Etichetă: sinuciderea

Ticurile, sinuciderea și narcisismul

2 comments

Cred că sinuciderea e forma cea mai avansată de narcisism, de iubire de sine. Datorită unei boli, a unei iubiri rănite, a unui lucru care ne-ar schimba cu totul existența…alegem să ne sinucidem, pentru că nu ne place să ne regândim existența sau să ne-o acceptăm, să ne acceptăm schimbările din ea.

E cea mai proastă soluție dintre toate, singura non-soluție, pentru că e soluția lașului și a celui care nu vrea să facă din suferință o nouă reîntinerire a persoanei  sale.

Adică de ce să mai trăiesc, dacă am ajuns la închisoare? De ce să mai trăiesc, dacă nu sunt iubit? De ce să mai trăiesc, dacă valoarea mea nu e recunoscută?

Toate cele trei întrebări au același viciu de perspectivă: ele vorbesc despre un viitor pe care cred că îl știu, că îl intuiesc, dar despre care nu au niciun habar.

Știau cei care au intrat în închisoare, pe timpul comunismului, în România, ce fel de spiritualizare se va petrece cu ei? Nu, nici nu intuiau! Noi, cei de acum, nici nu ne închipuim ororile pe care le-au suportat și de care ei nu se simțeau în stare. Nu știau că pot suporta atâtea.

Nici noi nu știm câte putem suporta. Nici nu știm unde vom ajunge peste 10 ani ca țară. Iar după revoluție…nu speram niciunul, cu siguranță, ca lucrurile să arate așa cum arată…atât în bine, câ și în rău…

Minimalizăm, ca niște prunci ce suntem, în comparație cu perspectiva lui Dumnezeu cu noi, bogăția suferinței, ce se poate face când suferi, când speri, când devii un uragan de voință și de mobilizare interioară. Uitați-vă la cei care nu au mâini și scriu cu nasul la computer sau cu degetele de la picioare pe foaie. Care nu aud sau nu văd…și care au un simț al orientării uluitor.

Copii care nu au niciun ban și își fac jucării sau își fac planuri de o măreție incredibilă și copii cu toate de-a gata și consumi tone de bani pe ei…și nu sunt buni nici de stat pe scaun.

Niciodată să nu-i subestimați pe cei care sunt puși să reziste și rezistă! Durerea, suferința dar și iubirea, încurajarea sunt forțe care mută munții din loc. Să nu credeți în imposibil, când Dumnezeu îi ajută pe oameni!

La fel, ticurile verbale sau comportamentale sunt amprente evidente și tracasante ale narcisismului. Dacă știi că o repetiție  verbală sau un gest al tău enervează pe cei din jur, de ce le mai pui în scenă? Cum ai ajuns la ele și de ce le preferi…în locul comuniunii? Nu mă refer acum la ceva psihotic, clinic de proporții, ci la apucături care te exasperează, pentru că se fac conștient.

Consumul excesiv de medicamente, grija excesivă față de persoana noastră, fixismul în atitudini și în lucrurile de perspectivă…arată că nu avem mobilitate interioară…că mergem precum rapidul fără stații.

Dacă am știi să vedem noutatea în viața noastră, am înțelege că orice se petrece cu noi are un rost…și că ne putem regândi existența în funcție de ce se petrece cu noi. Dacă lucrurile nu se mai post schimba, nu trebuie să le plângem de milă și să ne plângem de milă. Trebuie să ne recalculăm lucrurile, viața, perspectiva…dacă vrem să mai salvăm ce se poate salva.

Acasă, dacă aş fi nevoit, pentru că Îl iubesc

2 comments

recunostinta

Vrem să murim acasă, în tihnă sau înconjuraţi de oamenii pe care-i iubim. Ne-am face un transplant numai dacă am avea nevoie, pentru că nu considerăm, că ceva, care intră în noi, e tot la fel de bun, ca şi elementele constitutive ale propriului nostru trup. Şi nu ne sinucidem, pentru că Îl iubim pe Dumnezeu.

Răspunsuri, cu siguranţă, ale unor oameni înrădăcinaţi în credinţă, într-un mod de viaţă teologic, fapt pentru care vă mulţumim fiecăruia în parte şi tuturor la un loc.

