Pastorala Sfântului Sinod pentru Postul Nașterii Domnului [2019]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Patriarhia Română,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 ca fiind „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învățătorilor şi primarilor gospodari)”, precum şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărți bisericești”, în Patriarhia Română.

Prin această inițiativă, s-a dorit evidențierea faptului că satul este spațiul în care s-au format şi s-au păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile autentice spirituale, culturale şi identitare ale poporului român.

Împreună cu omagierea satului românesc, anul 2019 constituie prilej de comemorare a traducătorilor de cărți bisericești, respectiv prilej de evocare a două mari personalități ale Ortodoxiei românești, anume vrednicii de pomenire: Patriarhii Nicodim Munteanu (6 decembrie 1864 – 27 februarie 1948) și Iustin Moisescu (5 martie 1910 – 31 iulie 1986).

Acești doi distinși întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, ambii fii ai satului românesc, și-au adus contribuția, în special prin ostenelile lor cărturărești și pastoral-misionare, la întărirea conștiinței românești și luminarea credincioșilor prin credință și cultură.

Dreptmăritori creștini,

În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură pune în evidenţă rolul satului. Astfel, în Vechiul Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu între oameni (cf. Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spațiu de păstrare și de valorificare a tradițiilor poporului ales (cf. Estera 9, 19).

Iar în Noul Testament, evangheliștii dau mărturie că „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Prin urmare, se poate observa că Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia Sa nu doar în cetăți, ci şi în sate. De pildă, satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria.

După Învierea din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, și S-a alăturat acestora în drumul lor spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”.

În acest sat, Emaus, Mântuitorul a săvârșit prima frângere a pâinii de după Învierea Sa din morți. La Emaus, El S-a făcut cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 13-32). Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice.

Pentru țăranul român, locuitor al satului, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, nu o idee abstractă.

La sat, poate mai mult decât la oraș, prezența harică a Creatorului în natură este mai ușor percepută și apreciată, deoarece țăranul înțelege mai bine că valoarea naturii înconjurătoare este dată de faptul că aceasta este darul lui Dumnezeu pentru om, dar care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor.

Țăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi iubeşte patria lui pământească ca fiind dar primit de la Dumnezeu, spre a se pregăti aici pentru patria eternă cerească, din Împărăția Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morții, așa cum evidențiază părintele Dumitru Stăniloae, în citatul următor: „omul și firea întreagă sunt transfigurate prin Taina Sfintei Împărtășanii, prin lumina ce țâșnește din Trupul Domnului prezent în ea. La Liturghie, țăranul român se deprindea să vadă lumea cu alți ochi, învăța să o vadă poleită în albul strălucirii dumnezeiești, plină de taina prezenței divine, a luminii taborice. Peste toate strălucea lumina sărbătorii. De aceea, și el se îmbrăca în straie albe, curate, ca să fie solidar cu lumina dumnezeiască răspândită peste fire, ca să închipuie prin ele nestricăciunea veșmântului care nu i se va mai fura”[1].

În contextul acestei armonii dintre țăran și Dumnezeu, dintre sat și veșnicie, activitatea preotului, a învățătorului și a primarului gospodar ne arată că viața satului nu se desfășoară oricum, ci aceasta ține seama de anumite reguli sau datini împământenite de veacuri, care înseamnă tradiție moștenită și transmisă de-a lungul generațiilor.

Astfel, preotul, care propovăduiește Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, îl învață pe omul de la sat să se roage, îi ascultă durerile şi îl dezleagă de păcate, îi sfințește viaţa, casa şi rodul muncii prin slujbele Bisericii.

Preotul este prezent în toate momentele importante din viața creștinului, în special la naștere, la căsătorie și la înmormântare, iar în comunitatea rurală preotul îndeplinește rolul său de păstor duhovnicesc al unei parohii, într-o relație mult mai statornică decât în comunităţile urbane cu multe parohii.

Alături de preot, în satul românesc, un rol important l-au avut și îl are învățătorul sau învățătorii, cei care, mai întâi în tinda bisericilor, apoi în școli sau în spații special amenajate, i-au învățat pe copiii sătenilor să scrie, să citească și să se comporte cu bunăvoință și demnitate.

Nu în ultimul rând, un rol important în viața satului îl are primarul harnic, care, ca principală autoritate publică locală aleasă de comunitate, este chemat să fie primul gospodar al comunităţii, exemplu pentru ceilalţi săteni prin modul în care ştie nu doar să se îngrijească de propria sa gospodărie, ci şi să arate fidelitate și grijă pentru bunăstarea consătenilor săi.

Mulţi primari au afirmat deopotrivă dragostea lor față de satul românesc și față de Dumnezeu, contribuind mult atât la buna gospodărire a satului, cât și la construirea de lăcașuri sfinte, acolo unde acestea lipseau sau erau neîncăpătoare.

