Etichetă: Silviu Man de la booklog. ro

În căutarea autenticităţii româneşti [6]

Leave a comment

pe-drumul-ce-duce-catre-usa

Pentru primele 5 articole…aici.

Al doilea interviu al cărţii –  carte, care nu e un produs organic ci eteroclit – e luat tot de către Silviu Man, dar d-lui Hurduzeu [ p. 51-59] şi,  din punctul de vedere al intervievatorului, scrisul autorului este unul diagnostic dar necanonic [p. 51], adică neracordat la o ideologie sau morală comune [ Ibid.]. Eu sunt de altă părere…dar mai e timp.

D-l Hurduzeu dă o definiţie, la schimb,  ideologiei: „un set de idei acceptate necondiţionat de un anumit grup social” [Ibid.]. Observă faptul, că mass media e un canal neutru de comunicare [Ibid.], dar asta doar în aparenţă, şi că nu mai există ideologii pure [Ibidem]. Însă consideră că doar mass media îţi oferă legitimitate [Idem, p. 52], ceea ce nu-i adevărat, pentru că legimitarea de tip mediatic trece ca un fum, dacă nu ai conţinut, dacă nu eşti un crez, glasul unui crez şi al unei vocaţii profunde.

Pe la televizor se perindă mulţi intelectuali, multe vedete, mulţi politicieni care nu te înnebunesc mai niciunul cu adevăruri şi de aceea îi uiţi. Ar însemna că dacă media îi afişează…ar trebui să îi şi reţinem. Însă, pentru că afişajul e nonvaloric la modul corect…tocmai de aceea rămân ca nişte hârtii decolorate de soare sau se şterg cu totul de pe retina memoriei tale.

Ideologiile postmoderne, crede autorul, au drept scop ca să „distrugă puterea de judecată individuală” [Ibidem], însă nu prin reprimarea individului, ci prin exacerbarea dorinţelor sale [Ibid]. Se reclamă ideologic, în societatea noastră, autonomia individului, gratificarea alegerilor proprii [Ibid], însă observă faptul că libertatea e înţeleasă ca un status conformist [Idem, p. 53].

Însă ideologiile postmoderne nu distrug judecata individuală…pentru că nu cred în faptul că omul are raţionalitate. Puterea de judecată era un crez modern. Postmodernul crede în instinctualitate profitabilă, în câştigul individualist şi în nihlismul conformist, fără prea multă genialitate. El se conformează  unui fel de a fi,  tocmai pentru că se neagă în continuu, pentru că se renegă pe sine. De aceea, nici nu-şi mai pune problema că ar fi bun la ceva…şi  stă şi mănâncă din mâna celui pe lângă care se aciuează.

Cred că văd lucrurile mult mai dramatic şi mai realist în acelaşi timp, decât cei doi autori ai cărţii şi, poate, o să precizăm, punctul, din ce motiv se petrece acest lucru.

Se schimbă registrul şi autorul răspunde, pe drept cuvânt, că „dacă vrei cu adevărat să citeşti, nu-ţi trebuie condiţii speciale” [p. 53]. Lectura trebuie să fie o nevoie interioară curentă [Ibid.], dar trebuie să fie, în acelaşi timp, selectivă [Ibid.]. Despre cărţile creatoare de personalitate, autorul vorbeşte în p. 54 şi, mai ales, despre cărţile-dinamită.

Spre finalul paginii 55: „publicitatea este unul dintre subsistemele propagandei”. Corect! Publicitatea e legitimarea, sub aspect aseptic, a nebulosului propagandei. Iar despre cartea valoroasă, în p. 56, spune că e cea care are coerenţă între semnificat şi semnificant,  adică între înţelesul cuvintelor şi crezul propriu, crezul autorului.

Numai că, acest raport legitim îl depistezi, după ce aprofundezi viaţa autorului cărţii, adică post-factum citirii ei. Despre domnii Hurduzeu şi Platon ştim numai ceea ce spun ei despre ei înşişi dar nu ştim fapte despre ei. Adică cartea îi prezintă, la modul publicitar, ca şi pe alţii, însă vor trebui să probeze pe viitor dacă sunt una cu cartea, una cu ideile expuse aici.

Pentru că legătura dintre înţeles şi vorbă poate exista într-o carte şi, cu toate acestea, scriitorul să fie un impostor. Există cărţi ştiinţifice de teologie sau cărţi părut duhovniceşti, create de oameni dubioşi şi, cu toate acestea, există în ele legătura organică dintre înţelesul originar al Tradiţiei şi explicitarea teologică. Numai că autorii nu au faţă de Sfinţi.

