Pastorala pascală a SS Bartolomeu al Constantinopolului [2014]

† Bartholomew
By the mercy of God
Archbishop of Constantinople-New Rome
and Ecumenical Patriarch
to the plenitude of the Church
Grace, Peace and Mercy from Christ risen in glory!

Christ is Risen!

Come, brethren and children in the Lord, receive the light from the unwaning Light of the Phanar, the Holy Center of the Orthodox, and let us all together and jointly glorify “Christ, Who is risen from the dead”.

The emotional state of the Lord’s disciples was grim after His Crucifixion, because by the Lord’s death on the Cross the hopes of His disciples were dispersed that He and they would one day prevail as political power.

They had perceived the triumphant entrance of Jesus Christ into Jerusalem, following the resurrection of Lazarus and the miraculous feeding of five thousand men, with additional women and children, by five loaves of bread and two fish, as a prelude of their conquering of secular authority. The mother of two of them moreover requested that her two sons sit by each side of the Lord, when He came to power. All these, however, dissipated as childish imaginations on account of the awful execution of Jesus Christ.

But, one Saturday morning, the Myrrh Bearers found the tomb empty and heard from an Angel that Jesus was risen from the dead. Shortly after, they saw Him in a different state not allowing the Myrrh Bearers to touch Him. This unexpected development of the situation caused the people close to Jesus to wonder about what was to happen next. They did not receive the answer right away. They were told to wait with patience and endurance until they received strength from above.

Obeying the command, they waited until Pentecost when the Holy Spirit came down and revealed to them, in fullness, their new mission. This mission did not call for the liberation of one nation from its slavery bondages by another nation; instead it called for the liberation of all humanity from its enslavement by the master of evil and evil itself. This was another great mission and different from the one they had dreamt about.

The inconceivable commandment calling for the preaching of the message of man’s deliverance from the slavery of death took them by surprise; nevertheless they undertook it with zeal and preached the message everywhere and saved and continue to save many from death.

There is the first among the dead, the risen Jesus, Who offers to all the gift of resurrection and eternal life, a life that is not subjected any longer to corruptibility, because man in the resurrected state is like an angel of God in heaven who no longer has a fleshly body but a spiritual one.

We experience already the foretaste of this blessed resurrected state when we carry our fleshly garment in a way by which we do not taste the substance of death, that is the distancing from God’s love, but feel that we transition from the natural death of our fleshly body to the higher life of our spiritual body through the loving knowledge of the person of the Lord, a knowledge which equals towards eternal life.

Therefore, we are not simply in anticipation of the resurrection of the dead as an event that will take place in the distant future, but we partake in it now, and are jubilant and cry out along with Saint John Chrysostom: Death, where is your sting? Hades, where is your victory? We were resurrected alongside Jesus Christ and experience the end of times as present reality and present reality as the end of times. The resurrection permeates our being and fills us with joy. Exactly like the joy the disciples felt when they were saying that the Lord was risen.

We continue the work of the Apostles. We convey to the world the message of the resurrection. We preach knowingly that death must not have a place in our life for it offers no benefit to humanity. The ones who seek to improve social life by killing fellow humans do not offer good service to the living. They rather serve the proliferation of death and prepare their own devouring by death.

In our times, the drums of death and darkness beat frantically. Some fellow men believe that the eradication of other fellow men is a praiseworthy and beneficial act, but they are seriously mistaken.

Unfortunately, the annihilation and suppression of the weakest by the strongest dominates in the secular pyramid of today’s reality. Often we are shocked by the cruelty and lack of compassion exhibited by the powerful that hold the reins of the world, believing that they are actually the ones ruling it.

However, Christ, by His death on the Cross, reversed this secular pyramid and placed on top of it His Cross. He sits atop, because He suffered most than any man. There was no man in the world who suffered as much as God-Man Christ did: And being founding appearance as a man, He humbled Himself and became obedient to the point of death, even the death of the Cross. Therefore God, the Father, also has given Him the name which is above every name, that at the name of Jesus every knee should bow, of those in heaven, and of those on earth, and of those under the earth (Philippians 2:8-11).

Oftentimes in the history of humanity we see as prevailing forces the darkness of death, injustice over justice, hatred and envy over love, and we see that man chooses the infernal hatred over the light of the Resurrection.

Despite the apparent technological progress of human societies, despite the declarations of human rights and religious freedom, racial and religious hatred swells universally and causes dangerous tensions, which exacerbate the dominion of the kingdom of death, Hades, and evil. Unfortunately, people can not tolerate diversity in their fellow human beings. They can not tolerate the different racial origin of other men, the different perceptions and beliefs of them, be it political, religious or social.

History, though, has proven that real progress can not exist without God. Not one society can be truly progressive and happy if there is no freedom. True freedom though is acquired only with our staying close to God. The history of the 20th C. tragically confirms this truth.

Humanity experienced a horror that originated from Central Europe and produced millions of victims during WWII and racial persecutions. At the same time, it also experienced the horror that was sown by these so called progressive forces, which committed crimes of equal magnitude and cruelty in Eastern Europe in the name of freedom.

Therefore, totalitarianism as an offspring of a humanity without Christ, does not recognize political parties and its natural conclusion becomes destruction and death. All of the above confirm that every attempt to reach freedom without God shall be doomed to tragedy.

To this dominance of the forces of darkness, the Church responds with the grace and power of the Risen Christ. He, Who took upon Himself the afflictions and infirmities of each man, offers to the world through His Resurrection also the certainty that death is vexed.

Resurrection and life are the gifts and the light of Jesus Christ, which “shines upon all”. Let us all honor this gift. Let us all thank the Giver Who by His flesh shone in the world like in a mirror, and has presented the light of the resurrection to the world. Let us then receive the light from the unwaning Light of Life. Let us receive and welcome the gift of the resurrection and cry out from the bottom of our hearts:

Christ is risen from the dead, trampling over death by death, and to those in the grave bestowing Life! Rejoice nations and be happy!

Holy Pascha 2014

† Bartholomew of Constantinople

Your fervent supplicant before God

Sinaxa panortodoxă de la Istanbul [6-9 martie 2014] [1]

SS Bartomomeu al Constantinopolului, 6 martie 2014

Cuvântul SS Bartolomeu al Constantinopolului, din ziua de 6 martie 2014, prin care s-a deschis Sinaxa Întâi-Stătătorilor Bisericilor Ortodoxe:

Your Beatitudes and most venerable Brothers in Christ, First-Hierarchs of the Most Holy Orthodox Churches, and honorable members of your entourages,

Welcome to the courtyard of our Church, the martyric and historical Ecumenical Patriarchate, this humble servant of unity in Christ for us all. From the depths of our heart, we thank you for the labor of love, which has brought you here in eager response to our invitation.

We offer glory and praise to our God who is worshipped in the Trinity for rendering us worthy to convene once again in the same place for another Synaxis, as those entrusted by His grace and mercy with the responsibility of leadership for the local autocephalous Orthodox Churches.

This is the sixth such consecutive Synaxis since this blessed custom commenced in 1992, shortly after our elevation to the Throne of Constantinople. Like the Psalmist, we too proclaim: „Behold what a good and wonderful thing it is for brothers to dwell in the same place”. Our heart is filled with joy and delight in receiving you and embracing each one of you with sincere love, profound honor and favorable anticipation of our encounter.

Indeed, we could say that our encounter is a great event, both blessed and historical. The breath of the Paraclete has gathered us, and the eyes of those both inside and outside of our Church are anxiously focused on this Synaxis, in anticipation of an edifying and comforting word, which our world so needs today.

This increases and intensifies our responsibility, rendering our obligation more serious, so that through fervent prayer we might seek assistance from above in the work that lies before us; for without this divine support we can do nothing (Cf. John 15.5) This is why we humbly beseech the Lord, as the Founder of the Church, to bless our work abundantly and through the Paraclete to direct our hearts, minds and decisions for the fulfillment of His holy will, the strengthening and sealing of our unity, as well as the glory of the Holy and Triune God.

As we recall the previous Synaxis meetings of the First-Hierarchs of the Orthodox Churches, all of which with the grace of God were crowned with complete success, we bring to mind in gratitude those who participated in these assemblies, having already departed and being of blessed memory, the late Patriarchs Parthenios and Petros of Alexandria, Ignatius of Antioch, Diodoros of Jerusalem, Alexy of Moscow, Pavel of Serbia, Teoktist of Romania, Maxim of Bulgaria, as well as Archbishops Chrysostomos of Cyprus, Seraphim and Christodoulos of Athens, Vasili of Poland, and Dorotheos of the Czech Lands and Slovakia, whose contribution to the success of these meetings was exceptionally edifying, also bequeathing to us as their successors an example to imitate and a legacy to preserve. May their memory be eternal!

The reasons that led us to assume the initiative for convening this Synaxis are already well known to you from the Letter of invitation, which we addressed to you. Echoing the words of the Apostle, we wrote to you: „There is fighting without and fear within” (2 Cor. 7.6).

Inasmuch as it exists in the world, our Holy Church always endures the turmoil of historical upheaval, which is sometimes very fierce. In the critical times that we are undergoing, this upheaval is especially palpable in the geographical regions, where the Christian Church emerged, matured and flourished, namely in the ancient senior Patriarchates of the Most Holy Orthodox Church.

There, frequently in the name of religion, violence dominates and threatens all believers in Christ irrespective of confessional identity. We follow with great sorrow and concern the persecutions of Christians, the destruction and sacrilege of sacred churches, the abduction and assassination of clergy and monastics, even of hierarchs, such as the long kidnapped Metropolitans of Aleppo, Paul of the ancient Patriarchate of Antioch and Yuhanna Ibrahim of the Syrian Jacobite Church, whose whereabouts have since been unknown.

Before this phenomenon, which threatens the very existence of the Orthodox Churches, we are called to raise a voice of protest, not as isolated individuals or Churches, but as the one, united Orthodox Church throughout the world.

Nevertheless, the persecution against the Christian faith in our time is not restricted to the above forms of provocative oppression. Equally great is the danger, which arises from the rapid secularization of formerly Christian societies, where the Church of Christ is marginalized from public life, while fundamental spiritual and moral principles of the Gospel are expelled from people’s lives.

Of course, the Orthodox Church has never favored the forceful imposition of evangelical principles on people, placing freedom of the human person above objective rules and values. Coercion of any kind does not belong to the nature and ethos of Orthodoxy.

Matters pertaining to people’s moral life are treated by the Orthodox Church as being personal, managed by each individual in his or her personal relationship in freedom with their spiritual father and not by the sword of the law. However, this in no way eliminates from the Church its obligation to promote the Gospel principles in the contemporary world, even if these sometimes come into conflict with prevailing ideas.

Our Holy Orthodox Church is characterized by its attention to the traditions of the past, and it is obligated to do this at all times, for „Jesus Christ is the same yesterday, today, and to the ages” (Heb. 13.8). Nonetheless, history advances, and the Church is also required to be attentive to the problems facing people in every age. A traditional Church does not mean a fossilized Church, one that is indifferent to the ongoing challenges of history. Such challenges are particularly acute in our times, and we are compelled to heed them.

One of these derives from the rapid development of technology and the globalization that it sustains. The Orthodox Church has always been ecumenical in its orientation and structure. Its mission has always been to approach and embrace „all nations”, irrespective of race, color, or other physical features, within the body of Christ. Yet this ecumenical approach has always manifested itself within the Orthodox Church with a sense of respect for the particularity of each people, of its mentality and tradition.

Today, technology unites all people, and this undoubtedly has positive consequences for the dissemination of knowledge and information. Notwithstanding, it constitutes a channel for the transmission and, indirectly, the imposition of specific cultural models, which are not always compatible with the particular traditions of the same people. The use of technology should not occur indiscriminately or without an awareness of the accompanying risks. The Church must be vigilant on this matter.

Related to this is also the issue – in many ways supported by technology – of the rapid emergence of scientific achievements, especially in the field of biotechnology. The potential of contemporary science extends as far as intervention into the innermost aspects of nature and genetic modifications capable of healing illnesses; however, at the same time, it creates serious ethical problems, on which the Church can and must voice its opinion.

We should confess that the Orthodox Church has not demonstrated due sensitivity with regard to this issue. At our previous Synaxis in 2008, we decided to establish an Inter-Orthodox Committee for Bioethics, which, with the initiative of the Ecumenical Patriarchate, convened its first meeting in Crete; unfortunately, the response of our sister Churches was not adequate in order to permit the continuation of this effort. We hope that this will happen in the immediate future so that the voice of Orthodoxy may be heard on such an important subject.

Heeding the present-day existential problems of humanity, Orthodoxy too must continue its efforts for the protection of the natural environment. When the Ecumenical Patriarchate – first among all in the Christian world – highlighted the urgency of this issue, already during the tenure of our venerable predecessor Patriarch Demetrios in 1989, maintaining this effort with a series of international scientific symposia under our auspices, the Orthodox Church for a long time remained the sole Christian voice on this serious matter.

Today, other Christian churches and confessions also attribute the necessary importance to this crucial problem, but Orthodoxy still provides par excellence the appropriate response through its liturgical and ascetic tradition, capable of contributing to a resolution for this crisis, which as a result of human greed and indulgence today jeopardizes the very survival of God’s creation.

Finally, our most Holy Church is obligated to pay careful and compassionate attention to the problems created by the economic framework of the modern world. All of us are witnesses to the negative consequences of the financial crisis for the dignity and survival of human personhood, an oppressive crisis for human beings in many regions of the planet, and particularly in countries regarded as being financially „developed”.

Unemployment of youth, increase of poverty, uncertainty for the future – all these bear testimony to how contemporary humanity is greatly estranged from the application of the Gospel principles, something for which we too are all responsible inasmuch as we often exhaust our pastoral care on „spiritual” matters and neglect the fact that humankind requires food and basic material resources in order to live in a dignified manner as human persons created in the image of God. It is vital that the voice of Orthodoxy is heard on these matters as well in order to prove that it genuinely possesses the truth and remains faithful to the principles of the Gospel.

However, in order to achieve all this, beloved Brothers in the Lord, there is one necessary condition, namely the unity of our Church and the prospect of addressing the contemporary world with a unified voice. This must also concern our present Synaxis inasmuch as we are entrusted with responsibility for the unity of our most Holy Church.

As we know, the Orthodox Church comprises a number of autocephalous regional Churches, which move within certain boundaries defined by the Sacred Canons and the Tomes conferring their autocephaly while at the same time being entitled to full self-administration without any external interference whatsoever.

This system, which was bequeathed to us by our Fathers, constitutes a blessing that we must preserve like the apple of our eyes. For it is by means of this system that we may avoid any deviation toward conceptions foreign to Orthodox ecclesiology concerning the exercise of universal authority by any local Church or its First-Hierarch. The Orthodox Church comprises a communion of autocephalous and self-administered Orthodox Churches.

Nevertheless, it is precisely on this point that a serious question arises. How and in what way is the communion of the Orthodox Churches expressed? Historical experience has demonstrated that very often the autocephalous Orthodox Churches act as if they were self-sufficient Churches, as if they say to the other Churches: „I have no need of you” (1 Cor. 12.21). Instead of seeking the cooperation of other Orthodox Churches on matters pertaining to Orthodoxy in its entirety, they act on their own and initiate bilateral relations with those outside of Orthodoxy, sometimes even in a spirit of competition.

Other autocephalous Churches differentiate their position before non-Orthodox and do not actively participate in activities agreed upon at a Pan-Orthodox level. Indeed, more recently, there are some Pan-Orthodox Preconciliar decisions, which are not adhered to by some Churches despite the fact that they cosigned these agreements. Or what can we say of cases where sister Churches of their own accord dispute canonical boundaries of other sister Churches, provoking bitterness and at times turmoil within this communion? All these things render apparent the need for an instrument, whether institutionally endorsed or not, which is able to resolve differences that arise and problems that are created from time to time, in order that we may not be led to division and conflict.

Thus we can clearly see the paramount importance of synodality in the Church. The synodal system has from the outset constituted a foundational aspect of Church life. Every difference or disagreement in matters of either faith or canonical order was set before the judgment of the Synod.

A characteristic example of this is St. Basil’s stance on the matter of rebaptism of heretics and schismatics, concerning which he had inherited the austere tradition of his predecessors in Cappadocia: the matter should be judged by a synod of bishops, who are also able to modify the earlier tradition (Canons 1 and 47). All differences between Churches or outside them were definitively judged by Synods, whose decisions were ultimately adhered to even by those in disagreement („Let the vote of the majority prevail” (Canon 6 of the 1st Ecumenical Council).