Biserica, şcoala și primăria, adeseori învecinate, îngrijite şi primitoare, sunt adesea clădirile emblematice ale comunităţii rurale româneşti, prin care se exprimă mai ales ataşamentul locuitorilor față de propriile valori spirituale, culturale şi gospodăreşti, adică buna rânduială și buna chivernisire a satului.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român, prin colectivizarea forțată, prin plecarea sătenilor la oraș ca urmare a industrializării și, mai nou, prin emigrarea sătenilor în străinătate, au avut efecte grave la nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

De aceea, astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară. Sărăcia, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au condus la o criză majoră în satul românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială.

În faţa unor asemenea realități triste, pe care nu le poate ignora, Biserica Ortodoxă Română depune eforturi pentru dezvoltarea rurală durabilă şi pentru salvarea satului românesc, inclusiv prin proiecte desfășurate la nivel național sau regional, precum Proiectul „Alege școala!”, destinat prevenirii și diminuării abandonului școlar, sau Programul „Sănătate pentru sate”, concretizat prin organizarea unor acțiuni medicale umanitare, având ca beneficiari persoane defavorizate din mediul rural.

În special preotul este chemat să fie activ în viața comunității, deoarece activitatea religioasă, liturgică şi pastorală nu are doar o consecinţă cultică sau spirituală, ci ea influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate, aduce speranţă şi creează o comuniune spirituală mai intensă.

Iar când se realizează o cooperare benefică între preot, învățător și primar, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

Iubiți credincioși,

Între vlăstarele satului românesc se numără și doi harnici întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, pe care îi comemorăm în anul 2019. Este vorba despre Patriarhii Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu.

Pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre (30 iunie 1939 – 27 februarie 1948), îl cinstim pentru ampla activitate misionară, culturală și socială pe care acesta a desfășurat-o, cu mult curaj şi jertfelnicie, în timpuri deosebit de grele, în vremuri de criză economică și război, sub presiunea factorilor politici ostili din țară și din străinătate.

Fiu al satul Pipirig din munţii Neamțului, Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a poporului român o figură reprezentativă, de o verticalitate luptătoare și cu o demnitate înțeleaptă. El a dat dovadă de conștiință misionară, mai ales prin faptul că s-a implicat în scrierea și traducerea mai multor cărți, mai ales a unor lucrări de teologie biblică și teologie pastorală.

Activitatea sa publicistică și editorială numără peste o sută de lucrări traduse și prelucrate din limba rusă, în mare parte cărți de predici, lucrări teologice și broșuri având conținut religios. Acestora li se adaugă alte câteva lucrări originale, pe care Patriarhul Nicodim le-a publicat spre folosul sufletesc al păstoriților săi.

O parte dintre aceste lucrări sunt adresate locuitorilor satelor românești, pe care Patriarhul Nicodim i-a învățat Ce să creadă și cum să trăiască (București, 1905) sau Cum se cuvine să stea creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii (București, 1907).

Patriarhul Nicodim a arătat un interes deosebit și pentru traducerea textului Sfintei Scripturi. În 1913, a publicat Mica Biblie, iar pentru Biblia sinodală din 1936, a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament.

La inițiativa și cu binecuvântarea sa, în anul 1944 a fost tipărită o nouă ediție a Sfintei Scripturi, pentru care Patriarhul Nicodim a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament și toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.

Cel de-al doilea vrednic patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești din județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost ales în data de 12 iunie 1977 și a păstorit până la moartea sa, în 31 iulie 1986, punându-și în valoare vocația de om cu o cultură temeinică și vastă.

Eleganța și erudiția sa academică au fost rodul unei vieți dedicate studiului, fiind, ca profesor, mitropolit și patriarh, o personalitate cu o temeinică formare universitară de tip european, cu o cunoaștere profundă a scrierilor Sfinților Părinți.

Într-o perioadă în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a acordat o atenție deosebită activității editoriale, dăruind literaturii teologice în limba română lucrări fundamentale.

Între acestea se numără o nouă ediție sinodală a textului Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), precum și cărți de cult diortosite dimpreună cu manuale noi pentru învățământul teologic liceal și universitar.

Totodată, el este inițiatorul marii colecții de traduceri din scrieri patristice intitulată Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată a avea 90 de volume.

Începând cu anul 2007, această însemnată colecție patristică în limba română a intrat în proces de reactualizare, ca o cultivare a moștenirii spirituale luminoase pe care Preafericirea Sa ne-a lăsat-o.

Așadar, Părintele Patriarh Iustin rămâne în memoria Bisericii noastre ca un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, precum  și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient[2].

