Psalmii lui Doinaș [2]

Experiența religioasă a lui Doinaș rămâne, însă, una eminamente livrescă, grefată, bineînțeles, pe neliniști sufletești „autentice” și ajutată să crească de reflecții personale.

Dar de aici și până la o reală experiență a intimității cu Dumnezeu e cale lungă. Din păcate, comentatorii psalmilor lui cad repede în capcana de a acorda credit exaltărilor sale lirice ca unor trăiri duhovnicești adevărate, nefiind foarte familiari cu domeniul teologiei ortodoxe și al experienței ascetice și mistice.

Spre exemplu, Anca Tomoioagă apreciază că, pentru Doinaș, „Dumnezeu nu este un deus otiosus și nici un Dumnezeu care refuză să intre în comuniune și dialog, așa cum pare să se întâmple în poezia argheziană. […] De reținut, prin urmare, că psalmii doinașieni nu sunt monolog disperat, ci rugăciuni de străduință în care Dumnezeu intervine și ascultă”[1].

Există mulți psalmi în care Dumnezeu este otiosus și necomunicativ, iar versurile sunt un monolog. Dar chiar și acolo unde lucrurile ar sta pe dos, nu trebuie să confundăm imaginația autorului, nutrită pe cale livrescă – chiar dacă e introdusă într-o construcție poetică migălos cizelată –, cu adevărata intimitate cu Dumnezeu. Tomoioagă face o eroare capitală considerând reflecțiile intelectualiste ale lui Doinaș, mascate de o dexteritate lirică recunoscută, mai sus, într-o ierarhie duhovnicească, decât trăirile lui Arghezi.

Mi se pare o eroare să consideri o poezie născută, în bună măsură, din exaltarea vanității, drept rodul unei autentice comunicări cu Dumnezeu, numai pentru că autorul ei pretinde acest lucru, în unele versuri. În felul acesta vom începe să credem, precum romano-catolicii, în exaltări lirice nesusținute de nicio experiență duhovnicească reală, ca în adevărate opere ortodoxe.

Repet, eu cred că există o doză de sinceritate în psalmii lui Doinaș și îi apreciez efortul (și nu numai pe plan estetic), dar nu pot vreodată să îl compar cu Arghezi, în detrimentul celui din urmă, la capitolul trăire sau experiență religioasă.

Doinaș e un poet mediocru, din punct de vedere al ideii și al intensității trăirii, la care predominantă este arta, meșteșugul. Succesul poeziei sale îl asigură cultura și talentul poetic, specializarea poetică prin care a ajuns la o mare abilitate a versificării (de tip clasic, de altfel).

Nu putem să confundăm judecata strict estetică cu judecata axiologică și nici nu trebuie ca rafinamentul stilistic să ne ia ochii.

Dacă e să facem totuși o comparație cu Arghezi, concluziile nu pot fi decât în defavoarea lui Doinaș. S-ar părea că amândoi navighează între tăgadă și credință. Dar, dacă revolta lui Arghezi e ușor de reperat, în schimb, profunda lui credincioșie este exprimată cu enorm de multă pudoare și delicatețe. Arghezi e atât de discret, subtil și tainic în manifestarea sa ca om credincios, încât critica literară nu are radar ca să îl depisteze ca atare (cu puține excepții, dar notabile, precum Mircea Scarlat sau Al. Andriescu). Nu are sonar care să îi recepteze undele fine și prea adânci ale fiorului religios.

Doinaș, în schimb, trece de la hulă la sentimentul religios „exploziv” ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu nonșalanța celui care își părăsește soția și apoi revine foarte iubitor acasă.

Aceste contraste nerealiste mă fac să cred că e, totuși, multă…artă la mijloc, multă migală estetică a reordonării unor idei pe care poetul ar fi putut să le citească și apoi să le…refolosească.

Aici aș remarca și faptul – producător de confuzie – că în psalmii lui se evidențiază nu atât nihilismul/ negarea lui Dumnezeu, cât mai degrabă hulele/ blasfemiile, ideile eterodoxe, pe care le rostește cu o voce…normală. Dar pe care, și pe acestea, cred că le-a împrumutat, și tocmai de aceea le lipsește patosul de rigoare și pot să pară…nesemnificative. Arghezi e prunc nevinovat la capitolul blasfemii, pe lângă Doinaș, ba chiar cred că le-ar fi detestat.