This synodal system was and is upheld more or less faithfully, within the autocephalous Orthodox Churches, but it is entirely absent in relations among them. This accounts for a source of major problems. It creates an image of Orthodoxy as being many Churches but not one Church, which by no means concur with Orthodox ecclesiology; instead it comprises an aberration from this ecclesiology and becomes the root of trouble. We are obligated to support the synodal system even beyond the boundaries of our individual Churches. We are required to develop a conscience of one Orthodox Church, and the concept of synodality alone can achieve this goal.

Over fifty years ago, when the late visionary Ecumenical Patriarch Athenagoras initiated the preliminary steps for the unity of Orthodoxy, the institution of Pan-Orthodox Consultations was established and determined common decisions for the Orthodox on matters pertaining to relations with non-Orthodox. These decisions were considered as binding for all the Orthodox Churches, as if they were incorporated into the „internal regulations” of each of these Churches.

Today these same decisions are questioned and even challenged quite arbitrarily and uncanonically by segments within the Orthodox Churches, which purportedly act like ecumenical councils and dispute them, thereby creating confusion among their faithful flock. Unfortunately, this phenomenon is even tolerated by the hierarchal leadership of some Churches, with unforeseen consequences for the unity of their flock. However, synodal decisions must be respected by all, for this is the only way that we can preserve the unity of the Church.

Nonetheless, these Pan-Orthodox Consultations have not themselves exhausted the effort for the unity of Orthodoxy. The Churches decided from very early on that the convocation of a Holy and Great Council was absolutely necessary for the Orthodox Church, formally announcing this to the entire Christian world and commencing preparations for this extraordinary and historical event.

The agenda for this Synod was finally restricted to ten topics, of which eight have already run the course of their preparatory stage and been placed before us for determination by the Holy and Great Council.

The remaining two topics, namely the manner of declaring a Church as autocephalous and the order of Churches’ commemoration in the sacred Diptychs, have encountered serious difficulties in their preparatory stage, and so the majority of the sister Orthodox Churches decided that they should not present an obstacle for the convening of the Holy and Great Council, which should be confined to the already prepared topics (one of which, namely regarding the declaration of a Church as autonomous, still requires approval by a Pan-Orthodox Preconciliar Consultation).

Of course, even among the topics prepared on a Pan-Orthodox level, there are still some details that need certain revisions and updating inasmuch as they were formulated and agreed upon a long time ago, when different circumstances and presuppositions prevailed. These include, for instance, matters related to the social conditions of the world, such as the relationship of the Orthodox Church with non-Orthodox Christians, the Ecumenical Movement, and so forth. These documents must be revised by an Inter-Orthodox Committee created for this purpose in order that they might be presented to the Holy and Great Council in a manner adapted to today’s reality.

This is what we have to say about the agenda of the Synod. Nonetheless, it is evident that all the anticipated topics of the Synod pertain to matters of internal nature and organization for our Church. Our predecessors, who determined the agenda of the Synod, rightly decided that, unless the Orthodox Church places its own house in order, it would be unable to address the world with authority and validity.

However, the world’s expectations of this Holy and Great Council will surely also include a reference to matters preoccupying people of our time in their daily life, which is why it is mandatory for this Council to extend a Message of existential importance for people in our age. Such a Message – once again well prepared by a special Inter-Orthodox Committee, formulated and approved by the Fathers of the Council – will constitute the voice of the Orthodox Church to the contemporary world: a word of consolation, comfort, and life, which contemporary humanity awaits from the Orthodox Church.

Of course, the convocation of the Holy and Great Council will also demand certain provisions of administrative nature, on which we are called to reflect and resolve during our present Synaxis, as the most appropriate and responsible for this task.

Thus, we must deliberate and decide about the way in which the Holy and Great Council will convene, that is to say about how the Most Holy autocephalous Orthodox Churches will be represented there in a manner that is fair and consistent with the principles of our ecclesiological tradition.

In the first millennium of our Church’s history, when the institution of the Pentarchy of the ancient Patriarchates prevailed, it was considered absolutely necessary for all the ancient Patriarchates to be represented, even if by a small number of delegates. The emphasis was placed not on the number of those in attendance, but on the assurance of representation by all of the Apostolic Thrones.

Over the second millennium after Christ, other Patriarchates and autocephalous Churches were also added, with reference to validation of their status by a future Ecumenical Council (for those not receiving status approval in the past). By analogy, then, and in accordance with the ancient tradition, it would also be desirable in the case of the proposed Holy and Great Council that all Orthodox Churches recognized as autocephalous today should be represented therein by a number of delegates designated by us, if possible at this Synaxis.

Another topic of administrative nature requiring our resolution is that which pertains to the method of pronouncing decisions by the Holy and Great Council. For reasons of fairness to every autocephalous Church, irrespective of the number of its delegates, it is imperative that each autocephalous Church retains the right of a single vote in the final process of decision-making, which will be exercised by its First-Hierarch during the voting process. What remains crucial is the question about whether the final decisions of the Synod will be determined by unanimity or majority among the Churches in attendance at the Synod.

If the criterion of our choice is the ancient canonical tradition of the Church, the canonical order compels that the “majority vote” ultimately prevails in the Synod’s decisions (See Canon 6 of the 1st Ecumenical Council). This probably held true in the ancient Church even with regard to matters of faith, given that in many of the larger Synods, such as the 3rd Ecumenical Council and others, even those ultimately declared as heretics by the Synod and repudiated by the Church, namely those comprising the minority, would also have been in attendance. Nonetheless, with regard to matters of canonical nature, the order recommended by tradition undoubtedly leads to final decision-making by majority vote, without this of course ruling out the possibility of an always desirable unanimity. It is up to us to decide about this matter as well.

Beloved Brothers in Christ,

Our Synaxis here is of vital importance. It comes at an historical and providential time, when the Church is suffering formidable upheaval and its ability to exercise its salvific mission is being assessed. Nothing any longer can be taken for granted, as it might be in other ages; everything can change from one moment to another. Complacency is the cause of destruction.

Even state authorities cannot provide a guarantee for the Church; neither can affluence or secular influence; nor again do societies welcome the Gospel teaching without debate and dispute. Today we must convince people that we have the word of life, the message of hope and the experience of love. And in order to achieve this, we must have validity and credibility.

A fundamental presupposition for us to convince the world is first of all our own internal unity. It is regrettable and perilous for the validity of the Orthodox Church that to outsiders we often appear divided and dissenting. We hold and proclaim the most perfect ecclesiology; yet we sometimes refuse to apply it. We have a precise order in the Church, defined by the Sacred Canons of the Holy Ecumenical Councils; yet we sometimes give the impression to outsiders that we disagree even about who is „first” among us.

We possess the synodal institution as an authority, to which everyone is supposed to conform; yet we allow – whether through carelessness or misdirected ambition, which frequently conceals individual self-defense – the synodal decisions to be trampled by segments of our flock that lay a claim to the infallibility of faith. Generally speaking, we manifest signs of dissolution. It is time for us to give priority to unity – both outside of our Churches as well as among them.

The Orthodox Church, to which we belong by the grace of God, does not have at its disposal any other instrument of preserving its unity except synodality. It is for this reason that any further delay in convening the Holy and Great Council of the Orthodox Church severely harms its unity. Our responsibility in this regard is immense.

The Church of Constantinople, which for a thousand years after the great Schism with Rome has served the unity of Orthodoxy by repeatedly convening Pan-Orthodox Synods, is today equally conscious of its onerous obligation with regard to Pan-Orthodox unity. Thankfully, however, it is not alone in this. The other autocephalous Orthodox Churches, too, proved over fifty years ago that they yearn for the convocation of the Holy and Great Council of our Church.

Behold, the time has come; indeed, „times are impatient”. Preparations can never be perfect. Let us be satisfied with what we have agreed thus far. Let us resolve without delay – with love and in accordance with the Sacred Canons – any difference we may still have in our relationships to one another. „Let us love one another, so that with one mind we may confess” the one Triune God and the Lord, who suffered and was risen for all people without exception, to a world that is in such dire need of the message of God’s love. Let us proceed to the convocation of the Holy and Great Council as soon as possible, and let us permit the Paraclete to speak, surrendering to His breath.

This is what we have in fraternal love to express to you, dearest Brothers in the Lord, at the commencement of the proceedings of our Synaxis.

„Now to Him who by the power at work within us is able to do far more abundantly than all that we ask or think, to Him be glory in the Church and in Christ Jesus to all generations, for ever and ever. Amen” (Eph. 3.20-21).

*

PFP Daniel al Romaniei, 6 martie 2014

Alocuțiunea, din aceeași zi de 6 martie 2014, a PFP Daniel al României:

Sinaxa sau reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale nu este o instituţie permanentă, ci un eveniment spiritual reprezentativ. Sinaxa primaţială panortodoxă nu are un statut formal, nici atribuţii exprimate canonico-juridic. Ea nu este un Sinod Panortodox, ci o reprezentare panortodoxă a sinoadelor autocefale, pe care le prezidează întâistătătorii prezenţi în Sinaxă.

Sinaxa panortodoxă are în prezent un rol consultativ şi orientativ cu scopul de-a întări comuniunea sacramentală prin concelebrare euharistică, coresponsabilitatea pastorală prin dialog şi cooperarea misionară prin acţiune, între Bisericile Ortodoxe Autocefale şi în relaţia Ortodoxiei cu lumea de azi. Autoritatea spirituală a Sinaxei creşte mai ales prin cultivarea coresponsabilităţii pentru unitatea Ortodoxiei.

Sinaxa panortodoxă oferă imaginea Ortodoxiei ca fiind mai mult o familie spirituală a Bisericilor Ortodoxe din regiuni, ţări şi etnii diferite, decât o instituţie religioasă internaţională.

Sinaxa cultivă mai întâi comuniunea fraternă şi apoi programe comune de acţiune. De aceea, Sinaxele panortodoxe de până acum au emis mai mult mesaje şi recomandări pentru Biserică şi societate.

Totuşi, într-o Sinaxă panortodoxă, ca într-o familie, pot fi discutate şi problemele concrete care afectează negativ relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe surori şi mărturia ortodoxă în lumea de azi. Deşi Sinaxa panortodoxă nu este un Sinod Panortodox, totuşi ea poate ajuta mult la înțelegerea importanţei sinodalităţii la nivel panortodox sau universal.

Întrucât Sfintele Canoane cer ca episcopii să se adune în Sinod cel puţin de două ori pe an (canonul 37 Apostolic, canonul 5  al Sinodului I Ecumenic, canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic şi canonul 20 al Sinodului local de la Antiohia), sinaxele panortodoxe ar trebui organizate cel puţin odată la doi ani, pentru intensificarea comuniunii, cooperării şi solidarităţii panortodoxe azi.

În mod paradoxal Bisericile Ortodoxe Autocefale cultivă azi mai mult dialogurile oficiale internaţionale cu alte Biserici decât dialogul şi cooperarea între ele.

În prezent, este nevoie de mai multă consultare şi cooperare între Bisericile Ortodoxe surori, în faţa a trei mari provocări ale lumii de azi:

1. secularismul sau indiferentismul religios, care afectează negativ familia ortodoxă tradiţională, parohia ortodoxă, mănăstirea ortodoxă şi misiunea ortodoxă în societate;

2. fenomenul migraţiei, care generează noi probleme sociale şi pastorale, mai ales când migraţia este cauzată de război sau persecuţii, cum se vede azi în Siria şi în alte părţi ale lumii.

3. criza economică şi financiară, care ne cheamă la mai multă solidaritate cu oamenii săraci, bolnavi şi singuri.

Misiunea spirituală, pastorală şi socială a Ortodoxiei ne cheamă azi să unim mai mult jurisdicţia canonică teritorială cu responsabilitatea pastorală pentru persoanele concrete şi Autocefalia locală cu Ortodoxia universală sau ecumenică.

În acest sens, mulţumim Sanctităţii Sale Bartolomeu al Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic, pentru că ne-a invitat să participăm la această Sinaxă, cu speranţa că dialogul fratern şi cooperarea ne ajută să iubim şi să slujim mai mult Ortodoxia şi misiunea ei în societatea contemporană.

Apreciem eforturile spirituale şi materiale pe care Patriarhia Ecumenică le depune pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, prin intermediul Comisiilor şi Conferinţelor Panortodoxe şi Sinaxelor Panortodoxe, spre binele întregii Ortodoxii.

*

Alocuțiunea ÎPS Ieronim al II-lea al Greciei (6 martie 2014):

Παναγιώτατε Ἀρχιεπίσκοπε Κωνσταντινουπόλεως καί Οἰκουμενικέ
Πατριάρχα κ. Βαρθολομαῖε,
Μακαριώτατοι Ἅγιοι Ἀδελφοί, Προκαθήμενοι τῶν Ἁγίων τοῦ Θεοῦ Ἐκκλησιῶν,

Ἡ σύναξη τῶν Προκαθημένων τῶν Ἁγίων τοῦ Θεοῦ Ὀρθοδόξων Ἐκκλησιῶν, ἡ ὁποία πραγματοποιεῖται τίς ἡμέρες αὑτές στό ἱερόν κέντρον τῆς Ὀρθοδοξίας, τό Ἱερόν Φανάριον, κατόπιν προσκλήσεως τῆς Ὑμετέρας Παναγιότητος, εἶναι ὅσον ποτέ ἄλλοτε ἐπίκαιρη καί ἀναγκαία, ὄχι μόνον διότι καλούμεθα γιά ἄλλη μία φορά νά ἐκφράσουμε τήν ἑνότητα τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, ἀλλά καί γιά νά διατυπώσουμε τήν συμπάθεια, τήν συναντίληψή μας καί τούς προβληματισμούς σέ θέματα τά ὁποῖα διαιροῦν, δοκιμάζουν καί ταλανίζουν τήν ἀνθρώπινη κοινωνία.

Εἶναι πλέον γεγονός, ὅτι σε ὁλόκληρη τήν ἀνθρωπότητα οἱ ἀντοχές τῆς κοινωνίας δοκιμάζονται ἐνώ διακυβεύεται ἡ συνοχή της, ἐξ αἰτίας κυρίως προβλημάτων, τά ὁποῖα ἀγγίζουν ἀκόμη καί τά ὅρια τῆς ἐπιβίωσης. Τό γεγονός αὐτό καθ’ ἑαυτό δημιουργεῖ ἀνασφάλεια καί ἀβεβαιότητα, ἐνῶ πολλές φορές ὁδηγεῖ τόν ἄνθρωπο στή βίωση τῆς μοναξιᾶς καί τῆς ἀπομόνωσης.

Οἱ προκαθήμενοι, λοιπόν, αὐτές τίς ἡμέρες καλούμεθα «ἐν ἑνί στόματι καί μιᾷ καρδίᾳ» νά στείλουμε ἕνα μήνυμα ἐλπίδας, ἐμπιστοσύνης καί αἰσιοδοξίας διακηρύσσοντας, ὅτι «ἡ ἐν ἡμῖν ἐλπίς» δεν εἶναι ἁπλά μία προσδοκία, ἀλλά μία πορεία κατάκτησης καί πραγμάτωσής της, ὄχι γιατί ἁπλά εὐχόμεθα ἀλλά γιατί ἀφουκραζόμεθα τίς ἀγωνίες καί συμπάσχουμε μέ τούς ἀγῶνες τοῦ σύγχρονου ἀνθρώπου γιά τήν ἐπιβίωσή του.

Ἡ πορεία αὐτή ἔκφρασης τῆς ἐλπίδος πρός τό ποίμνιόν μας, μέσα ἀπό τήν ἑνότητα μας, θά πρέπει νά ἐπισφραγισθῆ τελικά καί μέ τήν σύγκλησιν τῆς Ἁγίας καί Μεγάλης Συνόδου, οἱ ἀποφάσεις τῆς ὁποίας θά πρέπει νά τείνουν σέ μία ἀποτελεσματική καί καρποφόρο διακονία της ἐπ ὠφελείᾳ τοῦ ποιμνίου μας καί εἰς δόξαν τῆς Ὀρθοδοξίας συμπάσης.

Μέ τίς σκέψεις αὐτές θά ἤθελα νά Σᾶς εὐχαριστήσω καί πάλιν, Παναγιώτατε Δέσποτα, γιά τήν πρωτοβουλία τῆς παρούσης Συνάξεως καί νά εὐχηθῶ εὐόδωσιν τῶν ἐργασιῶν μας καί ἐπίτευξιν τῶν ἐπιδιωκομένων σκοπῶν μας.

*

Alocuțiunea ÎPS Hrisostom al II-lea al Ciprului (6 martie 2014):

Παναγιώτατε,
Μακαριώτατοι Άγιοι Αδελφοί,

 Πιστεύω πως εκφράζω το κοινό συναίσθημα όλων, λέγοντας πως κάθε επίσκεψή μας στην Κωνσταντινούπολη συνιστά μιαν ιδιαίτερη ευλογία για μας. Ακόμα και για τις Εκκλησίες της πρώτης χιλιετίας, που δεν έχουμε σχέση θυγατρός προς μητέρα με την Εκκλησία της Κωνσταντινουπόλεως, αλλά σχέση αδελφών, η παρουσία μας στο Οικουμενικό Πατριαρχείο ευαισθητοποιεί τις λεπτότερες χορδές της καρδιάς μας.