Prin activitatea bogată de traducători pe care au desfășurat-o, atât Patriarhul Nicodim Munteanu, cât și Patriarhul Iustin Moisescu continuă şirul traducătorilor de scrieri bisericești, care, prin osteneala lor, au contribuit atât la introducerea limbii române în cult și în cultura românească, cât și la transmiterea adevărului de credință în limba poporului român.

Fără munca de veacuri a traducătorilor Sfintei Scripturi, ai cărţilor de cult şi ai scrierilor sfinţilor părinţi, credincioşii români nu ar fi avut acces, în limba proprie, la frumusețea și profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu şi nici la înțelegerea sfintelor slujbe sau la bogatele învățături patristice.

Limba unui popor se maturizează şi se sfințește atunci când ajunge să exprime Cuvântul lui Dumnezeu.

Maturizarea limbii române a avut loc în secolele XVI-XVII, în spațiul bisericesc, odată cu traducerea primelor cărți de cult şi a Sfintei Scripturi. Acestea au fost cele dintâi documente și monumente ale limbii române literare și ale culturii românești.

Astfel, după tipărirea în limba română a Bibliei de la Bucureşti, în anul 1688, prin strădaniile unor traducători precum diaconul Coresi, mitropoliții Teofil și Ștefan şi Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească, Sfinţii Varlaam și Dosoftei în Moldova, Sfântul Simion Ștefan în Transilvania şi mulţi alţi ostenitori, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea toate cărțile de cult au fost traduse în limba română și au circulat în toate provinciile românești.

Așadar, în anul 2019 sunt comemorați toți traducătorii, care, prin efortul lor, din dragoste faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, față de limba română şi față de popor, au transmis adevărul de credință, contribuind astfel la menținerea unității de credință și de limbă a neamului românesc.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului.

Această perioadă este, în primul rând, o pregătire, o sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt expresia concretă a iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Prin urmare, și în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de bani, alimente, haine şi medicamente.

Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familiilor defavorizate cu mulţi copii, bătrânilor și persoanelor singure fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Cu rugăciune, post și milostenie, ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire milostivă pentru oameni și pentru mântuirea lor.

În încheiere, cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 336.

[2] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la volumul Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Ed. Basilica, București, 2019, pp. 7-8.

Pastorala sinodală [noiembrie 2018]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unității și demnității noastre naționale și de recunoștință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de credință, de limbă, de cuget și simțire românească.

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român a purtat în sufletul său în același timp pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie.

Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin credință și iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am realizat unitatea și demnitatea noastră ca stat național.

Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria și cultura poporului român se vede și în darul unității, al libertății și demnității naționale, dobândit prin credință puternică și luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferință creștinește îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din București.

În anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că  România Mare este și o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de ­neam.

„Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1]. ­Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că  au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.

Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința uni­tății de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credin­ță a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam. Unitatea de credință și unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credința ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „legea românească”[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină.

Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor.

Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, cărți care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”[3]; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”[4].

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași Slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi Slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului ­român. Întreg poporul român a ­rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi ­liturgice răsăritene”[5].

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Așadar, limba română și credința creștină sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român.

Dreptcredincioși creștini,

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și de credință întărită prin jertfă și biruință.

În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles și Trianon (1919-1920).

Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii și bănățenii Vasile GoldișȘtefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri.

Totodată, evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.

Așadar, realizarea marilor idealuri ale unității şi demnității naționale ale românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate şi independenţă.

Astăzi, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi, piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare. Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.

Cultivarea identității naționale trebuie sporită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor în cadrul cooperării internaționale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să evidențiem elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său cu celelalte popoare ale lumii.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuție la împlinirea marilor idealuri naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi pentru realizarea independenței şi unității poporului român, iar apoi a lucrat pentru recunoașterea drepturilor şi demnității ei pe plan extern: dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în anul 1925.

De fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obținută numai după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Un simbol al întregirii României, realizată prin voința poporului, jertfa ostașilor români, și mai ales prin lucrarea providenței divine, este construirea Catedralei Naționale. După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[6].

Apoi, cel care a susținut și a promovat intens importanța construirii unei noi Catedrale în București a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm.

Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o catedrală nouă.

Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștința pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și ale tuturor Sfinților, prin dărnicia clerului și credincioșilor Patriarhiei Române din țară și străinătate, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al spiritualității românești.

Anul 2018, an Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești și deopotrivă un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naționale.

Dreptmăritori creștini,

Postul Nașterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

În această perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“.

Prin urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.

Să ne ajute Hristos Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi.

Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.

Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a  fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Corinteni 8, 14).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Nașterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile Sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii ­unităţii politice a românilor, Editura Casei Școalelor, București, 1915, p. 26.

[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Editura ­Academiei, București, 1983, p. 122, n. 34.

[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.

[4] Idem, Liber-cugetător, liberă-cugetare, în Timpul, 2 februarie 1879, în Opere, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia Opere complete, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 325.

