale…adică lucrul de care are nevoie orice om…când vrea să trăiască și să fie iubit.

Pentru că nu vrem să fim iubiți cu măsură…și nici cenzurați de cineva în năvalnica noastră dorință spre împlinirea duhovnicească.

Ci vrem totul…vrem toată iubirea și tot adevărul…și toată libertatea…și toată mângâierea lui Dumnezeu și a oamenilor în viața noastră.

Iar dacă vrem să ne apropiem de imnele sale, adică de delicata lui bunătate și de brutala lui sinceritate, trebuie să înțelegem că nu vom înțelege nimic…dacă vom merge cu inimă perversă, rea, dușmănoasă…spre ele.

Pentru că acolo e sinceritate totală…e totală recunoaștere de sine…e multă experiență îndumnezeitoare…și nu epatare.

Epatarea e acolo unde frazele nu au în spate nicio iubire, nicio conștiință, nicio curățire.

Pe când, la Simeon al nostru, cuvintele sunt frumusețe…sunt curăție a inimii…pentru că întru el S-a revelat Dumnezeu.

De aceea: Teolog.

Pentru că teologul e un harismat, e un om plin de slava lui Dumnezeu în primul rând…și care păstrează cu fidelitate toate însemnele adevărului dumnezeiesc.

Și teologii sunt ochii Bisericii…sunt cei care văd drumul Bisericii în lume…pentru că prin ei e călăuzită Biserica.

Iar când teologii lipsesc, când lipsesc văzătorii de Dumnezeu, când lipsesc cei care ne luminează întunericul…moartea pare viață, decadența triumf și sfințenia relaxare.

Dar când etalonul, când omul Bisericii e în mijlocul nostru…și vedem diferența dintre el și noi atunci nu mai putem zice amarului dulce și letargiei frumusețe.

Pentru că simpla lui prezență…ne adumbrește micimile de cuget.

Dar dacă vrem să luptăm cu Dumnezeu…și să negăm lucrările Lui în Sfinții Lui…atunci orice nou Simeon al lui Dumnezeu va fi tratat cu același dispreț, ocărât, exilat, ocultat…pentru că nu dorim voia lui Dumnezeu cu noi.

Numai că El…din nou și din nou…va arăta de rușine toate demersurile împotriva Sfinților Lui.

Pentru că El este cu ei…și când nimeni nu mai e cu ei.

El este cu Sfinții Lui…pentru că Se odihnește întru ei.

Și în cei în care Se odihnește Dumnezeu…El lucrează toată curăția și măreția Lui.

De aceea nu trebuie să ne mirăm că nu mulți îi iubesc și îi cinstesc pe Sfinți…și le urmează exemplul.

Pentru că nu îi iubesc pe Sfinți…decât cei care se aseamănă lor.

Care au același dor…aceeași năvalnică iubire…aceeași curăție a împlinirii în Dumnezeu.

Și mă rog Lui pentru noi toți, pentru ca toți să avem iubire înfocată pentru Dumnezeu și pentru Sfinții Lui…pentru că aceasta e frumusețea care împlinește omul.

Dumnezeiescul Simeon a fost simplu și năvalnic în iubirea lui.

Dacă vă rugați lui…nu încercați să fiți altfel. Amin!

Acatistul românesc al Sfântului Prea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Noul Teolog [12 martie]

Acatistul românesc al Sfântului

Prea Cuviosului Părintelui nostru

Simeon Noul Teolog[1]

(12 martie)

*

După obişnuitul început se zic:

Condacele şi Icoasele

Condacul 1:

Veniţi să ne bucurăm cu bucurie dumnezeiască de Teologul Bisericii lui Hristos, de cel plin de lumină dumnezeiască, de Simeon, Noul Teolog, de cel prigonit pentru dreapta credinţă şi pentru sfinţenia lui cea prea mare, de cel care a arătat că Biserica lui Dumnezeu e Biserica Treimii, cea care naşte Sfinţi prea minunaţi şi care a tăiat de la ochii credincioşilor reaua şi deşarta filosofie a ereticilor şi acestuia să-i strigăm: Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

Icosul 1:

Odraslă ai fost Sfinte Simeoane unor părinţi de bun neam şi bogaţi, Vasile şi Teofana, şi satul Galata al Paflagoniei ţi-a fost ţie casă, fiind crescut de bunicii tăi în Constantinopol şi fiind sârguincios spre învăţătură, o, tu, cel ce de mic copil ai fost cărunt la minte! Căci ai învăţat desăvârşit scrisul frumos şi adâncul cuvintelor, dar nu ai vrut să te murdăreşti cu cultura păgână a timpului tău, ci slujind împăratului pământesc, ai ajuns să îl cunoşti pe Părintele vieţii tale, pe Sfântul Simeon Evlaviosul şi de la 14 ani ai devenit ucenic al aceluia în lume, învăţându-te prin harul lui Dumnezeu cele ale despătimirii de la marii Părinţi ai pustiei, ca astăzi să îţi zicem ţie, lumina Bisericii:

Bucură-te, că Simeon cel nepătimitor te-a învăţat să doreşti prin curăţie viaţa monahilor;

Bucură-te, cel ce ţi-ai clădit viaţa pe povaţa conştiinţei şi ai făcut din rugăciune respiraţia ta;

Bucură-te, rugătorule până în zori, cel care contemplai cu mintea măreţiile lui Dumnezeu;

Bucură-te, cel ce adolescent fiind, a strălucit peste tine lumina dumnezeiască în rugăciune;

Bucură-te, cel ce ai văzut pe Părintele tău în lumină şi mai mare încredinţare ai luat;

Bucură-te, cel ce ai ieşit din lumină cu trupul uşor şi cu bucurie dumnezeiască ai cerut mantia monahului;

Bucură-te, că Părintele tău te-a lăsat să te coci ca spicul de grâu pentru virtute;

Bucură-te, că după 6 ani Sfântul Simeon te-a chemat pe tine în arena mănăstirii;

Bucură-te, că tu, ca un copil al Duhului ai ascultat şi ai mers la tatăl tău în Galata ca să rânduieşti toate, citind Scara nevoinţelor;

Bucură-te, că ai luptat împotriva insensibilităţii inimii, priveghind la morminte şi întipărindu-ţi în minte moartea;

Bucură-te, că ai învins pe demonii fricii şi ai lâncezelii care te asaltau cu răutate;

Bucură-te, cel ce ai ales slujba Domnului în locul tatălui tău şi al averii tale;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 2-lea:

Depăşind legile firii prin dragostea ta, Prea Cuvioase, ai lăsat pe tatăl tău pentru Tatăl tuturor, şi renunţând la averea pământească ţi-ai luat puţine lucruri şi câţiva slujitori şi te îndreptai cu sârg şi cu dor spre Părintele inimii tale de la Studion. Dar mergând pe cale, ca pe un alt Pavel te-a învăluit ca un foc lumina Treimii şi te-ai umplut de bucurie şi dulceaţă negrăită. Căci aceasta a crescut iubirea ta de Dumnezeu şi credinţa în Părintele inimii tale, fapt pentru care ai strigat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Plin de adâncă smerenie şi credinţă văzându-te Părintele tău, Sfinte Simeoane, a dat cele aduse de tine săracilor iar stareţul Petru te-a îmbrăcat pe tine în sacul nevoinţelor şi ai locuit, învăţându-te ascultarea cea sfinţitoare, sub scara Sfântului Simeon Evlaviosul. Căci de acolo, de la cele mai umile lucruri şi de la ascultarea cea întru toate, de la dragostea fără saţiu pentru Părintele tău a venit înălţarea ta cea întru Duhul, Părintele nostru, căruia îţi strigăm cu inimă iubitoare acestea:

Bucură-te, cel ce ai înfrânt demonii lâncezelii şi ai desfrânării cu dorul tău de nevoinţă;

Bucură-te, cel ce ai primit har, ca şi în somn să te baţi şi să birui pe demoni ca şi când ai fi treaz;

Bucură-te, cel ce ai fost invidiat pe nedrept de fraţii tăi şi de egumenul Petru;

Bucură-te, că nimeni nu te odihnea pe pământ decât Părintele inimii tale;

Bucură-te, că viaţa ta era o mustrare a celor leneşi dar bucuria celor evlavioşi;

Bucură-te, că erai o stâncă a credinţei şi a iubirii ce nu a fost biruită de nimeni;

Bucură-te, tânărule mai înţelept decât bătrânii, care stăteai neclintit la slujbe şi plin de lacrimi;

Bucură-te, că nu L-ai nesocotit pe Dumnezeu prin delăsare, nici n-ai tăgăduit sfinţenia Părintelui tău cum doreau vrăjmaşii tăi;

Bucură-te, cel ce ai dorit nerăutatea, simplitatea, smerenia, blândeţea şi cuviinţa, care sunt casa Duhului Sfânt;

Bucură-te, că ai primit prorocia Părintelui tău cu toată inima ta, aceea că tu vei avea de două ori mai mult har decât el;

Bucură-te, că lumina s-a pogorât peste tine şi ţi-a micşorat, Sfinte al lui Dumnezeu, grosimea cugetului pământesc;

Bucură-te, că inima ta atârna, de dorul vederii preadulci a slavei celei veşnice a Prea Sfintei Treimi;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 3-lea:

Şi dorind să vezi dulceaţa luminii, Dumnezeiescule Teolog, ai dobândit străpungere neîncetată şi cuvânt cu putere multă, şi pentru că smerenia şi asceza ta încordată te-au făcut să ajungi în scurt timp la o înălţime copleşitoare, egumenul Petru şi fraţii de la Studion invidiindu-te, te-au alungat pe tine din mănăstire, ca să te despartă de Dumnezeiescul tău Părinte şi să facă de ruşine viaţa ta. Dar Părintele tău luându-te pe tine, bucuria lui, te-a dus pe tine la stareţul Antonie la Sfântul Mamas şi aici ai învins pe tatăl tău şi pe senatorii ce te doreau în lume, i-ai învins cu focul dragostei de Dumnezeu care era întru tine şi ai strigat frumos şi cu bucurie negrăită: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Căci Însuşi Stăpânul firii ţi-a lăudat pe Apostolul şi mijlocitorul pentru lume, pe Părintele tău, când te-a strălucit pe tine cu slava Sa iar stareţul Antonie te-a îmbrăcat pe tine în haina veseliei, pe tine, cel prea plin de curăţie, care te hrăneai numai cu Sfintele Taine, cu ierburi şi seminţe. Şi pentru aceasta, ca unul care stăteai în picioare la rugăciune în chilia ta şi dormeai pe pământ, care privegheai în toate duminicile şi sărbătorile toată noaptea şi doreai să împlineşti toate poruncile lui Dumnezeu, auzi de la noi aceste laude:

Bucură-te, cel în întregime atenţie, în întregime plin de căldura Duhului, cel plin de descoperiri şi luminări dumnezeieşti;

Bucură-te, cel ce ai învăţat folosul statului în chilie, al citirii, al lacrimilor şi al slujbelor sfinte din lucrare;

