„Viiaţa lumii” (II)

Textul poemului este un melanj de parafraze scripturale şi de alte dezvoltări ale unor teme şi motive, care îşi au originea tot în Biblie, al căror mesaj central se rezumă la avertismentul asupra deşertăciunii lumii şi a vicleniei cu care ea ucide sufletele celor care iubesc aparenţele. Aparenţe care sunt numai iluzia perenităţii celor pământeşti.

În cele ce urmează, vom scoate în evidenţă ideile principale ale acestui poem, care sunt esenţialmente creştine şi ortodoxe.

Viaţa omului pe acest pământ este cumplită, este cu griji şi primejdii, care fac ca omul să trăiască permanent cu ameninţarea morţii. Asemănarea vieţii cu o aţă subţire, care se taie repede, ar putea fi inspirată din Eccl. 12,5-7 („…fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă; mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii, şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.), dar şi din alte locuri scripturale, pe care nu le-am identificat încă.

Prima constatare este imediat secondată de punerea în evidenţă a caracterului ipocrit şi iluzoriu al lumii: O, lume hicleană, lume înşelătoare! Iluzia nu este în acest caz – aşa cum nu este nici la Eminescu, care se va inspira de la Sfântul Dosoftei, de la Costin şi Cantemir – o maya buddhistă, ci ea constă în halucinarea duhovnicească, în înşelarea celor care îşi pun toate speranţele în viaţa aceasta, când ar trebui să conştientizeze faptul că trec zilele ca umbra, ca umbra de vară (parafrază la Ps. 143, 4: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec.”).

Dar însăşi personificarea lumii, pe care o practică şi Dimitrie Cantemir în Divanul, este de sorginte biblică, neotestamentară mai ales. Lumea aceasta este, în viziunea de esenţă bizantină a celor doi cărturari, o personificare negativă, a răutăţii şi a stricăciunii, atunci când ea reprezintă acea masă de oameni care preferă să trăiască departe de Dumnezeu, care nu-L acceptă pe Hristos în viaţa lor. Este lumea care îl are stăpânitor pe diavolul (cf. In. 12, 31), sau veacul desfrânatu (cf. Mt. 12, 39: „Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da…”). În această ipostază prezintă Mântuitorul Hristos lumea care nu vrea să asculte de El şi tot astfel o regăsim şi în versurile costiniene, ca şi în Divanul cantemirean.

Comparaţiile alese de Miron Costin, pentru a pune în evidenţă perisabilitatea lumii, sunt foarte concrete, foarte plastice. Imaginea vieţii ca o aţă subţire este dublată de aceea a anilor care se aleargă ca o roată, a vremilor care se duc ca o umbră vaporoasă, pe care nicio poartă / A le opri nu poate şi a lumii care trece ca apa în cursul său. Impresia creată este una foarte puternică, de rostogolire neostoită, de prăvălire, de lipsă de consistenţă şi stabilitate.

Rusticitatea acestor imagini nu este de factură populară, ci este şi ea o secondare a referatului biblic. Acelaşi caracter rustic l-au semnalat mai mulţi cercetători şi în operele Sfinţilor Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, cu precizarea că plasticitatea imaginilor avea amprentă biblică, o amprentă simbolică ce ascunde înţelegeri duhovniceşti profunde şi multiple.

Dacă cineva se mai îndoieşte de caracterul tradiţional ortodox al ideaticii şi imagisticii costiniene, din cele ce am discutat anterior, şi le mai confundă încă, cu un discurs umanist, îi oferim un pasaj foarte semnificativ, din Cazania Sfântului Varlaam, în care acesta accentuează următoarele: Călătoria noastră în această lume iaste foarte sârguitoare, ca o apă repede ce cură [curge, din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a curge repede]. Aşa şi noi curăm [curgem] şi ne apropiem de moarte, şi zilele noastre trec ca o umbră de nor fără de ploaie. Ca corabia pre mare ce o bate vântul spre margine, ca o piatră din deal la vale când se răntună [se răstoarnă] şi nu să poate opri, aşa merge de tare şi viaţa noastră către moarte. Şi noi suntem ca nişte nemernici [străini] în această lume. Din cazania la Duminica a treizecea.

(Va urma – aici)

Psa. Drd. Gianina Picioruş

„Viiaţa lumii” [I]

Poemul lui Miron Costin este considerat – şi studiat astfel în şcoli şi facultăţi – ca un „poem filosofic”, primul de acest gen din literatura română. Premisele unei astfel de interpretări se află în catalogarea personalităţii autorului drept „umanistă”, plecându-se de la faptul că şi-a făcut studiile în Polonia, la colegiul iezuit din Bar, pe când tatăl său, boierul Iancu Costin, se afla acolo în exil împreună cu familia.

