Istoria începe de oriunde o privești [49]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Hașdeu oferă informația cum că de la cumani avem cuvântul Deli-Orman, care a devenit Teleorman, și care înseamnă păduri nebune[1].

Iar tot el spune că Dâmbovița, în slavona veche (sec. V-VIII d. Hr.), înseamnă foaie de stejar[2], Ilfov înseamnă anin/ arin iar Bărăgan înseamnă „stérpă[3].

În timpul romanilor, orașul Rușii de Vede/ Roșiorii de Vede se numea  Sornum, Pitum se numea orașul Pitești, Jusidava era lângă Slobozia Ialomiței, Nentidava era Oltenița[4].

Hunii au poposit în munții Buzăului[5], vizigoții au trecut și prin București, slavii au numit râul Dâmbovița, la anul 1.000 d. Hr. cumanii erau la București[6].

În sec. 13 au venit în pământurile românești tătarii, numiți jidovi, căpcăuni sau uriași[7]. La Jilava, în județul Ilfov, există o movilă făcută de tătari. Se enumeră mai multe aici, în p. 13 a cărții.

Mamaia Floarea Picioruș îmi vorbea despre movila de pământ făcută de „uriași”, aflată în apropierea satului ei, Putineiu (județul Teleorman). Adică istoria a devenit basm pentru români…

Din 1315 Bucureștiul devine cetate a Basarabilor, ca și Câmpulung, Curtea de Argeș, Piteștiul și Târgoviștea[8].

Negru Vodă a fondat românește Bucureștiul, după ce fusese ocupat, pe rând, de goți, slavi, cumani și tătari[9].

Despre Biserica Sărindar[10].

Bucur a fondat satul București din județul Tecuci[11]. Însă mai e un sat București și în județul Vâlcea, despre care scrie un hrisov din anul 1392. Există un București și pe râul Vedea, în județul Teleorman, despre care aflăm dintr-un document din sec. al 17-lea, care, pe atunci, era moșia vel-comisului Bunea Grădișteanu.

Există un București și în județul Râmnicul Sărat, altul în Brăila, altul în județul Fălciu[12].

În p. 19-20: ipoteze despre fondatorul orașului București.

Înainte de anul 1.400 existau mai multe Mănăstiri în jurul Bucureștiului[13]. Autorul consideră că Mănăstirea Snagov e anterioară anului 1400[14].

Cf. p. 22, n. 6, Mănăstirea Căscioarele a fost zidită la 1431.

În p. 30: (imagine).

Despre vitregiile continue pe care le-au trăit orașele-cetate românești[15].

De la anul 1500 încep să se taie pădurile în București pentru ca să se poată zidi case[16].

Mihnea cel Rău, fratele lui Radu cel Mare, stăpânea moșia Mănesci/ Mănești, adică Buftea de azi[17]. Pe aceasta, nepotul său, Alexandru II, care era fiul lui Mircea Vodă Ciobanul, o dă Mănăstirii Sfânta Treime prin hrisovul semnat de el pe data de 15 mai 1577[18].

În p. 40, despre doamna Kiajna[19], soția lui Mircea Vodă (lucru afirmat în p. 39), autorul spune că e „faimósa Mircióia [Mircioaia]”. O femeie a istoriei noastre care îmi suscită de mai mult timp interesul

În pagina anterioară, aceasta e catalogată drept „deșteaptă și voinică”.

Iar dacă Mănăstirea, acum în refacere, de lângă linia de tren dintre Chiajna și București, e Mănăstirea Sfânta Treime despre care se vorbește aici, în p. 40-41, atunci aceasta a fost „una din cele maĭ frumóse și, maĭ cu sémă, una din cele maĭ bogate bisericĭ ale Bucurescilor și chiar ale țěrilor române”[20].

A fost construită de Alexandru Vodă, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Kiajna și a fost împodobită de fiul său, Mihnea Vodă și de fiul acestuia, Radu Vodă[21].

În p. 41 se vorbește despre domnitorul Vintilă al Țării Românești care a domnit doar…4 zile…

Ulița Mare la 1588 și prăvăliile lui Jipa Portarul[22].

