Etichetă: Ştefan Octavian Iosif

Cu Octavian Goga, Iosif are în comun reprezentarea iconică a unor personaje care se individualizează, ieșind din ceața memoriei (în deja evocatele poeme Bunica și Fusul), dar și rugăciunile sau poemele străbătute de fior religios (în tradiția poeziei vechi, dar și a celei pașoptiste):

Străin pierdut, pe lume fără parte,
Răznit de-ai tăi, de tot ce-ai scump departe,
În van ai blestema și-n van ai geme:
Nu vor veni, în orele supreme,
Plângând încet pe nume să te cheme,
Nici să-ți închidă ochii după moarte…

La ce amarul deznădejdei multe,
Zădărnicia unor lacrimi smulte,
Biet suflet gata să-și pornească zborul?
Alină-ți plânsul, potolește-ți dorul
Și-ntoarce-te spre-Atoteștiutorul :
El Singur numai poate să te-asculte…

Precum pe văi se desprimăvărează,
Pe frunte blând te-o mângâia c-o rază
Ce va străbate-ntreaga ta ființă…
Atunci adoarme orice suferință.
Priviți la ceruri cu recunoștință,
Căci Dumnezeu pe toți ne are-n pază!

(O rază)

*

Doamne, către Tine-ndrept
Astăzi ruga mea umilă!
Iartă celuia nedrept:
De la tronul Tău aștept
Cel din urmă semn de milă…

Ca un demon cad învins,
Fulgerat de suferință.
În genunchi, cu graiul stins
Și cu sufletul cuprins
De obidă și căință;

Dornic brațele-mi întind
Către cerurile Tale:
Valurile mă cuprind,
Inima mi-o simt murind
De nețărmuita jale;

Și pre Tine Te mai chem:
Doamne, Tu ești Sfânt și mare!
Mântuie-mă de blestem…
Către Tine plâng și gem:
Îndurare!

(Rugăciune)

*

Stam în cerdacul casei mele
Departe, peste vii, privind
Cum scorburoșii nuci întind
Pe-alocuri negrele umbrele.

Alunec mai departe ochii
Și peste-un deal văd cum dispare,
Ca trena unei albe rochii,
Un nouraș grăbit în zare.

Mai jos, ascuns între umbrare,
Tihnit cătunul dormitează
Și, albă-n liniștea de-amiază,

Ocrotitoare-asupra lui,
Bisericuța stă de pază
Cum stă o cloșcă între pui…

(Amiază)

Sonetul din urmă e un pastel pillatian, cu vii și nuci, infuzat aluziv de miresme, legănat de o muzică interioară adormitoare, purtat ca pe aripi către o liniște abisală.

Culorile tind către esențe, pentru că tabloul este în alb și negru: pete de la „negrele umbrele” ale nucilor colorează via, iar satul e ascuns de arșiță „între umbrare”. Lumina prea vie se decantează cromatic într-un nor alb „ca trena unei albe rochii”, în centrul tabloului fiind bisericuța albă stând ca „o cloșcă între pui”.

Comparațiile par gingașe…chiar naive. Semnificațiile sunt însă mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere.

Bisericuța ca o cloșcă nu e o imagine rural-patriarhală, ci una care are legătură cu cea de la Geneză/ Facere, unde se spune că Duhul Sfânt se purta deasupra apelor primordiale, purtare interpretată de Sfinții Părinți, în virtutea etimologiei ebraice/ aramaice a cuvântului, ca o clocire/ incubare, ca o pregătire a lor și a pământului aflat sub ele pentru a da viață.

Imaginea poetică utilizată de Iosif a fost folosită și de Mântuitorul, pentru a arăta grija Lui față de oamenii pentru care S-a întrupat:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Mt. 23, 37).

Comparația lui Iosif nu este, așadar, nicidecum elementară, așa cum nu este nici diminutivarea: nourașul și bisericuța, singurele care sunt albe în acest tablou, indică ceea ce pare insignifiant/ plăpând/ ascuns în lumea aceasta, dar are valoare eternă.

Pentru că nourașul alb „ca trena unei albe rochii” devine simbolul nunții veșnice spre care bisericuța-cloșcă îi îndreaptă pe cei îmbrățișați/ ocrotiți de ea, scoțându-i de sub negrele umbrele ale lucrurilor scorburoase și de sub umbrarele lumii acesteia.

Forma efemeră se metamorfozează și se strămută la cele veșnice, își ia zborul din lumea această, dacă în ea se află ceva veșnic.

Sonetul lui Iosif e, prin urmare, un pastel cu semnificații metafizice…

Poezia delicată a lui Șt. O. Iosif, cum spuneam, e ca o pânză foarte fină care ascunde nevăzute desene cu subînțelesuri.

Se profilează, în opera lui Iosif, și o poezie a anotimpurilor, în descendență romantică.

Un poem alcătuit din două sonete ne dezvăluie un neașteptat elan mistic – o întraripare către Soarele-Dumnezeu:

I

Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scânteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate…

Fugiți departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori și până seara,
Și vreau să cânt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.