Bucură-te, cel care transcriai Sfânta Scriptură, scriind-o frumos şi te împărtăşeai cu Dulceaţa lumii cu mare dorire;

Bucură-te, că numărul extazelor tale e mare şi neştiut iar măreţia scrierilor tale e hrana noastră;

Bucură-te, cel ce posteai desăvârşit Postul Mare şi doar sâmbăta şi duminica mâncai;

Bucură-te, cel care ai dormit doar un ceas, un somn chinuit, nu o zi, ci doi ani, căci Domnul te pregătea pe tine;

Bucură-te, cel ce ai întrecut neputinţa firii, şi după adormirea stareţului Antonie, te-a hirotonit preot patriarhul Nicolae;

Bucură-te, că nu fără împotrivire te-ai lăsat hirotonit şi când ierarhul a pus mâinile peste tine, ai văzut pogorându-se pe Duhul ca o lumină infinită;

Bucură-te, că 48 de ani de aici încolo, slujire ta ca preot, a fost plină de vederea Sfântului Duh la Sfintele Liturghii slujite de tine;

Bucură-te, că te ascundeai în smerenie, tu, cel înalt şi slujeai lui Dumnezeu ca o fiinţă parcă fără de trup;

Bucură-te, cel a cărui faţă era ca a unui Înger când slujea şi oameni duhovniceşti te vedeau plin de slava Dumnezeirii;

Bucură-te, că întru tine Dumnezeu ne-a arătat cum arată adevăratul preot şi adevăratul teolog;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 4-lea:

Fiind ales stareţ la Sfântul Mamas, Părintele Bisericii, ai refăcut mănăstirea din temelii şi ai hrănit cu cuvintele vieţii turma ta cea duhovnicească, fără ca acestea toate să te despartă de lumina curăţitoare a Treimii. Şi prin vedenie preadumnezeiască, tu, cel care nu ai vrut să cunoşti învăţătura omenească, ai primit harisma teologhisirii de la Însuşi Dumnezeu şi ai început să teologhiseşti ca Ucenicul ce şi-a pus capul său pe pieptul Stăpânului, strigând, plin de veselie dumnezeiască: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Tu, chitară a Duhului, Părintele nostru, cel ce ne-ai lăsat imne şi învăţături pline de dor şi de râvnă pentru viaţa cea sfântă, ai fost mereu tulburat şi îndurerat de răutatea şi nimicnicia oamenilor. Căci 30 de monahi din turma ta se smintesc din invidie şi te pârăsc patriarhului Sisinie şi fiind ei izgoniţi, tu, ca păstorul cel bun îi readuci pe ei în staulul tău, căci te-ai făcut tuturor folositor după măsura lor, trăind ca un mucenic al conştiinţei şi suferind nedreptăţi de tot felul. Iar noi, văzând mucenicia duhului tău şi iubirea ta cea prea fierbinte, Preafrumosule Părinte, te lăudăm pe tine şi îţi zicem:

Bucură-te, cel ce ai fost Părintele Sfântului Arsenie, ce s-a învăţat de la tine să fie nebiruit de dragostea pentru cele trecătoare;

Bucură-te, cel ce l-ai învăţat pe el smerenia şi înţelepciunea cerească cea de multe feluri, lăsându-l stareţ în locul tău;

Bucură-te, că pe episcopul latin ce păcătuise şi care a devenit Sfântul monah Ierotei, l-ai alinat şi l-ai ajutat să devină nebun pentru Hristos;

Bucură-te, Părintele Părinţilor, al lui Leon, Antonie, Ioanichie, Sotirih, Vasile, Simeon şi Nichita Stithatul, o, tu, Părintele Sfinţilor;

Bucură-te, că lăsând pe Arsenie stareţ te-ai umplut cu totul de rugăciune şi de vederile cele înalte;

Bucură-te, că lumina lui Dumnezeu te-a umplut cu totul şi trupul tău părea o umbră în lumină;

Bucură-te, că Domnul ţi-a descoperit ţie că aşa vor sta Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu;

Bucură-te, că ai început să vezi vedenii şi descoperiri înfricoşător de înalte ca Prorocii din vechime;

Bucură-te, că ai văzut cum Părintele tău, după 45 de ani de nevoinţă, s-a învrednicit de harul apostolic al vindecărilor şi al minunilor;

Bucură-te, că ai îngropat pe Părintele tău cu lacrimi şi i-ai scris viaţa şi slujba, i-ai făcut icoană şi praznic, cinstindu-l ca pe un Sfânt ce era;

Bucură-te, că şi patriarhul vine la prăznuirea Sfântului Simeon Evlaviosul, cinstind pe Sfântul Bisericii;

Bucură-te, că după 16 ani de pomenire preaslăvită a Părintelui tău, Satana ridică pe fostul mitropolit al Nicomidiei împotriva ta;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 5-lea:

Căci cine putea să te dispreţuiască pe tine, decât unul care te invidia? Şi cine putea să te calomnieze, Teologule al Bisericii, decât cel ce nu putea să te ajungă cu mintea? Căci Ştefan, uitând demnitatea sa episcopală, doi ani de intrigi continue a ţesut pentru Simeon al nostru, arătând, el, cel întunecat de ură şi nesimţire, pe Simeon ca om păcătos şi aducându-l în faţa sinodului fără vină. Căci toţi din sinod, închizându-şi urechile, nu auzeau pe Teologul Treimii vorbind şi 6 ani de zile e târât prin judecăţi şi insulte, el, cel care cânta cu Sfinţii şi cu Îngerii: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Şi cum să nu te doară inima fără alinare, Lumina lumii, când patriarhul Constantinopolului a îngăduit să fie furată icoana Părintelui tău? Şi fiind adusă în faţa sinodului, Sfânta Icoană a Părintelui tău, căreia tu te închinai a fost batjocorită de către ei, care au pus să se răzuiască numele de Sfânt însemnat pe ea. Şi după ce ţi-au dat icoana înapoi, diavolul nu s-a astâmpărat nicidecum, căci oameni au fost trimişi să strângă toate icoanele Părintelui tău şi ele, o, nelegiuire iconomahă!, au fost sparte cu securea şi făcute praf sau unse cu funingine şi cu var, strângându-şi  astfel mânie în vremea judecăţii Stăpânului tuturor. Dar de la noi, nevrednicii robii Săi, de la fiii Bisericii, auzi acestea, Luceafărule al teologilor, auzi cântarea dragostei noastre:

Bucură-te, că tu asemenea cu Apostolii l-ai mărturisit pe Simeon, Părintele tău, în faţa lor;

Bucură-te, că tu nu te-ai răzbunat ca păgânii, ci ai scris cuvânt de apărare a adevărului;

Bucură-te, că citindu-se apologia ta în sinod, toţi cei prezenţi au fost loviţi de tunetul minţii tale dumnezeieşti;

Bucură-te, că sinodalii au amuţit, nemaiştiind ce să spună şi te-au condamnat pe tine, cel Sfânt şi Drept la exil;

Bucură-te, că tu ai preferat mai bine singurătatea şi suferinţa exilului decât să te lepezi de Părintele tău şi să nu îl mai cinsteşti ca pe un Sfânt;

Bucură-te, că ai acceptat nedreptatea şi ai fost exilat la Palukiton, iarna, fără ajutor şi fără mâncare nici pentru o zi;

Bucură-te, că cei ce te-au izgonit şi-au atras ocara tuturor veacurilor, pe când tu ai intrat în paraclisul Sfintei Marina şi ai dat slavă lui Dumnezeu;

Bucură-te, că i-ai scris scrisoare de mulţumire lui Ştefan, cel cu inimă de ucigaş şi nu de părinte;

Bucură-te, că scrisoarea ta l-a amuţit pe Ştefan dar l-a împins la un satanism şi mai mare;

Bucură-te, că Ştefan a venit să caute „aurul tău” în chilia ta, dar a găsit în loc de nălucirile minţii sale doar veşmintele tale şi ţi-a luat cărţile;

Bucură-te, că viaţa ta este icoana vie a răutăţii pe care demonii şi oamenii perverşi o au împotriva celor Sfinţi;

Bucură-te, că iarăşi i-ai scris lui Ştefan şi iarăşi i-ai mulţumit pentru bucuria durerilor pe care nu mai înceta să ţi le provoace;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 6-lea:

Dar Domnul nu lasă pe Sfinţii Săi fără alinare ci întotdeauna trimite oameni care vin să îi aline. Căci Hristofor, cel care avea stăpânire asupra paraclisului Sfintei Marina, fiind ucenicul tău, auzind că tu eşti izgonit acolo, în pământul său, a venit numaidecât la tine, Sfinte mult-răbdătorule, şi ţi-a dat hrană şi mănăstirea în stăpânirea ta, ca să o faci pe ea grădină plină de roade duhovniceşti şi lumină sfinţitoare celor care ştiu să strige smerit: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Bucură-te, cel urgisit pe nedrept, ca Stăpânul tău şi al nostru, că oamenii au început să vină la mănăstirea ta ca să vadă şi să se încredinţeze de omul lui Dumnezeu. Şi văzând că tu nu pentru păcatele tale ci pentru dreptatea şi sfinţenia ta eşti urgisit de demoni şi de oameni necuviincioşi au înţeles taina iconomiei lui Dumnezeu cu tine, cel ce ai scris apologie patriarhului Serghie şi carte despre adevărul suferinţelor tale, fapt pentru care noi îţi zicem:

Bucură-te, că pe tine te-au apărat patriciul Genesios şi arhonţii Constantinopolului în faţa patriarhului;

Bucură-te, că patriarhul Serghie s-a temut de ei şi de cuvintele tale şi a discutat iarăşi cazul tău în sinod;

Bucură-te, că de această dată, sinodalii s-au smerit în faţa lui Dumnezeu şi au văzut pe adevăratul Teolog şi Mărturisitor al Bisericii;

Bucură-te, că ei ţi-au anulat exilul şi au vrut să te facă mitropolit, spre alinarea suferinţelor tale;

Bucură-te, că te-au adus din exil, pe tine, frumuseţea şi podoaba Bisericii şi toţi te-au primit cu bucurie;

Bucură-te că ai fost primit de patriarh la sine şi ţi-a încuviinţat să prăznuieşti pe Părintele tău cu anumite condiţii;

Bucură-te, că tu ai vorbit cu tărie despre cauza care te-a dus în exil şi despre faptul că ai suferit pentru dreptatea credinţei;

Bucură-te, că nu te-ai lepădat de Părintele tău nici acum şi nici de prăznuirea lui cu multă bogăţie de frumuseţe;

Bucură-te, că patriarhul a lăudat iubirea ta de Părinţi şi a încuviinţat prăznuirea oriunde a Părintelui tău;

Bucură-te, că plin de bucurie ai mers în casa lui Hristofor şi ai umplut pe locuitorii capitalei de bogăţii duhovniceşti;

Bucură-te, că ai primit bani mulţi de la cei bogaţi pentru zidirea mănăstirii tale, a chiliei tale de isihie;

