Întâlnire cu taina. O prezentare contemporană a Ortodoxiei

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Întâlnire cu taina. O prezentare contemporană a Ortodoxiei, trad. din lb. gr. de Diac. Dr. Habil. Ștefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2016, 335 p.

*

Prefața traducătorului român, p. 5-12, Cuvântul înainte al ÎPS Kallistos Ware, p. 13-32, Nota biografică a Arhidiac. Dr. John Chryssavgis, p. 43-56, și cartea SS Bartolomeos Arhontonis [Βαρθολομαίος Αρχοντώνης][1] începe în p. 57 a ediției sale românești, cu un citat din hotărârea dogmatică a Sinodului al 7-lea Ecumenic.

Patriarhia Ecumenică are „un primat de onoare și de slujire”, p. 60. Iar traducătorul român falsifică textul cărții, vorbind despre „sobornicească” în loc de „catolică” în Crezul Bisericii, ca să rimeze cu traducerea noastră a Crezului, p. 60, lucru pe care Patriarhul Bartolomeos nu îl face.

În p. 61, autorul susține că termenul ortodox „a fost pentru prima dată adoptat de către Biserica secolului al IV-lea, de către Părinții greci”, fără să ne indice nicio sursă.

„Biserica Ortodoxă trăiește și își exprimă teologia în cadrul cultului”, p. 69.

„Icoanele sunt credința reprezentată în culoare”, p. 70.

Bisericile Ortodoxe din Finlanda și Estonia sunt autonome, p. 75.

Partea a doua a cărții începe în p. 81.

E o carte cu date generale, amintiri și cu reflecții personale ale Patriarhului Bartolomeos.

„Ca și Icoanele, Moaștele sunt întotdeauna accesibile, constituind un aspect caracteristic al evlaviei ortodoxe. Precum întreaga creație, Moaștele sunt o chemare spre transformare și sfințenie”, p. 90.

„Frumusețea este o chemare, dincolo de aici și acum, la scopul cel dintâi sau primordial al lumii”, p. 91.

„De la o vârstă fragedă, mama mea m-a învățat profunzimea spirituală și sensul Sfintelor Icoane. În fiecare dimineață aprindea o candelă și tămâia Icoanele din casa noastră, punându-se în genunchi și rugându-se pentru siguranța și mântuirea familiei noastre, care, în inima ei, nu era altceva decât o mică biserică”, p. 92-93.

„Liturghia descoperă importanța esențială…a Icoanelor”, p. 93. Petru că în cultul Bisericii ne raportăm la valoarea duhovnicească a Sfintelor Icoane, p. 93.

„studiile noastre aveau mireasma tămâii”, p. 94.

Sfintele Icoane ne revelează veacul viitor, p. 94.

Capitolul al 3-lea al cărții începe în p. 101. „Teologia nu se învață, se primește”, p. 103. În Biserică noi „credem că imităm flacăra și nu suntem cenușă a Părinților Bisericii”, p. 104.

Sunt întru totul de acord cu Patriarhul Ecumenic în această afirmație a sa: „Viața și practica Bisericii Ortodoxe nu cunoaște o astfel de întrerupere în a percepe vremea Părinților Bisericii. Întreaga structură a ciclului liturgic al Bisericii Ortodoxe, ca și particularitatea spiritualității ei, urmează calea Părinților Bisericii. Nimeni nu poate vreodată să desconsidere strălucirea unică a teologiei Părinților secolului al IV-lea sau al V-lea și să denigreze importanța scriitorilor bisericești ulteriori, ceea ce ar duce la o percepție teologică distorsionată și neautentică”, p. 105. Pentru că Sfinții Părinți ai Bisericii au trăit și trăiesc în toate secolele Bisericii și numărul lor nu s-a oprit la secolul al 7-lea sau al 14-lea după Hristos.

Sfântul Siluan Atonitul a fost canonizat în anul 1988, p. 107.

„Teologia este întotdeauna primită de sus…[dar este, în același timp,] o lucrare a Bisericii”, p. 111.

În p. 117, din păcate, Patriarhul Bartolomeos intră în corul celor care neagă realitatea istorică a Sfântului Dionisios Areopagitul, afirmând faptul că el „a strălucit [a trăit n.n.] pe la finalul secolului al V-lea” și nu în secol. I al Bisericii.