Ca ciocârlia ce-n văzduh s-avântă,
Și-acolo-n cer se leagănă și cântă
Pân’ ce-amețește iar, căzând pe lanuri;

Așa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalță sufletu-mi spre tine, Soare!
Și cade iar din slăvi amețitoare…

II

Iubesc, și-mi pare că-i întâia oară!
Un tainic dor de viață mă îmbie.
Simt inima bătându-mi tot mai vie
Atunci când eu credeam că vrea să moară.

Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veșnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decât odinioară…

Veghează în noi porniri de viață nouă
Și nici nu știm cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adânci izvoare…

De-acum pot chiar să mor… Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?…
Puteri dumnezeiești, osana vouă!

(Reînviere)

Și îl prevestește, din nou, pe Lucian Blaga:

În azur se simt întoarceri.
Vânăt fum de vreascuri ude
S-a întins în tot oraşul.
Undeva un zbor se-aude.

Sus cocorii desfăşoară
Ieroglife din Egipet.
Dacă tâlcul l-am pricepe
Inima ar da un ţipăt.

În copaci prin vechi coroane
Seve urcă în artere:
S-ar părea că-n ţevi de orgă
Suie slavă de-nviere.

Muguri fragezi sfarmă scoarţa,
Solzi şi platoşe, găoace.
Grav miracolul ne miră
Cum începe, cum se face.

Fiece sămânţă-nalţă
De pe un mormânt o piatră.
Suferinţa are-un cântec
Şi nădejdea are-o vatră.

(Înviere)

Într-o altă poezie a lui Iosif, dedicată primăverii, autorul ei se prinde încet în plasa unei melancolii aparent fără obiect:

Bine ai venit, april,
Lună răsfățată!
Zburd și cânt, zglobiu copil,
Ziulica toată!…

Înainte-mi — câmp deschis…
Stau fără de țântă.
Totu-i adâncit în vis,
Prins de vrajă sfântă.

Jos, pe dâmb, mă tolănesc,
Fermecat de lene,
Și din ce în ce clipesc
Tot mai des din gene…

Somnul vine mângâios,
Soarele mă-mbată,
Parc-aud un basm frumos
Cu: „A fost odată…”

În auz îmi sună blând
Zumzetul de-albine…
Mândre zâne vin tinzând
Brațele spre mine.

Tainice spre mine vin
Toate laolaltă,
Râd și-n jur de mine, lin,
Prinse-n horă, saltă…

Dar când sar să le cuprind,
Caut cu-ntristare:
Stol de porumbei sclipind
Flutură în zare…

(Visul)

În poezia anotimpurilor, Iosif alunecă ușor de la pastel spre versurile triste, cu aer simbolist:

S-aud pretutindeni tălăngile sunând,
Plâng unele cu larmă și altele-n surdină,
Răspund și dau de știre că turmele-n curând
Vor coborî la șesuri…

În galbena lumină
De-abia le-auzi cum sună, mai jos, tot mai departe…
Le-adună vântul parcă în negre văgăuni
Și-apoi le-alungă iar pe văi, și iar le-mparte
Ca glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni…

Trezite din prăpăstii de plânsetele lor,
Cresc negurile sure, alunecând tăcute,
Ies după stânci în pripă și pier ca un decor
Retras de mâna unei ființe nevăzute…

Apar din altă parte, sporind acum treptat,
Și-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte,
Iar piscul singuratic, sub cerul întristat,
Posomorât își trage căciula peste frunte…

(Tălăngi)

*

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânare
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă…

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfăiri greoaie dasupra casei tale…
Se face iar tăcere… și te străbat fiorii:
Ne lasă și cucorii!

„Fugiți, fugiți departe, întârziate stoluri,
Să nu v-apuce-n câmpuri înghețul de la poluri!…”
Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
Salcâmul de la poartă…

(Salcâmul)

Există, în lirica lui Iosif, strofe sau poeme întregi care au puternice accente simboliste (chiar pre-bacoviene):

Te simți mai singur astă-sară,
Mai mohorâtă-i azi odaia…
Auzi cum șiruie afară,
De-a lungul streșinilor, ploaia!

Trist, ca o plângere-necată,
Răsună-n noaptea cea pustie,
În noaptea asta-ntunecată
Ce-ți pare-un veac de insomnie…

(Singur)

*

Se-ntorc iar zilele noroase,
Cu negurile somnoroase,
Și-amurgurile timpurii —
Vin diminețile urâte
Și nopțile posomorâte
Și lungi, și negre, și pustii…

Copacii, despuiați și jilavi
Și triști ca cerșetorii schilavi,
Gem biciuiți de vânt și ploi —
Podoaba lor de-odinioară
O zdreanță putredă-i ce zboară
Și-i tăvălită în noroi…

Veni-vor zilele senine,
Vor râde florile-n grădine
Sub arcul cerului senin…
Veni-vor toate iar, știu bine…
Ci eu, cu toamna care vine,
M-aș duce, ca să nu mai vin…

(Se-ntorc iar zilele noroase)

*

Un lung suspin de harfe-eoliene
Plutește-n aer, scade, crește iar,
Și cad încet, rotindu-se alene,
Foi veștede desprinse din umbrar.