[6] Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei [2018]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi Preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Prima Duminică a Postului Sfintelor Paști este dedicată biruinței credinței ortodoxe asupra ereziilor. Sfinții Părinți care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII au statornicit dreapta învățătură despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, precum și despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane.

Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, fiind totodată și sărbătoare a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau învățăturilor greșite, în general.

Duminica Ortodoxiei amintește despre biruința ortodocșilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Așadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paști să fie numită Duminica Ortodoxiei a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinții Părinți au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Mai puțin cunoscut este faptul că această sărbătoare a Duminicii Ortodoxiei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeților Moise, Aaron și Samuel, atestată cu un secol înainte, în timpul patriarhului Gherman al Constantinopolului († 740). Postul Mare era odinioară plin de comemorări biblice: în Săptămâna a 2-a era comemorat Dreptul Noe, în Săptămâna a 4-a jertfa lui Isaac și în Săptămâna a 5-a Patriarhul Isaac însuși.

Sărbătoarea prorocilor se potrivea cu prima Săptămână a Postului Mare și cu atmosfera vechi-testamentară a lecturilor citite la sfintele slujbe. Această sărbătoare închinată prorocilor nu a fost suprimată, ea rămânând legată de praznicul Duminicii Ortodoxiei, justificarea aflându-se în faptul că profeții au anticipat și au vestit Întruparea Cuvântului pe care o mărturisesc sfintele icoane.

În această privință în slujba Vecerniei de la Duminica Ortodoxiei se spune: Strălucit-a harul adevărului: „cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l și credința cea dreaptă cinstind” [1]. Sfântul Ioan Damaschin († 749) arăta deja, în Tratatele sale despre icoane, analogia ce există între sfintele icoane și vedeniile prorocilor.

Aceștia n-au privit vedeniile sfinte cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului, așa cum și apostolii au privit slava lui Hristos pe muntele Tabor, iar vedeniile profeților erau arătări ale lucrării lui Dumnezeu, nu ființa Sa. Aceste vedenii erau „imagini” anticipate a ceea ce avea să fie descoperit pe deplin prin Întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu.

Din acest motiv, în Legea cea nouă, vedeniile profeților din Vechiul Testament au fost înlocuite de sfintele icoane, care au drept fundamentare teologică evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrucât Hristos este chipul (icoana) Dumnezeului celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Deoarece vedeniile profeților erau prefigurări ale Întrupării lui Hristos, Cel ce este „Icoana naturală a Tatălui”[2], prorocii pot fi sărbătoriți împreună cu cinstirea sfintelor icoane în Duminica I a Postului Mare, spune Macarios Simonopetritul în frumoasa sa lucrare despre Triod[3].

Prin această dublă sărbătorire a prorocilor și a sfintelor icoane, Duminica Ortodoxiei ne descoperă o lucrare minunată a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Căci, deși nimeni nu a văzut fața lui Dumnezeu până la Întruparea Fiului, până la asumarea de către Acesta a firii omenești, totuși profeții L-au vestit văzând duhovnicește, cu anticipație, peste timp, chipul lui Dumnezeu Întrupat, pe Iisus Hristos.

Cuvântul veșnic sau Fiul lui Dumnezeu aștepta „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pentru a Se arăta ca Mântuitor al lumii, iar aleșii Săi, profeții, au primit această descoperire în arvună pentru a menține în popor credința trează privind venirea lui Mesia – Hristos.

Icoana este o fereastră spre Absolut[4], care ne descoperă lumea transfigurată, adică lumea celor care se împărtășesc de slava harului dumnezeiesc și totodată ne dezvăluie conținutul acestei transfigurări, adică sfințenia. Reprezentarea sfinților în icoane confirmă credința Bisericii în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan când scrie: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Iar în prima sa Epistolă sobornicească, același Sfânt Apostol mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 1-3).

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin ne întărește în adevărul legitimității reprezentării lui Dumnezeu în icoană zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu”[5].

Desigur, icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții cerești transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Icoana ne prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat trup omenesc, a trecut cu el prin moarte și Înviere.

În sfintele icoane, descoperim chipul lui Hristos cu aureolă, adică luminat de slava Învierii, chipul Maicii Domnului și chipurile sfinților, toate luminate de aceeași slavă necreată a Împărăției cerurilor, exprimată în nimbul de lumină din jurul capului. În sfintele icoane descoperim chipul uman restaurat, înnoit și sfințit, luminat de slava Împărăției lui Dumnezeu, ca o chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu, prin strălucirea chipului slavei lui Dumnezeu pe fața sfinților.

În acest sens, citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27). Spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este deoființă cu Tatăl, Adam putea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin har, în permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui.