Însă din pagina 42 rezultă faptul că Mănăstirea Sfânta Treime, despre care am presupus că e cea de lângă linia ferată actuală, era construită în București, pentru că era situată lângă viitoarea Mănăstire Radu Vodă, existentă și astăzi.

Ba, mai mult, aflăm tot de aici, că Alexandru Vodă a zidit Mănăstirea Sfânta Treime din București cu gândul ca ea să fie catedrală mitropolitană și că ea era construită pe o colină[23].

În data de 13 noiembrie 1593, Mihai Viteazul îi învinge pe turci la București[24].

Case încăpătoare, boierești, existau la anul 1600 pe locurile de azi ale străzilor Calea Călărașilor, Mina, Stelea și Domnița[25].

După ce Mihai Viteazul a câștigat lupta de la Călugăreni s-a retras, în zi de Sfânta Maria (nu se spune dacă mare sau mică, adică în august sau în septembrie), pe dealurile Văcăreștilor, pentru că „orașul era aprópe pustiŭ[26].

Mihai stă 3 zile la Văcărești[27]. Și dintre cele 150 de cămile cu care Sinan Pașa a venit la București, 100 sunt capturate de către Mihai[28].

Și fugărindu-i Mihai pe turci spre Giurgiu, autorul spune că „drumul de la Târgoviște la Bucurescĭ și de la Bucurescĭ la Giurgiŭ era plin de cadavre[29]. Ale turcilor…

Însă când se întorc Mihai și Sigismund de la Giurgiu…nu au mai găsit niciun bucureștean în București. În cuvintele autorului: „nu maĭ era nicĭ puĭ de Bucurescén”[30].

Pentru că Bucureștiul nu mai era locuibil, Mihai Viteazul face iarna lui 1595 și primăvara lui 1596 la Târgoviște[31].

O acalmie scurtă…pentru că în anii 1596 și 1597 vin tătarii, care pradă Brăila, Buzăul și Bucureștiul[32]. Tătarii robesc 30.000 de români din Țara Românească[33]. Casele, Bisericile și Mănăstirile bucureștene sunt dărâmate de tătari[34].


[1] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899, p. 8.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 10.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 11.

[7] Idem, p. 13.

[8] Idem, p. 15.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 18.

[12] Idem, p. 19.

[13] Idem, p. 21.

[14] Idem, p. 22.

[15] Idem, p. 34.

[16] Idem, p. 36.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[20] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, op. cit., p. 41.

[21] Idem, p. 40-41.

[22] Idem, p. 41.

[23] Idem, p. 42.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 42, 44.

[26] Idem, p. 46.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 48.

[29] Idem, p. 49.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 50.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

Istoria începe de oriunde o privești [48]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Sfântul Ștefan cel Mare, subliniază autorul, „nu lua prizonieri turci în ciuda nenumăratelor lupte împotriva lor”[1]. Iar „robii erau domnești, boerești și mănăstirești[2].

În timpul domnitorului nostru, în Moldova, circula „rubla de argint genoveză și conținea 20 florini de argint” iar „un florin se schimba cu 100 de dinari[3]. Tot genovezi erau și zloții, zlotul fiind o monedă de aur egală cu lira de argint[4]. În Transilvania circulau „ducați, galbeni, florini, ughi”[5].

Sfântul Ștefan a încurajat schimburile comerciale făcute în orașe[6]. Și pentru a mări numărul populației i-a primit pe „emigranții religioși și nu scăpa prilejul să aducă robi prin incursiuni în țările vecine”[7].

Așezarea bulgarilor în Moldova și a husiților[8]. Tătarii și polonezii luați robi[9]. Populează locurile pustii din țară[10].

Din Polonia se importa piperul și postavul[11], Marea Neagră era pe atunci „lac turcesc”[12] și se cunosc din registre un număr de „94 de negustori moldoveni”[13].

Cuțite de Știria, vinul moldovenesc era exportat în țările rusești[14] și despre unde aveau străinii locuri comerciale[15].