Plâng harfele și îndelung suspină,
Și-n plânsul lor pare că prind cuvânt:
„…Ce mândr-ai fost odat’ și tu, grădină!
Mireasma ta și floare, unde sunt?…”

(Strofe)

*

Te uită, frunza pică irosită,
Și vântul geme prohodind departe!
Puțină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!…

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu vocea obosită
Și trec prin încăperile-i deșarte…

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele…
Ah, unde-i șuierul mierliței sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniștea adâncă din pădure…

(Toamnă)

Atmosfera simbolistă însoțește uneori, după cum se vede mai sus, teme arhaice precum vanitas sau ubi sunt?, cu un vast repertoriu în literatura noastră, din perioada veche până în cea modernă.

În versurile citate, muzica jalnică a ploii și a vântului e susținută de melodia corespunzătoare a versurilor.

Aparte, în acest context, este poemul ultim pe care l-am avut în vedere, sonetul Toamnă, care e o superbă și discretă artă poetică.

Poemul ar putea constitui o prefață pentru poezia lui Emil Botta.

Poetul e aici  o pasăre din corul care înalță simfonii în palatul pădurii.

Imaginea pădurii „cu geamuri sparte”, în lipsa cântăreților ei, e copleșitoare. Păsările sunt ferestrele acestei lumi, cântările reprezintă mediul care o fac transparentă, pentru că îi transparentizează interiorul.

În mod paradoxal, realitatea nu este vizibilă, dacă există dimensiuni de mare profunzime care pot rămâne inaccesibile.

Trilurile armonice ale păsărilor deschid fereastra lumii către Dumnezeu, către veșnicie, ridică o scară melodică de la pământ la cer.

Absența lor înseamnă ruină…de aceea sonetul lui Iosif e o artă poetică romantică, în esența ei, chiar dacă e înveșmântată într-o pletoră de motive simboliste.

Poetul însuși e o pasăre umilă din „stolul mândrei lor orchestre”, al păsărilor cântătoare ale lumii, care, odată rămas singur, își constată viersul minor, dacă nu e acordat în simfonia generală.

Sonetul poate fi interpretat în sens tradițional: ca modestie asumată a poetului ce recunoaște că nu-i poate întrece pe cântăreții profesioniști ai pădurii, pentru că arta naturii zidite de Dumnezeu întrece întotdeauna creația umană. Este discursul/ crezul poeților români, aprofundat de Eminescu, reafirmat sau niciodată negat de marii poeți moderni, oricum i-am considera: „tradiționaliști” sau „moderniști”.

Versurile suportă însă și o interpretare alegorică: lirica unui poet nu poate fi cu adevărat ascultată dacă nu este integrată în corul universal al creațiilor poetice.

E o atitudine care denotă o largă deschidere spre universalitate, din partea unui „tradiționalist convins”…

***

Poeții a căror lirică am analizat-o, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif, deși integrați de exegeza literară în curente diferite și reprezentând ideologii literare aparent ireconciliabile, demonstrează foarte multă flexibilitate/ mobilitate în raport cu aceste doctrine, care ar fi trebuit să îi opună.

Ne-am oprit la acești trei poeți, pentru că i-am considerat exponențiali pentru contextul poetic al începutului de secol XX, dar și prefiguratori ai liricii interbelice.

Ei fac parte din societatea poetică ce a realizat pasajul de la poezia romantică a lui Eminescu la cea a epocii moderne, reprezentată la superlativ de Arghezi, Blaga, Bacovia…

Parcursul nostru exegetic, fără a fi exhaustiv, a căutat să demonstreze mulțumitor că disputa tradiționalism-modernism a fost una falsă, în cea mai mare parte a timpului și a argumentelor.

Un poet simbolist ca Petică are cunoștințe despre tradiția poetică românească și o scară de valori, raportate la aceasta, prin care îi surclasează pe numiții „tradiționaliști”.

Modernizarea literaturii românești – în sensul etimologic al termenului: acceptarea unor valori universale în forma și în substanța ei, cu scopul precis/ programatic de a o introduce în circuitul valorilor universale, fără a-i trăda autenticitatea națională – nu a început odată cu pașoptismul, ci cu Dosoftei și Dimitrie Cantemir.

Planul „medievalilor”, în linii mari, nu a fost dezmințit niciodată. A fost doar îmbogățit cu teoretizări și o practică literară care a căutat în permanență să găsească echilibrul între cei doi poli: tradiția și modernitatea.

Zmeoaica este un fragment de basm românesc, dar care are o anumită muzică interioară melancolic-malefică și un ritm susținut de intrigă continuă, specifice poeziei romantice germane, din care Iosif a tradus foarte mult (a se vedea, spre exemplu, Craiul ielelor de Goethe):

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Zorește-ți fugarul și-aține-te bine!
Căci iată Zmeoaica cu chipul hidos
Pe urmele noastre pornit-a, și vine
Purtată în goană, ca norul de vânt,
C-o falcă în cer și cu alta-n pământ!

— N-ai teamă, copilă de crai, căci cu noi
E Galben-din-soare, copilă, n-ai teamă!
Aruncă năframa cea scumpă-napoi,
Să crească un codru năstrușnic de-aramă :
Pân’dinții Zmeoaicei, rozând, s-or toci,
Noi fi-vom departe, departe de-aci!