 Κατανοούμε πως στην Πόλη αυτή αλλά και σε πόλεις της άμεσης δικαιοδοσίας της Εκκλησίας της Κωνσταντινουπόλεως συνήλθαν όλες οι Οικουμενικές Σύνοδοι. Εδώ κατωχυρώθη το δόγμα της Εκκλησίας∙ εδώ εθριάμβευσεν η Ορθοδοξία∙ εδώ κατηργήθη η πλάνη.

 Αισθανόμαστε και σήμερα τη σκέπη της Υπερμάχου Στρατηγού να εφαπλούται επί την Πόλιν και τους πιστούς της. Αναμιμνησκόμαστε πλήθους θεοσημειών. Μεταρσιωνόμαστε από την αίσθηση της παρουσίας νέφους αγίων Ιεραρχών, Ομολογητών και Νεομαρτύρων, που αγίασαν τους χώρους τούτους.

Ακόμα και με τη σημερινή δύσκολη πραγματικότητα συνειδητοποιούμε τη μεγάλη αλήθεια της πίστεώς μας ότι «φέρομεν τόν θησαυρόν τῆς πίστεως ἡμῶν ἐν ὀστρακίνοις σκεύεσι (της κοσμικής αδυναμίας), ἵνα ἡ ὑπερβολή τῆς δυνάμεως ᾖ τοῦ Θεοῦ καὶ μὴ ἐξ ἡμῶν».

 Ευχαριστούμε, Παναγιώτατε, για την πρόσκλησή Σας για την παρούσα σύναξη, και για τον πιο πάνω λόγο. Τη δημιουργία δηλαδή των σπάνιων αυτών συναισθημάτων μέσα μας. Ευχαριστούμε και για τη δυνατότητα που μας δίνετε, για επικοινωνία όλων των Προκαθημένων των Ορθοδόξων Εκκλησιών και της ανταλλαγής απόψεων για κρίσιμα προβλήματα της Εκκλησίας και της όλης ανθρωπότητος.

 Και είναι, όντως, πρωτοφανής η κρίση που μαστίζει τον σημερινό κόσμο. Η υποχώρηση των πνευματικών αξιών έναντι των υλικών, η παράδοση του ανθρώπου στην απλή χρήση μηχανών των οποίων δεν κατανοεί τη λειτουργία, τον κατάντησε άβουλο όν, χωρίς νόηση και χωρίς κριτική σκέψη. Σε καιρούς οικονομικής ευμάρειας ο άνθρωπος εξαντλείτο στην επιδίωξη όσον το δυνατόν μεγαλύτερου εισοδήματος και μεγαλύτερων υλιστικών απολαύσεων.

Μα και σήμερα, στην εποχή της οικονομικής κρίσης, ο μακράν του Θεού παραπαίων άνθρωπος, δεν αγωνίζεται για την υπέρβαση του ευδαιμονιστικού τρόπου ζωής, αλλά στοχεύει στην ανάκτηση όσων υλιστικών απολαύσεων απώλεσε. Και γι’αυτούς τους ανθρώπους, ανεξαρτήτως θρησκείας, ή και άνευ θρησκείας, οφείλουμε ως πνευματικοί ηγέτες να προβάλουμε πορεία ζωής.

 Ως Χριστιανοί αντιμετωπίζουμε προβλήματα που άπτονται σήμερα της ίδιας της επιβίωσης του Χριστιανισμού σε χώρους ανέκαθεν χριστιανικούς. Τον περασμένο αιώνα οργανώθηκε και επετεύχθη εκδίωξη των Χριστιανών από τη Μικρά Ασία, τις Εκκλησίες των Αποστολικών χρόνων, από την κατεχόμενη Κύπρο,  όπου ο Χριστιανισμός εκηρύχθη από το πρώτο ήμισυ του πρώτου μ.Χ. αιώνος, από το Κοσσυφοπέδιο, από την Ανατολική Θράκη.

Στον αιώνα μας, και στις μέρες μας, ο Χριστιανισμός απειλείται με εξαφάνιση από τις αρχαίες κοιτίδες του στη Μέση Ανατολή και στην Αίγυπτο. Τρομοκρατικά κτυπήματα εις βάρος των Χριστιανών έχουμε και στην Ευρώπη, στη Ρωσία, σε Αφρικανικές χώρες. Όσο και αν κάποιες κυβερνήσεις και κάποιοι Οργανισμοί διαμαρτύρονται, επιβάλλεται και  η δική μας παρέμβαση. Η δική μας διαμαρτυρία έχει άλλη βαρύτητα. Θα επισημάνει την ειδοποιό διαφορά της πνευματικής ελευθερίας, της ανοχής και της καταλλαγής που επαγγέλεται ο Χριστιανισμός, έναντι κάθε μισσαλόδοξης θρησκευτικής και εθνικής έξαρσης που αναφύονται μακράν των αρχών του. Γι’ αυτό και οφείλουμε να παρέμβουμε στην απαράδεκτη αυτή κατάσταση, που βρίσκεται σε εξέλιξη πλησίον μας.

 Διαφορές και προβλήματα παρουσιάζονται, δυστυχώς, ως μη ώφειλε, και μεταξύ μας, μεταξύ των Ορθοδόξων. Στην άρση αυτών των διαφορών, στην επίλυση των προβλημάτων και στη διακήρυξη της ενότητάς μας καλούμαστε σήμερα. Από τη στάση μας θα φανεί η εντιμότητά  μας, θα καταδειχθεί η προσήλωση στις αρχές μας, θα κριθεί η ανάληψη της ευθύνης από τον καθένα μας. Και θα ήθελα να μου επιτραπεί να καταθέσω κάπως αναλυτικά τις απόψεις μου,  λόγω και της τριαντάχρονης εμπλοκής μου, εκ μέρους της Εκκλησίας μου, στις πανορθοδόξους διασκέψεις, καθώς και της βαθειάς μου αγωνίας από τους κινδύνους που απειλούν και την Εκκλησία και την πατρίδα μου.

 Συμφωνώ τόσο με τον Παναγιώτατο, όσο και με άλλους αδελφούς, που υποστηρίζουν την ανάγκη για την όσο το δυνατόν ταχύτερη σύγκληση της Μεγάλης Συνόδου της Ορθοδοξίας. Θυμάμαι, ως δόκιμος ακόμα μοναχός, τη χαρά και την ευφορία των παλαιοτέρων για την αναμενόμενη τότε, το 1961, οσονούπω σύγκληση της Μεγάλης Συνόδου, μετά την Πανορθόδοξο διάσκεψη της Ρόδου. Εμακάριζαν τους εαυτούς τους οι άνθρωποι εκείνοι γιατί θα έβλεπαν να πραγματοποιείται, ύστερα από αιώνες πολλούς, κάτι που πολλοί άλλοι «ἐπεθύμησαν ἰδεῖν καὶ οὐκ εἶδον».

Τα χρόνια παρήλθαν, το ίδιο και γενεές ανθρώπων, χωρίς το όραμα να πραγματοποιείται. Η αναβολή για τόσα χρόνια έκανε παρωχημένα και τα θέματα που προετοιμάζαμε για τη Σύνοδο. Όπως έλεγε και ο μακαριστός μητροπολίτης Χαλκηδόνος Μελίτων η ταχύτητα μεταβολής των πραγμάτων είναι τόσον μεγάλη που την σήμερον διαδέχεται όχι η αύριον αλλά η μεθαύριον. Εις τους έξω, τους μη Ορθοδόξους, αυτή η μακροχρόνια αναβολή σημαίνει αδυναμία. Αλλά και για μας δεν σημαίνει το ίδιο; Όλοι είμαστε μάρτυρες της αδυναμίας μας να ξεπεράσουμε τον εθνικισμό μας, τον εθνοφυλετισμό μας.

Δεν μπορέσαμε να μιμηθούμε ούτε τους Ρωμαιοκαθολικούς ούτε τους Μουσουλμάνους σ’ αυτόν τον τομέα. Νοιώθουμε δέσμιοι της εθνικής καταγωγής μας, θέτοντας σε δεύτερη μοίρα την Ορθοδοξία μας. Η συμφωνία π.χ. στην οποία καταλήξαμε για τη διασπορά και τις επισκοπικές συνελεύσεις δεν είναι και ό,τι το καλύτερο από απόψεως Εκκλησιολογίας. Είναι αντανάκλαση της προσήλωσης μας στις εθνικές Εκκλησίες μας. Δεν κάνω μάθημα σε κανένα. Ούτε και θεωρώ κανέναν ως πρόσωπο μειωμένης αντιλήψεως. Επισημαίνω με πόνο το πρόβλημα, επαναλαμβάνοντας και το αγωνιώδες ερώτημα του Αποστόλου Παύλου «Μεμέρισται ὁ Χριστός;».

Η αδυναμία συμφωνίας για την υπογραφή του τόμου της Αυτοκεφαλίας, από την άλλη, δεν μας αφήνει εκτεθειμένους στα μάτια και των δικών μας πιστών, του Ορθοδόξου λαού, αλλά και των ξένων;

 Έχω την αίσθηση ότι υποβόσκει και μια άλλη διαφορά ως προς την σύγκληση της Μεγάλης Συνόδου: Ποια θα είναι η αντιπροσώπευση κάθε Εκκλησίας;  Ουδείς αγνοεί ότι κάθε επίσκοπος εκπροσωπεί την τοπική του Εκκλησία. Ούτε και παραθεωρείται η άποψη ότι σε μια τέτοια Σύνοδο θα ΄πρεπε όλες οι τοπικές Εκκλησίες να αντιπροσωπεύονται. Όταν όμως τα θέματα που θα παρουσιαστούν θα είναι ήδη συμφωνημένα ως προς τη λύση τους, σε τι θα μειονεκτεί η Σύνοδος με μικρότερη εκπροσώπηση; Η σημερινή μας Συνάντηση με την κάθε Εκκλησία να εκπροσωπείται με ίσον αριθμό επισκόπων μειώνει τις αποφάσεις μας; Έχω την εντύπωση ότι η παρουσία όλων των Επαρχιούχων επισκόπων της Ορθοδοξίας θα επιφέρει ένα χάος χωρίς να προσθέτει ο,τιδήποτε ουσιαστικό. Γι’αυτό και εισηγούμαι κάθε Εκκλησία να αντιπροσωπευθεί από τον Προκαθήμενο της, τον οποίον να πλαισιώνουν 12 επίσκοποι.  Στην Εκκλησία ουδέποτε τα κριτήρια ήσαν αριθμητικά. «Οὗ γάρ εἰσι δύο ἢ τρεῖς συνηγμένοι  ἐν τῷ ὀνόματι τοῦ Χριστοῦ» εκεί βρίσκεται και ο ίδιος. Πολλές φορές, εξάλλου, οι πολλοί επλανήθησαν, ενίοτε δε ένας και μόνος εβάστασε την αλήθεια.

 Ίσως κάποιος να ισχυρισθεί ότι υποστηρίζω τη θέση αυτή επειδή η Εκκλησία μου δεν διαθέτει πολυπληθή Σύνοδο. Δηλώνω την ειλικρινή πρόθεσή μου να αποποιηθώ άλλων, δικαιολογημένων διεκδικήσεων της Εκκλησίας της Κύπρου, όπως είναι το αίτημά μας για αποκατάσταση της θέσεώς μας στα Δίπτυχα, μέσα στα πλαίσια της αμοιβαίας μετακίνησης όλων προς μια συμφωνία που να δηλώνει την ενότητά μας.

 Επικροτώ την εισήγηση για εμπλουτισμό του καταλόγου των θεμάτων με τα οποία θα ασχοληθεί η Μεγάλη Σύνοδος με επίκαιρα θέματα που απασχολούν τους πιστούς, όπως είναι τα ποικίλα θέματα Βιοηθικής (τεχνολογίες υποβοηθούμενης   αναπαραγωγής,  μεταμοσχεύσεις ιστών και οργάνων, ευθανασία), η εκτός γάμου τεκνογονία, γενετικά τροποποιημένα τρόφιμα κλπ.

Θα πρέπει, κατά τη γνώμη μου, να τοποθετηθούμε και σε θέματα χαλαρότητας των ηθών τα οποία όλο και περισσότερο προβάλλουν σήμερα οι εκκοσμικευμένες, Χριστιανικές ως επί το πλείστον, κυβερνήσεις του θεωρούμενου ως προηγμένου κόσμου και στα οποία η αντίδραση της Εκκλησίας είναι μέχρι τώρα υποτονική. Όταν π.χ. θεσπίζεται από κυβερνήσεις όχι μόνον η απλή συμβίωση ετεροφύλων ατόμων αλλά και ο «ομοφυλικός γάμος», θα πρέπει η Εκκλησία ξεκάθαρα να πάρει θέση και να καταδικάσει την ομοφυλοφιλία.

 Ο Απόστολος Παύλος είναι σε τούτο ξεκάθαρος: «…οὔτε πόρνοι, οὔτε εἰδωλολάτραι…. οὔτε αρσενοκοῖται….βασιλείαν Θεοῦ κληρονομήσουσι…» (Α΄Κορ. 6, 9-10).  Και η Παλαιά Διαθήκη διδάσκει ότι «ἄρσεν καὶ θῆλυ ἐποίησεν ὁ Θεός».  Η ανάθεση σε Χριστιανούς επιστήμονες περιωπής, της μελέτης του θέματος και παρουσίασης των επιστημονικών πορισμάτων τους,  ώστε αυτά να πλαισιωθούν και με την Αγιογραφική κατοχύρωση, θα πρέπει να είναι μια από τις επιδιώξεις των προπαρασκευαστικών συναντήσεων για τη Μεγάλη Σύνοδο της Ορθοδοξίας.

 Πιστεύω, ακόμα, πως θα πρέπει να μας απασχολήσει και το θέμα της θέσης των γυναικών στην Εκκλησία. Μεγάλες χριστιανικές ομολογίες, όπως οι Αγγλικανοί, έχουν εισαγάγει τη χειροτονία γυναικών. Θα πρέπει Αγιογραφικά και Πατερικά να κατοχυρώσουμε τη θέση μας και να μελετήσουμε σοβαρά, λαμβάνοντας υπόψη όλες τις παραμέτρους του θέματος, την επαναφορά του θεσμού των διακονισσών στην Εκκλησία.

 Θα ήθελα, πριν τελειώσω, να θίξω και το θέμα της προεδρίας την μελλούσης να συνέλθει Μεγάλης Συνόδου, το οποίο διαισθάνομαι ότι πιθανόν να αποτελέσει  σημείο τριβής.

 Μπορεί οποιοδήποτε σώμα να συνέλθει χωρίς Πρόεδρο; Μπορεί να υπάρξει συλλογική προεδρία χωρίς τη δημιουργία χαώδους κατάστασης; Ένας θα πρέπει να έχει την ευθύνη της σύγκλησης σε συνεδρία, της παρουσίασης των θεμάτων, της παροχής και της αφαίρεσης του λόγου στους συνέδρους, της επιβολής της τάξεως. Σκεφτείτε τις τοπικές μας συνόδους. Στην απουσία μας δεν ορίζουμε κάποιο που θα προεδρεύει; Και να μην είχαμε, λοιπόν, Πρώτον, θα τον αναζητούσαμε. Πρώτον έχουμε. Τον επέβαλε η ζωή της Ορθοδόξου Εκκλησίας κατά τους διαρρεύσαντας αιώνας. Αν κάποιοι από μας νομίζουμε ότι κάπου αυτός εκτρέπεται, οφείλουμε με ειλικρίνεια να το αναφέρουμε για να αναζητήσουμε τη θεραπεία, να τον ανακαλέσουμε σε τάξη.

 Αν, οι κάποιες αντιρρήσεις προέρχονται από τις δύσκολες καταστάσεις στις οποίες ζει σήμερα το Οικουμενικό Πατριαρχείο, επαναλαμβάνω τη  διαπίστωση του Απ. Παύλου: «Ἔχουμε τόν θησαυρόν ἡμῶν ἐν ὀστρακίνοις σκεύεσιν».  Η δύναμη δεν προέρχεται από το περιβάλλον, ούτε από τα εξωτερικά. Προέρχεται εκ του Θεού, του οποίου  «ἡ δύναμις ἐν ἀσθενείᾳ τελειοῦται».