Bucură-te, că te-ai întors la locul tău de exil, unde oamenii te prigoneau iar demonii zdruncinau în chip nevăzut clădirile;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 7-lea:

Şi ai ales, Prea Cuvioase Părinte, locul urgisirii tale mai degrabă decât mitropolia şi scrisul Imnelor iubirii dumnezeieşti şi insultele decât lauda lumii. Căci scriind cuvintele inimii tale şi adevărul descoperirilor tale celor prea mari, ai lăsat comoară Bisericii ecumenice minunile vieţii tale şi teologia ta, ca să fie îndreptar al vieţii noastre şi îndemn spre toată împlinirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, auzi de la fiii tăi, Părinte al Părinţilor, de la fiii tăi duhovniceşti laude de bucurie, de la cei care cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Iar Domnul Atotţiitorul, Care păzeşte întreaga suflare dar cu osârdie Se îngrijeşte de prietenii Săi, te-a scăpat pe tine, cel ce scriai, de piatra cea aducătoare de moarte. Căci bărbatul cel ce a dat cu piatra în tine să te omoare, abia te-a atins şi lui i-ai răsplătit răul cu bine, ca Apostolii Domnului şi ca Însuşi Domnul, învăţându-ne să iertăm şi să îndurăm toate, cu dragoste dumnezeiască faţă de toţi. Şi pentru aceasta, ţie îţi strigăm, Bărbatule al doririlor dumnezeieşti, viteazule în lupte şi mintea cea curată a teologiei, unele ca acestea:

Bucură-te, înger pământesc şi om ceresc, frumuseţea făpturii şi dragostea celor evlavioşi;

Bucură-te, cel ce ai învins oameni reci la inimă cu iubirea pentru Părintele tău;

Bucură-te, că ai câştigat bucuria de a-l cinsti cu ardoarea inimii tale de fiu preacredincios;

Bucură-te, că opt zile te veseleai în prăznuirile pentru Părintele inimii tale, Dumnezeiescule;

Bucură-te, că sfinţenia Părintelui tău s-a văzut în sfinţenia ta şi a ucenicilor tăi, Părinte preaminunate;

Bucură-te, cel ce luminai pe toţi cu dreapta credinţă şi cu sfaturile tale curăţitoare de patimi;

Bucură-te, că ai primit darul prorociei şi vesteai pe cele care aveau să vină;

Bucură-te, că i-ai prorocit lui Ioan, cu zece ani înainte, pedeapsa ce va veni asupra lui;

Bucură-te, că cea mai mare minune a fost însăşi viaţa ta, deşi multe minuni ai făcut şi faci;

Bucură-te, că Sfântul Nichita, ucenicul tău, a însemnat toate cele ale tale spre minunarea şi  veselia noastră;

Bucură-te, că nemaiputând să mergi, fiind purtat în litieră, ai arătat locul izvorului de apă;

Bucură-te, că Domnul îţi descoperise ţie de unde trebuie să ţâşnească izvorul apei pentru mănăstirea ta;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 8-lea:

Cine să înţeleagă preadumnezeiasca ta viaţă, o, mintea teologiei celei de sus? Căci nu filosofii şi nici întrebătorii fără credinţă te pot înţelege, ci cei care, smerindu-se ca şi tine, urcă din treaptă în treaptă darurile harului, care îi copleşesc deplin, ca pe tine; cei ce nu doresc înţelepciunea cea după mintea omului, ci înţelepciunea cea prin descoperire dumnezeiască şi continua simţire a harului în noi, întru care strigă: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Şi cum să nu te fericim pe tine, ochiul cel curat al Ortodoxiei, când săpătorii au ajuns la piatra ce acoperea izvorul, iar tu, în timp ce îţi scriai testamentul plecării tale de la noi, le-ai spus lor că sub ea este apa care îi va înveseli. Şi cuvintele tale s-au adeverit! Căci tu ne eşti ajutor şi grabnic păzitor în nevoi iar când strigăm către tine rugăciunile noastre sunt ascultate de iubitoarea ta milostivire, căci te rogi neîncetat pentru noi Prea Sfintei Treimi. Fapt pentru care îţi strigăm acestea:

Bucură-te, că te-ai arătat în vedenie stareţei Ana şi ai hrănit-o dumnezeieşte spre vindecarea ei;

Bucură-te, că în vedenie te-ai arătat împreună cu Părintele tău, care ţi-a spus să o hrăneşti cu hrana vindecării;

Bucură-te, că fiind încă în această viaţă, Dumnezeu te-a arătat împreună Sfânt cu Părintele tău;

Bucură-te, cel ce ai fost Părintele lui Nichifor de la vârsta de 14 ani şi l-ai învăţat tainele lui Dumnezeu;

Bucură-te, că acestui fiu al tău, lui Nichifor, i-ai dat să nu mai aibă aversiune de peştele fript;

Bucură-te, că doar Nichifor te-a îngrijit în neputinţele bolii tale, Sfinte al lui Dumnezeu, pentru nerăutatea sa;

Bucură-te, că Nichifor te-a văzut pe tine, cel întins în pat şi bolnav, rugându-te la patru coţi de podea, stând în aer;

Bucură-te, că stând în harul lui Dumnezeu, ridicat de la pământ, erai numai lumină şi strălucire, o, minunile Tale, Doamne!;

Bucură-te, că Nichifor, fiul duhovnicesc al bătrâneţilor tale, ţi-a spus a doua zi ce a văzut;

Bucură-te, că tu l-ai certat şi i-ai poruncit să nu spună nimănui ceea ce a văzut la tine, Preasfinţite;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a lăsat pe tine ascuns până la sfârşit şi a arătat puterea Duhului din tine;

Bucură-te, că El a făcut un bun prilej pentru aceasta, cu femeia săracă care avea un copil uscat în mădularele sale;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 9-lea:

Şi în aceasta s-a văzut mila ta şi iubirea ta neţărmurită, Părinte preadrepte! Căci văzând copilul acesta atât de bolnav, această privelişte înfricoşătoare a bolii şi neputinţei lui, deşi tot grav bolnav erai şi tu, ai venit şi l-ai uns pe el din candela Sfintei Muceniţe Marina şi l-ai pus în scaunul tău de odihnă la slujbe şi, o, mari şi preaslăvite sunt minunile Tale, Doamne!, copilul nu numai că s-a făcut sănătos, el, cel atât de bolnav, dar a început să umble şi să se joace prin Biserică ca un copil de 4 ani ce era şi pe el l-ai dat mamei sale, care a cântat: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Şi iarăşi, Părintele nostru cel preabun, când a venit femeia cu copilul ei demonizat, care scuipa nebuneşte, când a dat duhul necurat ochii de tine, l-a aruncat la pământ pe copil şi acesta scrâşnea din dinţi, scuipând şi behăind ca un ţap. Dar tu, certând pe demonul cel rău şi necurat din copil, şi ungându-l pe acesta cu untdelemn din candelă l-ai dat sănătos mamei sale, care s-a bucurat nespus şi s-a veselit pentru aceasta, cântând din toată inima, ca şi noi cei care îţi zicem:

Bucură-te, că pescarul cel lacom, care a vrut să te înşele la preţ, după ce a prins peştele iarăşi l-a pierdut în apă;

Bucură-te, cel ce ai blestemat invidia şi nerecunoştinţa lui, adică pe cele care ne pierd minţile;

Bucură-te, că l-ai vindecat pe Oreste, prietenul tău, care avusese un atac cerebral;

Bucură-te, că tu l-ai vindecat pe Oreste, căruia i se sucise gura şi nu mai putea vorbi;

Bucură-te, că bolnav fiind tu, ai mers în toiag, cu Nichifor, până la el şi pecetluindu-l cu semnul Crucii, Oreste a început să vorbească;

Bucură-te, că nu te precupeţeai pe tine pentru iubirea de aproapele, Părinte, bucuria noastră;

Bucură-te, că Oreste, din acea clipă, până la adormirea ta, ţi-a făcut danii şi binefaceri fără de număr;

Bucură-te, că îl învăţai pe Oreste că minunile sunt ale lui Dumnezeu şi că nu trebuie să îi greşim Lui;

Bucură-te, că tu te arătai ca un prieten iertător celor doi fraţi care te ocărau tot timpul;

Bucură-te, că văzând că ei nu se îndreaptă cu binele şi cu sfătuirea, le-ai dat mărturie despre judecata lui Dumnezeu;

Bucură-te, că unul dintre ei, Damian, te-a împins la pământ şi tu ai căzut dar el temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu te-a ridicat în grabă;

Bucură-te, că nu blestem ci iertare a auzit din gura ta, el, cel nemilostiv cu bătrâneţile tale cele preasfinte;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 10-lea:

Pildă preaslăvită ne este nouă viaţa ta, stâlpule cel neclintit al Bisericii, comoara evlaviei şi a vederilor celor înalte, că minunea vieţii tale şi minunile tale cele multe sunt luminarea şi întărirea noastră, a celor ce ne bucurăm în Biserica mântuirii Domnului nostru de minunile cele prea mari ale purtării Sale de grijă. Căci dacă Damian a primit iertare de la tine, pentru fapta lui cea rea, Antes, fratele lui, batjocuri nenumărate a vărsat asupra ta, el, care nu ştia să cânte cu credinţă: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

O, prea marea răbdarea ta şi iertarea ta copleşitoare, Părinte al inimilor noastre! Că Antes îţi striga ţie că eşti făţarnic, fum de paie şi un înşelător al oamenilor, lăfăindu-se în neruşinarea sa cea mare. Şi văzând că el nu insultă numai fiinţa ta, dar şi lucrarea lui Dumnezeu din tine, l-ai blestemat pe el, spre îndreptare, cu râvna lui Elisei, ca să i se umfle pântecele şi să fie şi el un amăgitor, după cum spunea el despre tine. Căci Dumnezeu l-a făcut pe Antes să se îmbolnăvească în patul său deodată şi şi-a dat sufletul din cauza bolii aduse de mânia înfricoşătoare a lui Dumnezeu, fapt pentru care noi îţi zicem ţie, dulceaţa inimii celor credincioşi:

Bucură-te, că tu îndrepţi pe cei smeriţi prin rugăciunile tale şi mustri, spre îndreptare, pe hulitorii evlaviei şi ai sfinţeniei;

Bucură-te, că tu ai arătat că Dumnezeu e preabun dar şi drept, că e preamilostiv dar că  mustră pe cei care nu se îndreaptă nicidecum;

Bucură-te, că Domnul te-a preaslăvit pe tine pe pământ în multe feluri înainte de mutarea ta de la noi;

Bucură-te, că El ţi-a descoperit clipa mutării tale de aici de la noi, la Sfinţii Părinţi ai Bisericii;

Bucură-te, că Domnul a îngăduit o ultimă boală asupra ta, ca să ţi se scurgă din pântece substanţa trupului tău;

Bucură-te, că ai cunoscut neputinţa şi ţintuirea în pat cea de multe zile,  timp în care ţi se topea carnea şi erai mişcat cu mâinile;

Bucură-te, că tu care ai vindecat pe alţii de boli ai fost îngrijit în neputinţele tale de Nichifor, fiul tău cel preaiubit;

Bucură-te, că în această imensă neputinţă, l-ai vindecat pe Nichifor de patima somnului mult;

Bucură-te, că l-ai făcut pe Nichifor să privegheze şi nouă ne spui că somnul şi mâncarea multă sunt piedici pentru suflet;

Bucură-te, că deşi nu te puteai mişca singur şi necesităţile le făceai cu ajutor, Nichifor iarăşi te-a văzut în văzduh, preadumnezeiescule!