Cercetătorii noştri s-au grăbit însă să tragă concluziile, concluzii favorizate şi de perioada comunistă, însă acestea nu pot rezulta din premisele pe care ni le oferă poemul. Adică studiile din străinătate, chiar şi într-o perioadă umanistă, nu ne conduc neapărat la concluzia că l-au transformat pe Miron Costin într-un umanist convins.

Iar prin umanism, după cum înţelege toată lumea de fapt, avem de-a face cu un concept denumit drept ideologie revoluţionară, prin care se scoate Dumnezeu din universul imediat şi e claustrat în transcendenţă, atenţia literaturii şi a ştiinţelor fiind îndreptată spre om, spre omul păgânizat, spre omul fără rădăcinile sale religioase.

Dar, sunt cronicarii noştri…umanişti?

Răspunsul nostru e acela, că în sensul prezentat mai sus, cu adânci consecinţe nefaste din punct de vedere teologic şi existenţial: nu, în niciun caz! Cărturarii noştri, cronicarii erau nişte mireni profund religioşi şi devotaţi Ortodoxiei.

Iar Miron Costin şi Constantin Cantacuzino sunt, cu prisosinţă, creştini ortodocşi autentici, cu o coştiinţă înaltă, cu o teologie profundă şi cu o cunoaştere vastă scripturistică şi patristică.

În cele ce urmează, ne vom întemeia afirmaţiile printr-o analiză a poemului Viiaţa lumii, pe care alţii îl consideră un poem filosofic, dar pe care noi îl caracterizăm, cu argumente solide, ca fiind profund teologic.

Ne întâlnim în cazul acestui poem [prima poezie în limba română, anterioară publicării psalmilor versificaţi ai Sfântului Dosoftei al Moldovei], cu o reiterare a disputei din Divanul lui Dimitrie Cantemir. Ca şi poemul lui Costin, şi opera lui Cantemir amintită acum e considerată ca fiind prima lucrare filosofică românească, însă, dacă o citim cu atenţie şi fără preconcepţii vedem că e profund teologică, că are profunde racordări scripturistice şi patristice.

Dacă vrem să comparăm poemul lui Costin cu Divanul lui Cantemir, observăm că ambele tratează o temă teologică: deşertăciunea lumii. Numai din punctul de vedere al credinţei ortodoxe se pot vedea lucrurile în această perspectivă.

Motto-ul poemului lui Costin e celebrul vers al Ecclesiastului: „Deşertarea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte”. În predoslovia, în introducerea poemului, autorul afirmă că scopul redactării lui, pe lângă dovedirea virtuţilor limbii române e acela de a arăta că există cărturari şi în neamul românesc.

Dar, şi mai esenţial decât atât: e aceea, că el vrea să plece „voia” locuitorilor acestei ţări, spre învăţăturile Scripturii Sfinte:

„şi să fie spre învăţături Scripturii mai plecate a lăcuitorilor ţării noastre voe. Citeşte cu bună sănătate şi cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii să te fereşti, cu ajutorul preaputernicului Domnului Dumnezeu. Amin.”

[va urma – aici]

Psa. Drd. Gianina Picioruş

„Mi-aştept amurgul”

E o poezie a lui Blaga, din primul lui volum de poezii, din 1919, Poemele luminii. Pentru noi are o semnificaţie aparte, pentru că este poemul care ne-a determinat să începem să scriem poezie, în adolescenţa noastră. E una dintre puţinele poezii ale lui Blaga profund ortodoxe. În general, lirica lui Blaga este o mixtură de cuvioşie şi erezie. Am explicat deja acest lucru în alte articole, pe blogul Teologie pentru azi – articole pe care le găsiţi dacă accesaţi postul de aici, şi care se integrează perfect în categoria la care sunt înscrise pe acest blog analizele noastre literare referitoare la Blaga.

Însă acest poem este profund ortodox şi el ne-a făcut să întoarcem privirile minţii spre interiorul sufletului nostru. Blaga ne-a învăţat prin această poezie că sunt stele în om, că omul are lumini multe în el însuşi. Începeam să percepem această realitate duhovnicească, dar nu puteam să o conştientizăm prea bine. Ţinem minte că prima poezie pe care am scris-o era una în care asemănam stelele cu lumânări aprinse pentru oameni.