Tocmai de aceea nu e de ajuns coerenţa între semnificant şi semnificat când e vorba de teologie. În filosofie, în literatură, în ştiinţă…lucrurile stau cam aşa.  În teologie însă trebuie experienţă teologică şi mistică reală, care poate proba oricând orice lucru.

Această coerenţă poate fi mimată la nivel intelectual…însă nimeni nu poate mima, dincolo de această coerenţă, experienţa duhovnicească, care ştie să spună ceva mai mult despre o carte, dincolo de îmbucarea perfectă între cuvânt şi înţeles.

D-l Hurduzeu spune, în p. 57, că îşi asumă, ca şi d-l Puric „gândirea şi practica socială a românilor”. O frază mare…dar goală, în mare parte, de conţinut. Care gândire, care practică socială, care români? Ca şi d-l Puric, şi d-l Hurduzeu trăieşte impresia falsă că „personalismul evenimenţial” [p. 57] înseamnă un fel de sentimentalism penticostal îmbrăcat în veşminte ortodoxe.

Eu înţeleg ce ar vrea să creadă despre ei înşişi domnii Hurduzeu şi Puric, numai că ambii sunt posesori de experienţe citite şi ornamentate sentimental, mai degrabă decât de o experienţă care se poate argumenta, în domeniul teologic. Iar, dacă la d-l Hurduzeu avântul interior devine o invectivă tăioasă ştrangulată, la d-l Puric el se transformă într-o predică sentimentală atotştiutoare şi a nimic concret, foarte bine regizată, oamenii iubind mai mult spectacolul decât valoarea adevărurilor care pot fi spuse.

Că tot a fost iutubizat V. Puştan la părintele Cristian Pomohaci…D-l Puric încearcă să facă acelaşi lucru ca penticostalul Vladimir Puştan, în conferinţele sale: să deliroidizeze sentimental un public audiant, cu teme împumutate, verificate şi cu o bună regie teatrală.

Pentru că, dincolo de efuziunile sentimentale, dincolo de expesiile percutante învăţate pe de rost (mă refer la citatele celebre, de care face adesea uz), dincolo de temele preluate  şi care par numai ale sale (Martirii închisorilor, depesonalizarea românilor, Europa care strică România şi raportarea la Tradiţie), d-l Puric, ca şi autorii cărţii de care ne ocupăm, nu spun ceva  personal, dintr-o experienţă teologică şi mistică copleşitoare, ci recenzează teme deja cu impact, dar care nu le aparţin.

Tocmai de aceea, astfel de discursuri demitizante sau revendicative prind la un public sincretist şi depersonalizat şi nu la nişte audianţi cu o experienţă teologică şi mistică profundă. Şi, ca să închid paranteza cu d-l Puric, e decepţionant să văd (e o decepţie majoră, alături de decepţiile  S. Baştovoi şi  D. Vasile), că includerea sa fermă între ceilalţi promotori ai extremismului eclesial…nu e doar la nivel de discurs, ci şi de existenţă cotidiană.

Populismul politicianist, paradoxal, s-a infiltat profund în manifestările extremismului ortodox românesc, care nu are baze teologice, iarăşi paradoxal (încep să înţeleg şi mai bine), ci interese revanşarde de clan. Frustările, neştiinţa, animozităţile de tot felul se îmbracă în discurs religios şi, în rest, nimic concret, nimic sublim.

Falşii tradiţionalişti de la noi se luptă cu falşii intelectuali de la noi, pentru bani şi pentru evidenţă publică şi nu pentru principii care sunt una cu ei. Tocmai de aceea nici unii şi nici alţii nu au proiecte personale de anvergură, pentru credinţa şi ţara lor, ci au iniţiative polemice minore.

În p. 58, se vorbeşte despre tânărul recent, ca despre tânărul maleabil iar în paragraful final, al p. 59, autorul nu ne vrea un deşert spiritual.

*

Calupul de articole al d-l Hurduzeu, începe cu un motto fals mesanic, pentru că se simte obligat să-şi întrerupă tăcerea ( p. 63), pentru un demers pe care, în fapt, îl urăşte. Şi, când am deschis cartea din ţiplă, mi-am dat seama că am de-a face, ca şi la alţi recenţi cu cărţi subţiri: cu articolele lor de ziar şi nu…cu o carte.