Bucură-te, că Dumnezeu, Cel ce ţi-a îngăduit boala, te arăta mai presus de legăturile trupului cu fapta şi cu viaţa ta plină de rugăciune;

Bucură-te, că Nichifor te-a văzut, ca şi prima dată, în văzduh, plin de lumină negrăită;

Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 11-lea:

Şi cum să nu se înspăimânte şi să se cutremure dumnezeieşte de tine, fiul tău întru Domnul, Nichifor, când tu, Părintele celor Sfinţi, întreceai cele ale firii şi te arătai atât de copleşitor asupra neputinţei, când el te îngrijea ca pe un bolnav fără putere şi noaptea te vedea în slavă rugându-te, asemenea celor netrupeşti? Şi cum să se mai îndoiască de sfinţenia ta cea prea mare şi cum să nu te laude cu înfrigurare şi să te iubească dumnezeieşte, când vedea aceste minuni preaslăvite la tine şi cum să nu strige: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Căci de marea minune, Nichifor a obosit deodată şi a adormit puţin şi când s-a trezit te-a văzut pe tine stând în pat şi acoperindu-te singur, tu, cel ce nu te mişcai nicidecum şi aveai nevoie de ajutorul braţelor sale. Cum să nu se minuneze, Dumnezeiescule om? Cum să nu ne minunăm de tine, cel ce ai înfrânt trupul deplin şi l-ai făcut să troneze în el raţiunea ta cea prea luminată de har? Căci harul Duhului Sfânt era din belşug în tine. Şi cum să nu venim astăzi, la prăznuirea ta cea peste an şi să nu îţi strigăm ţie acestea:

Bucură-te, că cel ce ai vindecat pe alţii şi ai învins cu duhul trupul, ai lăsat durerea şi neputinţa să te înveţe cele ale răbdării şi ale smereniei;

Bucură-te, cel ce ai fost slujit cu iubire şi cu curăţie de Fericitul Nichifor, ucenicul bătrâneţilor tale;

Bucură-te, că ne-ai arătat că toate sunt folositoare nouă şi că nimic nu este nemântuitor în viaţa noastră;

Bucură-te, căci după 13 ani de exil la Sfânta Marina ai cerut dezlegarea de trupul tău cel prea muncit ca să fii cu Domnul;

Bucură-te, că ai cerut să fii cu Cel pe care mai presus de toate L-ai iubit şi despre Care ai scris cărţi pline de viaţă veşnică;

Bucură-te, că ţi-ai chemat pe ucenicii tăi iubiţi şi i-ai mângâiat mai înainte de mutarea ta;

Bucură-te, că le-ai spus să nu te plângă fără înţelepciune ci să se bucure ca unii care au nădejde;

Bucură-te, că i-ai uimit pe toţi cu prorocia ta înfricoşătoare, spunându-le lor cele despre mutarea ta şi despre preaslăvirea ta;

Bucură-te, că le-ai spus că în anul al 5-lea al indictionului vor îngropa trupul tău şi tot în al cincilea va şi ieşi din mormânt spre închinare;

Bucură-te, că tu ţi-ai cunoscut, Preacinstite, nu numai clipa adormirii dar şi pe cea a scoaterii din pământ a Sfintelor tale Moaşte;

Bucură-te, că tu ai dat nădejde şi bucurie înfricoşată celor pe care îi mângâiai pentru despărţirea de tine;

Bucură-te, că în ziua adormirii noastre, ţie ne rugăm ca să fii cu noi, şi cu Prea Curata Stăpână şi cu toţi Sfinţii, Părinte;

 Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 12-lea:

Mare e bucuria noastră pentru tine, Părinte al tuturor, că după cum ai zis aşa s-a şi făcut, ca unul care eşti gura Stăpânului şi ne-ai vestit nouă cele ale mântuirii cu mărime de inimă. Căci în ziua pe care de mai înainte o ştiai, pe 12 martie, când ştiai că atunci se va face mutarea ta la cei de sus, la Părinţii Bisericii, te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine ale Domnului, după cum ai făcut-o în toate zilele nevoinţelor tale celor preaslăvite şi ai poruncit ucenicilor tăi, să înceapă, de acum să înceapă slujba îngropării tale celei cuvioase, când toţi au strigat: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Şi cum toate ale tale sunt preaslăvite, cum toate ale tale, Preafrumosule domn al inimii noastre, sunt pline de slavă, pe când ucenicii tăi, cu lumânări aprinse şi cu lacrimi în ochi te prohodeau ca pe un mort când tu erai viu, tu te-ai rugat puţin cu mâinile tale cele preasfinte ridicate şi făcându-ţi semnul Crucii celei mântuitoare, te-ai adunat în tine cu cinste şi ai spus: „În mâinile Tale, Hristoase Împărate, îmi dau duhul meu!”, ieşind cu bucurie spre întâlnirea cu Dumnezeul inimii tale. Iar noi, cei ce te cinstim ca pe un viu şi ca pe un neadormit păzitor al vieţii noastre şi al credinţei Bisericii, îţi strigăm, bucuria noastră, unele ca acestea:

Bucură-te, Dreptule între Drepţi, Teologul Teologilor, Mucenicule cel sfinţit, Mărturisitorule şi Dascălule al Bisericii;

Bucură-te, că atunci când ai prorocit, în 1052, Sfintele tale Moaşte, pline de tot harul şi de toată mireasma, au fost scoase din mormânt;

Bucură-te, că hainele tale miroseau a mir de mult preţ şi produceau voioşie şi veselie duhovnicească;

Bucură-te, că pe Sfântul Nichita, cel ce a povestit viaţa ta, l-ai văzut ca pe tine însuţi şi lui i-ai spus tainele tale;

Bucură-te, că după 16 ani de la adormirea ta i-ai apărut în vedenie lui Nichita şi i-ai spus să scrie viaţa ta şi să publice scrierile tale;

Bucură-te, că te-ai arătat lui iarăşi în vedenie ca un împărat slăvit şi i-ai spus că te-a odihnit pe tine prin scrierile şi munca sa pentru el;

Bucură-te, că ne-ai arătat că Sfinţii se bucură şi se veselesc de cărţile şi de cântările noastre pentru ei;

Bucură-te, că Nichita ţi-a aşezat în cărţi cuvintele tale şi ni le-a dat nouă şi ne bucurăm de ele până astăzi;

Bucură-te, că ai mustrat pe preotul care se îndoia de sfinţenia ta cu uscarea mâinii şi el s-a vindecat prin ungerea cu ulei de la candela ta;

Bucură-te, că pe monahul Ignatie l-ai înfricoşat prin focul ce l-a văzut în icoana ta şi pe Manase l-ai vindecat prin uleiul candelei tale de constipaţie;

Bucură-te, că Fericitului Filotei Zăvorâtul i-ai dat darul înfrânării, iar Ioan te-a văzut cum îl sfătuiai pe Nichita să scrie despre tine;

Bucură-te, că cel ce fură icoana ta se demonizează dar tot tu îl vindeci şi pe el, bucuria tuturor celor necăjiţi;

 Bucură-te, Sfinte Simeoane, râvna cea dumnezeiască a ortodocşilor!

*

Condacul al 13-lea:

O, mari şi prea mari sunt minunile şi faptele tale, Dumnezeiescule Părinte al ortodocşilor şi cine le poate spune pe toate ale tale? Căci noi ne plecăm măreţiei tale şi slăvim Începătoarea de viaţă Treime pentru iconomia vieţii tale şi ne rugăm cu fierbinţeala inimii, ca să ne ajuţi pe noi în tot gândul, fapta şi cuvântul, să ne curăţeşti prin rugăciunile tale, să ne alini suferinţele şi necazurile noastre cele multe şi să ne umpli de lumina lui Dumnezeu prin mijlocirile tale, pe noi, cei care te pomenim pe tine cu evlavie şi strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori. Apoi se zice iarăşi Icosul întâi: Odraslă ai fost Sfinte Simeoane unor părinţi de bun neam…şi Condacul întâi: Veniţi să ne bucurăm cu bucurie dumnezeiască de Teologul Bisericii lui Hristos…

*

Apoi se citeşte rugăciunea aceasta:

Rugăciune de obşte către Sfântul Simeon Noul Teolog[2] 

Preadumnezeiescule Părinte al nostru şi Teologule cel preaslăvit al Bisericii, Sfinte Simeoane, Părintele nostru, cel ce ştii neputinţa noastră cea prea mare dar şi dorul nostru după curăţie şi sfinţenie, alină viaţa noastră şi o înfrumuseţează cu rugăciunile tale, ca să avem viaţă întru noi şi să ne bucurăm de milostivirea Stăpânului.

Căci tu eşti puternic rugător în faţa Prea Sfintei Treimi pentru tot omul care îşi vede păcatele sale şi vine cu căinţă la tine şi îţi cere ajutorul.

Tu ajuţi pe cei ce sunt în necazuri şi în neorânduială, pe cei cuprinşi de ispite şi de patimi şi pe toţi îi izbăveşti de demonii pe care i-ai înfrânt desăvârşit toată viaţa.

Ai milă şi de noi, Sfinte al lui Dumnezeu şi nu ne lăsa singuri şi ne izbăveşte şi acum şi la sfârşitul vieţii noastre de demonii cei prea răi şi vicleni, pentru ca să mergem la Stăpânul cu pace şi să Îl găsim  milostiv nouă păcătoşilor.

Şi aşa, bucurându-ne şi veselindu-ne dumnezeieşte, să strigăm în veci Treimii celei deofiinţă cântare de bucurie, căci tu ne-ai fost mijlocitor nouă şi apărător întru toate. Amin.


[1] Am scris acest acatist între 23-26 mai 2007 într-un mod minunat şi cu mult har.

[2] Rugăciune făcută pe 27 mai 2007, de praznicul Pogorârii Sfântului Duh.

Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog [audio]

E vorba de prima carte TPA în format audio…și primul nostru dar, pentru dumneavoastră, pe 2012.

Aici, pentru pagina sursă.

Pachetul audio e format din 17 file audio.

Aici găsiți cartea în format PDF.

Sfânta Împărtășanie la Sfântul Simeon Noul Teolog

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 103-106.

***

Sfânta Împărtăşanie este pentru Sfântul Simeon Dumnezeu Cuvântul întrupat[1].

