Etichetă: Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Apropierea de Domnul ne luminează întreaga persoană [33, 6]. De aceea, cei care ne temem de El, îl avem pe Îngerul Domnului[1] împrejurul nostru [33, 8]. Pentru că Îngerii Îi slujesc lui Dumnezeu dar îi și apără pe cei credincioși Domnului.

Despre Îngerul Domnului se face referire la 33, 8; 34, 5; 34, 6.

Ps. 33, 9 este înțeles astăzi, în cultul nostru, ca o invitație la împărtășirea cu Hristos euharistic. Adică e înțeles ca o profeție, care vorbea despre împărtășirea euharistică cu Hristos Dumnezeu.

Căci numai dacă gustăm din Trupul și din Sângele Lui vedem cât de bun e Domnul. Cât de bun e prin toate urmările sfinte pe care le aduce Sfânta Euharistie în persoana noastră.

Însă tot la fel de mult putem vedea/ înțelege bunătatea Lui, dacă gustăm/ contemplăm înțelepciunea Lui și lucrarea Sa binefăcătoare în mijlocul lumii. Pentru că această gustare din slava lui Dumnezeu, din înțelegerea Lui, din frumusețea Lui e diversă și copleșitoare.

33, 10 se referă la Sfinții Lui, care trebuie să se teamă de Domnul. Căci teama de El îi face să nu aibă vreo lipsă în sfințenie.

Pentru că, cei care Îl caută pe El, nu se vor lipsi „de tot binele” [33, 11]. Iar binele de aici e înțeles, pentru viața pământească, în sens material dar și duhovnicesc, dar și ca bine veșnic, deplin, total, în veșnicie. Pentru că „tot binele” îl vom trăi în comuniunea cu Dumnezeu, în comparație cu binele relativ de aici.

În 33, 12, apare, pentru prima dată în Psalmi, sintagma „frica Domnului” și această realitate, frica de Domnul, trebuie învățată de la un om duhovnicesc. Pentru că frica de El e una plină de evlavie, de dragoste, de recunoștință, de înțelegere, de comuniune cu El.

Dacă la 4, 4; 30, 24; 33, 10; 36, 28 se vorbește despre Sfinții Lui, la 1, 6; 33, 16; 33, 18; 36, 17; 36, 32; 36, 39 se vorbește despre Drepți. Despre Drepții lui Dumnezeu.

Iar dacă la 16, 6; 30, 3 se vorbește despre urechea Domnului, la 33, 16 se vorbește despre urechile Domnului.

Iar urechile Lui sunt „întru rugăciunea” [33, 16] celor Drepți. Pentru că El ascultă rugăciunea noastră fiind în mijlocul ei, în mijlocul persoanei și a evlaviei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu ne aude din afară sau de la distanță, ci din lăuntrul nostru, din profunzimea persoanei noastre.

Dar când fața Domnului este „peste cei care fac rele [epi piuntas caca]”, asta înseamnă că El vrea „să piardă din pământ pomenirea lor”[33, 17]. Adică să le ia viața. Pentru că viața pământească este un dar al Lui pentru ca să facem binele și nu răul. Tocmai de aceea binele are pomenire pe pământ, pe când răul e curmat.

Pentru prima dată în Psalmi, la 33, 19, Domnul e prezentat ca aproape [enghis] de cei zdrobiți la inimă. El este lângă/ alături cei care își zdrobesc inima, care se îndurerează profund pentru păcatele lor.

Iar pe Drepți, deși multe sunt necazurile lor, din toate îi va izbăvi Domnul [33, 20]. De unde observăm că nu există lucru imposibil la Dumnezeu dacă trăim în comuniune cu El.

Tot pentru prima dată în Psalmi, la 33, 21, verbul a păzi e pus în relație cu Domnul. Pentru că El păzește toate oasele Drepților și niciunul dintre ele nu va fi zdrobit. Iar Ps. 33, 21 a fost înțeles de către Sfântul Ioan Evanghelistul, în In. 19, 36, ca referindu-Se la Hristos, ale Cărui oase, pe Cruce, nu au fost zdrobite. Adică a fost înțeles ca loc profetic.

