Etichetă: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

După prima săptămână de post în care am participat la slujba Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, trăim în această duminică, Duminica Ortodoxiei, momente de bucurie duhovnicească, întrucât, la Sfânta Liturghie, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă din perioada apostolică, Biserica a trebuit, secole la rând, să facă față ereziilor și schismelor, adică abaterilor de la adevărul de credință. Ereticii și toți cei căzuți în diverse rătăciri au făcut dezbinare între creștini, unii din neștiință, iar alții din motive personale.

Pentru a opri rătăcirile, Biserica a organizat sinoade locale, iar când s-a constatat o amploare a ereziilor, au fost organizate Sinoadele Ecumenice, la care au participat ierarhi din întreaga Biserică.

Astfel, începând cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, și până la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anii 680-681, Biserica a formulat și statornicit adevăruri esențiale ale învățăturii de credință, precum: dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu și a Sfântului Duh, unirea firii dumnezeiești și a firii omenești prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, existența a două voințe, corespunzătoare celor două firi – omenească și dumnezeiască – în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Toate acestea nu au fost însă simple teorii sau formulări filosofice. Sfinții Părinți, insuflați de Dumnezeu, au înțeles că orice învățătură de credință are legătură directă cu mântuirea sau dobândirea vieții veșnice (cf. Matei 5, 19). „Dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu mă poate îndumnezei pe mine”, spunea Sfântul Atanasie cel Mare.

Dreptmăritori creștini,

În secolul al VIII-lea a apărut o nouă rătăcire, conform căreia cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște ar fi o idolatrie. În fața acesteia, reprezentanți de seamă ai Bisericii au arătat că icoanelor nu li se aduce un cult de adorare, ci, prin cinstirea lor, sunt venerate persoanele sfinte, pictate, înfățișate pe ele. Nu se cinstește materia din care sunt confecționate icoanele, ci sfinții pe care îi reprezintă icoanele.

Împărați, precum Leon al III-lea Isaurul (717-741) și fiul său Constantin al V-lea Copronimul (741-775), au dus o luptă aprigă împotriva icoanelor. Aceștia au dispus înlăturarea icoanelor din Biserici și din casele credincioșilor.

Lucrări de mare valoare istorică și artistică au fost adunate și date pradă focului. În această perioadă, mulți ierarhi, călugări, preoți și credincioși, care mărturiseau dreapta cinstire a sfintelor icoane, au fost mutilați, exilați și chiar uciși.

Numeroase mănăstiri au fost incendiate, dărâmate sau transformate în cazărmi. Pictura și mozaicurile au fost distruse sau acoperite cu tencuială. În timpul lui Leon al IV-lea Hazarul (775-780), mulți demnitari care cinsteau icoanele au fost destituiți, maltratați sau trimiși la mănăstiri și călugăriți forțat. De asemenea, și împărăteasa Irina a fost exilată fiindcă cinstea icoanele și era de partea celor care apărau cultul icoanelor.

În anul 780, după moartea lui Leon al IV-lea, împărăteasa Irina a devenit regentă a fiului ei minor, Constantin al VI-lea (780-797). Prin grija ei a fost organizat, sub președinția Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în Biserica Sfânta Sofia din localitatea Niceea, în anul 787, și a fost restabilit cultul cinstirii icoanelor.

Au participat 343 de episcopi, la care s-au adăugat reprezentanți de seamă din rândul călugărilor și al preoților de mir.

La acest sinod a fost formulată următoarea învățătură de credință: „Păzim neschimbate toate tradițiile bisericești scrise sau nescrise încredințate nouă, în care se află și întipărirea iconică prin zugrăvire, care este în acord cu istoria propovăduirii evanghelice, spre încredințarea faptului că înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul a fost adevărată, și nu închipuită, aducându-ne și nouă un folos asemănător. […] Astfel stând lucrurile, mergând pe calea împărătească și urmând învățăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinților noștri Părinți, precum și Tradiției Bisericii sobornicești, deoarece recunoaștem că aceasta este a Sfântului Duh, Care sălășluiește în ea, hotărâm cu toată exactitatea și grija ca, asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și pe veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; [și anume] icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și a tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci cu cât mai des vor fi văzuți aceștia prin reprezentarea iconică, cu atât mai mult cei care privesc la acestea vor fi ridicați să-și amintească și să dorească prototipurile și să le dea sărutare și cinstita venerare. Nu însă adevărata adorare, care, după credința noastră, se cuvine numai dumnezeieștii firi, ci ca aceea adusă chipului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte obiecte de cult sfinte; pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri și se vor aprinde lumini, după binecinstitorul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată] icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”^[1].

La scurt timp după această biruință, liniștea Bisericii a fost tulburată din nou. Împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), deși a depus jurământ în fața Patriarhului că va respecta hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, s-a dovedit a fi un iconomah, adică un nou prigonitor al icoanelor. Icoanele și sfintele cruci au fost adunate și arse, iar sfintele moaște distruse.

Patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815), autorul a două tratate împotriva iconoclaștilor, împreună cu episcopii, stareții și monahii apărători ai icoanelor, între care și Sfântul Teodor Studitul, au fost înlăturați, unii dintre ei fiind maltratați și uciși.

Sfântul Teodor Studitul, starețul Mănăstirii Studion, precizează foarte clar că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”^[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

În anul 843, când împărăteasa Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, au fost confirmate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și cultul icoanelor, iar Patriarhul Metodie al Constantino­polului (843-847) a mărturisit biruința Bisericii asupra tuturor ereziilor din primele opt veacuri.

El a alcătuit un Sinodicon, în care a prezentat învățătura ortodoxă, condamnând toate ereziile, și a dispus restabilirea cultului icoanelor în sfintele biserici. În ziua de 11 martie 843, la Sfânta Liturghie arhierească, săvârșită în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Patriarhul Metodie a făcut cunoscut public faptul că prima duminică din Postul Mare va fi numită Duminica Ortodoxiei, adică a dreptei credințe.

La Duminica Ortodoxiei se serbează, an de an, biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor, fiind pomeniți cei care au rămas fideli Bisericii în momente de grea încercare.

În Sfânta Scriptură există numeroase dovezi care reliefează îndatorirea fiecăruia dintre noi de a cinsti sfintele icoane. Deja, în capitolul întâi din Cartea Facerea se spune că Dumnezeu a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (cf. Facerea 1, 26-27). Prin urmare, omul a fost creat după chipul (icoana) lui Dumnezeu.

Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca lumea viață să aibă, și încă din belșug (cf. Ioan 3, 16; 10, 10). Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut Om, deoarece El este icoana Tatălui (cf. Evrei 1, 2-3).

De aceea, Însuși Iisus Hristos a spus: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 12, 45; 14, 9). Sfântul Ioan Damaschin se referă la reprezentarea lui Dumnezeu în icoană, zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc Trupul văzut al lui Dumnezeu”^[3].

Sfintele icoane pictate în bisericile noastre au reprezentat biblia neștiutorului de carte, fiindcă ele au un rol important în sporirea evlaviei creștine.

Icoana este un mijloc de a înțelege mai bine lucrarea de mântuire adusă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Nu greșim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup și a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătății Lui nespuse, firea, materialitatea, forma și culoarea trupului”^[4].

Creștinii evlavioși au cinstit icoanele care reprezintă praznice împărătești, pe Maica Domnului și icoanele ce înfățișează chipurile sfinților. Prezenți la Sfintele Liturghii, la slujbele și ierurgiile ce se oficiază în bisericile noastre, credincioșii sporesc în evlavie, datorită prezenței duhovnicești a sfinților pictați în icoane.

Catapeteasma, ca suport cu icoane deosebite, care simbolizează Împărăția cerurilor, îl ajută pe credincios să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Cugetul fiecăruia se luminează văzând lumina prezenței lui Hristos, iar inima se bucură. Bucuria credinciosului ortodox continuă acasă, unde, în fața icoanelor de pe peretele dinspre răsărit, acesta săvârșește rugăciunea particulară.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Icoana poate fi un frumos și ales dar oferit apropiaților noștri: rude, prieteni, colegi sau cunoscuți, cu prilejul diferitelor momente ale vieții lor, dintre care amintim ziua de naștere sau ziua onomastică. Dăruind Sfinte Icoane, Biblii, Psaltiri sau Cărți de Rugăciune, săvârșim fapte bineplăcute lui Dumnezeu.

De asemenea, o faptă bună de mare preț este milostenia față de cei aflați în nevoi, suferinzi sau bolnavi, care nu mai au pe nimeni. Prin sprijinirea bisericilor de enorie sau a mănăstirilor, asemenea ctitorilor, domnitori credincioși sau boieri din trecutul Bisericii noastre strămoșești, săvârșim fapte ce se înscriu în Cartea Vieții. Aceste fapte bune reprezintă zestrea spirituală sau lumina sufletului nostru în viața veșnică.

În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” (Luca 6, 36). În Cartea Faptele Apostolilor citim că „rugăciunile și faptele de milostenie ale lui Corneliu s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4).

Sfântul Vasile cel Mare, făcând referire la actele de milostenie, afirmă că acestea rămân socotite înaintea Tronului Preasfintei Treimi. Cel ce dă din puținul lui celui sărac se îmbogățește duhovnicește: „Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău și ți se întoarce cu adaos”^[5].

De aceea, Biserica Ortodoxă Română a rânduit, cu șapte decenii în urmă, ca la Duminica Ortodoxiei să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română colecta numită Fondul Central Misionar. Sumele colectate au fost și sunt folosite pentru derularea de proiecte și programe de asistență socială și filantropică.

Este încă nevoie de sprijinirea lăcașurilor de cult și a așezămintelor sociale ce aparțin Bisericii. Prin acest fond, vor fi sprijinite și unele comunități românești aflate în afara granițelor țării, în special cele care nu au un lăcaș de cult.

Să ne străduim, fiecare dintre noi, a contribui după putință la această colectă, ținând seama de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Orice ar cere de la Dumnezeu cei ce fac milostenie, îndată primesc darul cererii. Atâta cinste și îndrăznire are milostenia către Dumnezeu, că nu numai păcatele celui milostiv le spală, ci încă și moartea o alungă și se adeverește că milostenia le stăpânește pe toate și biruiește moartea”^[6].

Să folosim timpul Postului Sfintelor Paști pentru a spori în rugăciune și fapte bune, nădăjduind că ne vom bucura duhovnicește de Marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

^[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, ²2018, pp. 567-571.

^[2] Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antiereticul III (14), trad. Diac. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.

^[3] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 41.

^[4] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, p. 123.

^[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, III, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, serie nouă, vol. 1, trad., introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, București, 2009, p. 116.

^[6] Diac. Gheorghe Băbuţ, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1994, p. 68.

Preluată de aici: https://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-in-duminica-ortodoxiei-se-serbeaza-an-de-an-biruinta-bisericii-impotriva-tuturor-ereziilor/.

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și Preaiubiţilor credincioși
din Patriarhia Română, har, bucurie și pace
de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

continuând o frumoasă tradiție începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Rugăciunea este lucrarea cea dintâi a Bisericii și a credincioșilor ei. Forma cea mai înaltă a rugăciunii, în Biserică, este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie euharistică, prin care aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate darurile create de El pentru noi, oamenii, și pentru dobândirea vieții veșnice în Împărăția Preasfintei Treimi.

Urmând îndemnul apostolic: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), din dorința practicării rugăciunii neîncetate, a apărut și s-a dezvoltat isihasmul, începând cu secolul al IV-lea, ca efort sau nevoință duhovnicească de pacificare a gândurilor și a simțurilor pătimașe sau egoiste, potrivit făgăduinței: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

În strânsă legătură cu modelul de rugăciune oferit de către isihaști, s-a păstrat și s-a transmis, în Biserică, rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, denumită și rugăciunea minții sau rugăciunea inimii, care este accesibilă fiecărui credincios pentru luminarea sufletului și sfințirea vieții.

Dreptmăritori creștini,

fiind creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 27), omul se poate desăvârși doar printr-o strânsă comuniune cu Creatorul său. Hristos Domnul, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este tainic prezent, prin har, în inima celor care se află în legătură de iubire cu El, potrivit făgăduinței Sale: „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Prin urmare, rugăciunea creștinului, chiar și atunci când este făcută în singurătate, în casa sau în chilia lui, nu este o rugăciune solitară, ci una solidară, adică în comuniune cu întreaga Biserică aflată în rugăciune și luminată de harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (cf. 2 Corinteni 13, 13).

Credincioșii creștini sunt uniți prin har întreolaltă, iar suferința unuia este purtată de către întreaga comunitate eclesială, potrivit îndemnului apostolic: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2) și sfatului duhovnicesc: „Să vă rugați unul pentru altul” (Iacov 5, 16).

