Sfântul Vincenţiu de Lerin, Biserica, dreapta credinţă şi ereticii
Uneori încep să traduc un text…cintindu-l şi înţelegându-l lacunar. Îl survolez, caut profunzimile textului…şi încep să traduc şi să comentez într-un Word ceea ce citesc…sau să fac disertaţii plecând de la lucrurile traduse…părăsind traducerea.
Adică uneori rămân la text…şi încep să îl traduc în mod meticulos…pe când, alteori, iau numai anumite fragmente din el pentru a le folosi în alte expuneri.
Fragmentul de mai jos, tradus din Sfântul Vinecenţiu de Lerin, adică din latină, este un exemplu de ceea ce înseamnă, pentru mine, citire…cu comentariu imediat sau comentariu în timpul lecturii şi al traducerii.
Nu-mi pot închipui teologia fără recursul continuu la surse şi fără astfel de comentarii directe, continue pe textele Scripturii şi ale Părinţilor Bisericii.
Traducerea-comentariu următoare e din… 2006.
***
Sfântul Vincenţiu de Lerin
(+440 d. Hr.)
PL 50, col. 625-686B,
Prezentare şi Commonitorium
Sfântul Vincenţiu era de neam gal[1]. Unii spun, privind la Epistola Sfântului Eucheriu către Ilarie, că Sfântul Vincenţiu era fratele de sânge al Sfântului Lupu, episcop de Trecensis[2]. S-a făcut monah în insula Lerin, de unde îşi are şi numele[3].
Ghenadie, în Bărbaţii iluştrii, în cap. 64, spune că Vincenţiu era din mănăstirea care se găseşte în insula Lerin, că e preot şi un bun cunoscător al Scripturilor şi al dogmelor Bisericii[4]. El scrie Commonitorium,[5] adică „Carte de reamintire„.
Cartea a scris-o înainte de anul 431, pentru că nu cunoştea Sinodul Ecumenic de la Efes, după cum ne-a indicat el însuşi[6]. El a fost pustnic[7].
Sfântul Vincenţiu a fost înscris de Biserică în rândul Sfinţilor[8]. În 1684, la Paris, Ştefan Baluzius este primul care cunoaşte cele două manuscrise, din biblioteca regală, ale Commonitorium-ului şi le pune la un loc, într-un opuscul[9].
S-au găsit alte două texte foarte vechi ale cărţii şi în biblioteca Colbertină, care fuseseră la un moment dat ale lui Petru Pithoe[10].
S-a născut în Galia celtică sau belgică[11]. Cartea a cunoscut multe ediţii de-a lungul secolelor.
***
„Cele două cărţi de reamintire” ale Sfântului Vincenţiu de Lerin
(Duo Commonitoria)
Prima carte
(ediţia baluziană)
(col. 637C- )
Spune Sfântul Vincenţiu: „toate noutăţile ereticilor sunt străine de învăţătura universală veche” a Bisericii[12]. Ereticii mai noi sunt văzuţi ca mari corupători ai credinţei şi pe aceştia trebuie să-i analizăm cu multă atenţie[13].
„Căci se cuvine multă citire şi mare atenţie ca să cauţi peste tot, învăţătura aceea atât de bogată şi de sfântă” a Sfinţilor Părinţi[14].
Autoritatea primă a Bisericii constă în legea dumnezeiască (divinae legis).[15] După aceasta, spune Sfinţia sa, urmează Tradiţia universală a Bisericii (Ecclesiae catholicae traditione)[16].
Ereticii nu a făcut decât să dea o învăţătură străină Bisericii. El dă o listă a ereticilor: Novaţian, Sabelie, Donat, Arie, Eunomie, Macedonie, Fotin, Apolinarie, Priscilian, Iovian, Pelagiu, Celestius, Nestorie[17].
Aceştia s-au abătut de la interpretările profetice şi apostolice ale credinţei şi de la experienţa bisericească şi universală[18].
„Căci în această Biserică universală se doreşte cel mai mult a se păstra ceea ce noi ţinem, adică ceea ce s-a crezut pretutindeni (quod ubique), întotdeauna (quod semper) şi de către toţi ( quod ab omnibus)”[19].
Şi el acceptă acea credinţă care este universală, veche şi în consens cu toată Biserica[20]. Universalitatea credinţei constă în faptul ca ea să fie mărturisită de toate Bisericile de pe faţa pământului.
Vechimea sa e autentică, dacă vine de la marii noştri Sfinţi Părinţi şi pe care ei au vestit-o în mod deschis. Consensul credinţei constă în aceea, ca vechimea ei, să fie confirmată de cuvintele şi învăţăturile Bisericii[21]. El vorbeşte despre greşelile multora din Africa[22].