Distincția militară de „viteaz” era acordată boierilor dar și neboierilor, „care au luptat pe câmpul de luptă”[16].  Iar neboierul distins cu titlul de viteaz era făcut și boier[17].

După victoria din 1475 împotriva turcilor, Sfântul Ștefan zidește Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Vaslui.

În 1481 zidește Biserica Sfântul Procopie din Suceava. După 1485 zidește Biserica Sfântul Nicolae din Iași, în 1487 Biserica domnească de la târgul Hârlăului și în 1497 Biserica Sfântul Dimitrie din Suceava[18].

Mănăstirea Voroneț o zidește în 1488, după 1467 ridică o Biserică la Baia, la Piatra între 1497-1498 și Mănăstirea de la Războieni[19].

De la cronicarul Grigore Ureche aflăm că Sfântul Ștefan cel Mare a zidit 44 de Biserici[20].

În p. 339 a cărții, autorul se raportează la cele „patru sinteze ale domniei lui Ștefan cel Mare” realizate de „A. D. Xenopol, N. Iorga, I. Ursu și C. C. Giurescu”[21].

Vizavi de Xenopol[22], autorul spune că are mai „multe considerații greșite” în prezentarea istoriei Sfântului Ștefan[23].  La fel îl taxează și pe Iorga[24].

Note critice și vizavi de Ursu[25], însă la Giurescu începe cu faptul că sinteza lui „se distinge prin multe calități pozitive[26].

În p. 352, autorul vorbește despre prima soție a Sfântului Ștefan: „în izvoarele istorice i se spune Mărușca sau Mărica. Legătura lui Ștefan cu Mărușca cade între anii 1457-1463. Din această legătură a resultat [grafia autorului n.n.] primul fiu al domnului – Alexandru[27].

„Alexandru a fost căsătorit cu fiica lui Bartholomeu Dregfyy de Belthewn, voievod al Ardealului, pe care cronicile române îl poreclise[ră] Birtoc[28]. El trebuia să fie fie domnitor al Moldovei…Însă moare la 26 iunie 1496 și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița[29].

Tot cu Mărușca, spune autorul, se prea poate să o fi avut și pe fiica lui, Ana, pentru că aceasta e înmormântată, ca și Alexandru, la Bistrița și nu la Putna ca ceilalți membri ai familiei sale[30].

Despre Mărușca însă autorul afirmă: „nu se știe dacă prima soție…a fost legitimă[31]. Dar despre a doua, despre Evdochia/ Avdotia afirmă că i-a fost soție legitimă și se trăgea „din neamul princiar al Olelkovicilor din Kiev”[32].

Cu soția sa Evdochia, Sfântul Ștefan s-a căsătorit pe data de 5 iunie 1463[33]. Însă aceasta moare după 4 ani de zile, pe data de 25 noiembrie 1467, cu ea având-o pe Elena/ Olena și pe Petru/ Petrașcu. Petru a murit pe la 13-14 ani, pe 21 noiembrie 1480[34].

Între 1467-1472, adică timp de 5 ani de zile, Sfântul Ștefan a fost necăsătorit. Însă pe 14 septembrie 1472 se căsătorește cu Maria de Mangup. Și ea, ca și Evdochia, moare foarte repede, adică pe 19 decembrie 1477. Cu Maria l-a născut pe Ilie, care a trăit aproape două luni de zile[35].

„A treia și ultima soție legitimă a domnului a fost Maria-Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, domn al Țării Românești”[36]. Căsătoria lor, spune autorul, „a avut loc, probabil, în 1478”[37].

Cu aceasta, Sfântul Ștefan l-a avut pe Bogdan-Vlad și alte două fiice frumoase, una dintre ele fiind, „probabil, Maria-Cneajna”[38]. Și ultima sa soție a murit în 1511[39].

Și tot aici, la p. 355:

(fotografie text)

*

Istoria Bucurescilor, de G. I. Ionnescu-Gion[40], are 818 pagini[41] și primele 4 capitole ale cărții duc istoria Bucureștiului de la 1500 până la 1800. E vorba de primele 92 de pagini…

Dacă Roma e zidită lângă Tibru, Londra între bălți, Parisul între ape, Bucureștiul e pe Dâmbovița[42]. Și enumerând mai multe coline, gârle, bălți și păduri din București, autorul trage concluzia că orașul nostru „aŭ fost uă stațiune preistorică”[43].