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Nu simți tu dogoarea arzându-te-n spate?
E crunta Zmeoaică cu chipul hidos:
Rozând la copaci, prin pădure străbate.
Ea vine cumplită, cu părul vâlvoi,
Și dacă ne-ajunge, Aman e de noi!

— N-ai teamă, tu, mândră copilă de crai,
N-ai teamă, al inimei mele tezaur!
Aruncă-i tu pieptenul de-aur ce-l ai,
Pe loc să se facă un munte de aur.
Ah, iată-l cum crește cu vârful în cer —
Să-l roadă Zmeoaica cu dinții de fier!

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Căci muntele, iată, se clatină, crapă:
Zmeoaica cumplită, cu chipul hidos,
Prin borta deschisă se vâră și scapă.
Ea varsă catran și pucioasă pe nări,
N-auzi tu vâlvoarea cum clocotă-n zări?

— N-ai teamă, tu, scumpă copilă de crai!
N-ai teamă, căci leac îi găsim noi îndată;
Aruncă-i oglinda vrăjită ce-o ai,
Să crească o baltă adâncă și lată:
Căci apa cea lată va pune hotar
Pe care-o să-ncerce să-l treacă-n zadar!

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Se-ntunecă cerul, pământul vuiește.
Te uită! Zmeoaica cu chipul hidos
Se zbate-n mocirlă și se zvârcolește.
Ea urlă turbată și-azvârle spre noi
Cu ghearele-i hâde bucăți de noroi!

— N-ai teamă, tu, dulce copilă de crai!
Acolo rămâne de-acum înainte!
Noi însă trecut-am pe celălalt plai,
În lumea de visuri curate și sfinte!
Înlănțuie-mi gâtul cu brațul tău drag! —
O, las’ să ne ducă fugarul pribeag!

Ca în basmele românești, finalul este fericit, deși întreg poemul, exceptând ultima strofă, pune accentul pe intensitatea infernală a tensiunii.

Pasajul e celebru datorită basmului romantic al lui Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă.

Atmosfera romantic-maladivă e întrucâtva reprodusă de Iosif chiar din creația lui Eminescu.

A fost odată… versifică însă un basm întreg (123 de strofe). Relatarea basmului reprezintă, de fapt, o povestire în povestire, pentru că naratorul este bunica ce toarce acum fuiorul poveștii pentru nepoții ei: „bătrâna vorniceasă/ Cu chipul sfânt…/ Ce dulce suferință/ În ochii-i mici! Ce vrajă nențeleasă/ În portu-i vechi cu iie și cătrință!/ Cum toarce-așa, în liniștea din casă,/ Micuților le pare o ființă/ Din alte lumi…Uimiți de drag, așteaptă…”.

Povestea este despre un fecior de împărat, care este dăruit părinților lui după multe rugăciuni „la Domnul”. Împărăteasa are însă un vis prevestitor, care o înștiințează cumva că fericirea va fi urmată și de multă durere. Mergând să boteze copilul, departe, într-un izvor de munte, după obiceiul timpului, alaiul împărătesc e atacat de cete de hoți codreni („panduri”, cum zice Iosif).

Împărăteasa se rătăcește și lasă copilul în grija Maicii Preacurate, care îl păzește și îl face găsit de un sihastru, iar ea își va petrece zilele în temnița tâlharilor. Copilul fusese botezat Gheorghe, iar pustnicul sfânt îl crește până moare. Băiatul ajunge un viteaz neîntrecut, se va întoarce în cetate, va fi recunoscut după colierul pe care îl purta și va deveni împărat în locul tatălui său, care murise înnebunit de durere. Apoi își va elibera mama, pedepsindu-i pe tâlhari.

Ca în mai toate basmele românești, sunt nenumărate elemente biblice al căror fir a fost tras în țesătura basmului.

Iosif introduce însă și elemente care țin de scriitura veche românească, de cazanii, cronici și hagiografii.

Preludiul nenorocirii care se abate asupra familiei împărătești este realizat printr-o comparație în stilul lui Varlaam sau al lui Miron Costin:

Văzut-ați Oltul spumegând la maluri
Când, sus la munte, ploile durează?…
Cum cerul toamna se înseninează
Mutând lumina de pe văi pe dealuri,
Apoi deodată iar mi se-nnorează –
Așa norocul: vine și se duce,
Și-o zi năcazuri multe poate-aduce!

Am sesizat existența acestei apropieri stilistice de tiparul cărților vechi și în cazul epopeei lui Budai-Deleanu ^[1].

Mai multe amănunte legate de viața sihastrului reprezintă preluări din hagiografii, cum ar fi: prietenia sa cu fiarele pădurii, faptul că era un ascet sever, că la rugăciunea lui cu multe lacrimi a crescut pe loc o viță încărcate cu roade sau că își prorocește singur moartea înainte cu trei zile și că un leu va veni ca să îi sape groapa – după cum tot poveste de pateric este și cea cu oul prăjit la lumânare, menită să ilustreze ispitele postitorilor:

Și chiar pornise prin pădurea mare
Un pustnic dintr-o văgăună-adâncă
(De cei ce coc un ou la lumânare
Și zile-ntregi postesc și nu mănâncă:
Bătrân era și-nvecinat de fiare,
Dar ele nu-i făceau nimic, ba încă
I se-nchinau, ori se duceau aiure
Când se-ntâlneau du dânsul prin pădure…). /…/

Căci el plângând, din lacrimile-aceste,
Ce-i picurau din ochi îmbelșugate,
Crescu o viță vie fără veste
Sub strașina chiliei afumate…
Și când ridică ochii-n sus, dă peste
Ciorchini întregi de struguri, atârnate:
Copți unii, alții-n pârg sau aguridă,
La alții floarea da să se deschidă.