„Teologia autentică este însă capabilă să susțină lumea și să însuflețească întreaga comunitate”, p. 123.

A 4-a parte a cărții începe în p. 125. „Monahismul este supunere liberă față de voința lui Dumnezeu”, p. 128.

Autorul vorbește de monahism începând cu sec. 3-4 d. Hr., p. 130, după ce spune că „Sfântul Apostol Pavel este unul dintre primii exponenți ai celibatului”, p. 130. Însă numai Sfântul Pavlos a trăit feciorește în secolul 1? Toți Sfinții Apostoli și mulți dintre ucenicii lor au trăit ascetic și feciorește, propovăduind în diverse părți ale lumii, pentru că monahismul a apărut în secolul I al Bisericii, ca și Scriptura, ierarhia și cultul Bisericii. Trebuie doar să citim Viețile Sfinților din secolele 1-3 ale Bisericii și să le credem pe cuvânt, pentru ca să vedem aceste lucruri la tot pasul.

Prima vizită la Atos ca Patriarh: 1992, cf. p. 131. Iar Patriarhul s-a născut în insula Imvros[2], p. 131.

„Smerenia îl protejează pe om de erezia fanatismului și a extremismului”, p. 132.

Mănăstirile ortodoxe au fost mereu, prin marii lor Sfinți, „centre de revigorare și progres spiritual”, p. 134. Despre Sfântul Paisios Aghioritul, p. 135-136. Și ne spune că Sfântul Paisios a fost „un profesor autentic [de teologie] și un apostol al deșertului”, p. 136.

„monahismul se identifică cu sensul jertfei, deoarece și aceasta implică o jertfire/ dăruire în deplină libertate de alegere”, p. 138.

Nu trebuie să idealizăm căsătoria și nici să nu idolatrizăm monahismul, p. 140. Pentru că „atât căsătoria, cât și monahismul sunt căi simbolice dinamice de îndreptare spre scopul ultim al iubirii”, p. 140, adică spre iubirea lui Dumnezeu.

„Tăcerea monahilor estre o cale de așteptare a harului lui Dumnezeu, o așteptare la modul cel mai serios al Împărăției”, p. 143.

A 5-a secțiune a cărții începe în p. 145. „Rugăciunea este o oglindă a vieții interioare”, p. 147. Pentru că rugăciunea este „vocația tuturor”, p. 147.

„Postirea ne sensibilizează spre mai multă compasiune și cunoaștere”, p. 156.

„Biserica Ortodoxă nu s-a limitat niciodată la șapte Taine, preferând să vorbească de orice aspect, moment și etapă ca fiind tainică (sacramentală) sau constituind o taină – de la naștere și până la mutarea în veșnicie”, p. 159.

„Tainele [Bisericii] sunt cele care susțin vitalitatea vieții [duhovnicești]”, p. 161.

Capitolul al 6-lea începe odată cu p. 163. În p. 165, Patriarhul Bartolomeos ne mărturisește că de mic „am învățat să leg frumusețea peisajului montan local cu splendoarea Liturghiei”, p. 165.

„O atitudine euharistică implică…o folosire a resurselor naturale ale pământului într-o manieră recunoscătoare, oferindu-le înapoi lui Dumnezeu”, p. 178.

„o societate care ignoră grija de a se ocupa de toate ființele umane este o societate care nesocotește însăși creația lui Dumnezeu, incluzând [aici și] mediul înconjurător. [Iar această atitudine de dispreț] este echivalent[ă] cu o blasfemie”, p. 184.

„Teologii și oamenii de știință trebuie să coopereze cu economiștii și politicienii, dacă se dorește ca rezultatele să fie cu adevărat reale. Astfel, am învățat că activitatea ecologică nu poate fi separată de relaționările umane”, p. 187-188.

Al 7-lea capitol începe în p. 197. „adevărata cunoaștere poate fi dobândită doar prin experierea personală a harului dumnezeiesc”, p. 200.

„Suntem obligați să răspundem la fratricidul și segmentarea naționalistă cu iubire și spirit integrator de ecumenicitate. Trebuie să le amintim oamenilor de semnificația toleranței, în cele din urmă, pe de respectul față de sfințenia libertății și caracterul sacru al dreptății umane”, p. 215.

În 1872, la un Sinod constantinopolitan, s-a condamnat păcatul rasismului, adică discriminarea naționalistă, învrăjbirile etnice, ura și disensiunile în interiorul Bisericii lui Hristos, p. 216.