Însă dorind să ajungă ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, Adam a pierdut chipul de lumină, căzând în neascultare și îndepărtare de Dumnezeu, Izvorul vieții, decăzând astfel până la moarte, spirituală și trupească (cf. Romani 6, 23). De aceea, pe chipul lui Adam cel neascultător de Dumnezeu nu mai strălucea lumina dumnezeiască dăruită lui de Dumnezeu când l-a creat.

Privind la chipul lui Hristos din icoană, adică la Noul Adam, „care S-a smerit și S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte” (cf. Filipeni 2, 8), fiecare om simte chemarea să înnoiască propriul său chip, adică să reflecte prin viață și fapte bune iubirea și lumina lui Hristos. Privind la chipul lui Hristos și la chipurile sfinților din icoane, descoperim posibilitatea de a primi și noi harul sfințitor al lui Hristos și a-l face lucrător, prin rugăciune și iubire milostivă, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi trăită în Biserică.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

O astfel de înțelegere a sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranță și bucurie taina vieții noastre și a aproapelui. Sfintele icoane ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră și binevoitoare.

Această privire curată se cuvine să o îndreptăm și spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică și irepetabilă, plină de mister, o ființă cu vocație de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu cel veșnic.

Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită și milostivă. Dar acest chip își poate redobândi strălucirea prin rugăciune și pocăință, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frățești împreună cu toți care Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor și Tămăduitor.

Fiecare creștin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovnicești de restaurare și sfințire a chipului său și al semenului său, după chipul luminos al lui Hristos și al sfinților Săi.

Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferințe să se ridice și îl conduce pe drumul vindecării spirituale și trupești. Să nu uităm că Părinții Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat și din moarte.

Așadar, fiecare dintre noi poate să Îl urmeze pe Hristos și să devină aproapele celui aflat în suferință. Iar această lucrare se împlinește de la vorba cea bună și întăritoare în credință și nădejde, continuând cu ajutorarea semenului și oferind darul material necesar pentru lucrarea filantropică sau social-caritabilă a Bisericii.

Lucrarea liturgică a Bisericii la care participăm se cuvine continuată prin programe de asistență socială și filantropică, prin construirea de lăcașuri de cult și de așezăminte ale Bisericii, precum: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi și altele asemenea.

Iubiți frați și surori în Domnul,

După cum cunoașteți, Biserica Ortodoxă Română a inițiat și a ampli- ficat în ultimii ani multe astfel de proiecte. Există deja multe așezăminte de asistență socială înființate și susținute de Biserică, prin mari sume de bani alocate, precum și cu semnificative cheltuieli de întreținere. Pentru a continua aceste programe și pentru inițierea altora, a devenit o tradiție ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română o colectă pentru susținerea Fondului Central Misionar al Bisericii noastre.

De aceea, vă îndemnăm să oferiți după posibilități ajutorul necesar lucrării Bisericii în societate. Hristos Însuși ne îndeamnă Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Milostivirea față de cei aflați în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu Însuși și ne ajută să dăm un răspuns bun în fața lui Dumnezeu (cf. Matei 25).

Iar Sfântul Apostol Pavel numără între roadele Duhului Sfânt și facerea de bine, prin care se manifestă credința (Galateni 5, 22-23). Prin această enumerare, Sfântul Pavel dorește să ne încredințeze că prezența Duhului Sfânt în viața noastră are semne vizibile pentru cei din jurul nostru.

Virtuțile pe care semenii noștri le pot vedea în mod direct sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Facerea de bine față de cei care suferă și au nevoie de ajutorul nostru nu este, prin urmare, doar un act obișnuit de solidaritate umană. Ea este semnul prezenței Duhului în viața noastră, este dovada că suntem creștini care facem vizibilă lucrarea Duhului în lume.

Prin facerea de bine oferim altora nu numai un ajutor material, ci însăși mărturia lucrării Duhului, care face roditoare în lume, în viața oamenilor, iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu.

Cu nădejdea că îndemnul nostru părintesc va fi o întărire în credință și o chemare la fapta cea bună în folosul aproapelui, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști. Totodată, Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018) este prilejul binevenit să dăm mărturie în lume de unitatea noastră de credință și de neam, adică poate fi prilejul întăririi comuniunii frățești a tuturor românilor în împlinirea acestei lucrări filantropice față de cei săraci și suferinzi, triști și înstrăinați.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Continuă lectura „Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei [2018]”

Pastorala Sfântului Sinod (noiembrie 2017)

O găsiți aici, în format PDF, 8 pagini. În care ni se vorbește despre Sfintele Icoane, despre canonizarea Sfântului Pafnutie Zugravul, despre Patriarhul Justinian Marina, despre suferințele Bisericii noastre trăite în timpul regimului comunist și despre valoarea soteriologică a milosteniei.