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae amintește că rugăciunea „poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau o ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeul Cel în Treime sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu” [1].

Rugăciunea fierbinte și stăruitoare este mărturie a faptului că Sfântul Duh este lucrător în om, sprijinindu-l și întărindu-l întru buna lucrare spre dobândirea mântuirii, după cum învață Sfântul Apostol Pavel: „Și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Astfel, prin rugăciune, omul se unește cu Dumnezeu, făcându-se părtaș iubirii dumnezeiești, iar Dumnezeu, prin harul Său, luminează sufletul omului care se roagă, încât rugăciunea devine conlucrare a omului cu Dumnezeu.

Fără rugăciune adresată lui Hristos nu este Biserică și nici viață creștină, pentru că numai Hristos, Fiul veșnic al Tatălui ceresc, prin harul Duhului Sfânt, dăruiește viață sfântă membrilor Bisericii Sale și îi ajută să rămână în comuniune cu Preasfânta Treime.

De aceea, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul le spune apostolilor Săi: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine, și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).

Sfânta Scriptură conține atât îndemnul de a ne ruga, cât și exemple concrete de rugăciuni și de oameni rugători. În Vechiul Testament, se menționează despre Enos, fiul lui Set, că este primul dintre oameni care a început „a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26).

În cartea Ecclesiasticul, înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător că: „Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune și pentru păcatele sale se va ruga” (Ecclesiasticul 39, 6-7).

În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos ni Se face El Însuși pildă de rugăciune. Sfinții Evangheliști amintesc că Iisus a participat la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), dar au fost și momente când Iisus „Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga” (Luca 5, 16).

Tot Domnul Iisus i-a învățat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească sau Tatăl nostru, îndemnându-i să se roage cu multă stăruință (cf. Luca 18, 1-8). Același îndemn către rugăciune necontenită întâlnim și la Apostolul Neamurilor, care îi povățuiește pe tesaloniceni, zicând: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17). În ultimul capitol din cartea Apocalipsa, îngerul se adresează Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan cu îndemnul: „Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 22, 9).

Prin rugăciune, mintea și inima creștinului sunt permanent îndreptate către Dumnezeu. Rugăciunea, ca prezență și lucrare a Sfântului Duh în omul evlavios, aduce mângâiere, pace și bucurie; ea ne unește cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei și al vieții veșnice, dar și cu Biserica lui Hristos din toate timpurile și din toate locurile. De aceea, când pierdem bucuria și pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.

Prin urmare, creștinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult, fiindcă rugăciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne unește cu Dumnezeu Cel milostiv, ne ajută să vedem în fiecare om un frate și în fiecare frumusețe a creației un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutățile vieții și să pregustăm, încă din lumea aceasta, lumina și bucuria Învierii și a vieții veșnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este mai de preț ca aceasta, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspirație și putere de a rosti cuvântul frumos și de a săvârși fapta bună.

În contextul restricțiilor sanitare din ultimii doi ani, cauzate de situația pandemică, și al problemelor create de conflictul militar din Ucraina, se constată că a sporit practica rugăciunii în viața Bisericii și a credincioșilor. Rugăciunea este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este respirația spirituală a sufletului. Dacă Îl chemăm stăruitor pe Domnul Iisus Hristos în rugăciune, rostind: „Doamne, mântuiește-ne!” sau „Doamne, scapă-ne!”, atunci El, prin harul Său, vine la noi în suflet, ne luminează și ne întărește. Toate faptele bune și toate gândurile curate sunt roadele rugăciunii credinciosului și ale celor care se roagă pentru el: preoți, părinți, rudenii, prieteni evlavioși.

Iubiți credincioși,

în anul 2022 se împlinesc 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog și 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț. Pentru a marca aceste momente solemne din punct de vedere duhovnicesc, dar și pentru a evidenția lucrarea rugăciunii în viața creștinului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț. De numele acestor trei mari Sfinți isihaști sunt legate trei perioade importante de înnoire spirituală, din istoria mileniului doi al Bisericii.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este cinstit de către credincioșii ortodocși, în fiecare an, în ziua de 12 martie. S-a născut și a trăit în Constantinopol și, din adolescență, a intrat în monahism, făcând parte din obștea Mănăstirii Studion, care a dat Bisericii mulți Sfinți.

Aici l-a avut Călăuzitor duhovnicesc pe Cuviosul Simeon Evlaviosul. La vârsta de doar 20 de ani, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut prima experiență duhovnicească a vederii luminii necreate, mărturie a râvnei pe care acesta a avut-o pentru viața curată și practicarea rugăciunii.

A fost Părinte duhovnicesc pentru mulți monahi și creștini laici, iar prin învățăturile și exemplul său de viață a contribuit la reînnoirea vieții duhovnicești a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață despre importanța vederii luminii necreate, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viața duhovnicească.

Receptarea oficială a isihasmului, în veacul al XIV-lea, ca mișcare de înnoire duhovnicească prin rugăciune neîncetată, se leagă de viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), pe care Biserica îl pomenește de două ori în cursul anului bisericesc, în a doua Duminică din Postul Mare și în ziua de 14 noiembrie.

Încă din anii adolescenței, Sfântul Grigorie Palama și-a asumat o asceză aspră, în post și rugăciune. A petrecut mai mulți ani în Muntele Athos, acolo unde, sub conducerea unor virtuoși Părinți duhovnicești, a fost călăuzit către deprinderea trezviei și a rugăciunii minții.

Potrivit biografilor săi, uneori, în timpul Sfintei Liturghii, fața îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt.

În legătură cu rugăciunea neîncetată, Sfântul Grigorie Palama menționează că „tot cel ce se numește de la Hristos (tot creștinul), în orice ceată ar fi el, trebuie să lucreze rugăciunea neîncetată, după îndemnul apostolesc: «Rugați-vă neîncetat!» […]. Nu doar monahii cei din afara lumii, ci și bărbații, și femeile, și pruncii, și înțelepții, și necărturarii, și toți laolaltă aceasta s-o învețe asemenea, și spre lucrul acesta să-și aibă toată silința”[2].

Pentru viața sa curată și pentru profunzimea învățăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești” sau „teologul harului”.