Sau poate că Doinaș, neînvățat prea mult în teologia ortodoxă, le-a preluat (ca atare sau le-a înțeles tiparul reflexiv și s-a înscris pe făgașul lor) din poezia/ literatura eterodoxă și le-a considerat „reflecții” sau „idei creștine” valabile, fără să le sesizeze falsitatea sau gravitatea păcatului.

Cert este faptul că, pentru Doinaș, experiența religioasă înseamnă, în mod predominant, cugetare intelectualizată la nivelul culturii și al literaturii secolului său, nedorind să iasă din tiparele de gândire specifice.

În mod excepțional apare și mărturia unor experiențe ascetico-liturgice, precum în Psalmii XVIII, XXVII, LXXV, dar și aici există aspecte derutante. Ca spre exemplu în Psalmul XVIII:

Cu trupurile lor străfulgerate
pe muntele cel sfânt de strălucirea
iradiind din trupul Tău, umilii
discipoli Te-au simțit ca pe-o lumină
care-i transfigurează – din afară.

Dar eu, cel care am primit în gură
divinul trup și sânge, Îți fac templu
din însuși corpul meu, într-o logodnă
a harului, ce n-are asemănare:
mă simt iluminat – pe dinlăuntru.

De ce să Te mai caut? Ești în mine.

Și toată spaima mea-i să nu cobor
nicicând din suflet muntele Tabor.

La prima vedere (mai ales dacă nu ești familiar cu exigențele Ortodoxiei), poetul nostru pare un mistic, un iluminat (doar el însuși se vede astfel!), un credincios convins.

Dacă ne uităm însă la detalii, tabloul se schimbă.

În primul rând, ideea că Sfinții Apostoli L-au simțit pe Hristos, pe Tabor, „ca pe-o lumină/ care-i transfigurează – din afară” e complet străină teologiei și gândirii ortodoxe, e pe deplin romano-catolică și protestantă. Această perspectivă e rodul ereziei romano-catolice a „harului creat” al lui Dumnezeu (nu vreau să mai intru în amănunte).

Apoi, tratarea cu un aer superior a Sfinților Apostoli ai Domnului („umili discipoli”) nu are nimic de-a face cu smerenia creștină, dar reprezintă o practică curentă a pastorilor (neo)protestanți.

Ceea ce declară Doinaș mai departe, și anume că, împărtășindu-se cu Domnul, se simte iluminat, „într-o logodnă a harului” și că, totodată, nu crede că mai are nevoie să-L mai caute, este în măsură să ne „ilumineze” și pe noi cu privire la dimensiunea spirituală a acestor trăiri. Și, din punct de vedere ortodox, ea e una negativă. Pentru că împărtășirea cu Hristos nu te face niciodată pasiv și indiferent (ne-mai-căutător al Lui), ci, cu totul dimpotrivă, plin de râvnă tot mai mare.

Afirmația însăși, că nu mai are rost să-L mai caute, pentru că el crede, rațional, că Dumnezeu e în el datorită împărtășirii, ne dovedește că nu a fost vorba de nicio iluminare simțită/ trăită, ci numai de…imaginația poetului. Căruia îi place să creadă despre sine că se află în această situație.

Și sunt destui psalmii în care pretențiile poetului depășesc realitatea

Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva autorul a fost greco-catolic, dar eu, deși am căutat, nu am reușit să găsesc informația aceasta (am aflat numai despre soția sa că a fost ortodoxă, dar despre el nu). Însă e posibil și să fie vorba numai de influența cărților eterodoxe frecventate.

Așa, spre exemplu, el ne mărturisește că „am avut în­drăzneala să presupun (nu este originală presupunea mea, ea vine de la An­ge­lo Silesius[2]), că poate incapacitatea noas­tră de-a dovedi, de-a ști exact ce este Dumnezeu, vine din faptul că Dumne­zeu însuși nu știe ceea ce este!”[3]. Ceea ce, desigur, pentru ortodocși e o mare prostie, atât întrebarea „ce este exact Dumnezeu”, cât și răspunsul!…

Tot din acest interviu remarcăm că privirea de sus la Arghezi îi aparține lui Doinaș însuși (!) – iar Tomoioagă n-a făcut decât să o crediteze. Fiindcă i se pare că „Psalmii mei  nu sunt psalmii gâlcevei și târguielii cu Dumnezeu, care constituie aproape substanța Psalmilor lui Arghezi”. Din păcate, perspectiva aceasta e rodul superbiei lui Doinaș și al neputinței lui de a înțelege poezia lui Arghezi, părându-i-se că acela a cerut „sem­ne, care să dovedească (s. n.) această prezență [a lui Dumnezeu] în imediata noastră apropiere”.