Tomosul de canonizare pentru Sfântul Cuvios Pafnutie (Pârvu) Zugravul

Sf. Cuv Pafnutie Parvu Zugravul

Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române pentru proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735)

Tomosul a fost aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 4-5 iunie 2017 și proclamat la Mănăstirea Robaia în ziua de 6 august 2017.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Binecuvântat şi vrednic de toată lauda este a cinsti pomenirea celor ce s-au săvârşit întru sfinţenie, care au dobândit la Dumnezeu îndrăznire datorită vieţii lor plină de evlavie şi de fapte bune. Preasfânta Treime i-a învrednicit de asemănarea cu Dumnezeu, împărtăşindu-i de lumina harului Duhului Sfânt şi aşezându-i în Biserica lui Hristos, în ceata sfinţilor.

Despre ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că, întrucât au împlinit cuvântul Său, s-au făcut „prietenii Lui” (Ioan 15, 14). Pe aceşti sfinţi Biserica îi cinsteşte în cântări de laudă, precum spune Prorocul David, de Dumnezeu insuflat: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138, 17). Cu adevărat, sfinţii au împlinit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, după cum citim iarăşi în Psalmi: „prin sfinţii de pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale” (Psalmul 15, 3).

Printre aceşti prieteni ai lui Dumnezeu se numără și Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). Acest mare nevoitor a viețuit întru dragostea de Dumnezeu, fiind iubitor de liniște și multă rugăciune, ostenindu-se pentru frumusețea Casei Domnului și prețuind lucrarea frumoasă a mâinilor. El a primit de la Dumnezeu darul rugăciunii neîncetate și al zugrăvirii icoanelor, prețuit fiind, în evlavia ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi credincioșilor, ca pildă de rugăciune neîncetată, de smerenie, de înfrânare, de milostivire și mai ales de iscusită lucrare a iconografiei, potrivit Tradiției ortodoxe. Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul a dat dovadă de statornicie în dreapta credință și în viața monahală, fiind înțelept povățuitor al tinerilor iconari și zugravi de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea.

Smerenia Noastră, în acest an 2017, declarat de Patriarhia Română ca An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea plăcută lui Dumnezeu a acestui Sfânt Cuvios Părinte care a zugrăvit biserici și mănăstiri, dar și icoane ale Preasfintei Treimi, ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale multor sfinți, înfrumusețând numeroase sfinte lăcașuri din Țara Românească, luând aminte la râvna lui vrednică de laudă pentru rugăciunea minții şi a inimii rostită în tăcere şi pentru mărturisirea, prin iconografie, a dreptei credinţe, dar şi căutând folosul duhovnicesc al poporului creştin dreptmăritor, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe și chemând în ajutor Harul Preasfintei Treimi, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoare şi nedespărţite,

Hotărâm

Ca, de acum înainte şi până în veac, Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul să se numere între sfinții Bisericii, în ceata Cuvioșilor Părinți purtători de Dumnezeu și să fie cinstit în cântări de laudă cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul.

Pentru pomenirea lui statornicim ziua de 7 august a fiecărui an, urmând ca această zi să fie înscrisă în Sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, rânduim să se tipărească viața și slujba Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul, să i se zugrăvească icoana, care să fie primită cu toată evlavia de către dreptcredincioșii creștini, iar chipul lui să fie zugrăvit la loc potrivit, alături de ceilalți Sfinți Cuvioși de neam român, în bisericile care se vor ridica din temelie sau se vor zugrăvi de acum înainte.

Iar, pentru ca evlavia dreptmăritorilor creștini să sporească prin cinstirea și chemarea în rugăciune a Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735), mai rânduim ca el să fie și ocrotitor al unor biserici noi sau reînnoite.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, am întocmit acest Tomos Sinodal de proclamare a canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul, pe care îl întărim cu semnăturile noastre şi îl aducem la cunoştinţa preacucernicului cler, a preacuviosului cin monahal și a dreptcredincioșilor creștini din Patriarhia Română.

Acest Tomos Sinodal de canonizare se proclamă astăzi, 6 august din anul mântuirii 2017, la Mănăstirea Robaia, judeţul Argeş.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

†  Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

† Teofan

Arhiepiscopul Iaşilor şi

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu

Arhiepiscopul Sibiului

şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei

şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan

Arhiepiscopul Timişoarei

şi Mitropolitul Banatului

† Petru

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae

Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor  Unite ale Americii şi Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon

Mitropolit onorific,

Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic

Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Corneliu

Episcopul Huşilor

† Lucian

Episcopul Caransebeşului

† Sofronie

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin

Episcopul Ortodox Român al Maramureșului şi Sătmarului

† Nicodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei

Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Sebastian

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Petroniu

Episcopul Sălajului

† Gurie

Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil

Episcop-locţiitor (administrator)

al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)

† Siluan

Episcopul Ortodox Român din Ungaria

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei

Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail

Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian

Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul

Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Antonie de Orhei

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemţeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ignatie Mureşeanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

 

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2017]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în prima duminică din Postul Mare, numită și Duminica Ortodoxiei, sărbătorim biruința asupra tuturor rătăcirilor doctrinare de la dreapta credință și de la dreapta vedere a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume.