Colinele vechi ale Bucureștiului: Gorganul, colina Mitropoliei, a lui Radu Vodă, cea de la Curtea Veche și cea de la Mănăstirea Mihai Vodă[44].

Pădurile Daciei, „sělbatice și nepětrunse”, pe care le-au cunoscut romanii[45]. De unde pădurile Cotroceni, Grozăvești, Lupești, Văcărești, Brosceni, Vlăsia, Cocioc etc.[46].

Pădurea de la Sfântul Elefterie era foarte mare[47]. În martie 1632, Paul Strassburgh, trimisul regelui Suediei la București, vorbea despre pădurile din apropierea Bucureștiului[48].

În 1595, Mihai Viteazul și Sigismund au făcut două zile de la București la Giurgiu, urmărindu-l pe Sinan Pașa spre Dunăre, tocmai datorită pădurilor vaste[49].


[1] Alexandru V. Boldur, Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică, Ed. „Carpații” Traian Popescu, Madrid, 1970, p. 80.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 85.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 91.

[7] Idem, p. 92.

[8] Idem, p. 93.

[9] Idem, p. 94.

[10] Idem, p. 95.

[11] Idem, p. 96.

[12] Idem, p. 97.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 98.

[15] Idem, p. 99.

[16] Idem, p. 122.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 154.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 339.

[23] Alexandru V. Boldur, Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică, op. cit., p. 339.

[24] Idem, p. 342-344.

[25] Idem, p. 345-346.

[26] Idem, p. 346.

[27] Idem, p. 352.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 353.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 354.

[36] Idem, p. 355.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[41] Vom cita: G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899. Editura se afla pe Strada Berzei, nr. 59…și e dedicată „Maiestăței Séle Regelui Carol I-”. Primele două pagini sunt cu litere chirilice.

[42] Idem, p. 3-4.

[43] Idem, p. 5.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 6.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 7.

[49] Ibidem.

Istoria începe de oriunde o privești [47]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a.

***

Alexandru V. Boldur (1886-1982)[1] a editat la Madrid, în 1970, o carte despre viața Sfântului Ștefan cel Mare[2]. Și aici spune că, potrivit tradiției, Sfântul Ștefan s-a născut și a copilărit „prin părțile Borzeștilor din ținutul Bacău-lui”[3].

Iar mama lui, doamna Oltea, a intrat în monahism cu numele de Maria[4].

După ce tatăl său, Bogdan II al Moldovei (12 oct. 1449-oct. 1451) a fost ucis de Petru Aron la Reușeni[5], Sfântul Ștefan „a pribegit la unguri” și  „s-a oprit la curtea lui Iancu de Hunedoara”, apoi a venit în Țara Românească, la Vlad Țepeș, cu 6000 de ostași, ca să lupte împotriva celui care i-a ucis tatăl[6].

Și la 12 aprilie 1457 îl învinge pe Petru Aron dar el scapă împreună cu un grup de boieri[7].

La p. 15: (imagine)

Autorul merge pe mâna lui Ureche și creditează alegerea Sfântului Ștefan de pe Câmpia Dreptății[8].

Sfatul Domnesc, în timpul lui, era compus din 23 de boieri[9].

Pe 27 februarie 1470, într-o zi de marți, Sfântul Ștefan a cucerit și dărâmat Brăila[10].

El a avut 8 vornici. Pe Goian, Crasnes, Isaia, Bode, Hrană, Dragoș Boul, Boldur și Juri Lungul[11].

În pagina 36 găsim date despre cum se făcea închinarea în fața domnitorului:

 (imagine text)

Pe 3 septembrie 1473, domnitorul nostru dăruie Mănăstirii Putna „morile sale proprii de pe Siret, în târgul Siretului, și un mertic [o rație n.n.] anual de 12 buți de vin”[12].

Pe 23 aprilie 1460, printr-un act, „confirmă mănăstirii Bistrița veniturile dela vama Tazlăului”[13].