Și prin aceasta Doinaș se adaugă la numărul (foarte mare) al celor care ne dovedesc, ei, cât de superficial pot să înțeleagă creația unuia ca Arghezi, atunci când ignoră teologia și experiența ortodoxă și se apleacă asupra versurilor îmbâcsiți cu experiențe religios-livrești de o cu totul altă factură! Ceea ce, inclusiv din punct de vedere strict critic reprezintă o mistificare abuzivă și jenantă, pentru că se face fără minima inițiere în sursele de gândire ale celui pe care îl judecă depreciativ.

Doinaș declară că: „una din preocupările mele, atunci când am scris Psalmii, a fost aceea de-a nu imita Psal­mii biblici. […] Distanțarea de Psaltire nu a fost singura. A trebuit, în același timp, să mă distanțez de modul în care scria poezie religioasă Arghezi, ori Voi­cu­lescu, ca să nu dau decât două nume celebre”.

Or, aceasta îmi confirmă bănuiala, căpătată la lectura Psalmilor, că elementele care țin de „confecționare” sunt numeroase. Pentru că, dacă ai ceva de spus, în mod sincer, apropierea sau distanțarea de modele vine de la sine.

A te preocupa să te distanțezi înseamnă altceva…


[1] Anca Tomoioagă, Psalmii în literatura română (modernă și postmodernă), Ed. EuroPress Group, București, 2015,  p. 257-258.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Angelus_Silesius.

[3] Cf. http://www.vestic.ro/articol_44357/stefan-aug–doinas-%E2%80%9Ceu-am-iesit-din-inchisoare-mai-credincios-decat-am-intrat%E2%80%9D-(v).html.

Psalmii lui Doinaș [1]

Nu-mi dau seama cu certitudine dacă sunt rodul unor trăiri spirituale reale sau măcar al unor ingenue zbuciumări lăuntrice în căutarea lui Dumnezeu. Deși, pe de altă parte, nu văd cum ar putea cineva să abordeze asemenea subiecte fără un interes autentic pentru trăirea religioasă.

Psalmii lui Doinaș[1] au originalitatea lor, care se evidențiază însă mai mult la nivel stilistic, deși, totodată, la același nivel, este evidentă influența masivă a lui Arghezi, dar mai ales a lui Vasile Voiculescu, cel din Sonetele închipuite.

Substanța poemelor ar putea fi mai mult rodul unor experiențe livrești, declanșatoare – e adevărat – de multe meditații, dar care să nu fi condus, mai departe, către o adevărată experiență spirituală (spre ceea ce înțeleg eu – urmărind Filocaliile și viețile Sfinților Părinți – prin experiență duhovnicească) sau spre o reală căutare a ei.

Autorul e iubitor – în stil modern – al sublinierii paradoxurilor, de mari antiteze trăiriste, fapt care poate fi pus pe seama moștenirii moderniste a lui Baudelaire, dar și a clasicului Shakespeare, poetul.

Trăirile lui (dacă este cu adevărat vorba de trăiri) navighează de la fronda care Îl respinge pe Dumnezeu și insolența de a se considera de o seamă cu El în privința capacității creatoare până la încredințarea cu totul Lui și smerenia deplină. Glisare care e puțin cam prea stridentă.

Se poate spune că alunecarea aceasta au experimentat-o și alții, precum Arghezi sau Blaga. Însă aceia mi se par, totuși, mai sinceri în zbuciumul lor, cu atât mai mult cu cât nu aveau precursori în literatura română pentru aceste variații sufletești. Dar și pentru că ele nu sunt haotice, iraționale, pur intelectualiste, ci pot fi urmărite evolutiv, de-a lungul volumelor de poezie, dezvăluind un parcurs spiritual cu sens al autorilor, pe care l-am evidențiat în comentariile mele.

Psalmii doinașieni îmi par, oarecum, o reinterpretare dramatică, în planul frământărilor interioare, și o întrecere obstinată cu alții în planul virtuților poetice.

Roxana Sorescu îi consideră, totuși, o spovedanie, în ciuda reticenței confesive a poetului, a programului poetic anti-autobiografic al lui Doinaș[2].

Desigur, nu exclud orice urmă de sinceritate a noului psalmist, însă e greu de recunoscut aceasta la poetul baladist Doinaș. Adică la un poet, doinaș încoronat și august (Ștefan = cel încoronat), care a mizat toată viața mult mai mult pe estetică, pe artificiul versului, decât pe valoarea singulară a ideii sau pe experiența lăuntrică.