Pâinea pusă înainte şi vinul vărsat întru numele Său, „prin venirea Duhului şi Puterea Celui Preaînalt [cf. Lc. 1, 35] …se fac cu adevărat Trupul şi Sângele”[2] Său.

A sta înaintea Darurilor transfigurate, sfinţite de pe Sfânta Masă şi a ne împărtăşi cu ele înseamnă pentru el a îndrăzni să „ne atingem de Dumnezeu Cel neapropiat[3].

În Sfânta Euharistie, imanenţa lui Dumnezeu ne revelează transcendenţa Sa şi primirea lui Hristos nu înseamnă înţelegerea Lui deplină, ci intrarea în taina împreunei petreceri cu El şi a înaintării în înţelegerea şi dragostea Lui.

Discuţia despre Sfânta Împărtăşanie este un motiv prielnic pentru Sfântul Simeon ca să vorbească despre  inaccesibilitatea firii divine.

Firea lui Dumnezeu nu este accesibilă, nu se împărtăşeşte, nu se cunoaşte şi nici nu se va cunoaşte vreodată nu numai de către firea omenească stricăcioasă, dar nici de către Puterile cereşti[4].

Măreţia prezenţei lui Dumnezeu îl face pe autorul nostru să tremure, pentru că a înţeles că „e cu neputinţă atât pentru mine, cât şi pentru toţi, socot, a liturghisi după vrednicie şi a avea astfel în trup o viaţă îngerească[5].

Şi cu toate acestea, ca preot, Sfântul Simeon se împărtăşeşte cu Hristos şi e uimit de iubirea lui Hristos, care schimbă buzele sale, cu care se atinge de El, Cel euharistic, cu strălucirea Dumnezeirii Sale[6].

Buzele sale se fac sfinte din necurate. Limba sa, dintr-o limbă murdară prin păcatele făcute verbal, devine curată. Hristos Se lasă văzut de el pe Sfânta Masă şi Se lasă ţinut pe mâinile sale[7].

Contrastul dintre Hristos cel neapropiat după dumnezeirea Sa şi care e nevăzut şi neapropiat de Puterile cereşti şi de Sfinţi şi Hristos euharistic este înspăimântător pentru cel care îl contemplă.

Cel inaccesibil pentru toţi Se face accesibil după umanitatea Sa şi în Sfintele Taine ne împărtăşim atât de umanitatea Sa transfigurată, dar şi de divinitatea Sa, pentru că în persoana lui Hristos cele două firi sunt într-o unire negrăită, care nu provoacă aneantizarea uneia dintre ele.

Sfântul Simeon Îl ţine pe Hristos în mâinile sale, el Îl sărută, Îl vede pe Cel nevăzut, Îl mănâncă pe Acesta şi Îl are în inima lui pe El, fără să fie ars[8].

Raportarea sa plină de dragoste la Hristos euharistic nu depreciază raportarea lui la persoana lui Hristos.

Pentru el, Hristos euharistic şi Hristos al slavei este unul şi acelaşi dar în grade diferite.

În Imnul al 20-lea, Sfântul Simeon proclamă faptul că firea oamenilor nu poate să Îl vadă limpede şi întreg pe Hristos[9].

Noi credem că Îl primim întreg pe Hristos prin Sfântul Duh, în Sfintele Taine[10], dar nu putem cuprinde întreaga Sa slavă şi măreţia Sa.

Prin împărtăşirea cu Hristos El ne dă curăţia Sa negrăită, fără ca să ia parte „la stricăciunea şi murdăria noastră”[11].

El ne împărtăşeşte sfinţenia Sa prin care ne spală murdăria relelor noastre, alungă întunecimea păcatelor noastre, curăţește ruşinea inimii noastre, subţiază grosimea răutăţii noastre şi ne luminează pe noi, cei întunecaţi, făcându-ne frumoşi şi învăluindu-ne în strălucirea nemuririi, uimindu-ne cu slava Sa şi dându-ne să ardem pe dinăuntru din cauza dorinței de a ne închinăm Lui ca persoană divino-umană[12].

Primirea Sfintelor Taine ne umple de un dor şi mai mare de persoana Sa. Uimirea noastră e negrăită, când înţelegem că Însuşi Creatorul cerului şi al pământului, Cel ce hrăneşte toată făptura, Cel inaccesibil după dumnezeirea Sa este acum în faţa noastră şi ni Se dă spre mâncare şi spre băutură[13].

Sfântul Simeon are convingerea că Jertfa euharistică „este în chip fiinţial” Trupul Său şi Sângele Său[14].

Spiritualitatea Sfintelor Taine transpare cu putere în Imnul al 26-lea, unde Sfântul Simeon afirmă, că Trupul şi Sângele Domnului „s-au făcut nesesizabile şi cu adevărat un foc de neapropiat[15], după ce Darurile euharistice sunt transfigurate pe Sfânta Masă.

Deşi Hristos îngăduie pentru noi ca să vedem în continuare pâine şi vin pe Sfânta Masă, Darurile euharistice sfințite, transfigurate nu mai sunt naturale, nu mai sunt pâine şi vin, ci au devenit în mod real Trupul şi Sângele lui Hristos.

Realismul lui Hristos euharistic este afirmat aici fără tăgadă de Sfântul Simeon.

Ele, Sfintele Taine ale lui Hristos sunt duhovniceşti, nesesizabile cu ochi şi minte şi inimă neînduhovnicite. Ele sunt foc neapropiat pentru cei nevrednici. Ele ne ard, dacă ne apropiem de ele cu inimă vicleană şi răutăcioasă.

În finalul Imnului al 49-lea, Sfânta Împărtăşanie e văzută ca cea care dă viaţă celor care se împărtăşesc de ea[16].

Cei care mor spre învierea vieţii o au „tovarăş de drum, ajutor şi izbăvitor, şi împreună cu ea şi prin ea”[17] ne înfăţişăm în faţa Dreptului Judecător.

Sfântul Simeon se roagă ca Sfânta Împărtăşanie „să acopere păcatele noastre”[18] la Judecata Sa şi „să ni se facă haină purtătoare-de-lumină, slavă şi diademă în vecii vecilor”[19].

În Imnul al  51-lea, Sfântul Simeon afirmă că Sfânta Împărtăşanie e Trupul Domnuluiîndumnezeit şi plin de viaţă…(care) îi face părtaşi ai vieţii şi nemuritori pe toţi cei care-L mănâncă”[20].

Nu ne împărtăşim aşadar cu Trupul lui Hristos cel răstignit, ci cu Trupul lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi înălţat la cer, Care şade de-a dreapta Tatălui.

Conexiunea interioară dintre Sfântul Botez şi Sfânta Euharistie este evidentă aici, unde Sfântul Simeon scrie: „îndată ce suntem botezaţi cu credinţă neîndoielnică şi ne împărtăşim de Sângele şi Trupul Lui, [Dumnezeu] ne duce de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină şi de pe pământ la cer[21].


[1] Sfântul Simeon Noul  Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, intr. şi trad. de  Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 88.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 117.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 117-118.

[9] Idem, p. 122.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 123.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 165.

[16] Idem, p. 258.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 268-269.

[21] Idem, p. 269.

Sfântul Botez şi botezul lacrimilor la Sfântul Simeon Noul Teolog

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 70-78.

*

În varianta de față a textului am transliterat pasajele în limba greacă.

*

Sfântul Simeon Noul Teolog foloseşte pe In. 3, 5 şi In. 3, 7 pentru a dezbate botezul lacrimilor şi nu Sfântul Botez aşa după cum eram învăţaţi în manualele noastre teologice[1].

Pentru el, botezul lacrimilor e al doilea botez iar „naşterea de sus” e considerată curăţirea prin Sfântul Duh a sufletului, pe care o produc lacrimile, lacrimile de iubire şi pe care părintele profesor Ică jr. le traduce ca „lacrimi spontane”[2].

Am fi tentaţi să credem că Sfântul Simeon devaloriza Sfântul Botez, dacă citim capitolul următor, al 36-lea, dar  acest lucru ar fi o exagerare.

În acest capitol al 36-lea, Sfântul Simeon spune că „primul Botez are apa care prefigurează lacrimile, are mirul care însemnează mai înainte mirul gândit cu mintea [spiritual] al Duhului. Dar al doilea [botez, cel al lacrimilor] nu mai e o prefigurare a adevărului, ci este însuşi adevărul[3].

Raportarea la Sfântul Botez a autorului nostru, în acest context, este una ascetică şi nu sacramentală.

Raportarea sacramentală la Sfântul Botez o avem la finalul Imnului al 15-lea, unde Sfântul Simeon spune că prin Sfântul Botez ne-am făcut „fii ai lui Dumnezeu pe când eram prunci”[4].

Iar în Imnul al 20-lea, el se vede născut din nou prin Sfântul Botez, pentru că afirmă faptul, că a fost scos „ca …unul curat din pântecul sfintei scăldătoare [a Botezului]” [5] şi îmbrăcat „cu haină împărătească”[6].

Însă în I, 36, Sfântul Simeon se referă la Sfântul Botez şi la Sfânta Mirungere nu ca la nişte simboluri fără niciun conţinut duhovnicesc, ci raportează cele două Sfinte Taine la efectul lor real, conştient în fiinţa noastră.

Sfântul Botez ne curăţeşte de păcate. Lacrimile mântuitoare ne curăţesc şi ele de păcate.

Dacă prin Sfânta Mirungere primim harul dumnezeiesc cel cu multe daruri şi în cazul pocăinţei, al lacrimilor mântuitoare, primim acelaşi har curăţitor în fiinţa noastră.

Cele două prefigurează adevărul vieţii duhovniceşti mature, starea când omul percepe, în mod conştient, curăţirea interioară prin har.

Asta nu înseamnă că atunci când eram prunci nu am tresăltat şi nu ne-am schimbat prin har fiinţa noastră. Dar nu mai ştim cum l-am simţit atunci sau am uitat şi ne-am afundat în păcate în copilăria şi tinereţea noastră.

De aceea se ruga Sfântul David: „Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Ps. 24 , 7)[7].

Discuţia despre Sfântul Botez ca Sfântă Taină este reluată de Sfântul Simeon şi în Imnul al 55-lea.

Pocăinţa e numită aici „a doua curăţire”[8]. „Definiţia” pocăinţei este „harul Duhului Sfânt pe care l-am primit mai întâi la Botez, căci harul este, ai spus [Mt. 3, 11], nu numai prin apă, ci mai degrabă prin Duhul cu chemarea Treimii.

Deci fiind noi botezaţi ca prunci nesimţitori, ca nişte nedesăvârşiţi primim în chip nedesăvârşit şi harul, luând dezlegarea călcării dintâi, şi numai pentru aceasta, pe cât mi se pare, ai poruncit, Stăpâne, să se săvârşească această baie dumnezeiască[9].

Pocăinţa e posibilă datorită harului dumnezeiesc iar Botezul se face prin apă şi prin harul Duhului Sfânt, pe care îl chemăm să se coboare şi să sfinţească apa şi să o facă „baie a naşterii celei de a doua”[10].