La un moment dat spune: „Predicăm complet, zic, o, Fericite Ambrozie! Predicăm complet şi lăudăm minunându-ne”[23].
Sfinţii Părinţi au stricat ereziile şi au restaurat Bisericile[24]. Ereziile sunt „nebunia noutăţii” (novitatis vesania).[25] Ele vor să aducă cu orice chip „noutatea credinţei”, o falsă noutate bineînţeles, care se situează în afara „vechii sănătăţi” (antiquam sanitatem)[26]. Ereticii trec de la „antiquam lucem„, (vechea Lumină), la noua orbire (novitatis caecitate)[27].
Spune Sfântul Vincenţiu, despre modul în care acţionează Biserica: „este propriu creştinilor să fie atenţi şi adânci, pentru ca să nu trădeze posteritatea ci, mai degrabă, să o slujească”[28], prin păstrarea credinţei nealterate.
Biserica păstrează ceea ce este vechi, credinţa cea veche, mai degrabă decât să primească noutăţile[29]. Autorul nostru respinge cu tărie „necuratele noutăţi eretice”(haereticae novitatis sordibus)[30], pe care şi Biserica le respinge.
Autorul meditează adânc la cuvintele Sfântului Pavel, că nimeni nu poate să schimbe credinţa dintâi, chiar dacă ar fi Înger din cer[31].
Noi suntem sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Providentia divina)[32].
Fotin a spus că Dumnezeu e numai unul, ca evreii. El a negat Sfânta Treime[33]. Hristos a fost numai om, după acesta[34].
Apolinarie a spus, că Domnul nu Şi-a luat trup din Sfânta Fecioară Maria (sanctae Virginis Mariae), ci a venit cu el din cer[35].
Dacă Apolinarie vedea o singură fire în Hristos, Nestorie suferă de boala (morbo) contrară acestuia, pentru că vede firile despărţite, şi avem la el doi Hristoşi, unul Dumnezeu şi altul om, unul din Tatăl iar celălalt născut din Mamă[36].
Şi tot el a spus că Prea Curata Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu (Theotocon) ci născătoare de Hristos (Christotocon), căci spunea, că din Ea nu a ieşit Hristos care este Dumnezeu, ci numai cel care era om, şi care s-a născut[37].
Nestorie, Apolinarie şi Fotin „au lătrat împotriva credinţei universale ca nişte câini turbaţi (rabidi canes)”[38].
Fotie nu a admis Treimea, Apolinarie nu a mărturisit două firi în Cuvântul şi a spus că în locul minţii lui Hristos a fost Cuvântul lui Dumnezeu, iar Nestorie a vorbit despre doi Hristoşi[39].
„Adevărata Biserică universală însă, fiind ţinută în adevăr de Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, nu a hulit nici taina Treimii (Trinitatis mysterio), nici întruparea lui Hristos (Christi incarnatione). Ci a adorat o dumnezeire în întreaga Treime şi unitatea Treimii în una şi aceeaşi măreţie. Şi a mărturisit numai pe Iisus Hristos, unul singur şi nu doi, pe Dumnezeu care S-a făcut om”[40].
Iar Hristos mărturisit de Biserică e unul după persoana Sa (unam quidem in eo personam), dar în două firi (duas substantias)[41]. Iar Mântuitorul este ambele firi, nu numai una[42].
Iar în ceea ce priveşte dogma Sfintei Treimi, autorul nostru spune, că Biserica cunoaşte o persoană a Tatălui, alta a Fiului şi alta a Sfântului Duh.
Dar persoanele divine nu sunt diferite ca fire / natură, ci au una şi aceeaşi natură (sed una eademque natura)[43].
Dar în ceea ce Îl priveşte pe Hristos, El este şi Dumnezeu şi om, iar Fiul lui Dumnezeu şi Hristos sunt una şi aceeaşi persoană[44].
Iar firile din Hristos, una este din Dumnezeu Tatăl iar alta din Mamă Fecioară, una fiind egală şi coeternă cu Tatăl iar cealaltă este primită în timp şi mai mică decât cea de la Tatăl[45].
„Prin una este consubstanţial (consubstantialis) cu Tatăl, prin alta e consubstanţial (consubstantialis) cu Mama. Dar unul şi acelaşi este Hristos în ambele firi”[46].
„Hristos este Dumnezeu şi om, în acelaşi timp creat şi necreat, incomutabil şi impasibil dar şi comutabil şi pasibil, în acelaşi timp egal cu Tatăl, dar şi mai mic ca El, născut din Tatăl mai dinainte de toţi vecii, dar şi din Mamă în timp, Dumnezeu desăvârşit (perfectus Deus) şi om desăvârşit (perfectus homo)”[47].