În 34, 23 Sfântul David folosește expresia: „Dumnezeul meu și Domnul meu”, pe când în 34, 24: „Doamne, Dumnezeul meu”.

Mila Domnului e în cer și adevărul Său până în nori [35, 6]. Pentru că mila vine de la El, Cel ceresc iar adevărul Său e până în norii slavei Sale, pentru că adevărul Său e plin de slava Sa. E adevăr plin de putere duhovnicească, de viață dumnezeiască.

Dreptatea lui Dumnezeu este aidoma munților lui Dumnezeu [35, 7]. Pentru că dreptatea Lui e stabilă. E adânc înrădăcinată precum sunt și munții. Pe când judecățile lui Dumnezeu sunt abis [abissos] [35, 7], sunt profunzimi neînțelese de către noi.

Dumnezeu a înmulțit mila Lui [35, 8]. Iar dacă la  16, 8 se vorbea despre acoperământul aripilor lui Dumnezeu, la 35, 8 fiii oamenilor nădăjduiesc „în umbra aripilor Tale”. Pentru că aripile lui Dumnezeu, care îi umbresc pe oameni, sunt slava Sa.

La 35, 9 avem o afirmație unică în LXX: „îmbăta-se-vor din grăsimea casei Tale [metistisonte apo piotitos tu icu Su]”. Însă beția de aici e una mistică, duhovnicească, căci grăsimea casei lui Dumnezeu e slava Lui. Tocmai de aceea mâncarea din casa Lui nu produce sațietate ci îmbătare duhovnicească.

Tot la 35, 9, se specifică faptul că Dumnezeu îi va adăpa pe cei ai Lui din „pârâul desfătării [ton himarrun tis trifis]” Sale.

Însă grăsimea casei Lui și pârâul desfătării sunt o vestire profetică a împărtășii euharistice cu Hristos.

Pentru că îmbătarea mistică vine din umplerea noastră de dragostea Lui, prin împărtășirea cu Sine și Sfânta Euharistie este pârâul desfătării duhovnicești din care Biserica Lui se adapă continuu.

„Izvorul vieții [pighi zois]” e la Dumnezeu [35, 10], pentru că El e Dăruitorul vieții pentru întreaga Sa creație. Iar El e izvor al vieții pentru noi în dublă ipostază: de la El primim viața și existența dar, în același timp, de la El primim și viața noastră duhovnicească, adică umplerea noastră de har.

Însă cei credincioși Lui, întru lumina Lui vor vedea lumină [35, 10]. Și aici Sfântul David vorbește despre adevărul fundamental al vederii mistice. Căci vedem slava Lui numai pentru că suntem umpluți de ea și ridicați spre vederi dumnezeiești. Pentru că nimeni nu poate vedea slava lui Dumnezeu dacă El nu i-o descoperă.

În 35, 11, mila lui Dumnezeu e pusă în relație cu cunoașterea Lui iar dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea inimii. Căci David cere ca Dumnezeu să întindă/ să prelungească/ să ducă mila Lui până în cei care Îl cunosc pe El și dreptatea Lui până în cei drepți la inimă.

Însă tocmai prin mila Lui noi Îl cunoaștem pe El și prin dreptatea Lui noi ajungem să fim drepți la inimă. Cunoașterea lui Dumnezeu și dreptatea inimii nu sunt eforturi pur umane ci virtuți divino-umane, pentru că Dumnezeu este începutul, cuprinsul și împlinirea fiecărei virtuți a noastre.

Desfătarea adevărată e desfătarea în Domnul [36, 4]. Și El ne dă „cererile inimii [ta etimata tis cardias]” noastre.