Am fost surprinsă, mult timp după acest debut literar privat al nostru, să facem cunoştinţă cu exact aceeaşi stare de spirit, într-o poezie a lui Grigore Alexandrescu, în care el priveghea într-un cimitir, iar stelele erau lumânările aprinse pentru cei adormiţi. Şi tot Alexandrescu descrie impresionabilitatea sa în faţa flăcării de la candelă, care arde liniştit, în timpul privegherilor sale nocturne.

Am spus toate acestea pentru că şi pe noi ne-au impresionat, în copilărie, câteva lucruri, în legătură cu care nu puteam să desluşim atunci motivaţia emoţiei noastre: lumina de seară, flacăra lină şi blândă a lumânării (mai ales licărind în semiîntuneric), stelele de pe cerul nopţii, tăcerea adâncă. Acestea se întâmplau cu mult înainte ca noi să venim la Biserică.

Aşa încât am tresărit imediat când am citit poezia lui Blaga, despre stelele care stau ascunse în om:

În bolta înstelată-mi scald privirea –
şi ştiu că şi eu port
în suflet stele multe, multe
şi căi lactee,
minunile-ntunericului.
Dar nu le văd,
am prea mult soare-n mine
de-aceea nu le văd.
Aştept să îmi apună ziua
şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,
să mi se-ntunece tot cerul
şi să răsară-n mine stelele,
stelele mele,
pe care încă niciodată
nu le-am văzut.

Pentru cei care nu ştiu, soarele este pentru Blaga soarele patimilor, incandescenţa pasiunilor juvenile. Nu au decât să citească un alt poem binecunoscut din acelaşi volum, Linişte (vă mai amintiţi refrenul său: Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună), pentru ca să regăsească aceeaşi metaforă a patimilor fierbinţi, cu referire la cei tineri, cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi.

Patimile sunt aici, la Blaga, exact ceea ce înţeleg ortodocşii prin patimi păcătoase, că doar Blaga era fiu de preot şi absolvent de seminar teologic. Aşa încât, atunci când el spune am prea mult soare în mine, solaritatea aceasta nu este una fericită, benefică, nu este o lumină spirituală, ci expresia de mai sus este un oximoron duhovnicesc, denumind un soare întunecat, ce reprezintă focul patimilor demonice care clocotesc în omul păcătos.

Însuşi poetul consideră o nefericire prezenţa în el a acestui soare al patimilor necurate. Constatarea şi regretul lui sunt ale omului care simte că a fost chemat în lume pentru un scop cu mult mai înalt decât a trăi sub soarele acestei lumi trecătoare, sub acest soare material, şi cu inima aplecată spre pământ şi spre lucrurile pieritoare.

Dorul lui de viaţa veşnică se aprinde privind cerul înstelat, cerul cu stele pe care Eminescu, în urma lecturilor sale din Scriptură şi din cărţile Bisericii, îl numea catapeteasma lumii (în Scrisoarea I). Pentru că cerul înstelat este catapeteasma naturală pe care ne-a creat-o Dumnezeu, ca să intrăm cu mintea dincolo de ea, în înţelegerea faptului că există un singur Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1) şi despre a Cărui slavă povestesc cerurile (Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria, zice Ps. 18, 1). Iar catapeteasma din Biserică este chipul Împărăţiei Cerurilor, cu Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor pe ea.

Aşadar, Blaga privea cerul înstelat, şi a avut o luminare a harului, cuprinzându-l dorul după viaţa veşnică şi după cerul netrecător al Sfinţilor. În acel moment şi-a dorit să vină mai degrabă ceasul morţii, să apună soarele patimilor şi să răsară stelele descoperirilor dumnezeieşti, precum şi adevărata frumuseţe duhovnicească a sufletului său, aşa cum a fost creată de Dumnezeu, frumuseţe care, încă în viaţă fiind, era eclipsată de soarele grosier al patimilor pământeşti.

Moartea, semnalată prin metaforele amurgul, noaptea şi durerea, înseamnă despărţirea de trup şi de alipirea pătimaşă de cele trupeşti, ieşirea în lumina dumnezeiască, acolo unde răsar stelele frumuseţii spirituale pe care a zidit-o Dumnezeu în noi, când ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.

Acesta este adevărul dogmatic al Bisericii Ortodoxe, pe care Blaga l-a exprimat aici poetic.

Însă merg după moarte în lumina dumnezeiască numai cei care au trăit drept şi cuvios sau care s-au pocăit pentru păcatele lor. Ceea ce ne dorim să fi făcut şi Blaga înaintea morţii.

Psa. Gianina Picioruş

1 45 46 47