„Credința și toleranța împărtășesc aceeași limbă. Alfabetul lor este libertatea”, p. 221.

Credința e un factor activ, p. 221.

„Nu putem să nesocotim libertatea religioasă a ființelor umane, fără să desconsiderăm libertatea lui Dumnezeu”, p. 223.

Cap. al 8-lea începe în p. 225. „Dumnezeu ne privește prin ochii celor care suferă”, p. 230.

„Nu mai putem trăi ca persoane izolate, neimplicați în evenimentele lumii în care trăim. Suntem chemați la întâlnirea cu celălalt, și suntem judecați pe baza răspunsului nostru la fiecare astfel de întâlnire. Suntem ființe sociale; împărțim lumea cu ceilalți; trăim în comuniune”, p. 237.

Biserica experiază globalizarea ca ecumenicitate, p. 241. Iar „Biserica Ortodoxă nu se opune unui progres economic, care slujește întregii umanități, ca întreg. Dorința noastră este, mai degrabă, să păzim întotdeauna, pentru toți oamenii din întreaga lume, posibilitatea membrilor fiecărei minorități religioase sau culturale de a-și menține și cultiva particularitatea distinctă a culturii lor. Suntem absolut de acord cu evoluția și dezvoltarea [lumii], când globalizarea deschide porți pentru o și mai apropiată cooperare și spre o și mai mare prosperitate a oamenilor; când globalizarea devine un mijloc dinamic de întâlnire și deschidere”, p. 245.

Dar Patriarhul Bartolomeos subliniază faptul că globalizarea, care are drept scop îmbogățirea celor puțini în detrimentul celor mulți, este inacceptabilă și nedreaptă, p. 246. Și eu cred același lucru! Cred că globalizarea informației și contactul rapid și imediat între oameni este un lucru foarte bun, dar nu e un lucru foarte bun acapararea comerțului mondializat și a transportului între diverse țări ale lumi doar de câteva companii. Monopolul e un lucru rău, dar diversitatea reală și șansele egale între oameni sunt un pas spre lumea de mâine.

Căci „multa bogăție în mâinile celor puțini adâncește sărăcia celor mulți. [Iar] sărăcia celor mulți este mult mai rea pentru cei bogați decât pentru cei săraci”, p. 247.

Autorul pledează, ca și mine, pentru „dreptul elementar la educație”, p. 251. Căci fără educație și fără loc de muncă oamenii nu pot trăi decent în lumea de azi, ci doar marginal.

A 2-a parte a cărții (inegală, ca și următoarea parte) începe în p. 255. Dialogul religios cu alte confesiuni și religii l-a făcut pe autor să fie considerat drept „trădător” al Bisericii, p. 259. Însă, ne spune Patriarhul Bartolomeos, „Patriarhia Ecumenică a îmbrățișat totdeauna ideea și responsabilitatea slujirii ca punte între creștini, musulmani și evrei”, p. 259-260.

În Europa sunt 15-20 de milioane de musulmani, p. 262. Multiculturalismul Uniunii Europene, p. 263. „Apusul se află…într-o eră a indiferenței morale postmoderne”, p. 264. De aceea, „cea mai mare vulnerabilitate a Apusului nu este atât de mult ridicarea Islamului, cât creșterea galopantă a secularismului. [Căci] Creștinismul pare să fi abdicat de la responsabilitatea lui în a imprima și ghida civilizațiile apusene. S-a retras din spațiul public, căruia îi aparține în mod natural și unde înflorește. A cedat în fața unui agnosticism, chiar ateism, care pare că domină în acest moment gândirea lumii apusene”, p. 264.

Secularismul, p. 264. Iar secularizarea înseamnă „marginalizarea religiei”, p. 265. În relațiile cu oamenii de altă credință e nevoie de „implicare smerită și conversație moderată”, p. 270.

„Rasismul și prejudecata sunt alegeri umane; ele nu sunt nici convingeri de credință, și nici „șanse” ale istoriei. Ca și credincioși, așadar, trebuie să decidem ce vom alege: ura sau iubirea, rasismul sau coexistența, războiul sau pacea”, p. 276.

Patriarhul Bartolomeos vede Icoana celor 3 Îngeri, de la Mamvri, drept „o icoană a toleranței religioase, reversul imaginii temerii de străini sau a xenofobiei”, p. 277.