El a sintetizat învățăturile scripturistice și patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă pentru veacurile următoare, și a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Paisie (Velicicovschi) de la Neamț (1722-1794) reprezintă cea de-a treia etapă a renașterii isihaste din istoria Bisericii Ortodoxe. Născut în veacul al XVIII-lea, în Ucraina, într-un context de criză a vieții spirituale, în care îndrumătorii duhovnicești lipseau, iar cărțile Sfinților Părinți erau uitate, Sfântul Paisie a ajuns în Țara Românească, unde a fost ucenicul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Apoi a viețuit 17 ani în Sfântul Munte Athos.

Alături de o obște de monahi athoniți a venit în Moldova, în anul 1763, întâi la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Mănăstirile Secu și Neamț. Sfântul Paisie a desfășurat, împreună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți, din limba greacă în limbile română și slavonă.

Filocalia a fost tradusă de el în limba slavonă și publicată, în anul 1793, la Moscova. Ucenicii Sfântului Paisie au înființat mănăstiri în Țările Române, în Ucraina și în Rusia, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste și au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinților Părinți filocalici.

Sfântul Paisie de la Neamț vorbește astfel despre dobândirea foloaselor rugăciunii: „Sfințita rugăciune a minții, după puterea învățăturilor (scrierilor) purtătorilor de Dumnezeu Părinți, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curățește pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu și îl păzește nevătămat de toate săgețile vrăjmașilor și de înșelări” [3].

Iubiți frați și surori în Domnul,

cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Nașterii Domnului, cunoscut și ca Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, una de pregătire, de rugăciune, de sfințire a sufletului și a trupului nostru prin Spovedanie și Împărtășanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie.

Faptele milosteniei creștine sunt roade ale rugăciunii, pentru că rugăciunea este izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni. Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului și izvorul care ne umple de prezența iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv.

De aceea, cu multă dragoste părintească, vă îndemnăm să rămâneți uniți prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, să prețuiți și să cultivați rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie și în viața personală.

În contextul crizei prin care trece lumea contemporană, înmulțirea rugăciunii este o necesitate. Ne rugăm pentru pacea între popoare, pentru încetarea războiului și pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia.

Totodată, să-i ajutăm în continuare pe cei aflați în nevoie, să devenim pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocrotește și le dăruiește putere, răbdare și nădejde tuturor oamenilor.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morții fizice și spirituale: lăcomie și violență, suferință și nesiguranță, sărăcie și indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor și a celor îndoliați și întristați.

Ne adresăm preoților și credincioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești la această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.

Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Dumitru Stăniloae Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 9.

2. Filothei al Constantinopolului, Encomion la Sfântul Grigorie Palama (Ἐγκόμιον εἰς ἅγιον Γρηγόριον Παλαμᾶν), în PG 151, col. 573CD.

3 Sf. Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovnicești, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 173.

Pastorala în format PDF!

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din Patriarhia Română,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat de Sfânta Împărăteasă Irina (752-803) în anul 787 și prezidat de Sfântul Patriarh Tarasie al Constantinopolului, având drept temei tradiția biblică și patristică a celor șase Sinoade Ecumenice, a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și Sfintele Icoane: „Ca asemenea modelului Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate Cinstitele și Sfintele Icoane, fie din culori sau din mozaic, sau din orice alt material potrivit, în Sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; și anume Icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstiților îngeri și tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați”^[1].

Însă biruința de la Sinodul al VII-lea Ecumenic nu a însemnat sfârșitul luptei de apărare a dreptei credințe. Nori grei de furtună s-au ridicat pe cerul senin al creștinismului prin urcarea pe tronul Bizanțului a altui împărat iconoclast (potrivnic Icoanelor) – Leon Armeanul (813-820). Dar nici de această dată, Dumnezeu nu a lăsat Biserica Sa fără puternică apărare.

Rezistența teologică în acest nou război a fost arătată de către un alt mare apărător al Ortodoxiei, Sfântul Teodor Studitul (759-826), care, la un secol după Sfântul Ioan Damaschin († 749), și-a ridicat glasul și a așternut pe hârtie temeiul reînnoit al cinstirii icoanelor, în cuvinte simple, dar de mare profunzime duhovnicească.

Iată argumentul său: „Știm că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om cu adevărat, a fost asemenea nouă în toate. Și fiindcă omul poate fi zugrăvit, asta înseamnă că și Hristos poate fi zugrăvit. Iar icoana zugrăvită ne este lumină sfântă, amintire mântuitoare nouă celor ce Îl vedem născându-Se, botezându-Se, săvârșind minuni, răstignindu-Se, îngropându-Se, înviind și înălțându-Se la cer, nerătăcind că acestea nu ar fi așa, conlucrând cu privirea la contemplarea minții și susținând prin amândouă credința în taina mântuirii”^[2].

Victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost proclamată de Sinodul din anul 843, convocat de Sfânta Împărăteasă Teodora, o altă împărăteasă ortodoxă, care, împreună cu Patriarhul Metodie al Constantinopolului (843-847), în sâmbăta din 11 Martie 843, în Biserica Vlahernelor din Constantinopol, a reafirmat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, întărindu-le și statornicindu-le în hotărâri definitive și valabile pentru întreaga Biserică.

A doua zi, duminică, a fost citit, în mod solemn, de pe soleea Bisericii „Sfânta Sofia” din Constantinopol, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, în auzul poporului dreptcredincios, prezent în număr impresionant.

Astfel, începând din acel an, 843, prima Duminică a Postului Mare a devenit, pentru întreaga lume ortodoxă, Duminica Ortodoxiei, zi de mare și sfântă sărbătoare, în care se sărbătorește biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor și rătăcirilor. 

Dreptmăritori creștini,

Duminica Ortodoxiei, sărbătorită începând din anul 843 în întreaga creștinătate ortodoxă, ne dezvăluie purtarea de grijă neîncetată a lui Dumnezeu față de Biserica Ortodoxă.

Când cinstim, ne închinăm și sărutăm cu evlavie Sfintele Icoane, noi ne întâlnim cu Hristos, cu Maica Domnului și cu Sfinții lui Dumnezeu.

Sfântul Teodor Studitul precizează foarte clar că cinstirea Icoanei lui Hristos se îndreaptă către persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”^[3].

Așadar, noi credem și mărturisim precum au crezut și mărturisit de Dumnezeu purtătorii Părinți că, în Sfintele Biserici, atunci când participăm la Sfânta Liturghie, ne împărtășim de harul dumnezeiesc sfințitor prin ascultarea Sfintei Evanghelii, prin rugăciunile rostite în fața Sfintelor Icoane, iar în modul cel mai deplin prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie.