Potrivit Sfintei Tradiții a Bisericii, icoana Domnului Iisus Hristos este chipul liturgic văzut al Dumnezeului celui viu și nevăzut, care S-a făcut om (cf. Coloseni 1, 15).

Fundamentul dogmatic al cultului sfintelor icoane este Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, la plinirea vremii. Părinții Bisericii care au teologhisit despre venerarea sau cinstirea sfintelor icoane, fiind purtați și luminați de Duhul Sfânt, au fost încredințați adeseori prin minuni și experiențe duhovnicești neîndoielnice de adevărul și puterea harică a sfintelor icoane.

De altfel, potrivit Sfintei Tradiții, prima icoană a Mântuitorului Hristos este Sfânta Mahramă sau Icoana nefăcută de mână omenească a Domnului, care a fost trimisă regelui Avgar al Edesei.

Prin venirea lui Mesia – Hristos pe pământ, „la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), a fost dezlegată opreliștea dată lui Moise de a nu face „nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos” (Ieșirea 20, 4). Interdicția din Vechiul Testament era una pedagogică și temporară pentru a nu se cădea în idolatrie, deoarece Dumnezeu Cel nevăzut din ceruri nu luase chip de om pe pământ. Însă, pentru noi, creștinii, icoana Domnului Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este mărturie și mărturisire a Întrupării Sale, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Învățătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane a fost formulată, în mod deplin, la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, de la care se împlinesc anul acesta 1230 de ani. Această învățătură este în deplin acord cu Sfânta Scriptură și cu Sfânta Tradiție, întrucât se fundamentează pe dogma hristologică a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Sinodul afirmă că Sfânta Scriptură și sfânta icoană se „arată” și „se explică” reciproc. Imaginea vizuală are aceeași valoare cu imaginea verbală. Așa cum Sfânta Scriptură este o imagine în cuvinte, tot astfel și icoana pictată este un cuvânt în culori. Prin icoană, conținutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei doctrine abstracte, ci în chip liturgic, adică într-un mod integral și concentrat, care se adresează „față către față” persoanelor din biserică aflate în stare de comuniune – rugăciune cu Preasfânta Treime și cu toți sfinții.

Citând cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul al VII-lea ecumenic afirmă că „cinstea arătată icoanei trece asupra prototipului, iar cel care venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează”[1]. Astfel, sfintele icoane fac posibilă comuniunea harică între persoanele reprezentate și credincioșii care le cinstesc și se roagă în fața lor.

Un alt eveniment important în care s-a confirmat și reafirmat rolul, sensul și importanța artei sacre sau liturgice în viața Bisericii a fost Sinodul de la Constantinopol, din anul 843. Făcând trimitere directă la imaginea reprezentată în icoană, Synodicon-ul acestui Sinod proclamă pomenirea veșnică a celor care cred, dovedindu-și spusele prin scrieri și acțiunile prin reprezentări, pentru răspândirea și afirmarea adevărului prin cuvinte și prin icoane[2].

Tot în acest document sinodal se subliniază faptul că icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei și, de aceea, icoana sfințește ochii celor credincioși și tămăduiește bolile sufletești și trupești ale celor care le cinstesc. La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin spune că „harul lui Dumnezeu se odihnește deasupra icoanei”, pentru că „în timpul vieții lor sfinții erau plini de Duh Sfânt. La fel și după moarte harul Sfântului Duh rămâne pururea în sufletele lor, în trăsăturile și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire, ci ca urmare a harului și a lucrării divine”. Iar pentru a face posibilă întâlnirea prin rugăciune și prin harul Duhului Sfânt, reprezentarea lui Hristos, a sfinților și a evenimentelor Istoriei Sfinte trebuie să exprime cu fidelitate realitatea istorică.

Rostul de a fi al icoanei este acela de a-i arăta pe moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, pe cei care o caută, o pregustă și o prefigurează încă din timpul vieții lor pe pământ. Și cu toate că sfinții pictați pe icoane sunt deosebiți între ei la chip, au totuși ceva comun și anume aureola sau nimbul de lumină. Aureola este semnul văzut al slavei dumnezeiești din Împărăția cerurilor, care nu se poate vedea cu ochii trupești, dar care se află tainic prezentă în sufletul și trupul sfinţilor.

De aceea, icoana este și o vedere prin credință a Împărăției lui Dumnezeu, iar nu doar un simplu element estetic și didactic în Biserică.