Diversitatea lumii ne învață „arta de a trăi împreună”, p. 278.

Ultima parte a cărții începe în p. 293. „pacea este cunoașterea activă a lui Dumnezeu”, p. 298.

„Dialogul nu implică [o] negare a credinței fiecăruia dintre noi sau [o] trădare a apartenenței noastre religioase. Din contră, el semnifică [o] schimbare a mentalității și [o] schimbare a atitudinilor, ceea ce în limbaj spiritual numim pocăință”, p. 306.

„Dialogul autentic recunoaște dreptul inviolabil al fiecărei ființe umane de a urma propria ei călătorie de credință, nădejde și iubire”, p. 309.

„Adevăratul dialog este [un] dar de la Dumnezeu”, p. 310.

„Fanatismul religios și activismul politic trebuie distinse de credința religioasă și [de] realismul politic”, p. 316.

Epilogul cărții începe în p. 323. „viața nu poate exista fără nădejde”, p. 325.

„Creștinii trebuie să își amintească [faptul] că Biserica nu este chemată să se conformeze [lumii], ci să transforme această lume. Scopul final [al Bisericii] nu este compromisul cu această lume, ci făgăduința unui alt mod de a percepe, de a trăi și de a acționa în această lume, făgăduința unei lumi transformate spiritual”, p. 326.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_I_al_Constantinopolului și

https://el.wikipedia.org/wiki/Πατριάρχης_Βαρθολομαίος.

[2] Idem:  https://en.wikipedia.org/wiki/Imbros.

Cu copiii trebuie să fii copil

SS Bartholomew, Easter 2015E a doua fotografie celebră în care Patriarhul Bartolomeu e prins „în flagrant”, în flagrantul iubirii pentru copii. Am preluat imaginea de aici, unde găsiți și alte fotografii cu impact, din ziua de Paști, din diverse părți ale lumii ortodoxe.

Pastorala pascală a SS Bartolomeu al Constantinopolului [2015]

+ Bartholomew,
by God’s Mercy Archbishop of Constantinople-New Rome
and Ecumenical Patriarch
To the Plenitude of the Church
Grace, Peace and Mercy from Christ, who has Risen in Glory

Brother concelebrants and beloved children in the Lord,

Christ is Risen!

All Orthodox Christians once again this year joyously celebrate The Resurrection of our Lord Jesus Christ and chant: „We celebrate the death of death, the destruction of Hades, and the beginning of another, eternal way of living. And so we jubilantly praise the Cause” (Troparion from the Paschal Canon).

Yet, while we gladly celebrate the Lord’s Resurrection as the reality of life and hope, all around us in the world, we can hear the cries and threats of death launched in many parts of the planet by those who believe that they can resolve human conflicts by destroying their enemies, which in itself constitutes the greatest proof of their weakness.

For, by causing the death of another, by taking revenge on our neighbor, on whosoever differs from us, neither is the world improved nor are our problems solved. After all, as everyone – especially the intellectual people of all periods – admits and recognizes, evil is never overcome by evil, but always by good.

Problems are genuinely resolved when we acknowledge and acclaim the value of every human person and when we respect their rights. By contrast, all kinds of problems are created and exacerbated when we despise human beings and violate their rights, especially when it comes to the vulnerable, who must feel secure, while the powerful must be just in order for peace to exist.

Therefore, Christ arose from the dead and demonstrated in this way as well the inability of death to prevail and bring about any stable change in the world. The various situations caused by death can be reversed because, despite how things appear, they are always temporary, having no root or vitality, whereas Christ, who has forever conquered death, is invisibly always present.

We, who have our hope in Him, believe that the right of life belongs to all people. Life and Resurrection are only offered by Jesus Christ, who has trodden on death and on its power over people; this is why we should only hope in Him and His teaching. Faith in Christ leads to Resurrection, to the Resurrection of all of us, while our faith and application of His teaching lead to the salvation of all, as well as to the confrontation of every challenge in our world.

Beloved brothers and children, the message of the Resurrection, this transcendence of human weakness, is the message of life over the world’s corruption and humanity’s adventure. It is to this message that we invite all people – from the Ecumenical Patriarchate, where by God’s mercy we serve as Primate of Orthodox love in truth – so that they may come to knowledge and experience, convinced that only in this way will they also rediscover our true hope, and the hope of the whole world, which was stolen from us in the turmoil of confusion.