După ce a fost înfrânt de turci la Războieni, în 1476, Sfântul Ștefan a vrut să intre în cetatea Neamț și mama lui nu l-a lăsat[14]. A plecat la Sfântul Daniil Sihastru, s-a spovedit la el și l-a întrebat dacă trebuie să închine țara turcilor[15]. Și Sfântul Daniil i-a profețit că „războiul va fi a[l] lui”, adică va birui și că trebuie să construiască o Mănăstire cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe[16].

Însă autorul spune că episodul cu mama Sfântului Ștefan e legendar, pentru că ea a murit în 1465, fapt pentru care nu putea fi vie în 1476. Dar că faptul că a fost la Sfântul Daniil ar „putea să fi avut loc în realitate”[17].

În 1488 Sfântul Ștefan cel Mare construiește Mănăstirea Voroneț[18].

Proprietățile Bisericii și ale boierimii aveau „imunități administrative, fiscale, judiciare, comerciale”[19].

Moștenirea de la tată se numea „ocina”, de la bunic „dedina” și „uric” însemna „calitatea de ereditate”[20]. În p. 68, autorul concluzionează că ohaba însemna gestul domnitorului țării de a renunța la dreptul său de a retrage pământul boierului.

Și îl contrazice pe Iorga în ceea ce privește averile Sfântului Ștefan. Nicolae Iorga considera (în Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1904, p. 219) că Sfântul Ștefan era „om sărac”.

Însă autorul spune că el deținea „satul Băicenii pe Siret, morile pe Siret, braniștea [pădure rară n.n.] de la Bohotin, seliște [pășune n.n.] lângă Nistru cu numele Gromobitnaia, Verescecanii pe Siret cu mori și Ungurenii pe care le dă mitropoliei Sucevii, primind în schimb Jicovul de Jos, Cosminul din ținutul Cernăuților și morile din târgul Siretului, dăruite mânăstirii Putna”[21]. Tododată și „satul Negoieștii la Trotuș și o jumătate din satul Costești”, „satele Borzești, o parte din Onești, Pătrășcani și Rădeani”[22].

Veniturile de la vămi erau ale domnitorului[23].

Vămile unde se plătea peștele erau la Bacău, Bârlad, Siret și Cernăuți. Iar străinii plăteau vama în bani pe când moldovenii în bani sau în natură[24].

Numai domnitorul vâna animale sălbatice. Cine încerca să vâneze și era prins era pedepsit cu gloabă[25].

Cele mai înzestrate Mănăstiri și care beneficiau de tot felul de privilegii erau „Bistrița, Putna, Neamț, Moldovița, Pobrata, Tazlău, Homor și Voroneț”[26].

Și când vorbim de privilegii ele constau în danii și confirmări de sate, dreptul de a face comerț, scutiri de vamă, încasarea dării vlădicăi, dreptul de a judeca, dreptul de a lua gloabă când se încălcau canoanele bisericești[27].

Episcopia din Rădăuți deținea 11 sate, cea din Roman 8 sate și jumătate „cu mori, pod umblător și vama din comerț” iar mitropolia din Suceava deținea „8 sate cu mori și pive [piue n.n.], 2 prisăci și viile deasupra Hîrlăului”[28].


[2] E vorba despre: Alexandru V. Boldur, Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică, Ed. „Carpații” Traian Popescu, Madrid, 1970, 356 p.

[3] Idem, p. 11.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 13.

[7] Idem, p. 14.

[8] Idem, p. 16.

[9] Idem, p. 17.

[10] Idem, p. 29.

[11] Idem, p. 33.

[12] Idem, p. 39.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 44.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 64.

[20] Idem, p. 66.

[21] Idem, p. 70-71.

[22] Idem, p. 71.

[23] Idem, p. 72.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 73.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 74.

Învaţă să înţelegi nemărginirea cunoaşterii

Pr. Drd. Ion Popescu, Aspecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanu, în rev. Studii Teologice XLIII (1991), nr. 1, p. 100-120.