Însă acest demers, de a-ţi aduna articolele într-o carte, în ideea că toate articolele tale sunt înrudite tematic e unul profund postmodern, pentru că mintea postmodernului, dacă nu mai poate să judece unitar, profund, sistemic e formată numai din cioburi, din frânturi de text, din lucruri nearticulate, cartea ca întreg sau cartea sistemică fiind un demers modern, medieval sau antic.

Tocmai de aceea, că vine vorba  astăzi de roman, că vine vorba de dicţionar, că vine vorba de curs de ceva…toate au amprenta fragmentului şi a vorbitului despre tot ce vrei…fără să arăţi că ştii ceva în amănunt.

Pe mine mă siderează demersurile scriitoriceşti în care vorbeşti despre politică, religie, cultură, despre tot felul de date, sărind de la una la alta…fără ca să poţi  înţeleg ceva în mod definitiv, capital, până la capăt. Problema e a autorului. Autorul nu vrea să fie competent în ceva, nu vrea să urmărească ceva anume şi sare tot timpul din subiect în subiect.

Cele mai castrofale sunt astăzi interviurile, în care lipsa de iniţiere a ambilor se maschează, pentru ca demersul să continue şi să nu spună nimic concret.

În căutarea autenticităţii româneşti [5]

One comment

alb-de-miere

Aici pentru primele 4 articole.

Primul interviu al d-lului Mircea Platon îi este luat de către  Silviu Man [p. 35] şi e un interviu viu, cu multe date personale. Dacă cineva te înjură înseamnă că te-a citit, spune Mircea Platon, dar nu ştie să îşi exprime altfel admiraţia.

Autorul nostru e un om al cititului mult [Ibidem] şi crede că polemica românească are o logică „strict publicitară” [36], lucru care îmi displace profund, ca şi dumnealui.

Consideră că nu există o piaţă liberă culturală [Ibid.]. Dă nume de oameni pe care îi citeşte[ 37] şi îi plac „personajele ireductibile”, pentru că creştinismul ortodox nu e „o reţetă a mântuirii” [Ibid.].

Trăieşte teama că românii au „o cultură împăiată, moartă” [Ibid.] Însă, cum cultura e făcută de  către oameni, de oameni dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a crea…cultura e de fapt emanaţia acestor puţini sau mulţi, care au produs, produc şi vor produce lucruri extraordinare, geniale, care vor fi sau nu receptate ca atare.

Personal trăiesc bucuria imensă că România are o cultură majoră, tocmai prin gradul de adevăr şi de umanitate pe care îl conţine folclorul, cartea, pictura, muzica românească etc. Nu am trăit niciodată complexul literaturii minore sau a marginalităţii în artă şi spiritualitate…pentru că acest complex…apare numai la cei care nu pot să observe profunzimile propriei lor tradiţii.

Când trăieşti handicapul / complexul marginalităţii…atunci eşti bântuit de umbra  propriei tale persoane, de inconsistenţa propriilor tale creaţii şi căutări.

Observă, cu multă sinceritate, machiavelismul intelectual al României [ibid.]. Nu cred nici eu, că „eseismul e semnul lăutărismului culturii române” [ibid.]. Orice ramură a literaturii capătă, în omul care o exprimă la cote înalte, propria sa excelenţă. Nu poţi să spui că vodevilul, epigrama sau romanul scurt nu sunt expresii legitime ale literaturii…pentru că nu mulţi au scris lucruri geniale în cadrul lor.

Cântăm pe vocea care ni se cere, cel mai adesea [38]. Autorul se declară un paseist [ibid.], adică un admirator al trecutului şi mărturiseşte că s-a format intelectual „printre oameni şi cărţi vechi. Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate” [ibid.].

Între 17 şi 24 de ani a lucrat la editura Agora, fondată de către tatăl său [ibid.] şi enumără oamenii pe care i-a cunoscut în această conjunctură [38-39]. Acum a învăţat „singurătatea editorului de cursă lungă” [39] şi practică în continuare „gherila culturală” [ibid.].

În finalul p. 39 se declară „un conservator populist”, pentru că îşi caută poporul pierdut [40]. Populismul actual i se pare un „elitism degenerat” [ibid.] şi, adevăratul populist, crede el, este un om „aproape singur” [ibid.] şi nu strâns în braţe de toată lumea.