May the light of the Resurrection illumine the hearts of all of you so that you may rejoice with all people in love, peace and concord through the Son and Word of God, who is the Light of the world, the Truth and the Life.

To Him alone, who arose from the dead, the Lord of glory, „who lords over life and rules over death,” who lives to the ages and „grants life to those in the tombs”, belong glory, honor and thanksgiving. Amen.

Phanar, Holy Pascha 2015,
+Bartholomew of Constantinople,
Your fervent supplicant.

Ce oferă Ortodoxia lumii

Într-un interviu din 4 aprilie 2015, în La Civiltà Cattolica, fiind întrebat ce are de oferit Ortodoxia romano-catolicismului, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului a răspuns:

„The Orthodox Church has to offer the force of the original faith as it existed during the first ten centuries of our common historical journey with the West. Therefore, what the Church is called to offer is the simplicity and authenticity of the Christian faith. We teach authentic spirituality and ascetic morality. The West was cut off from these values, and this is precisely what justifies the nostalgia that is manifested today”.

„Biserica Ortodoxă are de oferit forța credinței primare, așa cum a existat ea de-a lungul primelor 10 secole ale călătoriei noastre istorice comune cu Apusul. De aceea, ceea ce Biserica este chemată să ofere este simplitatea și autenticitatea credinței creștine. Noi învățăm duhovnicia autentică și moralitatea ascetică. Apusul [însă] a fost despărțit de aceste valori, și acesta este tocmai ceea ce justifică nostalgia [pentru trecutul comun] care se manifestă astăzi”.

Predica SS Bartolomeu I din 24 aprilie 2014

Pagina sursă. Despre autor.

***

Eminențele Voastre, Excelențele Voastre, Dragi frați și surori,

Hristos a înviat!

Experiența învierii Domnului a creștinilor ortodocși, ca evenimentul care încununează iconomia mântuirii, ca revelare ultimă a slavei eshatologice, a fost destinat pentru umanitate și pentru creație în întregimea ei. [Căci] Paștiul reprezintă „o explozie de bucurie”, așa cum îl descria la un moment dat Părintele Dumitru Stăniloae, bucuria inexprimabilă pentru biruința vieții asupra morții.

Lumina învierii lui Hristos luminează toate aspectele vieții [noastre], pătrunzând astfel credința ortodoxă și spiritualitatea, închinarea și slujirea, viața cotidiană a oamenilor credincioși, întreaga viață a Bisericii și întreaga creație. [Pentru că], „acum toate lucrurile s-au umplut cu lumină: cerul și pământul și regiunile de dedesubt. Așa că toată creația să prăznuiască învierea lui Hristos, prin Care aceasta s-a făcut”.

De aceea este departe de a fi întâmplător faptul că Paștiul ortodox, în timp ce a încorporat, la nivel local, numeroase elemente externe și obiceiuri populare, păstrează peste tot o luminozitate, o autenticitate și o adâncime existențială, care sunt, în mare parte, necunoscute în Apus. Departe de a fi doar o amintire” a învierii lui Hristos, acesta este „o mărturie și o garanție” a propriei noastre învieri în Domnul, [este] „praznicul participării noastre la Paștiul lui Hristos”, în cuvintele memorabile ale Părintelui Alexander Schmemann. [Căci] firea umană se înalță împreună cu Hristos Cel înviat, pentru a se împărtăși de slava Sa, în Împărăția Sa.

[Astfel], Paștiul este „cel care ne deschide nouă ușile Paradisului”. Și ori de câte ori teologia ortodoxă face vreo referință la îndumnezeire, ca la scopul final al oricărei ființe umane, se presupune că o astfel de perspectivă mântuitoare este acordată umanității ca un rezultat al învierii lui Hristos.

Astfel, învierea [Domnului] este cea care revelează înțelesul ultim al întrupării Logosului [dumnezeiesc]. [Odată cu învierea Lui din morți], Crucea Domnului devine simbolul biruinței împotriva morții, o expresie a bucuriei Învierii. „Iată, prin Cruce, bucurie a venit la întreaga lume!”. Tocmai de aceea, în Ortodoxie, Slujba Patimilor nu este depresivă și tristă. Căci, aici, certitudinea viitoarei Învieri, care este „o răscumpărare din durere”, face plânsul bucuros. [Pentru că] o cântare spune: „universul/ cosmosul a fost umplut cu bucurie în experiența învierii Tale”.