Iar ca Dumnezeu, Hristos are întreaga dumnezeire (summa divinitas) iar ca om întreaga umanitate (plena humanitas)[48]. Iar umanitatea Sa are suflet şi carne, carnea / trupul nostru cu adevărat, născut din Maică, sufletul având minte şi raţiune[49].
Maniheii însă aveau demenţa (dementia) să spună, că Fiul lui Dumnezeu nu Se întrupase în mod real şi că El avea o umanitate aparentă şi că mântuirea a fost, în definitiv, o iluzie (personam hominis non substantia extitisse, sed actu putativo quodam et conversatione simulasse)[50].
Cuvântul lui Dumnezeu însă S-a unit cu umanitatea, nu S-a confundat cu ea, nici nu S-a prefăcut că e om, ci a fost un om [51].
Hristos S-a născut din Fecioară, dar pântecele Fecioarei (Virginis utero) l-a lăsat neatins şi nestricat (compacta atque perfecta est)[52].
El este Dumnezeu şi om încă din pântecele Fecioarei[53]. Iar dacă spunem că El este o singură fire, atunci confundăm proprietăţile persoanei Sale, după cum în Treime, distincţia persoanelor nu separă unitatea dumnezeirii[54].
„Fericita Biserică” însă, spune Sfântul Vincenţiu, „spune că în Hristos sunt două firi adevărate şi desăvârşite (in Christo duas veras perfectasque substantias), şi că nu împărţim unitatea persoanei dacă distingem firile (ut neque naturarum distinctio unitatem personae dividat), căci crede că una este persoana lui Hristos, şi nici unitatea aceasta a persoanei nu confundă firile diferite (neque item personae unitas differentiam confundat substantiarum).
Căci Fericita Biserică mărturiseşte că a fost şi este un singur Hristos dintotdeauna, Acelaşi Dumnezeu şi om, nu după naştere, ci Îl mărturiseşte ca fiind astfel din însăşi mitrasul[55] Maicii Sale (sed jam in ipso matris utero confitetur).
Şi Fericita Biserică spune iarăşi, că Dumnezeu S-a făcut om nu schimbându-Şi firea, ci făcându-Se o persoană cu minte raţională, o persoană care nu S-a prefăcut sau nu S-a schimbat [continuu], ci a avut mereu [cele două] firi”[56].
Dar această preaminunată unitate (maxime unitatem) a persoanei lui Hristos, spune Dumnezeiescul Vincenţiu, nu exclude taina Treimii (mysterium Trinitatis)[57].
Biserica este Biserica lui Dumnezeu (Ecclesia Dei)[58]. Şi după cum am citat anterior, Sfântul Vincenţiu avea preferinţă pentru sintagma: „Fericita Biserică (Beata Ecclesia)”[59].
Însă poporul Bisericii lui Dumnezeu a urmat de multe ori greşelile ierarhilor şi ale învăţătorilor ei şi e mare ispita şi neştiinţa când se predică învăţături greşite, rătăcite[60].
De aceea, stabileşte autorul nostru, am spus că prima autoritate e a Scritpurii şi apoi, a doua ca autoritate / ca putere de a spune adevărul şi de a fi crezută este învăţătura bisericească, pe care noi o cunoaştem ca fiind autentică şi care păstrează sănătatea/ adevărul credinţei (sanae fidei)[61].
[1] Cf. PL 50, col. 625A.
[2] Idem, col. 625C.
[3] Idem, col. 626C.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Idem, col. 627B.
[7] Idem, col. 627D.
[8] Idem, col. 629A.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Idem, col. 629C.
[12] Idem, col. 637C.
[13] Idem, col. 639.
[14] Ibidem.
[15] Idem, col. 640.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem. Celebra formulă vincenţiană: „In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (PL 50, col. 640).
[20] PL 50, col. 640.
[21] Ibidem.
[22] Idem, col. 642.
[23] Idem, col. 643.
[24] Ibidem.
[25] Idem, col. 644.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Idem, col. 645.
[29] Ibidem.
[30] Idem, col. 648.
[31] Idem, col. 649.
[32] Idem, col. 654.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36]Idem, col. 654-655.
[37] Idem, col. 655.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Ibidem.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem.
[45] Idem, col. 656.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Idem, col. 657.
[51] Idem, col. 658.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] Idem, col. 659.
[55] Uterul Fecioarei.
[56] PL 50, col. 659.
[57] Ibidem.
[58] Idem, col. 660.
[59] Idem, col. 659.
[60] Idem, col. 660.
[61] Ibidem.