Când cinstim Icoana lui Hristos, Domnul Iisus Hristos Se află în fața noastră, iar când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, Domnul Iisus Hristos devine interior nouă, adică devine Viața vieții noastre (cf. Ioan 6, 53-54).

Iubiți credincioși,

A devenit o tradiție în Biserica Ortodoxă Română ca, în prima Duminică a Postului Mare, să se organizeze colectă de bani în toate bisericile de parohie și în bisericile din mănăstiri, pentru a susține activitatea misionară a Bisericii.

În acest sens, Fondul Central Misionar este destinat lucrării misionare și sociale a Bisericii și sprijinirii parohiilor sărace din țară și din străinătate. Înființarea Fondului Central Misionar a fost hotărâtă în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, în cadrul Ședinței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956, când s-a decis ca în Duminica Ortodoxiei să se realizeze o colectă în toate Parohiile și Mănăstirile din Patriarhia Română.

În urma organizării diasporei românești, prin înființarea de noi Eparhii, Parohii și Mănăstiri, în anul 2011 s-a hotărât de către Sfântul Sinod ca această colectă să fie extinsă la nivelul tuturor Eparhiilor din Patriarhia Română, atât din țară, cât și din străinătate.

Temeiul pentru astfel de colecte îl găsim în Sfânta Scriptură, care ne spune în cartea Faptele Apostolilor, că „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Faptele Apostolilor 2, 44-45).

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel a fost preocupat de nevoile creștinilor din Ierusalim, care se aflau în dificultate, și a inițiat „strângere de ajutoare pentru săracii dintre Sfinții de la Ierusalim” (Romani 15, 26).

Tradiția noastră românească a dărniciei este foarte bogată în acte de binefacere și în purtare de grijă față de Biserica lui Hristos și față de poporul dreptcredincios. Poporul român este un popor harnic și darnic, iubitor de Dumnezeu și de semeni.

Din munca și agoniseala lor, credincioșii ortodocși au dăruit cu suflet mare pentru construirea și întreținerea lăcașurilor de cult, dar și pentru susținerea tuturor activităților Bisericii.

Este încă vie, în memoria recentă, solidaritatea arătată de credincioșii ortodocși români la începutul pandemiei, în anul 2020, și pe tot parcursul ei, când Biserica a sprijinit Spitalele cu cele necesare pentru a trece mai ușor printr-o perioadă foarte grea.

Astfel, Bisericile, Mănăstirile și Catedralele au ajutat Spitalele. Atunci s-a creat o adevărată comuniune de iubire creștină între doctorii de trupuri și păstorii de suflete, fapt care ne-a ajutat să trecem mai ușor prin marea încercare a pandemiei.

Prin urmare, vă îndemnăm ca și în anul acesta să vă deschideți inima și să ajutați pe cei pe care viața i-a adus în situații grele. Astfel, „fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7), sprijinind cu darul vostru lucrarea misionară și social-filantropică a Sfintei noastre Biserici din țară și din străinătate.

Să folosim perioada Postului Mare ca prilej de rugăciune smerită, pocăință sinceră și fapte de milostenie, să ne spovedim mai des și să ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie, ca pregătire pentru marea sărbătoare a Sfintelor Paști.

Încredințându-vă de dragostea noastră părintească, vă binecuvântăm cu binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și
Locțiitor de Episcop al Daciei Felix

Note:

^[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 2018, p. 553.

^[2] Sf. Teodor Studitul, Refutatio peom. Iconom., în PG 99, col. 456, apud Pr. Dumitru Stăniloae, Hristologie și iconologie în disputa din secolele VIII-IX, în vol. Învățătura despre Sfintele Icoane, reflectată în teologia ortodoxă românească. Studii și articole (I), Ed. Basilica, București, 2017, p. 244.

^[3] Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antireticul III (14), trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.

Pastorala în format PDF!

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși
din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi, părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Preacuvioase maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru că, în pofida tuturor încercărilor și ispitelor prin care a trecut și trece umanitatea întreagă, ne-a învrednicit și în acest an să pășim pe calea pocăinței, începând „călătoria virtuţilor […] încingându-ne cu nevoinţa cea bună a postului”[1], pentru „a vedea preacinstitele Pătimiri ale lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”[2].

Duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei, prim popas în călătoria duhovnicească a Marelui Post, a fost instituită de Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, în urma Sinodului local de la Constantinopol din11 martie 843, care a consfințit oficial proclamarea definitivă a cinstirii sfintelor icoane[3].

Această proclamare dogmatică vine însă în urma unei crize îndelungate, întinsă de-a lungul secolelor al VIII-lea și al IX-lea. Ea s-a manifestat prin lupta împotriva Icoanelor și a cinstitorilor lor, fiind numită, din această cauză, criza iconoclastă sau iconoclasm.

Tulburările generate de criza iconoclastă s-au manifestat pe parcursul a două perioade, marcate de multe prigoane ale împăraților bizantini împotriva Icoanelor, dar și de o puternică rezistență prin străluciți Teologi și oameni Sfinți, apărători și cinstitori ai Sfintelor Icoane.

Aceștia din urmă, luminați de Duhul Sfânt, au descoperit tuturor valoarea teologică, liturgică și catehetică a Icoanei în viața Bisericii și a creștinului care cultivă comuniunea cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

În prima perioadă a războiului contra Icoanelor (730-787), remarcăm între apărătorii Ortodoxiei pe Sfântul Patriarh Gherman I al Constantinopolului (715-730) și pe Sfântul Ioan Damaschin (675-749).

Cel dintâi a dat prima mărturie a Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, afirmând că tradiția reprezentării în Icoană a Domnului Iisus Hristos decurge din teofania Sa văzută, adică din întruparea, viața în trup, pătimirile și moartea Sa mântuitoare [4].

La rândul său, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a reușit să rezume admirabil învățătura ortodoxă despre Icoane, prin cele trei tratate ale sale despre icoane. În acest sens, el spune: „În vremurile dinainte, Dumnezeu, fără trup sau formă, nu putea fi înfăţişat în niciun chip (în icoană). Dar astăzi, deoarece Dumnezeu S-a arătat în trup şi a trăit printre oameni, eu pot înfăţişa ceea ce este văzut în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci Îl cinstesc pe Creatorul materiei, Care S-a făcut materie pentru mine, Care a luat asupră-Și viaţa în trup şi Care, prin materie, a săvârşit mântuirea mea”[5].