Diac. Prof. Nicolae Balea, Învăţătura despre Logosul întrupat ca paradigmă a vieţii creştinului în teologia apostolică şi patristică, în rev. Glasul Bisericii XXIX (1970), nr. 3-4, p. 272-291.

*

Pe 10. 11. 2004 a venit în vizită la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti o delegaţie a Patriarhiei Ruse. S-a ţinut o conferinţă în faţa studenţilor de către membrii delegaţiei ruse şi unul dintre ei a spus, că Biserica Ortodoxă Rusă este foarte fermă pentru stilul vechi.

Încă din timpul Sfântului Patriarh Tihon, din anii ’20 ai secolului al XX-lea, s-a făcut o încercare de trecere la stilul nou, dar aceasta a fost fără succes.

*

Părintele Teofil Părăian despre o asceză a împătimitului: să nu mai fumăm un pachet, ci doar o ţigară pe zi; să nu mai vedem cinci telenovele, ci doar două pe zi…Soluţiile extreme sunt mai puţin acceptate.

*

icoana-sf-stefan-cel-mare-06

O conferinţă susţinută la Bucureşti, pe data de 14. 11. 2004, de către  Prof. Dr. Ştefan Gorovei de la Facultatea de Istorie din Iaşi şi moderată de Pr. Dr. Vasile Gavrilă. Tema: o discuţie despre Sfântul Ştefan cel Mare potrivit mărturiilor istorice.

Prof. Gorovei: Nu facem lucruri care să dureze şi, mai ales, lucruri pentru ţara noastră. / Istoricii pot face cel mai mare act de smerenie spunând nu ştiu, acolo unde nu cunosc sau nu au date istorice suficiente. / Avem nevoie de alţii care să ne înveţe, dar noi înşine suntem cei care trebuie să căutăm adevărul istoric. /

Nu avem nicio mărturie despre cum era perceput de  către a-i lui Sfântul Ştefan cel Mare. / Sfântul Ştefan cel Mare vorbeşte despre 36 de bătălii dintre cele pe care le-a purtat, conform documentelor istorice pe care le-am studiat./

Cozminul e în Polonia. Oamenii erau ţinuţi sub arme ani în şir. La moartea Sfântului Ştefan oamenii nu se bucură, pentru că îl iubeau şi îl respectau mult. A dialogat cu Veneţia şi cu papa. Ştia ce înseamnă Europa, care, pe atunci era majoritar catolică.

Papa Sixt dă din banii Bisericii Catolice din Moldova Sfântului Ştefan cel Mare. Nu a mai existat o altă danie de acest tip în istoria relaţiilor dintre ortodocşi şi romano-catolici. Acest papă l-a numit pe Sfântul Ştefan: „Adevăratul atlet al credinţei creştine”.

Am rămas cu gura căscată când am descoperit, că polonezii afirmau despre Sfântul Ştefan că e foarte meşter în luptele cu turcii iar turcii, că e mare meşter în luptele cu gheaurii. Pe el îl lăudau aşadar şi prietenii, cât şi duşmanii săi.

După căderea Constantinopolului românii au fost succesorii modelului bizantin. E categoric acest lucru. În 1473, când Sfântul Ştefan iniţiază luptele cu turcii e numit împărat.

Nu cred că Sfântul Ştefan a avut ideea unirii Principatelor Române.

Boierii din Moldova l-au ajutat pe Sfântul Ştefan în domnia sa. Au fost în comuniune cu el. În sec. 15 nu exista realitatea maselor populare.

Biserica de la Războieni a fost zidită peste oasele soldaţilor săi ucişi de către turci, la 20 de ani de la martirizarea lor.

Oastea Sfântului Ştefan atingea numărul de 50.000 de oameni. Ei luptau pentru pământurile lor, pentru moştenirea lor, şi de aceea luptau până la moarte, în comparaţie cu ienicerii şi spahii turci, care luptau pentru raiul musulman.

În timpul luptei de la Valea Albă nu s-a mai ştiut un timp despre Sfântul Ştefan. A căzut de pe cal şi stătea în armură, nemaiputând să se ridice. A fost căutat şi dus la codrii Cosminului, ca să îmbărbăteze pe soldaţi.