Εξ άλλου οφείλουμε να αναλογιστούμε τη γρήγορη αλλαγή και την αστάθεια των εγκοσμίων. Οι επιθέσεις ακραίων φανατικών μουσουλμανικών στοιχείων,  ο αυξημένος ρυθμός πολλαπλασιασμού τους σε χώρες σήμερα, κατά πλειοψηφία Χριστιανικές και Ορθόδοξες, εύκολα μπορούν να ανατρέψουν τις σημερινές καταστάσεις. Έχουμε και εμείς στην Κύπρο σχετική πείρα, την οποία απευχόμαστε για οποιανδήποτε άλλη Εκκλησία.

Άγιοι Αδελφοί,

κατανοώ ότι έχω μακρηγορήσει και ότι σας καταπόνησα. Ένοιωθα όμως την πίεση από τους Προκατόχους μας που κοιμήθηκαν με το όραμα της Μεγάλης Συνόδου της Ορθοδοξίας, καθώς και από τους πιστούς μας, που αναμένουν να αρθούμε πάνω από τους μικροϋπολογισμούς και τους εθνικισμούς μας. Εύχομαι όπως ο Θεός μας φωτίσει προς ευόδωση των εργασιών της συσκέψεώς μας.

*

Imagini de la Sinod: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Română, Patriarhia Sârbă.

*

ÎPS Nifon al Târgoviștei (6 martie 2014): „Astăzi a început reuniunea acestei sinaxe a Primaţilor sau Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe într-un spirit de rugăciune şi de duhovnicie pentru că ne aflăm în prima săptămână din Postul Sfintelor Paşti. Ziua de astăzi a fost dedicată lucrărilor de cuvânt de către toţi Întâistătătorii de Biserici după ce Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a ţinut o cuvântare destul de substanţială referindu-se la problemele lumii contemporane care ar trebui să fie, într-un fel, analizate şi să se primească un mesaj asupra acestora, într-o lume care este confruntată cu secularizare, cu ateism, etc.

Desigur că al doilea scop al reuniunii acestei sinaxe se referă la o serie de probleme care privesc convocarea, pregătirea şi toate aspectele de fond, de formă şi în principiu organizatorice, privind Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Desigur, este un sentiment al urgenţei convocării unui astfel de sinod mai ales că pregătirea lui a început încă din anii 60, mai exact de la şedinţa Panortodoxă de la Rodos din anul 1961 şi apoi în anii 1963 şi 1964 când s-au stabilit temele care urmau să fie discutate.

Desigur, astăzi au luat cuvântul toţi Întâistătătorii de Biserici. Pe lângă cuvintele de salut şi de speranţă în unitatea Bisericii, în mărturisirea Ortodoxiei au fost menţionate şi diverse probleme mai specifice care vor fi discutate în cursul zilei de mâine.

Sinaxa se va încheia duminică prin coliturghisirea de către toţi Întâistătătorii de Biserici, după ce cu o zi înainte se va adopta mesajul Sinaxei de la Constantinopol. Să ne rugăm la Dumnezeu ca această reuniune istorică de aici să se desfăşoare sub auspiciile duhovniceşti ale Postului Mare şi sub înrâurirea Duhului Sfânt, în duhul Sinoadelor Ecumenice care au luat hotărâri ca să asigure unitatea Ortodoxiei noastre pentru mult timp de acum înainte”.

*

Delegațiile Bisericilor Ortodoxe participante la Sinaxa panortodoxă:

Patriarhia Constantinopolului: Sanctitatea Sa Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu, mitropolitul de  Pergam Ioan, mitropolitul Galiei Emanuil, arhiepiscopul Americii Dimitrii, mitropolitul Elveției Ieremia;

  • Patriarhia Alexandriei: Preafericitului Teodor II Papă și Patriarh al Alexandriei, mitropolitul de Guineea Gheorghe; mitropolitul de Leontopol Gavriil, arhimandritul Teodor (Dridakis);
  • Patriarhia Antiohiei: mitropolitul de Accra Sava; mitropolitul de Buenos-Aires Siluan, protoiereul Porfirii Gherghe;
  • Patriarhia Ierusalimului: Preafericitul Patriarh al Ierusalimului şi al Întregii Palestine Teofil, secretarul general al Sfântului Sinod arhiepiscopul de Constantin Aristarh, arhiepiscopul de Antedon Nectarie, diaconul Evloghie;
  • Patriarhia Moscovei: Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, preşedintele Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei mitropolitul de Volokolamsk Ilarion,episcopul de Solnecinogorsk Serghii, şeful Secretariatului administrativ al Patriarhiei Moscovei, protoiereul Nicolai Balașov, vicepreședintele DREB al PM, colaboratorul DREB diaconul Anatolii Ciureakov;
  • Patriarhia Georgiei: Sanctitatea Sa Preafericitul Katolicos-Patriarh al întregii Georgii Ilie II, mitropolitul de Ahalţihe şi Tao-Klarjeti Teodor, mitropolitul de Zugdidi şi Tsaişi Gherasim, protoiereul Gheorghe Zviadadze, monahul Antim;
  • Patriarhia Serbiei: Sanctitatea Sa Patriarhul Serbiei Irinei, mitropolitul de Cernogoria şi Litoral Amfilohii, episcopul de Bač Irinei, secretarul general al DREB protoiereul Gaii Gaič;
  • Patriarhia României: Preafericitul Patriarh al României Daniel, mitropolitul de Europa Occidentală și de Sud Iosif, mitropolitul de Târgoviște Nifon, protoiereul Ștefan Ababei, protoiereul Mihail Tița, diaconul Mihail Mușat;
  • Patriarhia Bulgariei: Sanctitatea Sa Patriarhul Bulgariei Neofit, mitropolitul de Nevrokop Serafim, secretarul general al Sfântului Sinod episcopul de Stob Naum, șeful secretariatului Patriarhului Teodor Atanasov, Chiril Dimitrov;
  • Biserica Ortodoxă a Ciprului: Preafericitul Arhiepiscop al Noii Iustiniana şi al întregului Cipru Hrisostom II, mitropolitul de Pat Gheorghe, episcopul de Arsinoi Nectarie, diaconul Ciprian Kunturis;
  • Biserica Ortodoxă a Eladei: Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Elade Ieronim; mitropolitul de Dimitriada și Almiros Ignatie, mitropolitul  de Messinia Hrisostom, secretarul general al Sfântului Sinod episcopul de Diavlia Gavril, diaconul Epifanie Arvinitis, Hristos Georgoussis;
  • Biserica Ortodoxă a Albaniei: Preafericitului Arhiepiscop al Tiranei şi al întregii Albanii Anastasie; mitropolitul de Korcin Ioan, mitropolitul de Gjirokastra Dimitrie, diaconul Grigori;
  • Biserica Ortodoxă a Poloniei: Preafericitul Mitropolit al Varşoviei şi al întregii Polonii Sava; episcopul de Semiotic George, arhimandritul Andrei (Borkovski).

Enciclica la Nașterea Domnului a SS Bartolomeu al Constantinopolului [2013]

+ Bartholomew
By God’s Mercy Archbishop of Constantinople-New Rome
and Ecumenical Patriarch

To the Plenitude of the Church:
Grace, mercy, and peace from the Savior Christ, born in Bethlehem

Beloved brothers and sisters, children in the Lord,
“For to us a child is born, to us a son is given”
(Isaiah 9, 5).

Many centuries ago, the Prophet foresaw and announced with enthusiasm and joy the birth of the child Jesus from the ever-Virgin Mary. Naturally, even then, there was no period of census by Augustus Caesar, no place to stay for the safety of the Holy Virgin who was carrying a child by the Holy Spirit. So the holy Joseph as her betrothed and protector was obliged to lead her to a cave, a manger with animals, “in order to give birth to a child.”

Heaven and earth received them, offering thanks to their Creator: “The angels offered the hymn; the heavens a star; the wise men gifts; the shepherds a miracle; the earth a cave; the desert a manger; and we the Mother Virgin”. The shepherds were keeping watch over their flock, protecting them throughout the night, while the angels were witnessing the Mystery in ecstasy, singing hymns to God (From Vespers of the Nativity).

The sweetness of the Holy Night of Christmas once again embraces the world. And in the midst of human trial and pain, of unending crises, of passion and enmity, of concern and despair, it presents the mystery of the Incarnation of the Divine Word as a genuine and timely solution. For He descended as dew in a field of cotton inside the womb of the ever-Virgin Mary in order to give rise to righteousness and much peace (See Ps. 71, 7).

In the silence and peace of that sacred night of Christmas, Jesus Christ – being without beginning, invisible, incomprehensible, immaterial, ever existing and the same – enters the drama of history bearing flesh, being insignificant, simple, poor and unknown. At the same time, he comes as a “wonderful, counselor, almighty, prince of peace, everlasting father” (Is. 9, 6).

Indeed, he comes as a human being, born of a Virgin Mother, to solve the complexity of sin and grant resolution to the impasse of life’s anxiety through His grace and mercy, while providing destiny, value, content, as well as an exemplary ethos and model for the human adventure.

The Lord assumed and sanctified all of human nature. The pre-eternal God condescended to become for us an embryo and be borne inside the womb of the Theotokos. In so doing, He both honored human life from its earliest stage and taught us respect toward humankind from its earliest conception.

The Creator of all accepted to be born as an infant and be nurtured by a Virgin. In so doing, He honored both virginity and motherhood, spiritual and natural. This is why St. Gregory the Theologian exhorts: “O women, be as virgins, so that you may become mothers of Christ” (Homily XXXVIII on Epiphany, PG 36, col. 313 A).

So the Lord appointed the marriage of male and female in the blessed family. The institution of Christian family constitutes the cell of life and an incubator for the spiritual and physical health and development of children. Therefore, the manifold support of the institution of the family comprises the obligation of the Church and responsibility of leadership in every country.

In order for a child to be raised in a healthy and natural way, there needs to be a family where man and woman live in harmony as one body, one flesh, and one soul, submitting to one another.

We are certain that all spiritual and ecclesiastical, much like the vigilant shepherds of old, but also the leaders of our world, know and accept this divine truth and reality, which we once again proclaim from the Ecumenical Patriarchate during this Christmas period.

We must all encourage the creation and function of natural families, which can produce citizens that are spiritually healthy and joyful, filled with sentiments of security, based on the feeling of safety provided by a strong and protective father as well as a nurturing and loving mother.

We need families where God might find rest. We invite and urge the entire plenitude of our holy Orthodox Church to live in a manner that is worthy of their calling and do everything that is possible to support the institution of marriage.

Brothers and sisters, “the night is far gone; the day is at hand” (Rom. 6, 12). The shepherds are already headed toward Bethlehem in order to proclaim the miracle. They are inviting us to follow them “like other star-gazing wise men filled with joy” (From the Christmas Troparion of the 4th Ode), bringing “worthy gifts” “such as fine gold to the King of ages, incense to the God of all, and myrrh to the immortal that lay dead for three days” (Anatolios, Vesperal Hymn at Christmas).

That is to say, the gifts of love and our faith, which test us as Christians, especially as Orthodox Christians, in the ethos and tradition of the family, the Fathers, and the Church, which has always practiced the Orthodox way through the centuries and to this day holds together our blessed society, whose cell for sacred life and growth is the family.

Beloved brothers and sisters, children in Christ,
2013 years have passed since the birth of Christ in the flesh,
2013 years have passed and, like then, Christ continues to be persecuted in the person of the weak by Herod and all kinds of contemporary Herods,
2013 years have passed and Jesus is persecuted in the person of Christians in Syria and elsewhere,
2013 years have passed and Christ still flees like a refuge not only in Egypt, but also in the Lebanon, Europe, America and elsewhere, seeking security in an insecure world,
2013 years have passed and the child Jesus remains imprisoned with the two hierarchs in Syria, Paul (Yazigi) and Youhanna (Ibrahim), as well as the Orthodox nuns and many other known and unknown Christians,
2013 years have passed and Christ is crucified with those who are tortured and killed in order not to betray their faith in Him,
2013 years have passed and Jesus is daily put to death in the person of thousands of embryos, whose parents prevent from being born,
2013 years have passed and Christ is mocked and ridiculed in the person of unfortunate children, who experience the crisis of the family, destitution and poverty!

It is this human pain, sorrow and affliction that our Lord came and once more comes to assume during this Christmas season.

After all, He said: “As you have done to one of these, the least of my brothers and sisters,” you have done to me” (Matt. 25, 40-41).

It is for these that He was born of a Virgin, for these that He became human, for these that He suffered, was crucified and arose from the dead. That is to say: for all of us. Thus, let each of us lift up our personal cross in order to find grace and mercy when we seek His assistance. Then, the born Emmanuel, our Savior and Lord, will “be with us” Amen!

Christmas 2013
+ Bartholomew of Constantinople
Your fervent supplicant before God

Predicile de la praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov [27 oct. 2010]

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Daniel,
Patriarh al României şi iubit frate în Hristos,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Fii binecuvântaţi ai Bisericii Ortodoxe Române,

Astăzi, calendarul arată că ne aflăm în ziua de 27 octombrie, când Biserica prăznuieşte pomenirea Cuviosului Dimitrie cel Nou, patronul Bucureştilor.

Dimitrie s-a prăznuit ieri, Dimitrie se prăznuieşte astăzi. Ieri, Marele Mucenic din antichitate, Tesaloniceanul, Izvorâtorul de mir, făcătorul de minuni, strălucitul, mândria neamului grec, podoaba mucenicilor! Astăzi, Cuviosul cel Nou din Basarabi – şi el făcător de minuni – slava acestei Catedrale patriarhale, salvatorul poporului binecredincios din Bucureşti, mângâierea tuturor românilor!

Cel dintâi Dimitrie L-a iubit pe Hristos din tot sufletul. Întocmai a făcut şi cel de-al doilea Dimitrie. Cu mult zel, lupta cea bună a bunei credinţe s-a luptat cel dintâi! Tot aşa a făcut şi cel de-a doilea! L-a slăvit pe Dumnezeu prin cuvânt şi faptă Marele Mucenic! La fel L-a slăvit şi Cuviosul! Mult l-a iubit pe om cel dintâi!

Acelaşi lucru a făcut şi cel de-al doilea! Arătatu-s-a vrednic de chemare cel dintâi! Vrednic de chemare s-a dovedit şi cel de-al doilea! Primit-a din belşug harul lui Dumnezeu cel dintâi! La fel a primit şi al doilea! Primul s-a învrednicit de mucenicia sângelui! Al doilea s-a învrednicit de mucenicia ascultării şi a nevoinţelor celor sfinte, toată viaţa! Harul facerii de minuni a primit de la Dumnezeu Marele Mucenic! Harul minunilor a luat din acelaşi izvor şi Cuviosul! Mir sfânt a izvorât din mormântul viu al tesaloniceanului! Bună mireasmă duhovnicească răspândesc viaţa şi sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou din România!

Amândoi s-au împărtăşit de sfinţenia lui Dumnezeu Celui Întreit Sfânt, amândoi sunt luminaţi de lumina Lui cea necreată, amândoi împărăţesc împreună cu El, amândoi arată dumnezeiasca dragoste faţă de oameni, prin minuni! Slavă lui Dumnezeu, aşadar, Care în fiecare epocă şi în fiecare popor creştin ortodox ridică sfinţi, învederând, de-a lungul vremurilor, roadele lucrării Sfântului Duh în lume!

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie s-a caracterizat prin entuziasmul tineresc, râvna sfântă pentru transmiterea mesajului Evangheliei la tineri şi prin răspunsul dat cu promptitudine chemării la jertfă. Cuviosul Dimitrie s-a caracterizat prin răbdarea în tăcere, privegherea în rugăciune şi spiritul de sacrificiu în dumnezeiasca sihăstrie.

Viaţa amândurora s-a caracterizat prin căldura credinţei în Hristos, seriozitatea şi rigurozitatea împlinirii voii lui Dumnezeu, luarea aminte la mărturisirea adevărului Evangheliei. Deşi au mers pe cărări diferite, calea lor a fost aceeaşi: calea dreptei credinţe şi a dreptei făptuiri. Adică au dus, la fel, viaţa în Hristos, singura cale ce duce la Tatăl. Adevărul exprimat în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol a fost trăit, cu intensitate în sufletele amândurora, chiar dacă cel dintâi a vieţuit înainte de limpezirea şi cristalizarea cu acrivie a adevărurilor de învăţătură, la sinoadele ecumenice.