Prima perioadă iconoclastă se încheie cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, inițiat de Sfânta Împărăteasă Irina, în cadrul căruia a fost exprimată precis distincția clară și neechivocă dintre venerarea sau cinstirea relativă a Icoanei și adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a izbucnit sub domnia secularizantă a împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813-820) și a durat până în anul 843. Însă Dumnezeu a rânduit și acum oameni minunați, Sfinți, precum Sfântul Cuvios Teodor Studitul (759-826) și Sfântul Patriarh Nichifor Mărturisitorul al Constantinopolului (806-828).

Sfântul Cuvios Teodor Studitul justifică practica zugrăvirii Icoanei Domnului Iisus Hristos pe temeiul întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu. Astfel, Icoana Domnului Hristos este nu doar chipul omului Iisus din Nazaret, ci este chipul Ipostasului unic al Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru mântuirea oamenilor.

A doua perioadă a crizei iconoclaste se încheie în timpul Sfintei Împărătese Teodora[6] și a Sfântului Patriarh Metodie al Constantinopolului, prin restabilirea cultului Sfintelor Icoane la Sinodul local întrunit la Constantinopol în anul 843. Acum se reafirmă hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 și se condamnă definitiv iconoclasmul dimpreună cu toate ereziile de până atunci.

Datorită faptului că lucrările Sinodului din anul 843 s-au încheiat în sâmbăta dinaintea primei Duminici a Postului Mare (11 martie), documentul oficial, numit Synodiconul Ortodoxiei, a fost citit solemn în ziua următoare, în Duminica întâi a Postului. De atunci s-a luat hotărârea ca în fiecare an, începând cu anul 843, în prima Duminică a Sfântului și Marelui Post, numită Duminica Ortodoxiei, să fie celebrat Triumful sau Biruinţa Ortodoxiei în întreaga lume ortodoxă.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Cinstirea Sfintelor Icoane, așa cum a fost stabilită de Sfinții Părinți în Sfintele Sinoade, este un act de mărturisire a adevărului Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu, un act de comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui, dar și un îndemn la viață sfântă și la fapte ale iubirii milostive în orice loc și în orice vreme.

Pentru mărturisirea credinței ortodoxe, suntem datori să ne curățim mintea, să ne despătimim și să săvârșim fapta cea bună și dreaptă, să ne înnoim și să ne luminăm cu virtuțile, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). În acest fel, înaintăm spre asemănarea cu Chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, la îndumnezeirea prin har, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm”[7].

Prin sărbătoarea de astăzi, Duminica Ortodoxiei sau a Biruinţei dreptei credinţe, suntem chemați și noi să fim biruitori, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asupra patimilor lăcomiei, trufiei sau mândriei din noi, care ne pândesc mereu, punând în locul acestora virtuțile smereniei și ale iubirii milostive față de oamenii din jurul nostru, pentru a redescoperi în ei chipul lui Hristos cel smerit.

Dreptmăritori creştini,

Anul 2021, proclamat de Sfântul Sinod drept Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, oferă prilejul de a manifesta mai intens dragostea și dorul pentru frații români din afara granițelor țării, dar și ocazia de a arăta grija pentru cei trecuți din această viață.

În acest context, reamintim că în anul 2021 se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, eveniment misionar și cultural care a avut loc în anul 1871 la Mănăstirea Putna, inițiat de poetul Mihail Eminescu și care s-a bucurat de participarea unor personalități precum scriitorul Ioan Slavici sau istoricul Alexandru D. Xenopol.

Împlinirea unui secol și jumătate de la acest eveniment va fi marcată și în acest an la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și a împreună lucrării spre binele comun al poporului român.

Totodată, în vederea cultivării recunoștinței și a iubirii față de cei trecuți la Domnul, este datoria morală a fiecărui creștin ortodox de a pomeni la rugăciunea particulară, la Sfânta Liturghie și la celelalte Sfinte Slujbe pe cei care nu mai sunt printre noi, de a le cinsti memoria și de a ne aduce aminte de faptele lor bune, precum și de a îngriji și înfrumuseța mormintele lor, dar și monumentele eroilor români.

De asemenea, potrivit tradiției statornicite de Biserica noastră, în Duminica Ortodoxiei se inițiază colecta pentru Fondul Central Misionar, prin care sunt ajutate în mod special comunităţile parohiale din ţară şi de peste hotare aflate în dificultate şi sunt susţinute activităţile social-filantropice şi educaţionale prin care se păstrează identitatea spirituală şi culturală a creştinilor ortodocşi români.

Dărnicia, deschiderea cu generozitate spre cei aflați în nevoi, reprezintă un chip luminos al vieții creștine, al unei persoane, al unei comunități și al unui neam întreg. De-a lungul istoriei, românul creștin ortodox a învățat că numai dăruind va dobândi, ceea ce l-a determinat ca din puținul lui să dăruiască și celor lipsiți, pentru ca și el să fie ajutat în momente de grea încercare.

Astfel, bunătatea și dărnicia de care au dat mereu dovadă strămoșii și părinții noștri a devenit pentru popor un prilej binecuvântat de a spori spiritual în credință și fapte bune, de a păstra o legătură puternică de frățietate cu românii aflați printre străini, dar și de a păstra numele de buni creştini, arătând că iubirea față de Dumnezeu se împletește frumos cu iubirea față de semeni.

Avem convingerea și speranța că și în acest an veți răspunde cu dărnicie creștină chemării de ajutorare a celor aflați în nevoi, contribuind la continuarea lucrării misionare și social-filantropice a Bisericii, spre folosul credincioșilor ortodocși români de pretutindeni.

Dorindu-vă să aveți parte de post binecuvântat, cu mult spor și folos duhovnicesc, vă îmbrățișăm cu binecuvântare sfântă: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] Triodul, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului ­Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 110.

[2] Triodul, p. 111.

[3] În ziua de 11 martie se face pomenirea Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, mare apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei monotelite.

[4] John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 64.

[5] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 2016, pp. 65-66.

[6] În insula Kerkyra (Corfu), cunoscut loc de pelerinaj datorită prezenței Moaștelor Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei Taumaturgul, mare apărător al dogmei Preasfintei Treimi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), prin celebrul argument al cărămizii descompuse, prin rugăciunile sfântului, în cele trei elemente constitutive, focul, pământul și apa, sfinte moaște așezate în biserica închinată marelui făcător de minuni, în Catedrala Mitropolitană din ­limanul insulei se află, spre închinare, în fața tâmplei Sfântului Altar, Sfintele Moaște întregi, neputrezite, ca și cele ale Sfintei Împărătese Teodora, Apărătoarea Sfintei Ortodoxii.