Pe loc aleargă schimnicul, și-adună
Din cei mai copți…Văzând că îi mănâncă,
Mai plânse-o toană, dar de voie bună.
Apoi căzu-n evlavie adâncă
Iar în genunchi, și se porni să spună
Rugi peste rugi…s-ar mai ruga el încă,
Dar iar se-ntoarce spre copil să-l vadă,
Ca în genunchi pe urmă iar să cadă… /…/

Acesta-l chemă într-o zi la sine:
„Simt, fătul meu, că mi-e sfârșită viața.
Trei zile încă vei mai fi cu mine;
Apoi, văzând că-s rece tot ca gheața
Și nu-ți răspund, tu vei cunoaște bine
Că-s mort pe veci…Dar cată, dimineața,
Să nu te sperii, căci un leu năprasnic
Veni-va din pustii cu urlet groaznic… /…/

Bătrânul pusnic, deci, a treia sară
Închise ochii și-adormi. Deodată,
În zori de zi, pădurea se-nfioară
De-un răcnet lung. Temutul leu s-arată,
Cu coama-n vânt, ca un vârtej de pară.
Văzând pe pusnic mort, îi face-ndată
Cu ghearele o groapă, și-l astrucă ^[2],
Apoi pieri în crâng ca o nălucă…

De asemenea, basmul abundă, ca și la Eminescu sau Creangă, de elemente culte, romantice: portrete, descrieri, peisaje…

[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, Teologie pentru azi, 2012, p. 69-70.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/

[2] A astruca = a înmormânta, în limba veche.

Putem spune că apropierea și colaborarea cu Anghel a lăsat urme în poezia sa, deși, mai degrabă am înclina să credeam că însuși temperamentul poetic lui Iosif l-a făcut sensibil față de lirica vremii:

De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anișoara…
Le-a strâns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara… /…/

Și gândul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atâta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mândrelor petale… /…/

Sărman copil neștiutor
Ce plângi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară…

(Rozele)

*

Se plimbă prin grădina mănăstirii
Domniţa, albă-n rasă cenuşie.
Amurgu-şi cerne umbra-i viorie,
Lung sună toaca-n toiul tînguirii.

Şoptesc încet prin flori de iasomie
Şi parcă vor s-o mângăie zefirii;
Se scutură pe straturi trandafirii,
Şi crinii mor, dar ea nu vrea să ştie.

Departe,-n zări, e vrajă, cântec, viaţă…
Ea trece albă,-nvăluită-n ceaţă,
Asemeni unei palide vedenii…

Uitată de părinţi şi de rudenii,
De bucurii şi de dureri străină,
Se stinge-n rând cu florile-n grădină…

(Domnița)

*

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingaşul narcis,
Iasomia, crinii,

Trandafirii-nvolţi,
Sub catapeteasma
Uriaşei bolţi,
Îşi unesc mireasma.

(Noaptea de mai)

*

Aici sunt flori. S-or veșteji și-aceste,
Cum alte multe-n șir se veștejiră…
Aceasta-i scrisa florilor: resfiră
Miresme dulci, și mor fără de veste.

(De urât)

*

Fantastic joacă rândunici zglobii
În cerul plin de umbră și lumină,
Și-i liniște adâncă în grădină,
Sub piersicii cu flori trandafirii…

(Liniște)

*

Când mă gândesc la viața-mi din trecut,
Îmi pare-un parc sălbatec și tăcut
Ce, plin de cântec de privighetori,
Lucea, pe vremuri, parfumat de flori…

(Când mă gândesc)

Iosif nu a rămas indifernt față de poezia lui Ștefan Petică și a altor confrați (probabil îl avea în vedere și pe Tradem), cărora le dedică un lung poem, intitulat O viață (În amintirea lui Ștefan Petică și a altora):

Târziu se face ziuă, curând se face sară
În odăița scundă din strada solitară.
Hârțoage prin unghere și patul la părete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăștiete,

Și-n negura eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuși nopți de-a rândul ea arde cu credință,
Și zarea ei hrănește o dulce suferință
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliți depărtate…

Atunci ea luminează pe un tânăr stând la masă
Cum scrie și citește sau câteodată-și lasă
Încet pe mână capul…Și cine știe unde,
În care lumi și vremuri gândirea lui pătrunde
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Și-și încunună fruntea cu firava ei rază…

Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Își pâlpâie-n feștilă lumina care piere,
Și umbre cresc și joacă pe ziduri și podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n așternut să-și toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă și se duce,
Dar parcă nu prea știe cam încotro s-apuce,
Și-nfrigurat se-ntoarce în fiecare sară
În odăița scundă din strada solitară… /…/

E drept că trece strada cu pașii cam nesiguri,
Și ochii câteodată îi ard aprinși de friguri,
Și e cam tras la față, și pare cam anemic,
Și nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toți le-astupă gura),

E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar…n-are mândre plete și nu-i croit la modă,
Și dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate, totuși, puternicilor zilii,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu dicută artă în colț de cafenele,
Și are-o sfântă frică de proști și versuri rele. /…/

Crescut la umbra unei biserici vechi, la țară,
Ați înțeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al țării, și, prin urmare, nu e
Împins de spete scara măririlor s-o suie…

Părinții lui muriră departe în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era așa de bine!

Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-și părăsească satul,
Și la oraș el însuși pe sine să se crească,
Cum cresc mai toți orfanii în țara românească.
Azi dă în familii lecții și scrie la gazetă,
Ducându-și viața-n studiu și liniște discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă dacă-i sună
Și-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce ființa lui săracă /…/

Și nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineață vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

Detaliile biografice privesc viața lui Ștefan Petică, iar Iosif îi încrustează o efigie eminesciană, ceea ce spune multe despre prețuirea pe care i-a acordat-o și chiar despre influența asupra sa a poetului „crescut la umbra unei biserici vechi, la țară”, acolo unde își are și mormântul.

Sursa imaginii

Lirica lui Iosif pare să fie scrisă…de mai mulți autori, ceea ce ne-ar putea împinge la concluzia că poezia lui e livrescă sau că presupune numai o problemă de excepțională dexteritate în compoziție.

Între autorul baladelor, al poeziilor cu fir narativ sau cu iz coșbucian și cel al sonetelor „eminesciene” și al versurilor diafane parcă ar sta să se deschidă o prăpastie.

Dacă nu ne-am uita mai bine…

Dincolo de opțiunea formală, versurile sale nu sunt lipsite de acea esență poetică originală, care individualizează creația unui poet mare.

Unele sonete sunt, într-adevăr, demne de Eminescu:

Secerătoare ce insufli teamă,
Eu nu te văd purtând pe umeri coasă,
Cu-orbite reci cum treci din casă-n casă,
Când nimeni nu te vrea, toți te blesteamă.

Precum cei vechi te-ntrezăreau frumoasă,
Rănitu-mi suflet, palido, te cheamă:
O, vino-ncet și dulce ca o mamă,
Și umbra ta pe ochi încet mi-o lasă.

Că tu ești taina, liniștea, tăcerea,
Limanul cel din urmă, mângăierea
Din urmă-a celor obosiți și triști;

Tu singură ești vrednică să vindeci
Un suflet bântuit de mari restriști…
O, înger negru-al morții, vino, vin’, deci!…

(Ad mortem)

Dar autorul Patriarhalelor este și primul – și poate ultimul – care a scris și un…sonet agrar (pentru că nu forma dictează conținutul, iată că se pot scrie și sonete pe teme rurale):

Câmpiile țin astăzi sărbătoare!
Prin holde coapte, fetele grăbite
Înoată pân’la brâu, împodobite
Cu roșu mac și vinete cicoare…

Huiește secera fulgerătoare…
Bat mii de raze-n fețe dogorite.
Ușor se-nclină spicele-aurite,
Cad snopii-n șir…Cântați, secerătoare!

Se clatină, lung țipă subt povară
Căruțele pe drumul alb de țară;
Pocnind din bice, hăulesc flăcăii.

Apusul joacă într-un potop de pară:
Se duce craiul zilelor de vară
Spre alte lumi, departe-n fundul văii…

(Secerișul)

E un tablou superb, care n-are legătură cu nicio ideologie…Finalul e o topire-n metafizic a sărbătorii.

Adevărul este că Iosif știe să îmbine patriarhalitatea și…simbolismul, timbrul clasic al sonetului și tânguirea sau elanul romantic:

S-a înserat. Uşor se-nalţă fumul
De prin ogeaguri către bolta vastă,
Domol coboară turma de pe coastă,
Umplând cu larma de talange drumul.

Blând, florile, în liniştea lor castă,
Îşi dăruiesc văzduhului parfumul,
Şi noaptea-şi cerne peste toate scrumul…
Ici-colo numai licăre-o fereastă…

Un clopot plânge-o clipă, şi-apoi tace…
Luceafărul în alba-i strălucire
Răsare sus…Şi-atâta sfântă pace

Domneşte-acuma peste-ntreaga fire,
Că sufletul aripile-şi desface
Ca să se piardă în nemărginire…

(Înserare)

Poetul le-a încercat pe toate: veselia horei, jalea doinei și tristețea „nibelungă” – o aromă difuză a melancoliei gotice – , fără a fi contaminat până-n prăsele de niciuna, păstrând o măsură care e definitorie pentru lirica sa.

Se poate spune despre Iosif că oscilează între formele poetice sau că s-a exersat în toate, așa cum îi stă bine unui poet complet:

Aș vrea să cânt, să-mbrac în mândre rime
Norocul rar ce-n cântec nu încape,
Că nu e vers pe lume să-l exprime.