În viața Bisericii, unde amărăciunea Crucii [the bitterness of the Cross] este indisolubil legată de bucuria Învierii [the joy of the Resurrection], cei credincioși au experiența că sunt „cetățeni ai cerului” și anume că sunt ființe care „nu trăiesc numai cu pâine” (Mt. 4, 4). Dar o astfel de experiență nu îi decuplează pe cei credincioși de la realitate, nici nu îi face indiferenți față de nenorocirile și travaliile vieții umane cotidiene și față de coexistența [cu alți oameni] în [această] lume.

Ortodoxia este, mai presus de toate, eshatologică, fără ca prin asta să fie o religie de dincolo [de lume]. [Iar] orice formă de eshatologie care ignoră istoria este incompatibilă cu sfânta misiune a poporului lui Dumnezeu. [Pentru că] Biserica lui Hristos este „în lume”. Și aceasta este, cu siguranță, aici, în această lume, și ea este chemată să dea mărturia ei mântuitoare.

[Însă aceste] cuvinte remarcabile ale lui Hristos: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), subliniază, în mod puternic, faptul că Împărăția lui Dumnezeu nu are nicio relație cu cea căzută, cu lumea coruptă. Cu toate acestea, Evanghelia nu ne indică o Biserică dezîntrupată, auto-suficientă și nepăsătoare, indiferentă față de condiția umanității și a lumii. Căci a fi în lume [înseamnă că] prezența și orientarea Bisericii sunt susținute de caracterul ei, [acela de a fi] „afară din lume”.

Ortodoxia nu ignoră semnele timpurilor, nici nu închide ochii la provocările, la problemele sau la perspectivele constructive ale fiecărei epoci. Cu toate acestea, Biserica se apropie de lume și de istorie prin lentilele propriei ei fidelități față de Tradiție. Aceasta păzește, în mod credincios, teologia trinitară a Părinților răsăriteni și toate aspectele moștenirii patristice: teologia persoanei, Sfânta Euharistie ca nucleu al Bisericii și ca icoană a Împărăției lui Dumnezeu, treapta episcopului ca și cap al slujirii euharistice și ca garant al unității Bisericii, modelul eclesiologic sinodal sau conciliar ca sistem permanent de deliberare al Bisericii, cultul său luminos, cugetul ascetic ca o mărturie a celor din urmă, proprietatea ființelor umane de a fi preoți și păstrători ai creației, iubirea de oameni și facerea de bine, bucuria spontană a praznicelor ei, care risipește ceața preocupărilor lumești și, nu în ultimul rând, dorința de nestins pentru veșnicie.

Aceasta este acea credincioșie identică cu moștenirea patristică, care a stabilit Biserica Ortodoxă pe calea de a convoca Sfântul și Marele Sinod, [care] acum se află în faza finală de pregătire. [Căci] stabilitatea Ortodoxiei [este] o chestiune de importanță absolută pentru întreaga Creștinătate [și ea] constituie preocuparea noastră primă. Ortodoxia este chemată să aplice, în mod consistent, principiile ei eclesiologice fundamentale legate de catolicitatea și sinodalitatea Bisericii, într-un mod prin care să răspundă reproșurilor de „ortodoxism” și de „etnocentrism” aduse împotriva ei.

[De aceea], trebuie amintit că Biserica Ortodoxă a emis o condamnare sinodală a naționalismului încă din anul 1872 și că a făcut acest lucru, în numeroase ocazii, de atunci [și] până acum. [Căci] conceptul de națiune nu poate deveni un factor determinant al vieții Bisericii sau o axă a organizării Bisericii. [Și] ori de câte ori o Biserică Ortodoxă se lasă pradă retoricii naționaliste și acordă credit tendințelor rasiale, aceasta pierde din vedere principiile teologice autentice și cedează în fața unei mentalități căzute, străină în mod total de esența Ortodoxiei.