De aceea, amândoi au fost plini de harul Duhului Sfânt. Ce mărturiseşte faptul că cel dintâi a izvorât mir sfânt? Ce proclamă nestricăciunea, de atâtea veacuri, a moaştelor celui de-al doilea? Ce înseamnă mulţimea nenumăratelor minuni săvârşite de amândoi? Ce arată bucuria şi mângâierea pe care le simţim când ne închinăm la sfintele lor moaşte, aşezate în sfintele racle? Toate acestea ne arată că amândoi au fost vase alese ale Mângâietorului, peste care s-a revărsat harul Său! Acest har se manifestă ca mir, ca nestricăciune a trupului, ca minune, ca bucurie, ca mângâiere. Har necreat, făcător de semne şi minuni dumnezeieşti, care a umplut nu numai sufletele sfinţilor, ci şi trupurile lor, pentru ca cei cu vedere duhovnicească curată să vadă că Dumnezeu se împărtăşeşte, după energiile sau lucrările Sale necreate, şi nu rămâne neapropiat şi inaccesibil în măreţia Lui! Dumnezeu S-a întrupat o singură dată, dar, după har, El Se întrupează continuu, în sfinţii Săi!

De aceea sfinţii sunt comoara noastră cea mai preţioasă, mângâierea cea mai mare, adeverirea cea mai sigură că putem să ne mântuim! Iată de ce gândul plin de recunoştinţă al poporului din Bucureşti se îndreaptă, mai ales astăzi, spre neuitatul Hagi Dimitrie, a cărui intervenţie hotărâtă, de acum 236 de ani, a zădărnicit tentativa de a se scoate din România sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie. Astfel, Sfântul se află, până astăzi, şi cu trupul, în mijlocul poporului care îl iubeşte atât de mult.

Fraţi şi fii în Domnul,

Această stranie criză economică care mocneşte în zilele noastre în toată lumea, este – aşa cum, foarte înţelept, s-a exprimat, cu ceva timp în urmă, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, preaiubitul nostru frate în Hristos şi împreună liturghisitor – rezultatul crizei spirituale şi morale, care, de multă vreme, biciuieşte omenirea. Oamenii L-au uitat de Dumnezeu, ignoră voia Lui, Îi nesocotesc drepturile! Astfel, l-au uitat şi pe om, adică pe semenul lor, care este chipul lui Dumnezeu!

Au uitat şi de toată creaţia, de lucrul cel bun al mâinilor lui Dumnezeu! S-au zăvorât în „sala oglinzilor” egoismului lor; îşi văd doar sinele propriu, cu pornirile şi cerinţele firii căzute în păcat. De aceea, au devenit lacomi şi autosuficienţi în înţelepciunea plină de nebunie a acestui veac; şi-au pus toată speranţele în economie, ştiinţă şi tehnologie. În tenebrele minţii lor, au cerşit o rază de lumină de la filosofie şi diferite ideologii şi se silesc să afle mângâiere şi satisfacţie în artă, sport, călătorii ş.a.

Însă, toate acestea, când nu sunt idoli şi tipare ale tatălui minciunii, devin foarte mici şi foarte puţine ca să umple golul din suflet, să dea sens existenţei umane, să aducă lumină şi viaţă, să exorcizeze moartea. Dimpotrivă, ele fac tot mai dreaptă şi mai lină calea spre pierzare şi devorează sufletul omului, care se abate de la destinaţia şi vocaţia sa, greşeşte tot mai mult ţinta existenţei sale, până când, la sfârşit, pur şi simplu, se demonizează.

Aşadar, criza din zilele noastre este o stare demonică, din care nu ne poate scoate redresarea economică. Este necesară o restaurare duhovnicească! Este nevoie de multă răbdare! Este nevoie de cumpătare ascetică! Este nevoie de spirit de jertfă! Este nevoie de cugetarea la sensul crucii! Este nevoie de iubire! Adică, este nevoie de Hristos!

De Iisus Hristos Cel ce S-a întrupat, a pătimit, S-a răstignit pe Cruce şi a înviat şi Care este viu în veci! El, Cuvântul Cel mai înainte de veci al Tatălui, dă existenţei raţiunea de a fi, dă sens vieţii, desfiinţează distanţele prin care păcatul ne îndepărtează şi ne înstrăinează pe unii de alţii, uneşte pe cele despărţite, dăruieşte dreptate, desface legăturile morţii, face ca aşa zisa „utopie” a dragostei să devină realitate! Pe acest Hristos, Care este iubirea în carne şi oase, ni-L arată Cuviosul Părinte Dimitrie! Pe El ne cheamă să-L urmăm, ca să ieşim din impasurile în care ne aduc şi ne lasă diferite crize! Pe El Îl arată ca fiind singura „Cale”, singurul „Adevăr” şi singura „Viaţă”!

Sfinţenia Cuviosului trâmbiţează în toate zările că el are dreptate! Părinţii noştri, smeriţi trăitori în Hristos, au ascultat în tăcere glasul răsunător al Sfântului şi fără cârtire şi-au dus crucea, urmând Domnului. Iar Domnul nu le-a trădat speranţele! Neamul binecredincios al ortodocşilor a acceptat cu credinţă să urce pe Golgota, şi de aceea s-a făcut – şi se face în fiecare zi – părtaş luminii şi bucuriei Învierii! Aşadar, având o istorie trăită în duhul Crucii şi al Învierii, suntem chemaţi şi astăzi să mergem înainte, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Biserica Mamă a Constantinopolului, Patriarhia Ecumenică, se bucură astăzi şi ea de prăznuirea ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou. Cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la proclamarea autocefaliei Preasfintei Biserici Ortodoxe Române, care odinioară i-a fost fiică, iar acum îi este Biserică soră, Patriarhia de Constantinopol nu a dorit, iubiţi fraţi în Hristos Domnul, să fie reprezentată la aceste sfinte sărbători doar de un distins ierarh al ei, ci l-a trimis pe însuşi Patriarhul Ecumenic, pentru ca acesta, în mod personal să fie interpretul dragostei, afecţiunii şi mulţumirii Bisericii Mame pentru toate realizările pe care le aveţi şi să reverse din belşug peste toată obştea Bisericii lui Hristos din România, binecuvântarea şi urările sale ca tot mai mult să sporiţi în iubirea Domnului!

Aşadar, iubiţi fraţi şi preaiubiţi fii în Domnul, „bucuraţi-vă! desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi! (II Cor. 13), pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi ale tuturor sfinţilor. Amin!

***

La finalul Sfintei Liturghii oficiată de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat un cuvânt pelerinilor prezenţi pe Dealul Patriarhiei în care a vorbit despre sensul pelerinajului şi a subliniat faptul că pelerinul caută pe Dumnezeu şi caută sfinţenia:

„Cu ajutorului Bunului Dumnezeu am săvârşit Liturghia prin care am adus mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra noastră, mai ales prin mijlocirile sau rugăciunile sfinţilor. Toţi suntem pelerini în lumea aceasta, adică toţi suntem călători. Pelerinul caută pe Dumnezeu şi caută sfinţenia pentru că toţi oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu cel Unul Sfânt şi sfinţenia este împlinirea umanului.

Când omul caută pe Dumnezeu de fapt Îi răspunde lui Dumnezeu Care îl caută pe om. În pelerinaj în călătoria închinătorilor la locurile sfinte, la moaştele sfinţilor, la icoanele făcătoare de minuni în această călătorie de fapt Dumnezeu călătoreşte cu noi. El ne cheamă spre Împărăţia cea veşnică spre cetatea statornică, netrecătoare din Împărăţia Cerurilor. Noi suntem trecători în lumea aceasta, dar căutăm pe Dumnezeu cel netrecător.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că cetatea noastră netrecătoare este Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pelerinul caută în lumea aceasta ceea ce nu este din lumea aceasta, Împărăţia lui Dumnezeu şi Sfinţenia lui Dumnezeu care se arată totuşi în lumea aceasta lucrătoare prin sfinţi, prin sfintele icoane şi mai ales prin sfintele taine ale Împărăţiei lui Dumnezeu care sunt săvârşite în Biserică în Biserica lui Hristos ca o arvună a Împărăţiei Cerurilor”.

„Pelerinajul este aşadar o căutare a unei plinătăţi, plinătatea vieţii veşnice, plinătatea bunătăţii nesfârşită a lui Dumnezeu, plinătatea sfinţeniei şi plinătatea harului”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arătând că „în pelerinaj aducem mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor lui pentru că am simţit ajutorul Lui şi ajutorul lor. În pelerinaj ne pocăim pentru păcatele noastre.

De aceea, în timpul pelerinajului la Mănăstiri, la Biserici oamenii se spovedesc mai mult şi se roagă mai mult şi aduc darul lor la Biserică, un dar care exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi în acelaşi timp bucuria că au înţeles de fapt că viaţa însăşi este un dar de la Dumnezeu, că lumea întreagă este dar de la Dumnezeu. Nu era obligatoriu ca noi să existăm, nu era obligatoriu să existe universul actual, nu era obligatoriu să existe soarele, să existe aerul, să existe apa fără de care nu putem trăi. De aceea, noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că toată existenţa universului şi a noastră personală este darul iubirii Sale faţă de noi.

Însă, în pelerinaj la locurile sfinte, la moaştele sfinţilor, la mormintele sfinţilor, la icoanele făcătoare de minuni şi la hramurile Bisericilor venim şi pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Avem o mulţime de oameni bolnavi, întristaţi, singuri, care se luptă cu greutăţile vieţii, mai ales în vreme de sărăcie, strâmtorare, în vreme de încercare. Deci, venim şi cerem Preasfintei Treimi ajutorul Ei, cerem Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor ajutorul lor.

De aceea, în poporul român există expresia că nu ne rugăm la sfinţii care nu ne ajută, dar ne rugăm sfinţilor care ne ajută. Şi pentru că pelerinul simte ajutorul lui Dumnezeu, simte o bucurie în sufletul său când vine în pelerinaj, simte o putere care explică de ce oamenii stau 10-15 ore la rând, uneori în frig, în ploaie ca să se întâlnească cu sfinţii lui Dumnezeu. Fac aceasta pentru că simt ajutorul lor, simt o bucurie, o pace în suflet dincolo de oboseala drumului, dincolo de osteneala pelerinajului, dincolo de cheltuiala pe care o fac ei. Toate acestea se răsplătesc prin rugăciunile sfinţilor”.

De asemenea, Patriarhul României a vorbit despre sfintele moaşte şi despre cinstirea adusă lor: „Moaştele sfinţilor sunt sfinte pentru că sfinţenia din sufletul sfântului rugător şi mărturisitor al dreptei credinţe se transmite, se împărtăşeşte şi trupului. Părintele Stăniloae, în Dogmatica sa Ortodoxă, a spus că sfinţenia moaştelor nu este numai sfinţenia din timpul vieţii pământeşti a sfântului, ci există o legătură tainică, mistică între sufletul sfântului care se află în lumina lui Dumnezeu şi moaştele sfântului care se află pe pământ.

Şi cu cât sufletul sfântului din ceruri înaintează în sfinţenia lui Dumnezeu ca împărtăşire din sfinţenia Lui infinită cu atât şi moaştelor sfântului respectiv se transmite sfinţenia sufletului. Deci, moaştele cunosc o dinamică a sfinţeniei prin legătura tainică a sufletului sfântului din ceruri cu moaştele sale de pe pământ.

De aceea, sfinţii sunt făcători de minuni adică sunt făcători de minuni pentru că harul lui Dumnezeu care face minuni este prezent în moaştele sfinţilor. Când însă cinstim moaştele sfinţilor nu cinstim materia în sine, ci de la materia moaştelor cinstirea noastră se ridică spre persoana sfântului, după cum atunci când cinstim icoana sfântului cinstirea se ridică la prototip, la persoana sfântului”.

Totodată, Preafericirea Sa a vorbit despre binecuvântarea de a avea în aceste zile, la Bucureşti, Cinstitul Lemn al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci: „În aceste zile însă, am avut o binecuvântare în plus prin bunăvoinţa Înaltpreasfinţitului Mitropolit Pavlos de Drama şi Exarh al Macedoniei, şi anume, am primit Cinstitul Lemn al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului.

Când cinstim Sfânta Cruce cinstirea se îndreaptă spre Hristos Cel răstignit şi Înviat. Puterea Sfintei Cruci este putere de viaţă făcătoare pentru că Sfânta Cruce e nedespărţită de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, spunem ‘Bucură-te Sfântă Cruce păzitoare a creştinilor’. Iubirea lui Hristos este permanentă în Sfânta Cruce. Hristos Cel răstignit şi Înviat este prezent în Sfânta Cruce, pentru că după Înviere semnele Crucii, stigmatele răstignirii au rămas în Trupul Său înviat şi preaslăvit. Când cinstim Sfânta Cruce nu cinstim un obiect despărţit de Hristos, ci un semn vizibil al harului invizibil nevăzut, dar real al iubirii lui Hristos şi al Preasfintei Treimi.

În aceste zile simţim că atunci când purtăm Crucea cu gândul la Hristos, Crucea vieţii noastre a suferinţei, a unei boli, a unui eşec, a unei singurătăţi, a unei văduvii, a unei dureri din cauza pierderii celor dragi ai noştri Crucea se face scară către Cer şi izvor de bucurie. De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în fiecare duminică ‘Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea’.

Rugăm pe Hristos Domnul, pe toţi sfinţii Lui ca sfinţiţi acum şi întăriţi de puterea Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci, de cinstirea moaştelor Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena care au descoperit Sfânta Cruce a Mântuitorului, unul pe cer în anul 312 şi Sfânta Elena în 326 la Ierusalim în pământ şi de moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabi, să mergem la casele noastre şi să ducem bucurie din bucuria sfinţilor, har din rugăciunile sfinţilor, întărire sufletească.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să nu deznădăjduim când suntem singuri şi slabi, ci să simţim totdeauna că sfinţii lui Dumnezeu ne ajută spre slava Lui şi spre mântuirea noastră.

Predici patriarhale în Duminica Sfinţilor Părinţi sinodali de la Sinodul I Ecumenic [31 mai 2009]

SS Bartolomeu 1 al Constantinopolului

Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Preacucernici şi preacuvioşi preoţi și diaconi
Distinse autorităţi,
Bincuvântaţi fii ai Bisericii,

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a înălţat întru slavă la ceruri, ne-a învrednicit, încă o dată, să facem pelerinajul anual pe pământul sacru al Capadociei, unde s-au născut atâţia sfinţi.

Anul acesta trăim marea bucurie de a avea împreună pelerin pe Preafericitul Daniel, Patriarhul României şi pe însoţitorii Preafericirii Sale. Preafericitul este una dintre cele mai distinse personalităţi teologice ale epocii noastre, cu pregătire strălucită şi rezultate la fel de strălucite în domeniul dogmaticii, adică în acea disciplină care, pentru teologie este Sfânta Sfintelor.

Deoarece, în slujirea de mitropolit al Moldovei, a avut realizări remarcabile, Preafericirea Sa s-a învredinicit să fie ales Patriarh al României, după adormirea în Domnul a Preafericitului Teoctist, vrednicului de pomenire înaintaş al Preafericirii Sale şi fratele nostru pe care mult l-am plâns.

Astfel, aflat pe această treaptă înaltă, Preafericitul Daniel a primit vrednicia de a pune harismele şi virtuţile sale, în slujba Bisericii și a poporului său. Făclia luminoasă a fost pusă în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casa Bisericii!

Avem onoarea de a-l fi cunoscut în urmă cu mulţi ani. De aceea putem să dăm mărturie, cu cuvântul celui care întru adevăr cunoaşte, despre virtuţile, întelepciunea şi talanţii săi. Este o minte nepreţuită pentru Ortodoxia întreagă, pentru Biserică, şi un patriarh demn de împrejurările şi timpurile noastre.

După cum se ştie, Patriarhia Ecumenică a binevoit să cinstească pe patriarhul României cu titlul de „Locţiitor al Cezareei Capadociei”. Dorinţa Patriarhiei Ecumenice a fost aceea de a aminti, astfel, legăturile sfinte, trainice, pe care Biserica fiică, Biserica Română, le-a avut întotdeauna cu Maica ei venerabilă. Desigur este vorba numai despre un simplu titlu, dar aceasta nu înseamnă că este un titlu fără valoare, care îl face pe purtătorul său vrednic de mai puţină cinstire.

De altfel, mulţi sfinţi din Capadocia şi Galatia au sfinţit prin viaţa lor ţinuturi întregi din România de astăzi. De asemenea tradiţia vrea să ne vorbească despre sfinţi, rude ale Sfântului Vasile cel Mare, care au binevestit pe Hristos în Ţările dunărere. Deci, acest titlu nu s-a dat patriarhilor României fără rost şi la întâmplare! Şi, noi ştim bine că Preafericitul frate Daniel, aflat în mijlocul nostru apreciează foarte mult această cinste şi se mândreşte cu ea.