În vara lui 1497 a încheiat un tratat de pace cu Polonia.

Pentru Sfântul Ştefan cel Mare, Mănăstirile nu erau creaţii culturale ci locaşuri de închinare şi de slujire adusă lui Dumnezeu. Ridicarea unei Mănăstiri era moment de rugăciune, timpul lui de rugăciune.

A existat un pomelnic la Biserica din Volovăţ şi aici erau trecute daniile sale faţă de această Biserică.

Trupul Sfântului Ştefan nu se află în sarcofagul lui de la Putna ci e îngropat mai în năuntrul Bisericii. Este greşită teoria, cum că el s-ar fi călugărit pe patul morţii. El nu e „monahul Simeon”, pentru că obştea Mănăstirii îl cunoaşte ca domn şi nu ca monah.

Acoperământul Mariei de Mangop e o piesă de broderie unică. Pe el l-a pus Sfântul Ştefan pe mormântul ei de la Putna.

Se predă şi se cunoaşte în mod precar istoria românilor la momentul de faţă.

Sfântul Ştefan alungă din ţară misiunea franciscană, iniţiată de Sebastian Ianoşi, pentru că el nu a făcut concesii sub raportul credinţei.

Sfântul Ştefan cel Mare a luptat pentru credinţa ortodoxă, tocmai de aceea Moldova a fost văzută ca poartă a creştinătăţii.

La întrebarea din public: Ce avere personală avea Sfântul Ştefan?, conferenţiarul nostru a răspuns: „Averea lui personală era Moldova. El era proprietarul ţării, care dădea stăpânire boierilor, Mănăstirilor şi el crea oraşele”.

În Biserica de la Pătrăuţi, Sfântul Constantin cel Mare e pictat împreună cu Sfântul Ştefan cel Mare, ca mari protectori  ai creştinătăţii.

Trebuie să vedem evenimentele istorice în mod organic şi nu să lipim datele unele de altele.

Smerenia lui se vede din numărul de Biserici şi Mănăstiri pe care le-a zidit, din daniile sale şi, mai ales, din cuvintele sale, care ne-au rămas de la el. După lupta de la Vaslui, spre exemplu, a poruncit să se spună, că nu ei au câştigat victoria, ci Domnul Cel atotputernic.

Sfântul Ştefan nu făcea promisiuni electorale, ci se lupta pentru ţara lui. Pe pisania de la Războieni a scris: şi pentru păcatele mele creştinii au fost biruiţi de păgâni. El îşi asuma înfrângerile, pe când biruinţele le socotea spre slava lui Dumnezeu.

A făcut danii la Sf. Munte Athos la 17 Mănăstiri. Danii imense. La Mănăstirea Vatopedu se făcea vinerea Maslu pentru el şi se ajuna.

În anul 1484 a avut un semn dumnezeiesc că va pierde lupta şi a respectat voia Domnului renunţând la luptă.

Luaţi ca subiecte de cercetare subiectele cele mai grele, pentru ca să rămână ceva în urma dv. Nu compilaţi din trei cărţi şi să consideraţi apoi, că aceea e o lucrare de cercetare.

Pentru mine, o lucrare constructivă şi de limpezire a minţii este spălatul vaselor. Am învăţat de la mama despre cum să îmi gospodăresc casa. Gândiţi-vă la lucruri mari, importante…fără prea multă muzică, care să îţi zdrobească timpanele.

Un istoric nu îşi face bine meseria, dacă nu afirmă un adevăr şi dacă nu-l apară în acelaşi timp.

Îndemnul meu e munca. Şi acest lucru, munca, e cel care rămâne. Şi cei din vechime se distrau, dar ştiau să muncească serios.

Nu există ruptură în societatea veche. Era mult mai unitară ca cea de acum.

Pentru ca să ne dea un exemplu de tărie de caracter din viaţa Sfântului Ştefan, ne spune că în timp ce murea fiul lui, Alexandru, el  a făcut în acea zi ceva important pentru ţară, fără să se lase subjugat de durere.

Trebuie să ne apropiem de omul pe care-l studiem şi astfel să-i percepem viaţa.

*