De ce casa e cel mai propriu loc pentru viaţa noastră? Pentru că aici ne consolidăm personalitatea şi ne aflăm liniştea. Casa e un refugiu, un loc al liniştirii, al odihnei, al bucuriei, al comuniunii, al creşterii în cunoaştere şi în responsabilitate.

Românul ortodox vrea ca să moară acasă, pe perna lui, spovedit şi împărtăşit, împăcat cu toţi şi lăsând totul, în urma lui, în ordine. Adică fără datorii, fără procese după el, fără belele.

Când cerem, în ectenie: „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos„, cerem, de fapt, să murim acasă, creştineşte (adică spovediţi şi împărtăşiţi, împăcaţi cu noi şi cu toţi), fără prea multe chinuri şi operaţii, în pace, împăcaţi şi neînfruntaţi de conştiinţa noastră şi de demoni, pentru ca să mergem, cu dragoste şi frică de Dumnezeu la judecata Domnului şi să Îl găsim privind frumos către noi.

Răspuns bun răspunsa inima mea…Pentru că răspunsul bun al judecăţii Domnului înseamnă tocmai o viaţă curată şi plină de har, o viaţă trăită în smerenie şi bunăcuviinţă.

Vrem acasă…Vrem să vedem casa părintească, unde ne-am născut şi am copilărit. Vrem să vedem toate casele (din când în când, pentru că ni se face dor), pe acelea unde am stat. Şi vrem să ne întoarcem acasă, ca să ne simţim bine, să dormim în pace, să ne rugăm şi să ne bucurăm cu cei iubiţi.

Însă acasa adevărată e acolo unde te odihneşti. Te simţi acasă lângă oamenii care te iubesc, pentru că te înţeleg şi te respectă pentru cine eşti şi ce faci. Numai din înţelegerea celuilalt apare iubirea pentru el. Şi numai din înţelegerea binelui pe care ţi-l dă casa personală, apare dorul după a fi acasă, la casa ta, în casa ta.

Dar dacă ai nevoie de un transplant de rinichi, de os, de intestin, de inimă? Dacă ţi-l permiţi, îţi aştepţi rândul pentru operaţie. Dar dacă nu ţi-l permiţi? Trebuie să  cauţi un ajutor sau să accepţi voia lui Dumnezeu cu tine.

Însă, ce faci cu viaţa pe care ţi-ai prelungit-o? Cum îţi câştigi recunoştinţa? Dacă odată cu operaţia de transplant devii şi alt om, atunci cred că Dumnezeu a lăsat să să petreacă acest lucru în viaţa ta, pentru ca să vii la viaţă.

Care viaţă? Viaţa cu El.

Şi viaţa cu El înseamnă să nu atentezi niciodată la propria ta viaţă. Sinuciderea e o ieşire a noastră din cuantumul de răbdare, pe care Dumnezeu ştie că îl puteam suporta.

Dacă cei care erau chinuiţi pentru credinţa lor s-ar fi sinucis, pentru că nu mai suportau durerile, ar fi fost nişte sinucigaşi şi nu Martiri. Martirajul e suferinţă plină de har, suferinţă întărită de har, pentru credinţa şi iubirea în Dumnezeul nostru Cel Preamilostiv.

Noi…casa noastră…viaţa noastră…şi Dumnezeul nostru. Pentru că lucrurile stau invers: Dumnezeul nostru…viaţa noastră…noi…casa noastră. De la Dumnezeul nostru ne avem viaţa, pentru ca să existăm şi El nu uită pe nimeni, ci ne face să avem o casă a noastră, şi aici, şi cu El.

Ne-am umple de smerenie pe fiecare zi, dacă ne-am gândi la faptul, că am fi putut să nu existăm niciodată. Suntem în viaţă, acum, şi putem citi aceste rânduri şi le putem înţelege, pentru că Dumnezeu ne-a dat să fim.

Puteam să nu fim niciodată…şi Domnul ne-a dat să fim şi să ne bucurăm împreună cu El şi cu toţi! Ne găsim sensul vieţii, când ştim să fim recunoscători faţă de marile daruri ale lui Dumnezeu din viaţa noastră şi  faţă de oamenii pe care El ni i-a trimis şi ni-i trimite, ca să ne ajute.