Sfântul Simeon vorbeşte de o „nesimţire” a pruncilor, dar şi de o „nedesăvârşire” a lor la Botez, însă nu contestă că ei primesc, chiar şi nedesăvârşit (credem că se referă la puterea lor de a înţelege) harul dumnezeiesc.

Primirea harului e reală şi e mărturisită de Dumnezeiescul Simeon. Harul, căci cine altul putea face asta, ne dezleagă de păcatul originar, pe care Sfântul Simeon îl numeşte „călcarea dintâi” a poruncii lui Dumnezeu.

Una dintre multele definiţii ale păcatului e şi aceasta de încălcare a poruncii lui  Dumnezeu.

Raţiunea pentru care Sfântul Simeon consideră că există Botez pentru prunci e aceea că îi curăţește de păcatul strămoşesc.

Observăm faptul că, în mod indubitabil, Sfântul Botez este pentru acesta un act dumnezeiesc, pentru că cei botezaţi „intră înăuntrul viei [Mt. 20, 1], fiind izbăviţi de întuneric şi iad şi eliberaţi în întregime de moarte şi stricăciune”[11].

Sfântul Simeon interpretează „via” de la Mt. 20, 1 ca fiind Raiul din care am căzut şi întru care intrăm din nou prin Sfântul Botez[12].

Cei care se botează în mod conştient (gnosi), se fac ca Sfântul Adam înainte de păcat[13].

Botezul ne introduce în Împărăţia lui Dumnezeu. El e o rechemare dar şi o introducere în Rai.

Botezul e poarta prin care intrăm în Rai şi cel care ne face „cu totul lipsiţi de păcat sau chiar sfinţiţi” (anamartiti i che igiasmeni)[14].

Creştinii care păcătuiesc după Sfântul Botez, spune Sfântul Simeon, fac „lucruri mai rele decât Adam, dispreţuind şi iubirea Ta de oameni şi nesocotind baia Botezului [Tit 3, 5] în Duhul Sfânt drept lucrul unei iconomii înfricoşătoare[15].

Dar locurile de la Sfântul Simeon referitoare la Sfântul Botez nu se termină aici.

Găsim în III, 45, că „la Dumnezeiescul Botez primim iertarea păcatelor şi suntem eliberaţi de blestemul cel de demult [Gal. 3, 13] şi prin venirea Duhului Sfânt suntem sfinţiţi[16].

Faptul că Sfântul Botez şterge păcatul strămoşesc și păcatele personale şi ne sfinţeşte este foarte evident.

Dar  Sfântul Simeon vede în primirea conştientă a harului dumnezeiesc, prin intermediul extazului, dobândirea harului desăvârşit.

Harul desăvârşit (tin telian harin[17]) este „al celor care au o credinţă sigură şi o arată pe aceasta prin fapte[18].

Şi harul Preasfântului Duh e o arvună (arravon)[19] a vieţuirii împreună cu Dumnezeu în veci, dacă omul are harul în chip conştient în el însuşi[20].

Arvuna harului este inelul (ton dactilion)[21] pe care fiul cel risipitor, care se pocăieşte şi se umileşte cu prisosinţă, îl primeşte de la Tatăl[22].

Arvuna Duhului o primim acum, pentru ca „bunurile veşnice şi Împărăţia cerurilor” să le primim în viaţa de dincolo[23], „având prin arvună certitudinea că toate cele convenite cu ea vor fi nemincinoase[24].

Extazul e numit de Sfântul Simeon în III, 54 „fulgerarea arvunei”[25] şi e o consecinţă normală în viața celor care s-au botezat şi au primit harul Duhului Sfânt. Harul se păstrează însă cu multe eforturi „prin lucrarea poruncilor”[26].

Legătura interioară dintre fapte şi har este evidentă la Sfântul Simeon Noul Teolog. Pentru el, „nici harul Duhului nu rămâne în noi fără lucrarea poruncilor, nici lucrarea poruncilor nu ne este de trebuinţă şi de folos fără harul lui Dumnezeu[27]. Cu alte cuvinte, faptele bune în afara credinţei celei drepte şi a harului dumnezeiesc nu-l pot mântui pe om.

Punând în ecuaţie Sfântul Botez şi libertatea omului,  Sfântul Simeon precizează faptul că „Botezul nu desfiinţează libertatea alegerii noastre, ci ne dăruie libertatea de a nu mai fi tiranizaţi fără voie de diavolul; căci după Botez în puterea noastră stă fie să rămânem din voinţă proprie în poruncile Stăpânului Hristos în Care ne-am botezat şi să umblăm pe cale poruncilor Lui, fie să ne abatem de la acest drum drept şi să ne reîntoarcem prin faptele cele rele la potrivnicul şi vrăjmaşul nostru diavolul[28].

Sfântul Simeon vede în Botez restauratorul libertăţii interioare de alegere, pentru că diavolul nu mai poate să ne conducă după Sfântul Botez fără voia noastră.

Tirania diavolului, tiranizarea noastră de către el, impunerea voii lui cu forţa s-a nimicit la Sfântul Botez. Reîntoarcerea la demoni se face numai prin faptele rele, numai prin consimţirea noastră cu păcatul.

Dacă Sfântul Simeon învaţă libertatea alegerii personale (to aftexusion), Ioan Calvin în lucrarea sa „De scandalis” (1550), îi acuză pe unii Sfinţi Părinţi că au atribuit omului voinţă liberă[29].

Pentru el, Sfinţii Părinţi „au acordat omului mai mult zel pentru virtute decât se cuvenea”[30].

Odată cu negarea libertăţii omului de a alege între bine şi rău, Calvin nega şi egalitatea noastră în ceea ce priveşte racordarea la harul dumnezeiesc.

El îi numeşte „fanatici” pe cei „care bombănesc că harul este distribuit tuturor în mod egal şi fără discernământ[31].

Dar negarea libertăţii omului la Calvin stă în strânsă legătură cu teoria predestinării oamenilor de către Dumnezeu.

Pentru Calvin, predestinaţia se traduce prin faptul că „mântuirea le este oferită gratuit unora, în timp ce alţii sunt ţinuţi departe de accesul la ea”[32].

Întorcându-ne la Sfântul Simeon, la Părintele nostru cel preadumnezeiesc, acesta ne învaţă, că cei care păcătuiesc după primirea Botezului „se înstrăinează pe ei înşişi de sfântul pântec al  Botezului[33].

Libertatea de alegere a omului e cea prin care acesta face şi bune şi rele[34] iar înstrăinarea, bineînţeles, se produce prin răul şi nu prin binele pe care îl facem.

De rele nu putem scăpa decât prin pocăinţă. Iar pocăinţa, constată Sfântul Simeon, este „o lucrare  nedeterminată”[35] temporal, pentru că Domnul a spus: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt. 3, 2).

Afirmaţia Sfântului Simeon este cât se poate de adevărată, pentru că exprimă literalitatea lui metanoeo, verb care înseamnă: „eu îmi schimb mintea”[36].

Pocăinţa e o lucrare continuă pentru că pe fiecare clipă pot să îmi schimb şi mai mult, în bine, mintea.

Şi unul dintre semnele pocăinţei sau al iertării păcatelor sunt lacrimile (dacrima).

În Imnul al 4-lea, Sfântul Simeon cere de la Dumnezeu „lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi care curăţesc întunecimea minţii mele şi mă fac strălucitor de sus pe mine”[37].

Oricum s-ar numi ele sau oricare dintre simţăminte le-ar provoca, Sfântul Simeon recunoaşte drept lacrimi sfinţitoare pe cele în care lucrează harul dumnezeiesc.

Curăţirea de păcate şi umplerea de strălucire dumnezeiască le fac în noi harul dumnezeiesc.

Lacrimile  mântuitoare nu sunt numai apă sărată, cu o compoziţie chimică pe care o poate analiza un chimist, ci lacrimi pe care le provoacă împreuna lucrare a omului şi a harului.

Omul îşi simte păcatele împreună cu harul dumnezeiesc şi tot împreună Îl doreşte pe Dumnezeu.

Pentru ca omul să plângă, el trebuie să îşi străpungă (catanissite) inima[38]. Străpungerea inimii o facem împreună cu Hristos.

Când plângem împreună cu El, spune Sfântul Simeon, Hristos Se numeşte apă, apă curăţitoare de patimi[39].

Hristos ne spală de păcate „fiind unit cu lacrimile” [40] noastre. Iar când prin plâns ajungem să stingem „irascibilitatea inimii”[41], Hristos se numeşte blândeţe[42], pentru că ne face să fim blânzi.

Hristos nu lucrează în noi numai curăţirea de patimi şi blândeţea, spunea Sfinţia sa, ci şi râvna, pacea, bucuria, bunătatea, compătimirea, milostivirea, frumuseţea[43] şi toate celelalte virtuţi dumnezeieşti.

Curăţirea prin lacrimi şi suspine apare şi la sfârşitul Imnului al 26-lea[44]. Aici lacrimile sunt văzute ca o condiţie sine qua non pentru primirea Sfintei Euharistii[45].

În Imnul al 28-lea, căldura inimii este prezentată ca o stare duhovnicească care este intim legată de „ţâşnirea lacrimilor”[46].

Uşurătatea cărnii, somnul, săturarea pântecelui şi băutul mult de vin sunt cele care au stins flacăra, arderea interioară a inimii şi a secat izvorul lacrimilor[47].

Spune Sfântul Simeon: „căldura naşte foc, iar focul naşte iarăşi căldură, şi din amândouă se aprinde flacără izvorul lacrimilor. Flacăra odrăsleşte curgerile, iar curgerile flacăra[48].

Căldura şi focul inimii sunt iubirea şi râvna pentru Dumnezeu, dorinţa de a fi cu Dumnezeu şi de a-ţi sfinţi viaţa întru El.

Dar pe când „căldura” e dragostea de Dumnezeu care se vede aprinzând inima, „focul” inimii duhovniceşti este dragostea aprinsă, nestăvilită, nebună pentru Dumnezeu.

Trecerea de la căldura la focul dragostei e o trecere ascendentă sau, mai bine zis, e vorba de o intensificare a doririi lui Dumnezeu în noi.

Nesuportarea de a fi departe de Dumnezeu, gândul că El e tot ceea ce inima ta doreşte, face să ţâşnească din focul inimii, al doriri lui Dumnezeu, lacrimi de dor pentru El.

Atunci, inima noastră este mult lărgită şi prezenţa Sa este adânc întipărită în noi.

Gândul la Dumnezeu şi simţirea  lui Dumnezeu stau în această fază împreună. Nu mai ştim cât ne gândim la El şi cât Îl simţim, cât de mult Îl dorim şi cât de mult iubirea Lui ne inundă.

Aidoma lăstarului care iese din copac, la fel odrăsleşte şi dragostea nestăvilită de Dumnezeu cât și lacrimile din dor de El şi acestea ne curățesc inima, și nu fac altceva decât să înmulţească în noi dorul după El.

Imnul al 40-lea ne aduce în discuţie lacrimile din perspectiva vieţii ascetice, înţeleasă ca o mucenicie zilnică.