Ci ca-ntr-un murmur nesfârșit de ape
Ce se revarsă-n valuri de-armonie,
Din mii de glasuri ce-l vrăjesc de-aproape,

Sărmanul suflet cearcă, și nu știe
Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă,
Căci toate-l cheamă,-l strigă și-l îmbie…

(Terține)

Iosif nu are profunzimea filosofică a lui Eminescu, dar tinde spre ea și are ambiția de a scrie acea poezie în limba apei și a vântului…

El este un maestru al versului, cizelat până la a nu se mai observa urma instrumentului șlefuitor, dar este și un suflet adânc, care face ca limpezimea să fie afundă:

Uliţele-nnegurate
Luna în argint le-mbracă,
Limpede un clopot bate
Straja cea dintâi…

(Rugă)

*

Fânu-i strâns, și de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nvelește-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce și încet se-ntinde
Tihna pe pământ și-n cer…
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

(Icoane din Carpați III)

*

Plăsmuiri din basme
M-au împresurat?
Aripi de fantasme
Poate-au scuturat

Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-aşa-nstelată,

Floare de cireş
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greş,
De privighetoare! /…/

Tremură de dor
Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,

Care-n orice floare
Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?

(Noaptea de mai)

Mai bine zis, acest suflet și-a căutat urna poetică în care să-și depună mireasma, și a trecut din formă-n formă ca o albină din floare-n floare.

În toate formele pe care le-a încercat, a lăsat ceva – mai mult sau mai puțin – din nectarul său specific.

Și toate la un loc alcătuiesc opera unui artist complex și rafinat, cu un condei subțire și cu penelul ochiului rezemat în aur:

Printre mii de șatre albe
Vezi fanare în amurg,
Și prin pulberea de aur
Oamenii pe uliți curg.

(Pasteluri IV)

*

Luminile răsar prin galantare.
În praf de aur, din adâncul pieții,
De pretutindenea beția vieții
Înalță zgomotoasele-i altare.

(Din Paris)

Poetul e un vizual, și nu unul oarecare, ci unul care vede până la esențe:

Zăceau priveliștile moarte
Sub cerul sur, în asfințit.

(Fulgii)

*

Niciun zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Câte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh și-aprinde…

(Pasteluri VII)

*

La Nürnberg, în vechiul castel,
Stăteam rezemat de-o fereastră,
Privind cum se-mbracă sub el
Orașul în negură-albastră.

Și purpur plutea în fâșii
Prin negura vânătă-a serii,
Pe uliți străvechi și pustii
Robite de vraja tăcerii.

(Clopotele din Nürnberg)

*

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină ^[1],
Să râd ca florile-n lumină,
Să uit că ros e de vermină
Copacul vieții scuturat…

(Mi-e dor de-un vis)

Și este, deopotrivă, un auditiv al lucrurilor neauzibile sau al substanței sonore a lucrurilor:

Bătrânul codru-n miez de noapte
Visează sub argint de lună
Și, socotindu-și, parcă, frunza
Nenumărată-n vis răsună. /…/

Convoi de umbre diafane
Plutind măreț se risipește
Departe-n liniștea de mituri…

(Visează codrul)

*

Iar din imperiul tăcerii
Se desprindeau fulgi mari de nea.

(Fulgii)

*

Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută...

(Fusul)

*

Pe luncă sună coasa. /…/
Albine fierb.

(Farniente)

*

Câmpia ațipește iarăși,
Doar greierii mai țârâiesc… /…/

Pe câmpie niciun zgomot.
Din oraș abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieții zbuciumate.

(Pasteluri III, VII)

Culorile fug spre abisal, ca și viața…

Toate „sunt atrase în viață de un dor nemărginit”, cum a zis Eminescu, dar gravitează în jurul tăcerii din care au fost aduse la ființă, așteptând să se stingă.

Cugetarea la moarte stinge rumoarea vieții, o zvântă în zvonuri din ce în ce mai depărtate, mai vagi…și cântecul lui Iosif devine blagian:

O, tu, cea mai frumoasă dintre zâne,
Cu tot alaiul tău de bucurii,
Toți te-așteptăm cu-atâta dor să vii:
Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine!

Și ce-mi aduci tu, care pe câmpii
Pui flori, și cerului dai zări senine,
Și cântec lucitor, și unde line
Izvorului, ce daruri tu-mi îmbii?

Ce vis cerca-va de iznov s-alinte
Un suflet amăgit de-atâtea ori?
O, dac-aș ști că visul iarăși minte!…

Atuncea poate-aș ramânea cuminte
Și m-aș uita cu ochi nepăsători
La iarba care crește pe morminte…

(Primăverii)

[1] Ș. Petică a scris despre „fecioara cu vis alb ca de hermină”, în Serenade demonice VI.

Vermeer, Dantelăreasa

Poezia lui Iosif e delicată ca o dantelă. Poetul e atât de sensibil, încât poezia sa e aproape străvezie.

A fost interpretată, de aceea, ca o poezie facilă/ ușor de înțeles, pentru că mulți n-au avut răbdarea să-i înțeleagă migala sculpturii în mătase.

Câteva din poemele sale erau selectate pentru manualele de școală generală (nu știu dacă mai sunt încă…).