Preafericirea Sa a proclamat anul acesta curent „An al Sfântului Vasile cel Mare şi al Părinţilor Capadocieni” şi a rânduit ca, în tot cursul acestuia, icoana Marelui Arhiepiscop al Cezareei Capadociei să fie aşezată în „scaunul cel înalt”, din Sfântul Altar al Catedralei patriarhale, lipsindu-se de dreptul canonic de a se aşeza în el, Preafericitul Daniel, din evlavie a acordat această cinste Sfântului capadocian!

Dând noi proporţii realităţii, am putea spune că în anul acesta, Capadocia martirică şi lipsită de fii duhovniceşti se află, onorific, în fruntea Bucureştiului foarte populat, sau că Bucureştiul stă în faţa crucii pe care este răstignită Capadocia, şi mărturisește că, întradevăr, ea a fost fiică a Hanului.

Aşa stând lucurile acestea, se înţelege de la sine că noi toţi suntem stăpâniţi astăzi de mare bucurie. Bucuria noastră devine tot mai profundă deoarece, pelerinajul şi coliturghisirea de acum, aici la biserica „Sfinţilor Teodori”, în biserică al cărui trup este plin de răni, coincide în sfânta pomenire a celor 318 Sfinţi Părinţi de-Dumnezeu-purtători de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea.

Aceştia au depus mari eforturi ca să asigure unitatea Bisericii în adevărul  şi acrivia dogmei, l-au ruşinat pe Arie pierzătorul, au făcut de râs pe diavolul, tatăl minciunii, şi ne-au dăruit primele şapte articole ale Crezului.

Dar, în continuare, cuvântul revine Preafericitului Patriarh al României. Încă o dată, din adâncul sufletului şi al inimii, îi adresăm urarea „Bine aţi venit!” și cu neîncetată dragoste şi profund respect îl rugăm să preia ştafeta şi să ne împărtăşească din înţelepciunea, experienţele, lumina şi trăirile sale sfinte. Aveţi cuvântul, Preafericirea Voastră!

† BARTOLOMEU

Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului

***

preafericitul-parinte-prof-dr-daniel

Sfinţii Părinţi – apărători ai dreptei credinţe şi ai unităţii Bisericii

În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic din anul 325.

Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, numai de către Biserică în plenitudinea ei, reprezentată prin vocea şi prin conglăsuirea episcopilor ei din toată lumea.

Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe o săvârşeşte Biserica prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, adică Duhul lui Hristos-Domnul, Cel ce din ziua Cincizecimii nu părăseşte nicio clipă Biserica pe care a constituit-o prin trimiterea Sa în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei continue, neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20), nu în sensul că ucenici vor fi nemuritori, ci pentru că şi urmaşii acestora, episcopii, vor fi întăriţi şi înnoiţi în întreita lor lucrare, de însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt.

Cu această conştiinţă puternică şi vie s-au adunat Părinţii din toate zările lumii creştine pentru a salva unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei lui Arie din Alexandria. Dar tot din Alexandria Egiptului va străluci şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită dumnezeirea sau deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc.

Dar nu un singur Părinte, oricât de înţelept şi plin de har ar fi fost el, trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi deofiinţimea Ipostaselor divine, ci vocea păstorilor celor mulţi, a celor rămaşi în comuniunea Bisericii, episcopi care nu pregetau să-şi pună viaţa pentru oile lor duhovniceşti, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic (cf. Ioan 10, 11).

Printre aceştia s-a arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima dar nestrămutat în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget dar purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită, taina Preasfintei Treimi.

Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget ca adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi.

Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii dreptmăritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum se păstrează unitatea Bisericii, cea după chipul Treimii Celei veşnice.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus din noaptea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan, 17, 11).

Dar unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (cf. Ioan 17, 17).

La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, Hristos-Domnul va adăuga, câteva ceasuri mai târziu, Jertfa Sa de pe cruce, prin care “S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19).

Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (cf. Ioan 17, 20), n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul orgoliului nemăsurat, al mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite lovesc necurmat corabia Bisericii.

Aşa trebuie să înţelegem alăturarea în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, “una” şi “sfântă”, care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, „Duhul Adevărului” şi al unităţii „în legătura păcii” (cf. Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Presfintei Treimi.

Întorcându-ne în timp, la “veacul de aur” al Bisericii creştine, vom observa că, îndată după Sinodul de la Niceea, erezia ariană va reînvia sub alte forme. Duşmanii dreptei credinţe se luptă acum nu cu Fiul veşnic al Tatălui, ci cu Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl.

Din nou se învolburează marea istoriei, pe care navighează ca o corabie Biserica lui Hristos. Iarăşi orgoliile nemăsurate ale unor clerici sau teologi raţionalişti şi fără evlavie dezlănţuie patimi omeneşti, iscând certuri şi dezbinări. Să-l ascultăm însă pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, luptător neobosit pentru dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, vorbindu-ne despre pericolul cel mare al ereziilor din vremea sa:

„Tulburarea Bisericilor este mai violentă decât o furtună pe mare. Din pricina ei toate graniţele fixate de Părinţi sunt mutate din loc, toate temeliile, tot ceea ce constituie zid de apărare a învăţăturilor este zdruncinat!…Biserici întregi au căzut în capcanele eretice, lovindu-se ca de nişte stânci…O noapte întunecoasă, adâncă şi tristă s-a lăsat peste Biserică, pentru că “luminile lumii”, puse de Dumnezeu să lumineze sufletele popoarelor, au fost izgonite…” (Traité du Saint Esprit, cap. XXX, col. 212, 213).

În focul disputelor teologice, ereticii răstălmăceau Scriptura, falsificau Tradiţia şi tulburau viaţa şi unitatea Bisericii. Dacă Sfinţii Apostoli au fost numiţi de Hristos-Domnul “luminile lumii” (cf. Matei 5, 14), urmaşii lor, episcopii, sunt chemaţi să fie purtători de lumină, adică ai luminii dreptei învăţături de credinţă şi a dreptei vieţuiri. Ei trebuie să vegheze asupra teologiei Bisericii şi a comuniunii din Biserică.

Erezia pnevmatomahă care nega dumnezeirea Sfântului Duh a izvorât din arianism şi indirect din gnosticism. Ereticii pnevmatomahi negau, de fapt, şi lucrarea sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt în Biserică.

De aceea, atât Sfântul Vasile cel Mare, cât şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, s-au ridicat în mod viguros împotriva ereticului Eunomiu şi au apărat dumnezeirea, identitatea şi egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Atunci, salvarea Bisericii a venit de aici, din Capadocia. Glasurile ierarhilor ortodocşi Capadocieni au fost mai puternice decât învăţăturile viclene ale ereticilor, iar credincioşii sinceri au văzut pe adevăraţii păstori ai Bisericii şi s-au ferit de înşelători (cf. Ioan 10, 5).

În acele timpuri grele pentru Biserică, Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a cerut tuturor creştinilor unitate de credinţă, iubire reciprocă, înţelegere şi ajutor reciproc, “prin care toţi se unesc şi mărturisesc credinţa Părinţilor noştri de la Niceea” (Epistola CXIV, P.G. XXXI, 529).

Fidelitatea faţă de Părinţii anteriori, al căror lanţ neîntrerupt urcă până la Sfinţii Apostoli, reprezintă în fond fidelitatea faţă de Însuşi Hristos-Domnul, deoarece credinţa “ţinută acum nu este deosebită de cea primară, ci este una şi aceeaşi de-a pururi. Cum am primit-o de la Domnul, aşa botezăm şi cum botezăm, aşa credem”, după afirmă hotărât Sfântul Vasile cel Mare (Epistola CCLI,4, P.G. XXXI, 937).

Astăzi, când Biserica Ortodoxă Universală este ameninţată de neoarianism, de gnosticism şi agnosticism, de neoiconoclasm şi de secularism, grija Păstorilor ei trebuie să fie aceea de a păstra şi adânci unitatea de credinţă, liturgică şi canonică, pentru ca rugăciunea Mântuitorului Hristos pentru unitate să se realizeze deplin, pentru ca “toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi dintr-un potir să fie uniţi unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”, cum se spune în Anaforaua din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Unitatea Bisericii este, deodată, un dar al lui Dumnezeu şi o fructificare de către noi a darului comuniunii Sfântului Duh, prin frăţietate, jertfelnicie şi iertare reciprocă. Tocmai din cauza păcatelor, primejdia dezbinării este permanent prezentă în lume.

De aceea, Biserica se roagă folosind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: Doamne, „fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh…Pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ni-le, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ne-ai dat nouă” (Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare).

Comemorând şi omagiind anul acesta pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe ceilalţi Sfinţi Capadocieni, suntem datori să apărăm în mod statornic credinţa ortodoxă pentru care ei au luptat cu ereziile şi au înfruntat pe prigonitorii Bisericii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va fi solicitat de către Noi să declare următorii doi ani, 2010 şi 2011, ca ani ai Crezului Ortodox Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinoadele I (325) şi II (381) Ecumenice, tocmai pentru a cinsti pe Sfinţii Părinţi Capadocieni şi din alte ţări care au contribuit la apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe.

Astfel, cinstirea arătată Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să ne întărim în credinţă şi în viaţă de sfinţenie, să creştem duhovniceşte şi să ne bucurăm de prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Predici patriarhale la praznicul Înălţării Domnului (2009)

SS Bartolomeu 1 al Constantinopolului

Preafericirea Voastră,
Preafericite DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi
Patriarh al României,
Preaiubit şi mult dorit frate şi împreună liturghisitor,

Înaltpreasfinţiile Voastre şi Preasfinţiile Voastre,
Preasfinţiţi fraţi din România şi de aici,
Excelenţele Voastre,
Preacucerniciile Voastre şi Preacuvioşiile Voastre preoţi şi diaconi,
Preadistinşi arhonţi,
Iubiţi fii ai Bisericii, întru Domnul!

Binecuvântat este Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce astăzi S-a înălţat cu slavă la ceruri şi a dăruit nemurire întru slavă firii omeneşti pe care a asumat-o. La marea bucurie şi binecuvântare a Praznicului Înălţării Sale, El ne-a adăugat o a doua mare bucurie şi veselie duhovnicească, aceea a primirii la reşedinţa Bisericii Mame, Biserica Constantinopolului, a Preafericitului Daniel, noul Patriarh al Preasfintei Biserici Române şi a însoţitorilor săi vrednici de a fi amintiţi. Această bucurie este sporită şi de binecuvântarea praznicalei şi oficialei împreună liturghisiri patriarhale de astăzi!

Iubiţii mei, întotdeauna, Praznicul Înălţării are caracter de sărbătoare a bucuriei şi voioşiei duhovniceşti, dar şi de întristare! De întristare, pentru că, de acum înainte, Ucenicii sunt lipsiţi de prezenţa trupească, vizibilă, a Dumnezeiescului Învăţător, în mijlocul lor.

Dar şi de veselie, pentru că „Domnul S-a înălţat la ceruri”, nu numai ca să trimită lumii pe Mângâietorul, după cum am cântat, dar şi ca să dea firii noastre omeneşti deplina îndreptare, în vederea căreia a fost creată, prin ridicarea ei întru strălucirea frumuseţii nestricăciunii şi a slăvii, pe Tronul Dumnezeirii, de-a dreapta Tatălui, unde împărăţeşte de acum împreună cu El, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, în veci!

Ne întristăm şi noi, deoarece, de astăzi înainte, nu mai cântăm anul acesta „Hristos a înviat!”, cântarea biruinţei asupra morţii, imnul vieţii, care, vreme de patruzeci de zile, a constituit salutul, desfătarea şi îndulcirea sufletelor noastre. Dar ne şi bucurăm, deoarece „plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Hristos Dumnezeul nostru S-a înălţat întru slavă, nicidecum despărţindu-Se, ci rămânând nedepărtat, şi strigând celor ce Îl iubesc pe El: Eu sunt cu v oi şi nimeni împotriva voastră!”.

Ne bucurăm pentru încredinţarea aceasta, deoarece ne dă putere şi ne întăreşte foarte mult! De asemenea, ne bucurăm, pentru că, de acum, putem dobândi locul nostru în veşnicie, împreună cu Domnul nostru, Care S-a înălţat de-a dreapta Tatălui în lumina neînserată a Preasfintei Treimi! Încă ne bucurăm, fiindcă aşteptăm ca „alt Mângâietor” să vină în curând!

El ne va purta în viaţă sub acoperământul şi insuflarea Sa, va face ca ostenelile în care stăruim, conform învăţăturii Sfintelor Evanghelii, să fie pline de har şi bucurie şi, la vremea secerişului, va da să rodească îmbelşugat strădaniile depuse de noi în lupta cea sfântă a bunei credinţe, pocăinţa şi răbdarea noastră. Astfel, în cele din urmă, ceea ce ne-a fost dăruit ca posibilitate va deveni realitate, deoarece El, Mângâietorul, ne va înălţa pe Tronul Împărăţiei şi ne va face împreună moştenitori cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl.

Aflându-ne într-o stare afectivă atât de complexă, în care se amestecă sentimente şi trăiri diferite, primim astăzi, în acest Scaun Apostolic mărturisitor, vizita Preafericirii Voastre iubite în Hristos Domnul! Este o vizită care ne aduce mângâiere, şi mare bucurie, ne susţine şi ne întăreşte! De aceea exclamăm: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!”.

Aţi venit la noi ca un înainte mergător şi înainte vestitor al Mângâietorului! Aţi venit înveşmântat în alb, ca Îngerul vestitor al Învierii, „cu podoabă în îmbrăcăminte” , cu chipul senin şi voios, cu privirea purtătoare de har şi încântare, cu inima curată şi „sine cera”, cu rugăciunea evlavioasă, cu simţăminte calde, cu cuvinte dulci, cu purtare paşnică! Din adâncul sufletului şi al inimii Vă mărturisim încă odată :„Ce bine este că aţi sosit, Preafericirea Voastră!”.

Vă adresăm cuvintele acestea cu toată căldura şi dragostea frăţească! Bine aţi venit în Împărăteasca Cetate, de-Domnul-păzită, aflată sub acoperământul Maicii Domnului, în care s-a aşezat de către Dumnezeu sfeşnicul Bisericii Mame, ca purtătoare a celor dintâi răspunderi, peste care este revărsată binecuvântarea Domnului Atotţiitorul, rugăciunea şi binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu, Celei „Pururea Fericită”, lumina Înţelepciunii lui Dumnezeu, ocrotirea „Călăuzitoarei” de la Vlaherne, tămâia nevoinţelor duhovniceşti de la străvechea mănăstire a studiţilor, bucuria de la biserica „Chora” celor vii, în care se regăseşte răcoarea multelor izvoare de aghiasmă, dragostea, gândul iubitor şi rugăciunea neadormită a Fanarului, care-şi revarsă neîncetat lumina, răstignit pe crucea lui fără sfârşit!

Aici, unde Vă găsiţi acum, se află rădăcinile bunei credinţe a poporului român, numit cu numele lui Hristos! Aici se află şi izvorul evlaviei şi pioşeniei Neamului iubitor de Hristos al Preafericirii Voastre! Desigur, nu este pentru prima dată când păşiţi pe pământul Constantinopolului.

Aţi venit aici, mai demult, ca Mitropolit. Cunoaşteţi Constantinopolul şi acesta Vă cunoaşte! Îl iubiţi şi Vă iubeşte! Într-adevăr, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la Iaşi, V-aţi aflat mulţi ani sub ocrotirea Sfintei noastre Preacuvioase Maici din Epivata, care este o floare preafrumoasă în grădina tainică a Bisericii Constantinopolului.

Dar, Preafericite, astăzi staţi în mijlocul nostru ca Întâistătător al preaiubitei şi Preasfintei Biserici Române, Biserică fiică şi totodată Biserică soră, ca al şaselea Patriarh al ei!, ca o cunună a cugetării binecredincioase, a evlaviei, a mărturiei de-Dumnezeu-cuvântătoare, a devotamentului statornic şi a dragostei întregului popor român ortodox faţă de noi!

Toată fiinţa Preafericirii Voastre răspândeşte în jur mirosul de bună mireasmă duhovnicească al rugăciunilor curate, al lacrimilor nevoinţelor sihăstreşti, al sângelui mucenicesc, al bunei mărturisiri, al harului Duhului şi al minunilor mai presus de fire săvârşite de marea oştire a sfintelor pe care i-a dat pământul românesc, pământ pe care s-au născut atâţia sfinţi. Pe fruntea Preafericirii Voastre vedem scrise cu majuscule numele scrise cu litere de aur în Cartea Vieţii!

În mâini ţineţi „toiagul puterii! , pe care Domnul Vi l-a încredinţat să păstoriţi apostoleşte un mare popor! Este poporul care de veacuri are legături duhovniceşti indistructibile cu Biserica cea Mare a lui Hristos, din Constantinopol, şi este „os din oasele” ei şi „trup din trupul” ei!