Deşi e un om al gherilei, al marginalităţii, cu toate acestea, paradoxal, nu îi plac idealiştii [41]. Nu-i plac însă nici „oamenii care luptă pentru idei” [ibid.] şi crede că „a fi intelectual înseamnă a asuma sacerdoţiul nimicului” [42]. Cu siguranţă însă, că domnul Platon nu neagă lupta pentru idei şi nici  pe adevăratul intelectual, ci pe cei care îşi fac din idei, fără reverberaţii ontologice profunde, ocupaţia lor cotidiană.

El însuşi este un intelectual cu crezuri, cu idei profunde…şi nu cred că va face popularizare prostiei şi dizgraţiosului.

Crezul său: „lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic”[ibid.] Şi noi la fel, numai că în alţi timpi temperamentali decât d-l Platon, care, sperăm să se aşeze cât mai mult în normalitatea şi echidistanţa vieţii ortodoxe.

Se declară un non-umanitarist [ibid.], adică nu vrea binele tuturor, ci scrie  numai pentru a apăra „normalitatea oamenilor pe care-i cunosc” [ibid.]. Când însă crezurile tale devin o carte sau un blog…nu mai îţi aparţii numai ţie şi, deodată, fără să vrei…aperi normalitatea şi accesul la adevăr al  multora.

Îl interesează „omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă” [ibid.]. Însă, şi în mintea şi în inima unui intelectual, care e tot om normal, există multe straturi de… normalitate tradiţională.

Din punctul meu de vedere…intelectualul nu e un debranşat de la adevărul tradiţiei şi nici mai puţin normal decât un muncitor sau un ţăran. Cred că maximalizarea babei de la ţară, pentru credinţa ei  in nuce dar fără explicitare [a cărei importanţă a fost exaltată de către autor într-o altă scriere] e o preconcepţie, care vine din aceea că specializarea ar distruge racordarea noastră la credinţă. Nu! Dezcreştinarea e o problemă de alegere laşă…şi nu se naşte, automat, din mai multă şcoală.

Şcoala rafinează credinţa babei ortodoxe şi nu i-o distruge! Dacă punem pe seama specializării alterarea credinţei noastre…atunci toţi teologii şi scriitorii care au venit de la ţară şi au dat monumente de teologie şi de literatură României…sunt inexplicabili.

Adevărul, continuă autorul, „nu poate fi corupt, ci doar asimilat transfigurator”[43], pe măsură ce te transfigurează. Mircea Platon conchide, pe drept cuvânt, că manelismul şi televiziunile comerciale decadentiste sunt tot la fel de coruptive ca şi intelectualitatea fără identitate, care se vulgarizează şi prostituează [ 44-45]. Nu poţi arăta numai în jos, dacă vrei să afli adevărul…ci trebuie să priveşti şi în susul societăţii, pentru ca toţi să îşi asume partea lor de vină, partea lor…de nemuncă în folosul binelui obştesc.

Mircea nu crede în determinismul istoric [45], pentru că nu crede în explicaţiile moniste cu privire la înţelegerea complexităţii vieţii sociale [ibid.]. România, datorită numărului mic de votanţi, conchide autorul, nu e guvernată „cu asentimentul” românilor, ci datorită apatiei acestora faţă de politică [ibid.]. Însă apatia românilor e propria lor groapă…fapt pentru care nu mai poţi să acuzi pe nimeni, dacă ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Autorul nu găseşte nimic bun într-o erezie [46] [se referă la marxism], pentru că nu priveşte echilibrat lucrurile. Istoria Bisericii ne arată că Părinţii au privit foarte meticulos ereziile, dar şi cadrul politic al cotidianităţii  lor şi că, datorită meticulozităţii ca atare…s-au produs precizări importante în domeniul vieţii şi al credinţei Bisericii.

Nu cred că la mijlocul anilor 90 „au dispărut şi ultimele rămăşiţe ale României interbelice” [49]. Nu au dispărut ele cetăţile dacice…darămite interbelicul.

Da, trebuie „să ne reculegem şi să ne înfrăţim” [ibid.]. Eu aş zice mai degrabă să ne recunoaştem reciproc…şi să ne luăm ca atare, să ne acceptăm aşa cum suntem, fapt pentru care nu ar mai fi atât militantism revanşard cu ecuson „tradiţionalist”, pentru că nimeni nu poate fi tradiţionalist în abstract, ci fiecare suntem nişte postmoderni, care recuperăm, după puterea noastră, Tradiţia Bisericii.

Din finalul primului său interviu: „să mergem cu Dumnezeu în suflet” [50]. Să facem pe Dumnezeul din sufletul nostru transparent pentru toţi.