Sintagma „cererile inimii” e unică în LXX și ea e pusă în relație cu desfătarea în Dumnezeu. Lucru pe care îl putem înțelege în două feluri: 1. desfătarea în Dumnezeu ne dă să ne cunoaștem adevăratele cereri ale inimii, ce dorim cu adevărat sau 2. Dumnezeu ne împlinește cererile inimii, atunci când ne desfătăm întru El, în slava Lui.

Dacă nădăjduim în El, Domnul scoate ca lumina dreptatea noastră și judecata noastră ca amiaza [36, 6]. Iar cei care îndură pe Domnul vor moșteni pământul [36, 9].

Domnul îi sprijină/ îi susține pe cei Drepți [36, 17], pentru că El cunoaște „căile celor fără de prihană” [36, 18].

La 36, 20 apare pentru prima oară în Psalmi sintagma „vrăjmașii Domnului [i ehtri tu Chiriu]”. Iar ei „ca fumul se năruie” [36, 20]. Însă pe cei Sfinți ai Lui, Domnul nu îi părăsește [36, 28; 36, 33]. Pentru că El ne scoate pe noi de la cei păcătoși [36, 40].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

La 32, 4 se vorbește despre cuvântul Domnului și el e drept. Pentru că toate faptele Lui sunt în credință [32, 4]. Sunt proprii credinței. Sunt proprii relației cu noi. Sau pe care noi le aflăm crezând în El.

Domnul iubește milostenia și judecata [32, 5]. Tocmai de aceea, „de mila Domnului este plin pământul” [32, 5]. Pentru că El e milostiv cu toată creația Sa.

Însă dacă corelăm 32, 4 cu 32, 6, ne dăm seama că în ambele versete se vorbește despre Fiul și că trebuie să scriem expresia cu majusculă, adică Cuvântul Domnului.

Pentru că la 32, 6, potrivit LXX, avem textul: „[cu] Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor [to Logo tu Chiriu i urani estereotisan che tu Pnevmati tu stomatos Aftu pasa i dinamis afton]”.

Pentru că în Ps. 32, 6, Cuvântul e pus în relație cu Duhul Sfânt în momentul facerii lumii. Căci Tatăl, împreună cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, a făcut toate câte există.

Și aici, la 32, 6, observăm, pe de o parte, că Dumnezeul treimic imprimă tărie dumnezeiască creației Sale iar, pe de altă parte, că zidirea și întărirea lumii e o lucrare comunională a Treimii. Pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul și fără Duhul Sfânt.

Bineînțeles, referirea la ceruri înseamnă referirea la Puterile cerești. Pentru că ceruri, putere sau puteri sunt corelative ale Sfinților Îngeri. Pe când întărirea Puterilor cerești, care presupune și zidirea lor, făcută de întreaga Treime, nu s-a făcut altcumva decât prin umplerea lor de slavă dumnezeiască.

Așadar nu numai oamenii ci și Sfinții Îngeri au fost creați de Dumnezeu plini de slavă iar căderea lor s-a făcut din slava Lui. Motiv pentru care și vorbim despre cădere. Adică de la situația normală la una anormală pentru făpturile create de Dumnezeu.

În 32, 7 se vorbește despre acțiunea lui Dumnezeu în ceea ce privește apa terestră: „[El] a adunat împreună, ca [într-un] burduf, apele mării, a pus în vistierii abisurile/ adâncurile”.

32, 9 se referă tot la facerea lumii. Și se subliniază importanța absolută a cuvântului și a poruncii lui Dumnezeu. Pentru că „El a zis și s-au făcut [cele create, întreaga creație], El a poruncit și s-au zidit”. Întreaga creație e rezultatul cuvântului și al poruncii lui Dumnezeu. Pentru că ele și-au luat existența din porunca Lui. Ele nu existaseră înainte ca El să le poruncească existența. De aici înțelegem că lumea creată de Dumnezeu nu e veșnică precum e El, ci ea este rezultatul voinței Lui.