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire, către Monahul Olimpiu, în Sf. Grigorie de ­Nyssa, Scrieri II, în col. ­Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 30, seria veche, Ed. ­Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 467-468.

Pastorala în format PDF!

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și preaiubiților credincioși din Patriarhia Română,

har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 ca ,,Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și ,,Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”, în Patriarhia Română.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate cu o importanță majoră în viața și activitatea bisericească. Pe de o parte, omagierea pastorației părinților și copiilor are ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană. Pe de altă parte, comemorarea filantropilor ortodocși români are ca scop promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii, inclusiv prin identificarea marilor filantropi care, de-a lungul timpului, au susținut spiritual și material activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române.

Dreptmăritori creștini,

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învățătura și viața creștină, fiind cadrul intim cel mai de preț pentru cultivarea iubirii conjugale, părintești, filiale și frățești. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție ne oferă mărturie despre faptul că familia este binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc, orientat spre viață și iubire eternă.

În calitate de instituție umană fundamentală, familia a fost creată și binecuvântată de Dumnezeu în Rai, „…Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!»” (Facere 1, 27-28). De asemenea, familia a fost binecuvântată și cinstită de Mântuitorul Iisus Hristos prin prezența Sa la nunta de la Cana Galileii (cf. Ioan 2, 1-11), unde a săvârșit minunea transformării apei în vin, arătând astfel valoarea sfântă a familiei conjugale pentru viața Bisericii.

Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă și a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor și pentru întreaga umanitate. În familie, relația părinți-copii se înțelege mai ales din perspectiva relației omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viață terestră, ci se nasc și ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1, 12-13) și să dobândească  viața veșnică prin credință și fapte bune.

De aceea, familia a fost numită adesea „mica biserică” sau „biserica de acasă” (ecclesia domestica), tocmai pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie să o cultive. În familie, copilul învață ce înseamnă dragostea părintească, învață să vorbească, învață să se roage, învață credința în Dumnezeu și tot aici, în familie, el învață dărnicia sau generozitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur amintește că, pentru a fi părinte, nu este de ajuns să dai naștere la copii, ci trebuie să le oferi și educație. În acest sens, Sfântul Ioan îndeamnă „să ne străduim să-i învățăm pe copii noștri virtutea și să chemăm peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că aceasta este cea mai mare bogăție, care sporește în fiecare zi bogăția noastră. Nimic nu-i egal cu virtutea, nimic nu-i mai puternic decât ea”[1].

Din nefericire, mutațiile și transformările din ultimele secole au condus la o slăbire a rolului și a importanței familiei în societate. În lumea de azi, părinții și copiii trăiesc într-o realitate secularizată și confuză din punct de vedere spiritual; ei se confruntă cu multiple provocări și crize, precum: îndepărtarea de valorile tradiționale, sărăcia, șomajul, alcoolul, infidelitatea, divorțul, nesiguranța zilei de mâine, instabilitatea și dezorientarea, înstrăinarea reciprocă, migrația, conflictele personale etc.

În acest context, în care sunt propuse „modele” străine de valorile creștine, este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie și între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației și a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire și coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creștine, preoții ortodocși sunt îndemnați să ajute personal, dar și să încurajeze pe credincioșii mireni să sprijine material și spiritual familiile numeroase, familiile monoparentale sau familiile aflate în situații dificile, inclusiv prin activități de formare religios-morală a copiilor din comunitate.

În scopul dezvoltării unei educații temeinice pentru viață binecuvântată, Biserica trebuie să îndrume în primul rând părinții să acorde mai mult timp educației copiilor, întrucât caracterul copiilor se formează nu numai prin vorbe și sfaturi, ci și prin viața şi exemplul părinților. Sfântul Clement Alexandrinul amintește că „o căsătorie fericită nu trebuie judecată nici după bogăție, nici după frumusețe, ci după împlinirea virtuții”[2], adică după calitatea vieții spirituale a familiei.

Părinții sunt chemați să trăiască viața creștină prin rugăciune și fapte bune, dar și să cultive iubirea și dărnicia în familie, după chipul iubirii milostive a Preasfintei Treimi, astfel încât familia să fie mereu izvor de iubire și de bucurie pentru copii. În egală măsură, părinții sunt chemați să ocrotească viața încă de la zămislire și să îi învețe pe copii să prețuiască sănătatea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie apărat și cultivat cu responsabilitate.

Iubiți credincioși,

În anul 2020, Biserica Ortodoxă Română îi comemorează pe filantropii ortodocși români. Între virtuțile distincte ale poporului român, cultura dărniciei, a dăruirii sau a omeniei reprezintă o moștenire importantă a valorilor și normelor care au modelat spiritualitatea şi cultura neamului românesc.

Rodirea Evangheliei iubirii smerite și milostive a lui Hristos în spiritualitatea poporului român a condus la manifestarea iubirii față de Dumnezeu și de aproapele în forme concrete, exprimate fie individual și spontan, fie instituțional și sistematic.

Biserica Ortodoxă Română îi pomenește cu recunoștință pe toți cei care s-au străduit, de-a lungul istoriei, să dezvolte cultura creștină a dărniciei. Printr-un asemenea efort, ierarhi, preoți și diaconi, monahi și mireni au contribuit pilduitor la organizarea lucrării social-filantropice a Bisericii în mijlocul poporului român.

În mod deosebit, evocăm numele unor evlavioși și darnici domnitori români, precum Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul bolniței (cămin pentru bolnavi) de la Mănăstirea Bistrița, Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ctitorul bolniței de la Mănăstirea Brâncoveni, domnitorul Grigorie II Ghica, fondatorul spitalului Mănăstirii Sfântul Pantelimon de lângă București (1757).

În Moldova, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a construit bolnițele de la Putna și Pătrăuți, domnitorul Constantin Racoviță Cehan a avut inițiativa întemeierii spitalelor lor Sfântul Proroc Samuil din Focșani și Precista din Roman, iar Grigorie al V-lea a întemeiat ospiciul Galata din Iași, toate acestea fiind în grija unor așezăminte monahale.