Ispitele, durerile necazurilor, batjocurile şi răutăţile oamenilor ne fac să fim „un mucenic vărsând lacrimi în loc de sânge[49].

Durerea  se exprimă în acest fel prin răbdare, mulţumire şi lacrimi.

Însă lacrimile apar şi „dintr-o inimă compătimitoare”[50], pentru că trebuie să plângem şi să suferim pentru cei ce se dau pe ei înşişi morţii[51].

Lacrimile aduc mângâiere[52].

Mângâierea pe care o aduc lacrimile fac să ţâşnească în noi veselia „ca un izvor curgând necontenit”[53], ca o curgere plină de miere,  ca o băutură a veseliei ce se întoarce mereu în mintea noastră şi mintea noastră se îndulceşte de ea, mâncând-o duhovniceşte[54].


[1] Sfântul Simeon Noul  Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, intr. şi trad. de  Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 373. Citare abreviată: Ică jr. III.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 96.

[5] Idem, p. 126.

[6] Ibidem.

[7] Ed. BOR 1988.

[8] Ică jr. III, p. 284.

[9] Ibidem.

[10]*** Molitfelnic, ed. a V-a, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 31.

[11] Ică jr. III, p. 284.

[12] Ibidem.

[13] Cf. Syméon le Nouveau Théologien, Hymnes, no’s 41-58, texte critique par J. Koder, traduction et notes par L. Neyrand et J. Paramelle, SC 196, Paris, 1973, p. 256 / Ică jr. III, p. 284.

[14] Idem, p. 258 / Ibidem.

[15] Ică jr. III, p. 284.

[16] Idem, p. 408.

[17] Syméon le Nouveau Théologien, Chapitres Théologiques, Gnostiques et Pratiques,  introduction, texte critique et notes par J. Darrouzès, SC 51, Paris, 1957, p. 93.

[18] Ibidem / Ică jr. III, p. 408.

[19] Idem, p. 94 / Ibidem.

[20] Ică jr. III, p. 408.

[21] SC 51, p. 94 / Ică jr. III, p. 409.

[22] GNT, Lc. 15, 22, cf. BibleWorks 5.

[23] Ică jr. III, p. 409.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 410.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 420.

[29] În Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, vol. 1, trad. de Elena Jorj şi Daniel Tomuleţ,  cu o introd. de Iosif Ţon, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2003, p. 365, n. 13.

[30] Idem, p. 365.

[31] Idem, p. 370.

[32] Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, vol. 2, trad. de Elena Jorj şi Daniel Tomuleţ,  Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2003, p. 86-87.

[33] Ică jr. III, p. 420.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 408

[36] Cf. Liddell-Scott Lexicon, apud BW 5.

[37] Ică jr. III, p. 63.

[38] Idem, p. 143 / Syméon le Nouveau Théologien, Hymnes, no’s 16-40, texte critique par J. Koder, traduction et notes par L. Neyrand, SC 174, Paris, 1971, p. 184.

Verbul catanisso exprimă starea interioară în care eşti pătruns de durere sau de remuşcare, de părerea de rău, cf. *** Dictionnaire Grec – Français, par A. Bailly, Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 1044.

Străpungerea inimii nu este aşadar o acţiune mecanică exterioară, în care ne lovim cu pumnul în partea unde este inima sau ne ostenim făcând mult asceză, ci durerea care se acumulează în inimă prin amintirea păcatelor noastre şi prin înţelegerea a ceea ce am făcut rău, depărtându-ne de viaţa curată şi sfântă.

Durerile inimii nu sunt simple dureri fizice, ci simţi în duhul propriu nemulţumirea faţă de propria ta viaţă şi de acţiunile tale.

Durerea duhovnicească este divino-umană, pentru că numai împreună cu harul dumnezeiesc putem simţi şi înţelege păcatele proprii şi putem să ne plângem viaţa ca pe un mort.

[39] Ibidem / Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 166.

[45] Idem, p. 165.

[46] Idem, p. 175.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 219.

[50] Idem, p. 220.

[51] Ibidem. Adică să suferim pentru cei care păcătuiesc cu nonșalanță, cu indiferență crasă.

[52] Idem, p. 247.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

Comentarii la experiența duhovnicească a Sfântului Simeon Noul Teolog

Au fost făcute pe data de 5 noiembrie 1998, la fragmente de text (fără pagină) citite din compilația: Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, trad. de Arhim. Paulin Lecca după Episcopul Veniamin Mîlov, Ed. Anastasia, București, 1996, 239 pagini.

***

„Să trăim așa cum îi place lui Dumnezeu [adică conform poruncilor Sale n.n.] și să primim, prin Domnul Iisus Hristos, plinătatea unei vieți bune [adică duhovnicești n.n.], care s-a pierdut prin Adam, cel dintâi zidit”. Pentru că omul a căzut de la vederea lui Dumnezeu într-un mod de viețuire pătimaș, adică de la bine la rău. Omul creat de Dumnezeu nu cunoștea păcatul, era rațional și nicidecum un animal, așa cum dorește teoria evoluționistă să ni-l zugrăvească.

*

„Deasupra tainelor Lui zace un acoperământ și, pentru priceperea ascunselor Sale taine, este nevoie de marea lumină a Prea Sfântului Duh”. Și prin tainele de aici el indică vederea celor arătate nouă de Dumnezeu în slava Sa, în extaz. Pentru a cunoaște teologie, adică cele despre Dumnezeu, ne spune Sfântul Simeon, avem nevoie, în primul rând, de vederea slavei Sale, de descoperirile pe care Dumnezeu ni le arată dacă ne curățim dumnezeiește.

*

„El este, în același timp, Unul și Trei”, adică nu trebuie să vorbim niciodată despre Dumnezeu ca despre ființa dumnezeiască fără persoane și nici să vorbim despre cele 3 persoane dumnezeiești ca despre unele care nu au ființă ci, întotdeauna, să mărturisim că Dumnezeul nostru e unul după ființa Sa dar că ființa Sa e posedată/avută în comun de cele trei persoane dumnezeiești.

*

„Cugetând la Dumnezeu, această stare se permanentizează”. Ea devine o obișnuință preabinecuvântată a vieții noastre. Și cugetarea la Dumnezeu înseamnă atât citirea de cărți teologice și meditarea la învățătura dogmatică și teologică a Bisericii dar, mai  ales, rugăciunea și intimizarea cu Dumnezeu, Care Îl fac pe Dumnezeu Prietenul nostru de fiecare clipă.

Nu Îl uiți pentru că mereu te întreții cu El la vorbă, în discuții, citești despre El, Te lași umplut de minunarea continuă de Dumnezeul slavei.

*

„Fără darul Sfântului Duh nimeni nu e în stare să scape de păcat, să respingă puterea demonică și să împlinească poruncile” dumnezeiești. Pentru Sfântul Simeon eliberarea de patimi, lupta cu demonii și împlinirea poruncilor începe după vederea lui Dumnezeu (ca început al legăturii conștiente cu Dumnezeu), moment în care începi să simți  în tine lucrarea harului lui Dumnezeu.

De aceea curățirea de patimi e un act duhovnicesc și nu unul pur uman iar lupta cu demonii nu înseamnă rugăciune și asceză fără prezența harului Treimii în noi, ci lupta împreună cu Dumnezeu împotriva demonilor.

Deși, asceza de până la vederea lui Dumnezeu, nu se face fără ajutor dumnezeiesc și fără multă silire personală, totuși viața duhovnicească reală, autentică, conștientă, începe odată cu vederea slavei lui Dumnezeu, care e începutul mântuirii noastre.

*

„Cel ce se roagă fără harul Sfântului Duh…[în el, neconștientizat de către el n.n.] mintea lui stă de vorbă cu demonii”. De ce? Pentru că nu știe să facă diferența între gândurile de la Dumnezeu și cele de la trup și demoni. Prezența harului dumnezeiesc în noi e impuls spre rugăciune și însăși râvna și luminarea rugăciunii noastre, pentru că înțelegem ce, cum, când să spunem ceva lui Dumnezeu și pentru ce trebuie să ne rugăm.

*

Să fim pocăiți și smeriți cu inima, ne spune, Sfântul Simeon, pentru a păstra în noi harul Sfântului Duh. Și asta, pentru că pocăința e părere continuă de rău pentru păcatele noastre iar smerirea cu inima, pe care el ne-o cere aici, înseamnă a nu crede despre tine și despre asceza și viața ta mari lucruri.

Și rezultatele celor două virtuți, ale pocăinței și ale smeririi cu inima, formează o stare de adâncă umilință și încredere în Dumnezeu, în ciuda vieții noastre dezastruoase, pe care ne-o vedem, pe fiecare zi, și mai neagră, și mai depravată, și mai improprie lui Dumnezeu.

De aceea o asemenea stare interioară păstrează harul lui Dumnezeu, pentru că e o continuă uitare de sine pentru Dumnezeu.

*

„Fiecare creștin se cuvine să mărturisească sincer că într-însul luptă Hristos [împotriva demonilor și a patimilor sale n.n.], că într-însul Hristos învinge” tot păcatul, toată înfumurarea, toată răscoala împotriva lui Dumnezeu.

Adică lui Hristos Dumnezeu I Se cuvine toată lauda pentru biruințele noastre duhovnicești, pentru că nu am făcut niciuna fără ajutorul Său direct și continuu.

*

După credința rațională, spune Sfântul Simeon, adică conștientizată, urmează și fapta, ca legătură continuă cu Dumnezeu, ca urmare a iubirii Lui.

*

„Sporind în dragoste față de Binefăcător, el îl află pe Însuși Binefăcătorul înlăuntrul său”. Pentru că dorul de Dumnezeu ne umple de harul Său, de prezența Sa harică. Și ne umplem de dorul de El pe măsură ce conștientizăm și ne uimim evlavios de binefacerile Sale cele cunoscute și necunoscute de către noi.

*

„Domnul intră [prin harul Său și locuiește n.n.] în acela care Îl iubește și se încredințează pe deplin Lui”. Iar încredințarea noastră lui Dumnezeu înseamnă să așteptăm de la El, în primul rând, impulsul/îndrumarea/luminarea pentru faptele și acțiunile noastre. Să nu facem ceva mai înainte de a înțelege că Dumnezeu dorește să facem acel lucru.

*

„Orice păcat se săvârșește [de către noi n.n.] după pierderea harului lui Dumnezeu, în urma neputinței gândului, în urma uitării lui Dumnezeu, în urma lipsei grijii de a ne sfinți, din pricina bunei păreri de sine”. Nu toate acestea trebuie să le facem pentru ca să păcătuim, ci Sfântul Simeon ne vorbește aici despre condiții de păcătuire pe mai multe trepte.

Pentru că pierderea harului, adică a simțirii harului dumnezeiesc în noi e una și e adusă de păcate conștiente și cu răutate împotriva lui Dumnezeu, pe când neputința gândului, venită din obișnuința cu păcatul, e ceva mai puțin grav și dureros pentru credincios, ca pierderea simțirii harului, care e un cataclism interior pentru un nevoitor ortodox.