Domnul risipește [diaschedazi] sfaturile neamurilor și leapădă [ateti] gândurile popoarelor cât și sfaturile arhonților/ ale conducătorilor [32, 10]. În sensul că nu e de acord cu lucrurile pe care oamenii își închipuie că se vor petrece sau că trebuie să se petreacă.

Pentru că Domnul dorește să ne învețe ce trebuie să facem și vrea să ne vestească voia Lui cu timpul prezent dar și cu viitorul. Pentru că ieri și azi speculațiile despre viitor nu au nimic de-a face cu lucrarea lui Dumnezeu cu lumea.

De aceea, El risipește și leapădă presupunerile umane, ambițiile umane, pe când „sfatul Domnului rămâne întru veac, [iar] gândurile inimii Lui [rămân] întru neam și neam” [32, 11].

E pentru prima dată în Psalmi, la 32, 11, când se folosește expresia „gândurile inimii [loghismi tis cardias]”. Și aceasta cu adresă la Dumnezeu și nu la oameni. În Daniel (TH) 2, 30 găsim sintagma „tus dialoghismus tis cardias [raționamentele/ judecățile/ întrebările/ dialogurile inimii]”. Dar cu referire la oameni.

Însă expresia „gândurile inimii” este experiată în rugăciunea isihastă a nevoinței duhovnicești. Pentru că cel care se roagă neîncetat înțelege, la un moment dat, că mintea lui coboară în inimă și că gândurile minții își au rădăcina în inimă.

Cu alte cuvinte, această sintagmă revelată de Dumnezeu, ne arată că nu există nicio separație între minte și inimă, ci omul acționează complet și unitar în fiecare faptă a sa.

Dar în comparație cu oamenii, care își schimbă sfaturile/ planurile/ scopurile, Dumnezeu nu Își schimbă sfatul/ planul Său cu creația Sa iar gândurile inimii Lui, adică cele pe care El le-a revelat, sunt imprescriptibile. Ele au valabilitate continuă. De aceea, este fericit neamul care Îl are pe Domnul ca Dumnezeu al lui [32, 12].

Revine la 32, 14 sintagma din I Regi și anume aceea de „cel gata locașul Lui [etimu catichitiriu Aftu]” sau „locașul Lui cel gata”. Care e în cer și de acolo îi privește pe oameni.

La 32, 15 avem mărturia explicită despre implicarea lui Dumnezeu în nașterea fiecăruia dintre noi. Pentru că El nu i-a zidit doar pe Protopărinții noștri, Adam și Eva, ci participă la zidirea fiecăruia dintre noi. Căci El este „Cel care a plăsmuit/ zidit fiecăruia în parte inimile lor [și] Cel care înțelege întru toate faptele lor”. Ale oamenilor.

Așadar prezența lui Dumnezeu în zămislirea noastră nu constă numai în faptul că ne dăruie un suflet fiecăruia dintre noi ci că ne și creează, împreună cu mamele noastre, și trupul nostru.

Pentru că prin zidirea inimilor se referă, în mod metonimic, la întregul trup. Și de aici rezultă că zămislirea, formarea și nașterea noastră nu reprezintă un proces pur biologice ci unul divino-uman, pentru că Dumnezeu participă în mod efectiv la aducerea noastră pe lume.

Astfel observăm în 23, 15, că Dumnezeu Își revendică proprietatea asupra fiecăruia dintre noi, pentru că noi suntem făpturile Sale în primul rând. Asta neînsemnând, fără doar și poate, că Dumnezeu exclude aportul părinților noștri la nașterea noastră. Ci El subliniază aportul Său absolut determinant în nașterea fiecărui om în parte.

De aceea, pentru că El ne-a făcut, cere de la noi să ne temem de El [32, 18]. Și pentru că de la El sunt sufletele noastre, tocmai de aceea El izbăvește din moarte [ec tanatu] sufletele noastre [32, 19].