O valoroasă activitate filantropică a fost desfășurată și de către ierarhii Bisericii noastre.  În Țara Românească s-au evidențiat Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (1708-1716) care, în Așezământul Mănăstirii Antim, a prevăzut sume pentru educația copiilor săraci, pentru înmormântarea sărmanilor, miluirea săracilor, găzduirea străinilor etc.; Mitropolitul Grigorie al II-lea, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a fost întemeietorul primului așezământ pentru orfani din Țara Românească; Sfântul Ierarh Calinic, starețul Mănăstirii Cernica (1818-1850) și Episcop al Râmnicului (1850-1868), supranumit de popor „vindecătorul bolnavilor și miluitorul săracilor”, a ctitorit bolnița din ostrovul Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica; Mitropolitul Nifon Rusăilă (1850-1875) a înființat Seminarul Nifon din București, care oferea numeroase burse de studiu elevilor săraci și eminenți (1875).

Moldova a cunoscut o bogată activitate de binefacere în special în timpul Mitropolitului Anastasie Crimca, ctitorul bolniței de la Dragomirna (1602) și al unui spital în Suceava (1619), precum și în vremea Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1821, 1823-1842), care și-a lăsat toate bunurile moștenire spre a fi folosite în scopuri filantropice; de asemenea, s-au remarcat Sfântul Mitropolit Iosif Naniescu cel Milostiv (1875-1902) și Episcopul Ioanichie Hasan al Romanului (1747-1769), fondatorul bolniței de lângă biserica Precista Mare din Roman.

Cel mai de seamă ierarh filantrop al Transilvaniei a fost Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna (1864-1873), care s-a îngrijit permanent de ajutorarea elevilor săraci și silitori la învățătură. De asemenea, Mitropolitul Vasile Lăzărescu (1947-1962) a contribuit substanțial la zidirea Catedralei mitropolitane din Timișoara, a acordat ajutoare materiale românilor din Basarabia și Transnistria și i-a sprijinit financiar pe românii asupriți de regimul comunist, iar Mitropolitul primat Miron Cristea (1919-1925), viitorul Patriarh al României (1925-1939), a inițiat înființarea unui Seminar pentru orfanii de război, la Câmpulung-Muscel.

Împreună cu domnitorii și ierarhii amintiți, numeroși filantropi mireni s-au evidențiat de-a lungul timpului prin fapte de binefacere generoase.

Între aceștia, se numără spătarul Mihail Cantacuzino (1640-1716), ctitorul Mănăstirii și Spitalului Colțea din București, Safta Brâncoveanu (1776-1857), ctitorul Spitalului Brâncovenesc din București, Clucerul Gheorghe Boldescu (1775-1845) din Ploiești, Theodor Balș (1790-1867) din Darabani, Moldova, Anastasie Bașotă (1796-1869) din Botoșani, Emanuil Gojdu (1802-1870) din Oradea, Alexandru Mocioni (1841-1909) și Emanuil Ungurianu (1846-1929) din Timișoara, Vasile Stroescu (1845-1926) din Basarabia, Familia Golescu, Hagi Pop (†1808) și Alexandru Lebu (1835-1918) din Sibiu, Vasile Adamachi (1817-1892) din Iași, Stroe Belloescu (1838-1912) din Câmpina, Iorgu Dumitrescu (1851-1934) din Răcari, Teodor Stănescu (1868-1915) din București, Anastase Simu (1854-1935) din Brăila, Elena Dalles (1849-1921) din Giurgiu, Dumitru Seceleanu (1857-1932) din Buzău, și alții ale căror chipuri și activități au fost evidențiate pe parcursul Anului comemorativ al filantropilor ortodocși români, atât prin reportajele, documentarele și materialele difuzare de Televiziunea și Radio Trinitas sau publicate în cotidianul religios Lumina, cât și în cadrul diverselor acțiuni comemorative organizate de eparhii.

În secolul XX, în România, activitatea filantropică instituțională a Bisericii a fost brutal întreruptă, pentru aproape o jumătate de veac, odată cu instalarea regimului comunist (1946-1989), tocmai în perioada când cea mai populară temă era chiar asistența socială. Aflată sub prigoana comunistă, Biserica a fost nevoită să-și exercite doar misiunea ei sacramentală, liturgică și pastorală, fără să desfășoare activități social-filantropice instituționale și fără să i se permită o prezență activă în societate.

Abia după anul 1989, când cultele religioase au primit libertatea reală de organizare și slujire în societatea românească, vechea tradiție filantropică a Bisericii a revenit în actualitate. Astăzi Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod sistematic și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

În prezent, Biserica Ortodoxă Română deține un spital (102 paturi, 2 săli operație, ATI, laborator analize), 20 de centre medico-sociale, 55 de centre de servicii de îngrijire și asistență la domiciliu, 3 centre de recuperare neuromotorie (tip ambulatoriu), 3 centre pentru îngrijiri paliative, un serviciu de ambulanță și 49 de cămine pentru persoane vârstnice.

Astfel, opera social-filantropică a Bisericii este inspirată din lucrarea filantropică, vindecătoare, sfințitoare și mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos şi are, totodată, o profundă dimensiune pastorală, exprimând o credință lucrătoare prin iubire darnică şi contribuind la cultivarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, adică la dezvoltarea unei culturi a dărniciei sau a generozității.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Postul Nașterii Domnului, care începe astăzi, este, în primul rând, o perioadă de pregătire spirituală, de sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie și Împărtășanie. Totodată, este și un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, expresii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și chiar viața noastră și a persoanelor dragi nouă. Mulți dintre români sunt încercați de noua epidemie. Prin urmare, este mare nevoie de mai multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. De aceea, este necesar să transformăm această perioadă de criză medicală într-o perioadă de întărire în credință, prin rugăciune, și de sporire a dragostei noastre față de semeni, prin fapte bune, pentru a mărturisi ,,cu vrednicie și cu dreptate” Evanghelia iubirii lui Hristos.

În acest sens, ne adresăm preoților și credincioșilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, pentru a veni în ajutorul celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor sărace, familiilor cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

În încheiere, exprimăm recunoștință și prețuire față de toți cei care sprijină activitățile pastorale, educaționale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române, precum și față de toți ortodocșii români milostivi sau darnici. Îi îndemnăm să continue cu multă râvnă și bucurie lucrarea lor generoasă și folositoare, spre slava Preasfintei Treimi și spre binele poporului român.

Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în colecția PSB, vol. XXII, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 329.
[2] Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, în colecția PSB, vol. V, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 290.