Poezia lui emană un aer clasicist imposibil de surmontat (în ciuda achizițiilor poetice moderne și care nu aveau cum să lipsească din versurile sale) și în răspăr desăvârșit cu sincronismul lui Lovinescu, sub care s-au adăpostit totuși cerchiștii, fără nicio noimă estetică, în opinia mea. Căci resurecția baladei se poate „sincroniza” numai cu Wordsworth și Coleridge, cu ale lor Lyrical Ballads din 1798.

Cerchiștii nu au căutat niciodată singularitatea în operă, nu au avut aspirații „absolute”, s-au păstrat într-o atitudine evazivă și în general moderată în ceea ce privește rolul spiritual-soteriologic al poeziei, apăsând pe pedala intelectualismului și a însușirii tehnice a virtuților estetice ale poeziei. Calități pentru care sunt foarte apreciați de unii critici literari, care se simt mai în largul lor când au de-a face cu acest fel de material sufletesc și poetic…

Apelul la forme poetice revolute sau la diverse modele se poate interpreta ca o formă de pudoare, pentru a masca intensitatea sinceră a trăirii. Personal, însă, nu cred în această explicație. În opinia mea, căutarea obstinată a virtuozității e semnul unui mare orgoliu, adăugat la neputința (conștientizată) de a fi tu însuți un poet „revoluționar”.

E o neputință umană, o patimă (Eminescu a dat definiția modernilor în mod profetic: „Mici de zile, mari de patimi” (Epigonii) – mici la suflet, trăind zile fără ideal și fără glorie, dar având patimi și vanități imense).

Până la urmă, însă, chiar și căutarea aceasta intelectualistă a lui Dumnezeu poate fi considerată o virtute, în sensul: mai bine decât nimic. În definitiv, e o căutare în autenticul ei (chiar dacă poetul însuși are momente în care se îndoiește de acest autentic), un efort, un chin.

Depărtați de Biserică, atât prin educație și cultură, cât și din cauza regimului politic comunist (frecventarea ei le putea aduce mari prejudicii sociale), poeții/ scriitorii postbelici se raportează la Dumnezeu într-un mod mai degrabă livresc, reacționând în poezie la presiunea interioară a golului sufletesc, dar furnizându-și informații mai mult din cărți. Care adesea, pentru cei mai mulți dintre ei, nu sunt cărțile Bisericii Ortodoxe, care au invadat piața românească abia după Revoluție – dar nici în aceste condiții nu sunt luate în seamă cu seriozitate de intelectualii români, care „se adapă” pe mai departe din surse occidentale (am în vedere aici un amalgam foarte pestriț), pentru că cele ortodoxe cer multă asceză și sunt prea dificile din punct de vedere dogmatico-teologic pentru mintea lor obișnuită cu lejerități filosofice și cu o raționalitate difuză și haotică.

Desigur, pentru a face o discuție aprofundată, ar fi necesar să luăm cazul fiecărui poet/ scriitor în parte.

În Psalmii lui Doinaș, sfâșierea dintre smerenia adâncă și orgoliul imens sau hula trufașă e urmarea inculturii teologice ortodoxe. Incultură crasă de care suferă mulți dintre intelectualii noștri și acum – inclusiv cei care cochetează cu Ortodoxia și fac din când în când pe „credincioșii”, când mai au de vândut câte o carte.

Poetul e nutrit cu lecturi majoritar eterodoxe (poeți și scriitori occidentali cu mentalitate preponderent romano-catolică) și acest lucru transpare inevitabil din versurile sale. Deși, la fel de inevitabil, atmosfera ortodoxă a culturii și a societății românești își lasă și ea o amprentă sesizabilă asupra creației sale poetice.

Triumfalismul, încrederea în sine, măsurarea cu Dumnezeu, intelectualizarea pedantă a trăirii sunt accentele unei gândiri în care e evidentă ruptura și raportarea exterioristă la Dumnezeu, de tip catolic și protestant. Smerenia, sinceritatea recunoașterii limitelor și a neputințelor proprii țin de o atitudine ortodoxă.

Iar acestea sunt liniile divergente ale psalmilor doinașieni.


[1] Ștefan Augustin Doinaș, Psalmi, Ed. Albatros, București, 1997.

[2] Cf. http://www.observatorcultural.ro/Opera-mai-conteaza*articleID_30636-articles_details.html.