Iosif nu este însă un poet simplu. E un poet care pune o problemă serioasă: câți dintre cititori și critici pot să vadă dincolo de „țesătura” foarte fină a versurilor sale, care par clare? Pentru că dificultatea receptării lui nu stă în greutatea speculațiilor, ci în…gradul de sensibilitate al celui care citește.

Rafinamentul țesăturii lui poetice nu e vizibil cu ochiul liber.

Între critici, dreptate i-a făcut, de curând, Mihai Zamfir, apreciind că

„Șt. O. Iosif a fost privit multă vreme drept un soi de Coșbuc minor: nimic mai fals! […] Șt. O. Iosif și Coșbuc țin de două epoci și de două mentalități diferite. […]

Versurile lui Iosif ating o muzică interioară inimitabilă. Marea poezie germană joacă, deci, pentru a doua oară, după Eminescu, rolul cel mai important în formarea unui poet de anvergură [se referă la faptul că s-a exersat traducând foarte mult din poezia romantică germană]. […]

Poetul atinge capodopera atunci când, ignorând parcă deliberat tema convențională, își transformă versul în muzică discretă” ^[1].

Plecând chiar de la două dintre poeziile care intrau în manualele pentru cei mici, Bunica și Cântec sfânt, el remarcă:

„Poezia intrinsecă a unor strofe ca acelea de mai sus provine și dintr-o operațiune stilistică decisivă: dincolo de melodia heineeană suavă a versului, poetul a realizat o alchimie lexicală subtilă: toate cuvintele utilizate sunt străvechi, majoritatea provenind din fondul latin primordial al limbii române, cu plurisemantism garantat. Pe baza lor, se creează o poezie cu aerul permanenței, dincolo de timp și de loc, acolo unde tradiția națională plonjează în ancestral.

Dacă un străin ar dori să învețe limba română plecând de la texte poetice, poezia lui Șt. O. Iosif i-ar putea servi drept îndrumar didactic ideal” ^[2].

Ca tehnică poetică și viziune artistică, versurile sale reprezintă o sinteză între romantism, simbolism și tradiționalism.

Însă cele trei direcții amintite sunt atât de bine topite în pânza liricii sale, încât sunt imposibil de destrămat într-un comentariu.

Călinescu nu greșea când îl considera pe poetul de la Sămănătorul un neoromantic, socotind că

„Iosif face discret și poate inconștient [?] legătura între romantismul german și simbolismul francez verlainian, care e un neoromantism” ^[3].

Iosif făcea sinteze în maniera în care știa că făcuse și Eminescu…

Încât a ajuns el însuși o chintesență poetică, însumând tonalități auzite și prevestite: de la Eminescu la Blaga și de la Coșbuc la Bacovia.

Restrângându-ne la epoca lui, a începutului de secol XX, Iosif e un neoeminescian paseist în concepție, ca mulți dintre confrații săi, care a strâns în versurile lui suavitatea miresmelor și a florilor lui Anghel, diafanul metafizic al lui Petică, sensibilitatea față de cei nedreptățiți a lui Tradem și a simboliștilor și privirea lină spre sat și spre tradiție a tradiționaliștilor – Iosif scrie o poezie a satului sublimată, învăluită într-o lumină dulce-crepusculară, fără patimi și vijelii sufletești.

De aici a rezultat un lirism condensat, epurat de aluviuni, într-un vers limpede ca cristalul.

Așteptarea înfiorată, mesianică, a unui viitor mai bun pentru Ardeal și pentru români, care l-a consacrat pe Goga, e prezentă și în câteva compoziții ale sale.

Versurile lui Iosif sunt stăpânite o candoare infinită, ca o lumină inefabilă ce îmbrățișează toate. Pe tablourile sale parcă s-a așezat deja, de la bun început, patina timpului, încât răbufnirile și resentimentele nu mai au rost. Firea blândă și iertătoare a poetului și-a lăsat amprenta în poezii, estompând imaginile prea vii sau prea crude.

Iosif are pasiunea paseistă a romanticilor, dar deține și secretului vagului simbolist, ca tehnică poetică, încât, dintr-o anumită perspectivă, poate fi considerat un Grigorescu sau Aman în poezie.

Amintirea, memoria afectivă chiar, joacă un rol semnificativ în unele poezii – proustianismul este, de fapt, un efect al romantismului.

Are nostalgia ruinelor și a castelelor medievale, a lumii vechi, născută nu numai din lectura poeților germani, ci transmisă și prin tradiția sa proprie: îi evocă pe Miron Costin și Ion Neculce în Cronicarii, pe Șincai într-un poem omonim și de asemenea pe Cârlova, ca pe poetul care a reînviat „Târgoviștea cu vechile-i palate”.

E creatorul unui baladesc romantico-simbolist pe care și l-au revendicat mai târziu Negoițescu și cerchiștii ^[4].

[1] Mihai Zamfir, op. cit., p. 388-389.

[2] Idem, p. 392.

[3] G. Călinescu, op. cit., p. 603.

[4] N. Manolescu, op. cit., p. 514: „Iosif a putut fi considerat modernizatorul la noi al baladei romantice germane, care a ajuns (și pe această cale) la Radu Stanca și Șt. Augustin Doinaș”, după cum afirmat Ion Negoițescu în Istoria sa.