Această genuină mentalitate ortodoxă este exprimată, de asemenea, în participarea Bisericii în [cadrul] mișcării ecumenice. Și este un fapt incontestabil că dialogurile ecumenice au produs momente de contact sincer și genuin, de cunoaștere comună și de îmbogățire [interioară]. Textele care le-au urmat au făcut numai să confirme, în mod repetat, arhetipurile comuniunii noastre creștine, rădăcina noastră comună în Biserica nedespărțită. [Iar] dacă obiectivul principal al mișcării ecumenice este unitatea văzută a Bisericii, [atunci] eclesiologia e datoare să rămână în centrul dialogurilor noastre. Căci realizarea acestui scop nu e obținută printr-un minimalism eclesiologic [ecclesiological minimalism] sau printr-un ecumenism bazat doar pe bune intenții [an ecumenism based on good intentions alone], ci printr-o afirmare autentică a conținutului unității și a aspectului euharistic al Bisericii [but by an affirmation of the authentic content of unity and the Eucharistic aspect of the Church].

Alături de dialogurile inter-confesionale, noi am fost activi, de asemenea, în dialogul inter-religios, în mod particular cu iudaismul și islamul, cu rezultate pozitive, încurajând înțelegerea noastră reciprocă și depășind prejudecățile. [Pentru că] seriozitatea religiilor este în zilele noastre măsurată, în mare parte, prin contribuția lor la lupta pentru reconciliere și pace. [Iar] pacea între religii trebuie să slujească ca un model de inspirație pentru pacea lumii.

[De aceea], noi suntem întristați în mod grav de valul de violență recent, inacceptabil, din Orientul Mijlociu, [care este] leagănul credinței în Dumnezeul Cel unul [the cradle of faith in the one God,] și cu atât mai mult pentru faptul că numele lui Dumnezeu este folosit ca un strigăt de luptă. Violența în numele lui Dumnezeu și a religiei oferă credință și esența sa umanitară unui ochi înnegrit. [Din acest motiv], noi facem apel la toată lumea în cauză, prin ocazia de față, așa cum am făcut de-a lungul [timpului], pentru terminarea imediată a vărsării de sânge și pentru începerea procesului de reconciliere.

Un semn în plus de deschidere este interesul deosebit al Ortodoxiei pentru problemele și provocările culturii moderne și a consecințelor ei pentru persoana umană și pentru întreaga creație. [Însă] deschiderea Bisericii spre lume nu ar trebui să fie confundată cu o absorbție a Bisericii în ea. Deschiderea [Bisericii] nu înseamnă secularizare și modernizare a Evangheliei. [Căci] cum ar putea Crucea, etosul euharistic, ascetismul creștin și nădejdea într-o „înviere de obște” să fie modernizate?

Ortodoxia, desigur, nu se înfricoșează de dialog. Dimpotrivă, ea îl caută și îl cultivă.  Același lucru este valabil și în ceea ce privește dialogul cu cultura contemporană, [acesta fiind] cadrul istoric în care Ortodoxia este chemată să locuiască și să ofere mărturia ei referitoare la Hristos.

Fără a nega progresul orbitor [the dazzling progress] atins de către știință și tehnologie, cu tot impactul său benefic în viețile noastre, noi ar trebui, totuși, să fim atenți, tot la fel de bine, și la pericolele care rezultă din scientism și din excesele tehnicizării, care este o predare totală a culturii în fața tehnologiei. [Pentru că] progresul științific nu este capabil, prin sine însuși, să răspundă la întrebările existențiale profunde ale umanității și nici nu poate să le elimine.

Noi am căutat, în mod foarte sincer, să promovăm o cultură ecologică, făcând tot posibilul pentru a sensibiliza conștiințele, precum și de a mobiliza instituții, grupuri sociale, organizații și persoane fizice pentru a ajuta cauza mediului înconjurător amenințat [de pericole]. În acest duh, ne amintim, fără încetare, de dimensiunea cosmologică a păcatului și de efectele devastatoare ale stării spirituale rele care îl afectează pe omul modern. Mai mult decât atât, noi am subliniat adevărul relației euharistice cu creația, în care poziția omului [în creație] este aceea de „lucrător” și de „păstrător” al ei.

Evoluțiile recente din economie și preocuparea socială și individuală, pe scară largă, cu prosperitatea materială au subminat coeziunea socială și solidaritatea. În mod cert, noi nu suntem politicieni și nici economiști. Cu toate acestea, noi știm foarte bine că funcția politică cât și cea economică nu trebuie să fie separate de principiile dreptății și de respectul pentru drepturile și nevoile fundamentale ale umanității. Biserica ascultă strigătele victimelor care suferă nedreptate, violență și sărăcie. Ea se împotrivește exploatării și reificării [transformării lor în obiecte n.n.] oamenilor, dacă acestea se produc în numele puterii, al pieței [de consum] sau al altor forme de oportunitate.