Uitarea lui Dumnezeu de aici nu înseamnă apostazie, ci uitarea Lui temporară, adică în momentul păcatului.

Iar lipsa grijii de a ne sfinți înseamnă o lâncezire a noastră în asceză, o toropeală momentană, numită în cărțile filocalice acedie.

Pe când părerea de sine în asceză înseamnă să încerci să faci unele lucruri sau să te complaci cu păcatul întru câtva, crezând că nu vei merge până la capăt…dar vei păcătui, în cele din urmă, în mod complet.

Toate cele ale Sfântului Simeon sunt din experiență proprie și le înțelegi dacă s-au petrecut și cu tine.

*

„Mândria este unită cu nesimțirea bolii sufletești și cu ura față de cei ce dau pe față această patimă”.

Mândria se naște dintr-o sumă de realizări, pe care le consideri desăvârșite și definitive. Ea apare atunci când abdici de la viața duhovnicească, care e o continuă luare de la capăt și nu are conștiința lucrurilor definitive.

Tocmai de aceea nesimțirea e unită cu mândria, pentru că consideri că nu se poate face nimic mai bine, mai mult…și acum vrei să te odihnești în bucuria orgolioasă de propriile realizări. Și pentru că vrei să fii lăudat și nu minimalizat…de aceea îi urăști pe toți cei care nu te laudă.

*

„Rodul credinței creștine este sănătatea sufletească”. Pentru că credința ne duce la adevărata gândire și raportare la Dumnezeu, noi și semeni, la adevăratele sentimente și așteptări, și la acțiuni voite și dorite. Și când întregul suflet și întregul trup lucrează virtuți, care integrează întregul om, atunci ne însănătoșim, ne introducem, în mod cât se poate de firesc, în relația cu Dumnezeu.

*

„Crucea le dă sufletelor lor o tărie și o putere duhovnicească, care se face simțită” în ființa lor. Dumnezeiasca Cruce ne dă harul lui Hristos, ne umple de el într-un mod simțit duhovnicește și conștientizat și aceasta e tăria și puterea noastră în lupta cu demonii, față în față cu ispitele și necazurile de tot felul.

*

„Mintea…se luminează în întregime [prin slava lui Dumnezeu n.n.] și devine ca o lumină, cu toate că nu poate descrie, prin cuvânt, cele văzute” în mod extatic.

*

„În sufletul celui ce nesocotește înmulțirea darului [care nu se bucură de înmulțirea harului dumnezeiesc în el și nu îl păstrează printr-o viață ardentă și profund nevoitoare n.n.], această putere [dumnezeiască n.n.] se micșorează [continuu n.n.] și îl lasă, în cele din urmă, pustiu”, singur.

*

„Hristos lucrează numai în cei ce cheamă [continuu n.n.] numele Lui cel sfânt”. Se referă la rugăciunea isihastă, continuă.

*

„Numai cei ce mărturisesc măreția harului sunt credincioși lui Dumnezeu”. Numai cei care au și mărturisesc această experiență dumnezeiască reală sunt cei care au credincioșie reală față de Dumnezeu și sunt mistuiți de iubirea de a împărtăși și altora, spre mântuirea lor, experiența pe care Dumnezeu le-a dăruit-o.

*

„Cel ce n-a cunoscut harul, prezent în sufletul lui, în zadar poartă numele de creștin”. Cel care, prin nevoință duhovnicească și multă cunoștință de Dumnezeu nu a simțit în el harul lui Dumnezeu, pe care l-a primit la Botez, ne spune Sfântul Simeon, nu știe care e taina creștinului ortodox, nu știe viața adevăratului ortodox, care e tocmai îndumnezeirea continuă, zi de zi, a persoanei sale.

*

„Ținerea de minte a celor înțelese [în experiența noastră duhovnicească, adică în viața noastră cu Dumnezeu n.n.], aceasta este treaba harului lui Dumnezeu, întrucât fără luminarea Sfântului Duh nu se pot înțelege și păstra în memorie lucrurile dumnezeiești și mântuitoare”.

Harul lui Dumnezeu prezent în noi ne păstrează vie memoria celor trăite și ne luminează esența experiențelor noastre de tot felul, îmbinând în noi chintesența  studiului teologic și a vieții noastre liturgico-duhovnicești.

Din acest motiv, un om duhovnicesc știe să dea răspunsuri imediate la situații  teologice și experențiale complexe, pentru că harul lui Dumnezeu, care ne ajută continuu, ne face să fim o enciclopedie punctuală de fiecare dată.

*

„În viața pământească [a Sfinților n.n.], Sfântul Duh nu-și arată, în trupul omenesc, toată slava”, ci va face acest lucru în veșnicie.

*

„Trupul [mistic n.n.] al Bisericii se compune, în chip bine cumpănit, din toți Sfinții, din veac scriși, în Cartea vieții”, adică e compusă din toți Sfinții lui Dumnezeu, cunoscuți sau necunoscuți de către noi.

*

Blândețea și smerenia, subliniază Sfântul Simeon, Părintele nostru, trebuie să devină îmbinări firești în omul credincios. Pentru că blândețea e raportare față de noi și față de semeni, pe când smerenia e raportarea noastră față de Dumnezeu.

Și dacă ne considerăm păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu, de aceea în fața oamenilor trebuie să avem blândețe și îngăduință, ca unii care trebuie să înțeleagă din comportamentul nostru, că există o viață dincolo de răzbunările de duzină și de alergările continue după cele telurice.

*

„Împărăția lui Dumnezeu [adică harul Său n.n.] vine numai la cei care înțeleg în ce consistă ea și, venind, îi face întocmai cu Îngerii” în ființa lor, pentru că îi face să trăiască, pe pământ, cu o mentalitate și cu o viață mai presus de patimile pământești.

*

„Pentru cei ce au rațiune [dreaptă, luminată de har n.n.] nu există un bine mai mare ca Împărăția lui Dumnezeu”, ca trăirea în har, adică: comuniunea cu Dumnezeu.

*

La a doua Sa venire întru slavă, „toți oamenii Îl vor vedea într-o lumină neapropiată” înțelegerii lor.

*

Veșnicele locașuri și locașurile de odihnă ale Drepților [Vechiului Testament n.n.] vor fi într-o singură Împărăție cerească”, dar cu distincțiile propriei lor sfințenii. Toți Sfinții vor fi împreună, în aceeași Împărăție a lui Dumnezeu, însă raportarea fiecăruia la Dumnezeu și la ceilalți se va face pe măsura sfințeniei lor personale.

*

În veșnicie, „Domnul Se va face văzut tuturor [celor Sfinți n.n.] din toate părțile și va începe să Se sălășluiască în fiecare Drept [prin slava Sa n.n.], strălucind cu multă lumină din el”. Din fiecare Sfânt în parte.

*

„Sufletul care se mântuiește [care se curățește de păcate în mod continuu n.n.] cunoaște, în vremea rugăciunii, cât este de slab și cum este clătinat de către demoni”.

Adică cel care se roagă continuu lui Dumneezeu nu are conștiința că se sfințește continuu, chiar dacă știe și simte că acest lucru se petrece cu el, ci, preponderent, în el, e conștiința că e nevrednic, că este păcătos din cale afară.

Lucrarea harului în cei care se mântuie e aceea de a-i păstra în vederea și înțelegerea păcatelor lor, lucruri care aduc o continuă sporire în viața dumnezeiască.

*

„Este nefiresc pentru un creștin să se lase ademenit” de patimi. Pentru că harul lui Dumnezeu ne întărește în viața de virtute.

*

„Dragostea sprijină și întărește smerita cugetare”, pentru că omul care ajută,din iubire, pe un altul, știe că face acest lucru cu harul lui Dumnezeu și că el e un păcătos ajutat de către Dumnezeu să facă binele. Și atunci nu își arogă drepturi, ci își găsește tot mai multe obligații față de Dumnezeu și față de semenii săi.

*
Un mare și dureros adevăr: „Orice călcare a poruncii lui Hristos este semnul lepădării [interioare și personale n.n.] de El”.

*

„Prietenia sufletului cu Dumnezeu este cercetarea lui tainică de către Dumnezeu”. Se cunoaște că suntem prieteni cu Dumnezeu din aceea că Dumnezeu ne vizitează/ne cercetează/vine la noi în mod tainic, prin harul Său, și ne umple de bucurie, de pace, de înțelegeri dumnezeiești, de răbdare etc.

Cine nu poate să vorbească despre aceste date concrete ale comuniunii cu Dumnezeu bineînțeles că nu are nimic de-a face cu viața duhovnicească.

*

Sfântul Simeon ne reamintește faptul, că lectura teologică fără rugăciune nu aduce o sporire duhovnicească interioară.

*

„Toată viața lui [a omului credincios n.n.] este o luptă cu moartea” spirituală, adică cu păcatul.

*

„Cel luminat de lumina dumnezeiască va înțelege taină după taină” din viața cu Dumnezeu, fără ca prin asta să ajungă vreodată să spună că L-a înțeles pe Dumnezeu în mod deplin.

*

Au fost mulți Sfinți [în istoria Bisericii n.n.] dar puțini [dintre ei au fost n.n.] nepătimitori [cu sufletul și cu trupul n.n.] și [de aceea există] multe trepte și gradații în rândul acestora”, a Sfinților din Împărăția lui Dumnezeu.

*

Referindu-se la darurile dumnezeiești, Sfântul Simeon a spus: „aceste daruri nimeni nu le va merita [cu sensul de: nu le va primi n.n.] vreodată, dacă nu se silește să facă tot ceea ce depinde de el și de puterile sale”. Pentru că darul dumnezeiesc vine să desăvârșească totala noastră dăruire într-un anume sens: cunoaștere, întrajutorare, iubire de semeni.

*

„Scopul nostru trebuie să fie, [în mod] permanent, dobândirea [harului] Duhului Sfânt”. Adică în toate lucrările vieții noastre trebuie să căutăm să atragem harul lui Dumnezeu în persoana noastră și să nu facem lucruri, care nu au drept rezultat o liniștire și aprofundare a noastră în har.

*

Dumnezeiescul Simeon e categoric, pentru că așa se petrecuseră lucrurile cu sine: „Dacă, cu adevărat, aici, pe pământ, trebuie să ne curățim inima, tot aici, pe pământ, trebuie să fie și vederea lui Dumnezeu”. Pentru că de aici, de pe pământ, începem să avem vederi extatice/dumnezeiești.

*

„Omorârea patimilor trebuie s-o urmărim [în cadrul nevoințelor noastre pentru virtute n.n.], iar nu asceza în sine”.

*

Pe Părintele duhovnicesc, pe omul în care viază harul lui Dumnezeu și ne conduce pe noi spre mântuire, ne spune Sfântul Simeon, trebuie să-l ascultăm ca pe Dumnezeu Însuși, pentru că el ne învață cele pe care Dumnezeu i le sugerează ca fiind bune pentru noi.

***