Iubiți fii duhovnicești,

Sfânta Scriptură ne învață că omul este icoana vie făcută de Dumnezeu după chipul Fiului Său.

Așa cum icoana exprimă într-un mod văzut slava nevăzută a prototipului său ceresc, tot astfel și omul, „icoana” văzută a lui Dumnezeu, a fost făcut de Creator „după chipul Său” (Facere 1, 27) ca să se reflecte, în om și prin el, lumina cea necreată și neapusă a Dumnezeirii sau frumusețea preaslăvită și negrăită a Celui nevăzut. Întrucât Ortodoxia este atât mărturisirea adevărului unirii dumnezeirii și a omenității în Persoana Domnului Iisus Hristos, cât și mod de cunoaștere și de trăire în arvună a slavei Împărăției cerurilor, noi, creștinii, suntem datori să mărturisim dreapta credință și să căutăm „sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Totodată, trebuie să armonizăm dreapta mărturisire și preamărire a lui Dumnezeu cu iubirea milostivă față de aproapele  nostru,  care  este  chipul  lui  Hristos  îndreptat  spre  noi (cf. Mt. 25, 40).

Întrucât fiecare om este făcut „după chipul lui Dumnezeu”, iubind pe aproapele nostru, iubim și pe Dumnezeu. Astfel, sfânta icoană ne arată „calea” iubirii milostive față de toți oamenii, pe care a mers Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut Om și pe care au mers apoi oamenii credincioși și sfinți care s-au îndumnezeit, urmându-L. Cine ajută pe cel ce are nevoie de ajutor, acela iubește pe Hristos Care Se identifică cu toți oamenii aflați în suferință, zicând: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Întrucât în 2017 se împlinesc 1230 de ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul acesta a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Întrucât sfintele icoane sunt reprezentări vizibile ale unor realități tainice, nevăzute și cerești, rostul sfintelor icoane este să ne înalțe sufletul spre pacea, bucuria și slava Împărăției cerurilor. De aici marea responsabilitate ce-i revine pictorului iconar. Potrivit Sinodului al VII-lea ecumenic „pictorului îi aparține doar natura tehnică”, în timp ce diataxis, compoziția sau forma artistică, depinde, în mod evident, de ce au hotărât Sfinții Părinți.

Dumnezeu a descoperit Sfinților Părinți prin experiențe duhovnicești ceea ce trebuie să redea icoana prin culori. Ei contemplau prototipul și apoi exprimau, în limbajul picturii, modelul sau chipul. Iar acele prototipuri care au fost descoperite Sfinților Părinți sunt rememorate în icoana ortodoxă, trezind în conștiința privitorilor stări spirituale sfinte.

La rândul lor, pictorii iconari primeau și pictau icoanele după îndrumările venite de la Duhul Sfânt prin Sfinții Părinți, încât ei, ca martori și mărturisitori iconografi, nu se reprezentau și nu se mărturiseau pe ei înșiși, ci erau mărturisitorii lui Dumnezeu Cel Întrupat și ai sfinților Săi.

Așadar, scopul vieții duhovnicești creștine este să devenim și noi sfinți, icoane vii ale lui Iisus Hristos, înnoiți și transformați sau transfigurați de El prin harul Duhului Sfânt, pregustând slava dumnezeiască, având ca înaintemergători pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe toți Sfinții Săi[3].

Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe Române statornicite în  timpul Patriarhului Justinian (1948-1977), cu ocazia sărbătorii numită Duminica Ortodoxiei, se realizează colecta pentru Fondul Central Misionar. Așa cum în Biserica primară, prisosul unora plinea lipsa altora și „nimeni nu era între ei lipsit” (Fapte 4, 34), tot astfel și acum Biserica Ortodoxă Română îndeamnă la dărnicie și întrajutorare frățească pentru a susține multiple activități spre binele și folosul credincioșilor ei din țară și din diaspora.

La nivel național, bisericesc, social, liturgic, pastoral, misionar și cultural, aceste activități sunt de o importanță majoră. Darul în bani care va fi colectat acum, în Duminica Ortodoxiei și în următoarele trei duminici, până la 26 martie, va fi folosit pentru construirea de lăcașuri de cult din parohiile mici și sărace, pentru întreținerea așezămintelor social-filantropice din țară și de peste hotare, pentru sprijinirea și inițierea unor activități spirituale și culturale pentru apărarea și promovarea dreptei credințe, dar și pentru păstrarea identității etnice a românilor de pretutindeni și pentru ajutorarea parohiilor și a familiilor sărace ş.a.

Dorindu-vă să folosiți cu mult spor duhovnicesc vremea Marelui Post ca pregătire pentru sfânta sărbătoare a Învierii Domnului, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți și să vă dăruiască sănătate și mântuire, pace și bucurie.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13,  13).

Continuă lectura „Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2017]”