Viața în Biserică înseamnă o eliberare din fortăreața sinelui nostru și a necesităților sale individuale. Ea este sinonimă cu o întoarcere către alții, pe când închiderea în sine este condamnată ca păcat. [Această închidere în sine] este absența celuilalt, care este Iadul. [Căci Iadul] nu este prezența celuilalt.

În mijlocul culturii noastre moderne, centrată pe sine și materialiste, mesajul Ortodoxiei este că acest homo clausus [om închis], om închis care doar cere și niciodată nu dăruie nimic, este omul lui a avea, [însă, în același timp], el este ființa alienată [înstrăinată de originile sale n.n.] prin excelență. Și, într-adevăr, e regretabil pentru o ființă umană să se învârtă [doar] în jurul său sau al propriului sine, [considerându-l] fundamentul ei, ultimul ei punct de referință.

Iubiți frați și surori în Hristos,

Sfântul [Apostol] Pavel descrie adevărul Crucii și al Învierii [Domnului] prin recurgerea la termenul de libertate (elefteria).

În acest context, libertatea înseamnă, în primul rând, că noul mod de existență este un dar [primit] prin harul lui Dumnezeu, Care este însăși sursa libertății [noastre]. [Căci], în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, [Dumnezeu este] „Cel care tânjește după mântuirea tuturor oamenilor și râvnește la îndumnezeirea lor”.

În al doilea rând, libertatea, așa după cum ne-o spune Sfântul Pavel, exprimă faptul că mântuirea este o eliberare de sub lege, moarte, rău și păcat.

În al treilea rând, că libertatea este în mod indisolubil legată de dragoste și este exprimată ca dragoste.

Toate aceste aspecte ale libertății corespund cu caracterul eclesial al vieții în Hristos și cu orientarea ei eshatologică. Adevărul „libertății de obște”, așa cum a numit-o [Sfântul] Nicolae Cabasila, se face văzut în viața liturgică a Bisericii, în rugăciunea și lupta ascetică, în teologia harismatică a Părinților, în splendoarea luminoasă a Bisericii Sfânta Sofia, în arta icoanelor, în slujirea filantropică a Bisericii, în viața antinomică a celui credincios care este spânzurat [hanging] între cruce și înviere, în evlavia populară și în bucuria inefabilă a zilei pascale. Avându-le pe toate acestea în minte, noi putem vedea de ce Părintele Alexander Schmemann, de fericită pomenire, a scris că „Biserica în sine este libertate [the Church itself is freedom]”.

În concluzie, ne-am dori să remarcam faptul că, ceea ce se cere de la Bisericile noastre astăzi este [aceea] de a funcționa ca viață și libertate, un mod alternativ de viață și de libertate pentru omenirea modernă. Acestea [Bisericile] ar trebui să furnizeze răspunsuri vitale la întrebările contemporane și, mai mult decât să le ofere sprijin și asistență, ele trebuie să țină porțile Cerului deschise [they must keep the gates of Heaven open], făcând astfel vizibil Adevărul, Care, pentru noi, creștinii, El nu este ceva ci Cineva, [adică] Iisus Hristos.

Desigur, Biserica mărturisește foarte bine Adevărul și prin tăcerea ei. Dar dacă Biserica vorbește sau alege să tacă, ea face acest lucru din aceeași rațiune și anume: din dragoste de Dumnezeu.  [Lucru pe care și] Avva Pimen l-a scris cândva: „Cei care vorbesc din dragoste de Dumnezeu, fac bine, pe când cei care tac din dragoste pentru Dumnezeu, de asemenea”. [Așa cum sunt aceste cuvinte] relatate în Pateric, o colecție [patristică foarte] cunoscută, care cuprinde zicerile Părinților din pustie.

[Căci], „din dragoste de Dumnezeu” înseamnă pentru noi, creștinii, întotdeauna „din dragoste pentru umanitate”, atâta timp cât Dumnezeul nostru este întotdeauna Emmanuil, [adică] „Dumnezeu [este] cu noi”. [Amin!].