Dar aţi venit aici şi ca Locţiitor al Tronului mitropolitan al Cezareii Capadociei, deoarece, prin acest titlu scurt, dar de foarte mare cinste, a binevoit Preasfântul nostru Scaun Ecumenic, Apostolic şi Patriarhal să onoreze pe Preafericiţii Patriarhi ai României. Titlul acesta s-a acordat cu scopul de a reaminti legăturile istorice sfinte indisolubile dintre Constantinopol şi Bucureşti, de a sublinia că este necesar să păşim împreună pe calea desăvârşirii duhovniceşti, să fim uniţi în cuget şi să dăm împreună mărturia cea bună, spre a exprima adevărul că pururea „un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”.

Există un fel de „cordon ombilical” care leagă Biserica Mamă de Biserica fiică. În timp, aceasta din urmă s-a emancipat şi, în urmă cu 124 de ani, a fost proclamată din Biserică fiică, Biserică soră, egală în rang. Mai târziu a fost proclamată Patriarhie, ocupând locul al VII-lea în ordinea canonică. Toate acestea constituie mărturii despre faptul că, între bisericile noastre, „dragostea nu cade niciodată”.

Mulţi patriarhi ecumenici, între care şi Atanasie al III-lea Patelaros, trecut recent în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, vrednicii de pomenire Partenie I, Partenie al II-lea, Calinic al II-lea, Sfântul Nifon ş.a. care au păstorit odinioară diferite regiuni ale Bisericii Ortodoxe Autocefale Române de astăzi. Totodată, Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Evangelikos Tracul, Tit şi Gordian, episcopi ai Tomisului, originari din Capadocia, Cuviosul Nikita Preotul şi Bretanion, episcopul Tomisului – şi aceştia Capadocieni – împreună cu Sfânta Parascheva de la Epivata şi cu mulţi alţi sfinţi de aici constituie inelul de legătură, de aur, dintre Bisericile noastre. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Dar, Preafericite, noi ne sprijinim întotdeauna pe temeliile trainice ale moştenirii şi tradiţiei noastre spirituale comune. De aceea, suntem chemaţi să oferim împreună speranţă nouă omului contemporan, aflat în confuzie, teamă, multă nelinişte şi zbucium!

Să dăm lumii o mărturie comună şi actuală despre Iisus Hristos! Să depunem mari eforturi în vederea soluţionării multelor probleme spinoase cu care se confruntă omenirea, între care se numără nedreptatea, fundamentalismul religios, intoleranţa naţionalistă, conflictele şi confruntările izbucnite din diverse motive, prăbuşirea moravurilor şi a valorilor umane fundamentale, precum şi distrugerea mediului înconjurător!

Să ne coordonăm strădaniile pentru apropierea, buna înţelegere şi reconcilierea în duhul adevărului şi al dragostei, a tuturor creştinilor divizaţi, aşa încât dorinţa Domnului „ca toţi să fie una” , toţi cei ce cred în El, să nu mai fie un vis îndepărtat! Suntem absolut siguri că şi Preafericirea Voastră gândiţi la fel.

De aceea, multe şi mari speranţe se sprijină pe colaborarea admirabilă dintre noi, atât la nivel interpersonal, cât şi la nivel interbisericesc. Invocăm în acest sens ajutorul şi întărirea de la Dumnezeu. Vă rugăm să primiţi aceste sfinte engolpioane ca dar simbolic al dragostei profunde dintre noi.

Vă urăm să aveţi parte de arhipăstorire patriarhală îndelungată, încununată cu roade bogate şi bune, aducătoare de mântuire poporului bine credincios, sfântă, slăvită şi, pe cât este cu putinţă omeneşte, senină, fără nori şi întristare! Să trăiţi şi să ne veniţi de multe ori în Împărăteasa cetăţilor.

† BARTOLOMEU,
PATRIARHUL ECUMENIC AL CONSTANTINOPOLULUI

***

preafericitul-parinte-prof-dr-daniel

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI LA CER – SLAVA OMULUI ÎNDUMNEZEIT

Cu adevărat mare este bucuria pe care o trăim astăzi! Ne bucurăm că împreună-slujirea şi convorbirea cu Sanctitatea Voastră ne oferă binecuvântat prilej de a trăi în unitatea Duhului şi în legătura păcii (cf. Efeseni 4, 3).

Astăzi, îndeosebi, la praznicul Înălţării Domnului, ne bucurăm de încununarea tainei de ridicare în slavă veşnică a firii noastre umane, şi prin ea, a întregii creaţii, „nu de la cele mai dedesubt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte”, cum atât de frumos spune Sfântul Grigorie Palama [1].

Sanctitatea Voastră,

Taina minunată a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos la cer îmbracă semnificaţii multiple şi profunde. Dintre ele, dorim să evidenţiem doar trei.

1)Înălţarea Domnului înseamnă îndumnezeirea umanului

Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă, în primul rând, ridicarea firii umane la slava divină, la o demnitate şi o cinste nemaiîntâlnite până atunci. „Şi cu milostivire înălţând firea noastră cea căzută ai pus-o să şadă împreună cu Tatăl”, se spune în Penticostar [2]. Iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că, prin Înălţarea lui Hristos, firea noastră umană „a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu” [3].

Slujba Vecerniei praznicului Înălţării Domnului arată că Înălţarea Domnului este ieşirea deplină din întunericul morţii şi al iadului şi intrarea în lumina cerească a vieţii veşnice, adică ridicarea firii noastre umane în iubirea Preasfintei Treimi şi primirea ei pe tronul slavei divine: „Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte în sânuri pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte” [4].

Această înălţare a umanului a fost posibilă pentru că Hristos Cel Înălţat întru slavă nu a lepădat firea umană, ci a asumat-o total şi a condus-o în însuşi centrul vieţii Sfintei Treimi. Hristos nu Se întoarce la ceruri şi nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, ca pe noi oamenii să ne facă fii după har ai Tatălui ceresc în slava Împărăţiei Cerurilor (cf. Ioan 1, 12 şi 17, 24).

Teologia ortodoxă învaţă că Înălţarea lui Hristos întru slavă şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina îndumnezeire a umanităţii Lui şi eternizarea umanului în Dumnezeu, pnevmatizarea sau transfigurarea desăvârşită a trupului Său omenesc, adică ridicarea lui supremă la starea de „mediu transparent al iubirii infinite a lui Dumnezeu” [5] – după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Omul este ridicat la cinstea supremă, în maximă apropiere şi comuniune desăvârşită cu Creatorul său, în chiar intimitatea existenţei divine a Preasfintei Treimi. Astfel, se vede că Înălţarea omului în slava divină a fost scopul coborârii sau al întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Într-o predică la sărbătoarea Înălţării Domnului, Sfântul Grigorie Palama arată că Hristos „S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi tron al dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă (părtaşă n.n.) firea noastră cu care S-a amestecat (unit n.n.)” [6].

Aşadar, Înălţarea lui Hristos întru slavă înseamnă îndumnezeirea şi preaslăvirea omului în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

2) Hristos Cel înălţat în slavă devine Viaţa vieţii creştinului

Ridicarea supremă a omenităţii lui Hristos în centrul slavei Sfintei Treimi, aşezarea ei de-a dreapta Tatălui, nu înseamnă însă ruperea comuniunii cu ucenicii Săi, nu înseamnă izolarea sau distanţarea Lui de cei ce cred în El. Oricât de paradoxal ar părea, Înălţarea Domnului reprezintă, în acelaşi timp, o apropiere supremă a lui Dumnezeu de om.

Datorită pnevmatizării sau transfigurării supreme a trupului lui Hristos prin Înălţare, Hristos poate deveni interior celor ce cred în El (cf. Ioan 17, 26). Firea Lui umană, înălţată în intimitatea slavei Sfintei Treimi, devine centrul de transparenţă al harului divin comunicat oamenilor prin Sfântul Duh, Care face pe Hristos prezent şi lucrător în viaţa creştinilor (cf. Ioan 14, 16-21; 16, 13-15; Galateni 2, 20).

Deci pnevmatizarea sau transfigurarea deplină a umanului din Hristos nu are doar sensul de ridicare a lui în slava dumnezeiască, ci şi unul de interiorizare a prezenţei Sale în alţi oameni, ca sălăşluire a lui Hristos Cel răstignit şi preaslăvit în cei ce cred în El şi-l iubesc pe El, pentru ca ei să devină hristofori (purtători de Hristos), potrivit făgăduinţei lui Hristos: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).

Deci, Dumnezeu-omul, Cel din ceruri, şade pe tronul dumnezeiesc al slavei şi locuieşte în inima celor ce-L iubesc. El Se află deodată în intimitatea Sfintei Treimi şi în centrul vieţii Bisericii, Se înalţă întru slavă la cer şi coboară tainic în inimile celor de pe pământ (cf. Efeseni 1, 20; 2, 22; 3, 17 şi Coloseni 1, 27).

În acest sens, Fericitul Augustin spune, că Domnul „nu S-a depărtat de cer când S-a pogorât pentru a veni la noi; nu S-a depărtat de noi când S-a înălţat, pentru a reveni în cer. Era deja acolo sus, fiind aici jos; cum o atestă El Însuşi: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” [7 ](cf. Ioan 3, 13).

În textul liturgic ortodox al sărbătorii Înălţării Domnului se arată acelaşi adevăr. Astfel, în Condacul de la sărbătoarea Înălţării Domnului se spune: „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”.

3)Biserica este spaţiul ridicării omului la viaţa veşnică

Sfântul Grigorie Palama subliniază legătura dintre taina Înălţării Domnului Hristos şi întemeierea Bisericii prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, când zice că Stăpânul Cel mai presus de ceruri „Se înalţă, ori de câte ori Se pogoară, ca pe cele de jos să le aducă împreună cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşadar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru primirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh” [8].

Astfel, Biserica este manifestarea sălăşluirii lui Hristos, prin Duhul Sfânt, în inimile oamenilor, ea fiind constituită în mod vizibil la Cincizecime, ca revărsare a vieţii lui Hristos Cel Unul Sfânt în oamenii cei mulţi, care cred în El, Capul Bisericii, ca aceştia să devină sfinţi şi fii după har ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 12 şi Efeseni 2, 18).

Sărbătoarea Învierii Domnului, sărbătoarea Înălţării Domnului şi sărbătoarea Cincizecimii sunt legate tainic între ele prin lucrarea Sfântului Duh asupra trupului înviat al lui Hristos, ca prin trupul Lui răstignit, înviat şi înălţat în slavă să se reverse apoi viaţa veşnică divino-umană a lui Hristos în Biserica Sa, ca să o pregătească ca pe o mireasă pentru viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 40 şi 47; Romani 6, 22-23; Efeseni 2, 6), pentru slava Împărăţiei lui Dumnezeu sau slava Ierusalimului ceresc (cf. Apocalipsă cap. 21).

Aşadar, Hristos cel Înălţat în slavă este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, îndreptând necontenit viaţa creştinilor spre învierea de obşte şi spre Împărăţia cerească a slavei Preasfintei Treimi, potrivit făgăduinţei Sale: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

Deci, destinaţia ultimă a Bisericii este Împărăţia cerească a Preasfintei Treimi, celebrată ca arvună sau anticipată în Sfintele Taine şi în întreaga viaţă liturgică a Bisericii Ortodoxe. De aceea, se spune că „Biserica este plină de Sfânta Treime” (Origen) şi că ea este „antecamera Împărăţiei Cerurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila). Iar o cântare liturgică spune: „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta” (Slujba Utreniei).

Sanctitatea Voastră,

În lumina sărbătorii Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh, problemele lumii de astăzi pe care le-aţi amintit ne cheamă, pe de o parte, la misiunea sfântă de a vesti şi mai mult Evanghelia iubirii lui Hristos şi de a chema oamenii la dobândirea mântuirii şi a sfinţeniei în Biserica lui Hristos, iar, pe de altă parte, ne cheamă la coresponsabilitate, cooperare, consultare şi ajutorare frăţească reciprocă în situaţii dificile.

De aceea, noi dorim să ne consultăm periodic cu Patriarhia Ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, având conslujirea liturgică drept icoană de lumină şi sursă de inspiraţie pentru coresponsabilitate şi conlucrare pastorală şi socială.

Slăvitul praznic al Înălţării Domnului ne oferă, încăo dată, prilejul de a exprima dragoste şi preţuire deosebită faţă de venerabilul Tron Ecumenic, acesta fiind primul între Scaunele patriarhale ortodoxe şi Biserica Mamă de la care Biserica Ortodoxă Română a primit autocefalia, în anul 1885, şi recunoaşterea rangului de Patriarhie, în anul 1925.

În acelaşi timp, considerăm că, pe baza autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885 şi a rangului de Patriarhie din anul 1925, libertatea deplină şi demnitatea cea mai înaltă în Biserica lui Hristos cheamă la mai multă coresponsabilitate, conlucrare şi împreună-slujire a Ortodoxiei.

Astfel, având în vedere chiar cele cuprinse în Tomos-ul de acordare a autocefaliei (25 aprilie 1885) – respectiv faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este declarat „frate în Hristos“ – acesta are datoria de-a arăta permanent coresponsabilitate fraternă în păstrarea şi promovarea credinţei ortodoxe şi în intensificarea misiunii Ortodoxiei în lume.

Întrucât în cuvântul Sanctităţii Voastre rostit azi aţi reamintit că Biserica Ortodoxă Română, în anul 1885, a fost „proclamată din Biserică fiică, Biserică soră, egală în rang”, aceasta ne obligă să fim mai cooperanţi în a păstra şi promova valorile Ortodoxiei astăzi.

De asemenea apreciem, în mod deosebit, dragostea şi preţuirea arătate de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol faţă de Mitropolia Ţării Româneşti, oferindu-i mitropolitului de la Bucureşti, în anul 1776, titlul onorific de Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei.

Acesta ne obligă să preţuim şi noi, prin cuvânt şi faptă, strălucita moştenire spirituală primită de la Sfinţii Capadocieni. În acest sens, dorind să evidenţieze odată mai mult personalitatea spirituală deosebită a Sfinţilor Capadocieni, în general, şi pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, în special, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Noastră, a hotărât proclamarea, în întreg cuprinsul Patriarhiei Române, a anului 2009 ca An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379 – de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni.

În acest context, Patriarhia Română publică anul acesta, 2009, în limba română, pentru prima dată, opera omnia (opera integrală) a Sfântului Vasile cel Mare în ediţie critică, precum şi o serie de studii academice sub titlul Studia Basiliana, cuprinse în trei volume, urmând ca în anii următori să fie publicate şi operele integrale ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa.

La acestea se adaugă şi o mulţime de cărţi de popularizare care prezintă selectiv şi tematic cele mai frumoase învăţături ale Sfântului Vasile şi ale altor Sfinţi Capadocieni, atât de necesare şi folositoare duhovniceşte pentru clerul şi credincioşii Bisericii noastre.

Tot în acest an comemorativ-omagial a fost emisă şi o medalie de argint aurit cu chipul Sfântului Vasile cel Mare, pe care o oferim cu multă dragoste Sanctităţii Voastre şi tuturor membrilor Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

În aceeaşi perspectivă, am hotărât ca, în acest an, Centrul de Pelerinaj Sfântul Apostol Pavel al Patriarhiei Române să intensifice pelerinajele în Capadocia. O dovadă a acestei acşiuni este mulţimea credincioşilor ortodocşi români din ţară şi din Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord (Scandinavia), care s-au alăturat nouă în această călătorie spirituală la Constantinopol şi în Capadocia.

De aceea, sperăm ca lumina praznicului Înălţării Domnului să ne călăuzească paşii de pelerini pe urmele marilor Sfinţi Capadocieni, ca mărturisitori ai lui Hristos, care ne cheamă ”să ridicăm ochii şi cugetele noastre la înălţime, să ne înălţăm … spre porţile cereşti” [9], spre iubirea Preasfintei Treimi.

Să priveghem, aşadar, şi să îndreptăm ochii sufletului nostru către bunurile Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât Înălţarea Domnului ne cheamă la speranţă şi iubire, la demnitate şi sfinţenie, ne înalţă dincolo de toate ispitele şi căderile lumii acesteia, ne îndeamnă pe fiecare dintre noi la gândire cerească, la dobândirea „gândului lui Hristos” (cf. I Corinteni 2, 16), dăruitor de pace şi bucurie duhovnicească.

Ca semn de profundă recunoştinţă pentru bucuria de a fi coliturghisit astăzi în Catedrala Patriarhală din Constantinopol, dorim să oferim Sanctităţii Voastre, cu profund respect şi iubire frăţească, un sfânt potir şi un set de sfinte engolpioane din partea Patriarhiei Române, rugând pe Hristos-Domnul să Vă dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mult ajutor în slujirea Patriarhiei Ecumenice şi a comuniunii fraterne panortodoxe.

† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

*

Notele bibliografice:

1. Sf. Grigorie Palama, Omilia 21 – La Sfânta Înălţare, în Omilii, vol. II, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 7-8.

2. ***„Slujba Înălţării Domnului – Vecernia Mare”, Stihira V idiomela, Penticostar, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 245.

3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Înălţarea Domnului,  în Predici la duminici şi sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 20.

4. *** „Slujba Înălţării Domnului – Vecernia Mare”, Stihira I idiomela, în Penticostar, ed. cit., p. 245.

5. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 123. „O inimă omenească bate în Treime” (Stăniloae).

6. Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 15.

7 .Vezi Augustin, Sermon 263, Pour le jour de l’Ascension, § 2.

8 . Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 15.

9. *** „Slujba Înălţării Domnului – Utrenia”, Icos, în Penticostar, ed. cit., p. 255.

Alocuţiunile SS Bartolomeu al Constantinopolului şi PFP Daniel al României din data de 27 mai 2009

SS Bartolomeu al Constantinopolului

Preafericirea Voastră,
Preafericite DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Patriarh al României şi
Locţiitor al Tronului Cezareii Capadociei,
Preaiubit şi mult dorit frate în Domnul şi împreună liturghisitor,

Hristos a înviat!

Cu multă dragoste curată şi deosebită emoţie adresăm preacinstitei şi preadoritei Voastre Preafericiri şi însoţitorilor Preafericirii Voastre urarea de bun venit în Reşedinţa Preasfintei Marii Biserici a lui Hristos, din Constantinopol, Maica noastră duhovnicească, a tuturor!

Ce bine este că aţi venit la noi, Preafericirea Voastră! „Cât de minunaţi, sunt paşii”! (Rom. 10, 15) Preafericirii Voastre, aflată acum în vizită oficială la Patriarhia Ecumenică întru pacea lui Hristos, pentru prima dată din ziua în care – cu toată vrednicia – aţi fost ales, în ceas de bun augur şi întru bună nădejde, „cel dintâi” în mijlocul multor fraţi aleşi, ca Patriarh al Preasfintei Biserici Autocefale Române soră, după adormirea în Domnul a vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, predecesorul Preafericirii Voastre şi iubitul nostru frate şi prieten.

Preafericite, avem şansa şi mulţumirea de a Vă cunoaşte personal, de mulţi ani, şi de a colabora admirabil cu Preafericirea Voastră, în repetate rânduri, în cadrul diferitelor acţiuni cu caracter bisericesc, interortodox şi ecumenic. În onorabila persoană a Preafericirii Voastre am cunoscut pe strălucitul teolog dogmatic, pe lucrătorul neostenit al Evangheliei, pe bunul păstor al Bisericii, pe ierarhul cu sfântă cuviinţă şi împodobit cu toate virtuţile pe care le învăţăm din Sfintele Evanghelii, pe distinsa personalitate bisericească cu orizont larg şi concepţii sănătoase, pe fratele cu sentimente sincere, deschis şi curat la inimă!

De aceea aţi câştigat devreme nu numai dragostea noastră neîntreruptă şi ferventă, dar şi profunda noastră apreciere! Numele Preafericirii Voastre este foarte respectat în acest loc de martiriu, iar vestea venirii Preafericirii Voastre la noi a înălţat inimile tuturor celor care duc aici crucea Bisericii, aşa cum Simon din Cirene a ridicat Crucea lui Hristos, pe drumul Golgotei, la rugăciune fierbinte de preamărire a numelui lui Dumnezeu, şi care acum au bucuria de a Vă întâmpina.

Această vizită irenică are loc în zile sfinte şi, totodată, foarte dificile pentru omenire. Astăzi se sfârşeşte cel mai mare praznic al Bisericii, Praznicul Paştilor. Pentru ultima dată în anul acesta ne spunem „Hristos a înviat!”, şi ne pregătim să sărbătorim marele praznic împărătesc al Dumnezeieştii Înălţări, când firea omenească, în persoana divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, stă, plină de strălucire, alături de Dumnezeu Tatăl şi se preaslăveşte de-a dreapta Tronului slavei, după ce s-a făcut zidire nouă, după ce s-a curăţit şi s-a sfinţit prin Întruparea Cuvântului, prin Crucea, moartea de viaţă începătoare şi Învierea Lui.

Dar întreaga omenire contemporană, Preafericirea Voastră, se confruntă cu distrugerea progresivă a naturii şi a mediului înconjurător, precum şi cu criza economică, izbucnită de câteva luni, care – aşa cum aţi descris-o admirabil în strălucita pastorală patriarhală de Paşti – este în primul rând, în fundamentele ei, o criză de natură spirituală şi morală, o criză de credinţă şi moravuri. Lumea se află în stare de confuzie, dezorientare şi mult zbucium, de la o latură la cealaltă latură a pământului.

Pe de altă parte, şi lumea creştină, cu multiplele ei diviziuni şi disensiuni, şi cu secularizarea progresivă, se găseşte într-o stare de confuzie şi dezorientare asemănătoare. De aceea, de multe ori şi în multe privinţe, nu reuşeşte să ofere omului secolului al XXI-lea, atât de chinuit, consolare, să-l susţină şi să-l ajute eficient, să-l lumineze şi să-l călăuzească spre limanul duhovnicesc lin şi neînviforat.

Toate acestea subliniază tocmai responsabilitatea Ortodoxiei, responsabilitatea noastră, a celor care, cu harul şi din mila lui Dumnezeu, păstrăm adevărul Evangheliei, adică adevărul vieţii, nealterat, nevătămat şi integral. În aceste zile grele, în care se prăbuşesc idolii economiei ideologiei, „deşarta înşelăciune” (Col. 2, 8 ) a filosofiei şi idolii celor „care pare că sunt mai de seamă – oricine ar fi fost ei cândva –” (Gal. 2, 6), ochii tuturor semenilor noştri osteniţi şi împovăraţi, ochii tuturor celor flămânzi şi însetaţi de Adevăr şi Dreptate sunt aţintiţi la mâinile noastre „precum sunt ochii slujnicii la mâinile stăpânii sale” (Ps. 122, 2), aşa cum zice Psalmistul.

Pentru aceasta noi credem cu fermitate că trebuie să facem paşi atenţi, dar totodată repezi şi hotărâţi în direcţia pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. După ce va reglementa, după vrerea lui Dumnezeu, toate problemele noastre intrabisericeşti urgente, rămase încă nerezolvate (adică după ce „va face ordine în propria casă”, acolo unde este nevoie), acesta va da mărturie unitară şi credibilă înaintea celor dinlăuntrul Bisericii şi înaintea celor din afara ei, conform hotărârilor ultimei Sinaxe binecuvântate a cinstiţilor Întâistătători şi reprezentanţi ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, desfăşurată aici, în luna octombrie a anului trecut. La această Sinaxă am trăit bucuria de a avea în mijlocul nostru şi pe Înaltpreasfinţitul Laurenţiu al Transilvaniei, reprezentantul Preafericirii Voastre şi iubitul nostru frate.

Suntem încredinţaţi că în această luptă atât de sfântă, pusă înaintea Bisericii, noi toţi vom fi uniţi în cuget, „având aceeaşi iubire, aceleaşi simţăminte şi aceeaşi cugetare” (Filipeni 2, 2). Suntem şi mai încredinţaţi că preacinstita Voastră Preafericire, „cu o inimă” cu noi se va afla în prima linie a îndeplinirii datoriei comune, dând expresie cugetului şi trăirii binecredinciosului popor român şi a ierarhiei sale de Dumnezeu învrednicite.

Preafericirea Voastră, frate sfânt şi Preafericit,

Vom trăi bucuria şi veselia duhovnicească de a Vă avea alături de noi câteva zile, în cursul cărora ni se va oferi prilejul nu numai de a ne deschide sufletele şi inimile unii înaintea celorlalţi, în plinătatea şi îndestularea dragostei şi încrederii reciproce, dar, şi de a spori frăţeşte întru Duhul Sfânt, de a ne ruga şi a liturghisi împreună, atât aici, în preacinstita şi istorica biserică patriarhală a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cât şi în Capadocia.

De altfel, Capadocia nu Vă este deloc străină, din moment ce purtaţi, onorific, titlul de „Locum tenens” al Tronului din această regiune. Împreună-liturghisirea şi împărtăşirea din acelaşi Sfânt Potir vor exprima liturgic şi în chip lămurit, în maniera cea mai oficială, unitatea noastră de credinţă, dragostea întru Hristos şi împărtăşirea Sfântului Duh, Care, aşa cum spune fericitul Pavel, ne uneşte pentru a fi „mădulare unii altora” (Rom. 12, 5).

Vă rugăm atât pe Preafericirea Voastră, cât şi pe arhiereii şi pe ceilalţi membri ai cinstitei delegaţii a Preafericirii Voastre, „să Vă simţiţi ca acasă” şi să Vă bucuraţi de confortul pe care doar casa proprie Vi-l poate oferi. De altfel, şi din punct de vedere istoric, această sfântă casă mucenicească, această Reşedinţă patriarhală, este casa părintelui Preafericirii Voastre încă din zilele în care Preasfânta Biserică Ortodoxă soră din patria Preafericirii Voastre, în care s-au născut atâţia sfinţi, cinstită astăzi cu vrednicia autocefaliei şi patriarhiei, se afla oarecând sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, ca eparhie a acestui Scaun Apostolic, ca şi cu celelalte Biserici din Balcani, Europa Centrală, Ucraina şi Rusia.

Deci, bine aţi venit, Preafericite, în casa Preafericirii Voastre! Mulţi şi sfinţi să Vă fie anii, nu numai spre binele Bisericii şi poporului român, dar şi spre binele întregii Biserici! Şi, în viitor, să ne dăruiţi bucuria de a ne face aici multe vizite sfinte! Bine aţi venit Preasfinţiile şi Preacucerniciile Voastre, iubiţi fraţi în Domnul! Binecuvântat este Dumnezeu, Care V-a adus lângă noi, luminători strălucitori, încununaţi cu dumnezeiască lumină şi martori adevăraţi ai Învierii Fiului Său!

Hristos a înviat!

† BARTOLOMEU,
PATRIARHUL ECUMENIC AL CONSTANTINOPOLULUI

*

Cuvântarea, în original, în limba greacă, e regăsibilă aici.

***

preafericitul-parinte-prof-dr-daniel

Sanctitatea Voastră,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Excelenţele Voastre,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Adevărat a înviat!

Mai întâi, dorim să Vă mulţumim, Sanctitatea Voastră, pentru cuvântul de salut şi pentru frumoasele aprecieri, care ne onorează, şi pe care le considerăm ca fiind adresate nu atât Nouă, personal, cât, mai ales, Bisericii Ortodoxe Române, Biserică născută din predica Sfântului Apostol Andrei, pe care, din mila şi cu harul lui Dumnezeu, o păstorim ca Patriarh.

În acelaşi timp, la rândul Nostru, ne exprimăm preţuirea atât pentru dragostea şi prietenia pe care Sanctitatea Voastră le arătaţi constant Bisericii noastre şi poporului român, cât şi pentru înţelepciunea şi dinamismul cu care mărturisiţi Ortodoxia la Constantinopol şi în alte mari oraşe ale lumii.

În acest sens, în timpul vizitelor efectuate în România, aţi avut prilejul să constataţi personal preţuirea pe care V-o poartă clerul şi credincioşii ortodocşi români, ca respect pentru cel dintâi între patriarhii ortodocşi, precum şi pentru legăturile tradiţionale cultivate între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică.

De asemenea, Ne exprimăm bucuria de a ne afla, din nou, cu voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în această venerabilă Catedrală patriarhală închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, împreună cu ierarhi, clerici şi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române care ne însoţesc în această vizită – pelerinaj, aici, în cetatea Sfântului Împărat Constantin, cel cinstit întocmai cu Apostolii, precum şi în regiunea binecuvântată a Capadociei.

Prezenţa noastră la Constantinopol este, în primul rând, o vizită irenică făcută Sanctităţii Voastre, iubit frate întru slujirea arhierească, în acest an al împlinirii, prin voia lui Dumnezeu, a 650 de ani de la întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti sau a Mitropoliei Ungrovlahiei, în anul 1359, în acelaşi an când Sfântul Grigorie Palama a trecut la Domnul.

La solicitarea domnitorului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, Patriarhul Ecumenic Calist I al Constantinopolului a confirmat pe Iachint – ultimul mitropolit al cetăţii dobrogene a Vicinei – în rangul de mitropolit al Ţării Româneşti sau arhipăstor al Mitropoliei Ungrovlahiei (1359-1372).

Pelerinajul nostru spiritual în cuprinsul Capadociei se înscrie, de asemenea, în contextul legăturilor frăţeşti existente de-a lungul secolelor între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română, legături care sunt evidenţiate chiar în primele secole creştine. De exemplu, din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava de la Buzău (+372) reiese că redactarea lui s-a făcut ‘pe pământ roman’, de unde fuseseră aduse moaştele Sfântului Sava, din ordinul guvernatorului Scythiei, Iunius Soranus.

Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric respectiv, fapt care a fost realizat tot în secolul al IV-lea, de Episcopul Bretanion de Tomis, el însuşi capadocian, sau de oamenii din jurul său, moaştele fiind cerute guvernatorului de către însuşi Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379).

Aceste legături de secole capătă o conotaţie actuală şi prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de proclamare, în Patriarhia Română, a anului 2009 ca An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379 – de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni.

Multiplele proiecte dedicate acestor manifestări au menirea să evidenţieze, odată în plus, contribuţia deosebită a Sfântului Vasile cel Mare şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni la definirea şi apărarea învăţăturii de credinţă, la dezvoltarea tâlcuirii Sfintei Scripturi, la îmbogăţirea tezaurului liturgic şi canonic, precum şi aportul lor la dezvoltarea vieţii monahale şi a operei social – filantropice a Bisericii Ortodoxe. Toate aceste exemple sunt pentru noi, astăzi, izvor de lumină în lucrarea Bisericii Ortodoxe.

De altfel, legătura specială a Bisericii Ortodoxe Române cu Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, este subliniată şi în titulatura noastră, aceea de Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei. Această cinste a fost acordată, pentru prima dată, mitropolitului Ţării Româneşti, Grigorie al II-lea (1760-1787), de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Sofronie, la data de 10 octombrie 1776, în semn de preţuire şi ca recunoaştere a sprijinului financiar şi ospitalier deosebit acordat de Ţările Române Patriarhiei de Constantinopol, în vremuri dificile. Din anul 1925, acest titlu îl poartă toţi Patriarhii României, ei fiind, totodată, şi mitropoliţi ai Ungrovlahiei (azi ai Munteniei şi Dobrogei).

Astfel, pelerinajul nostru în Capadocia ne oferă prilejul de a ne împărtăşi de binecuvântarea Sfinţilor Capadocieni şi de lumina pe care ei au răspândit-o cu multă jertfelnicie, prin viaţa şi cuvântul lor. De aceea, întâlnirea cu locurile sfinte în care s-au nevoit Sfinţii Capadocieni devine pentru noi toţi izvor de bucurie sfântă, iubire, pace şi evlavie.

În al treilea rând, cu prilejul acestei vizite la Patriarhia Ecumenică, ne bucurăm că avem şi posibilitatea unei întâlniri cu credincioşii ortodocşi români, fii şi fiice ale neamului românesc, constituiţi într-o comunitate activă, la biserica Sfânta Parascheva-Pikridion, pe care Sanctitatea Voastră aţi dat-o, cu generozitate, în folosinţa acestei comunităţi, pentru nevoile ei liturgice şi pastorale.

În acest context, ne exprimăm speranţa ca vom reînnoi acordul dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Română cu privire la folosirea în continuare a bisericii Sfânta Parascheva din Istanbul de către comunitatea ortodoxă română de aici.

Acest act de iubire creştinească este cu atât mai important în zilele noastre, deoarece, ca urmare a fenomenului migraţiei, comuniunea liturgică fraternă între Bisericile Ortodoxe surori se întăreşte şi mai mult prin atitudini şi acţiuni de întrajutorare pastorală şi misionară, de respect reciproc între etnii diferite, dar unite între ele prin aceeaşi credinţă ortodoxă, prin iubire frăţească şi prin coresponsabilitate misionară.

În încheiere, mulţumim Preamilostivului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a fi pelerini în acest loc venerabil şi bogat în semnificaţii spirituale şi multă demnitate ortodoxă, iar Sanctităţii Voastre, mulţumim pentru căldura cu care ne-aţi întâmpinat, aici, în lumina Învierii şi a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, Izvorul Bucuriei veşnice.

† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1 2