Dar de care moarte ne izbăvește Domnul, dacă sufletele sunt create de El ca realități spirituale și nemuritoare? De moartea păcatului și de Iad. Pentru că 32, 19 se referă nu la moartea oamenilor, ca despărțire a sufletului de trup, ci la moartea sufletească pe care o aduce păcatul.

În Biblia de la 1688, începutul lui 32, 20 apare sub forma: „și sufletul nostru va îngădui Domnului”, cu verbul la viitor. În LXX însă, verbul e la prezent și e vorba de ipomeni, la care ne-am referit anterior. De unde sensul că sufletul nostru îndură Domnului, stă la intensitatea duhovnicească pe care El o cere.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

„Glasul Domnului [este] peste ape” [28, 3]. Iar „apele” sau „apele multe” de la 28, 3 sunt o expresie a slavei Sale. Pentru că Domnul vorbește întru slava Sa, adică în vederi extatice, dumnezeiești.

Tot în 28, 3 e pentru prima dată în Psalmi când regăsim sintagma Dumnezeul slavei. Anterior, în Ps. 23, El fusese numit de 5 ori Împăratul slavei.

Pentru a doua oară în Psalmi, la 28, 3, aflăm că Dumnezeu a tunat. Prima dată am aflat din Ps. 17, 14. Iar sintagma „glasul Domnului” apare de 7 ori în Ps. 28.

Glasul Lui este „în tărie” [28, 4]. Tăria fiind un alt sinonim al slavei Sale. Glasul Lui este „în mare cuviință” [en megaloprepia] [28, 4]. Căci El Se exprimă cuviincios, pentru că Se adresează oamenilor evlavioși, curați, plini de sfințenie.

Însă glasul Lui zdrobește cedrii. Cedrii din Libanos [28, 5]. Pe leptini, Biblia de la 1688 îl traduce prin va mărunți. Căci Domnul va mărunți cedrii, pe care îi va zdrobi, ca pe vițelul Libanosului [ton moshon ton Libanon] și pe cel iubit [o igapimenos] ca pe fiul celor cu un corn [nonocheroton] [28, 6].

Glasul Lui taie în două [diacoptontos[1]] flacăra/ văpaia focului [28, 7]. Glasul Lui clatină/ cutremură pustiul [28, 8]. Glasul Lui pregătește [catartizomenu][2] cerbii  și dezvăluie crângurile/ dumbrăvile [28, 9].

În 28, 10 revine cuvântul potop [ton cataclismon], existent doar în Facerea. Pentru ca să ni se spună că „Domnul va locui în potop [Chirios ton cataclismon catichii]”.

Însă potopul, în Ps. 28, 10, e o expresie a mulțimii slavei Sale și nu a distrugerii, așa cum a fost în Facerea. De aceea, „Domnul va locui în potop” se traduce prin: „Domnul va locui în slavă multă”. Sau slava Sa va fi receptată, de către cei înviați din morți și transfigurați prin ea, ca un potop, ca o bogăție nesfârșită ce le depășește puterea de cuprindere, de înțelegere.

Și atunci când El Se va arăta în potopul/ în mulțimea slavei Sale, vom vedea cum „Domnul stă Împărat întru veac” [28, 10].

Domnul dă tărie poporului Său [28, 11] și îl binecuvintează în pace [28, 11]. El ne scoate sufletul din Iad [29, 4], căci sfințenia este a Lui [29, 5].

Domnul are urgie în mânia Lui [29, 6] și viață în voia Lui [29, 6]. Și când El Își întoarce fața de la noi, atunci ne tulburăm [29, 8].

Însă El Se și grăbește să ne scoată [30, 3] din situații grele. Pentru că El Se face nouă întru casă a scăpării [is icon catafighis][3] [30, 3] și El ne hrănește [30, 4].

Despre mâinile lui Dumnezeu se vorbește în 9, 35; 30, 6; 30, 16. Și în mâinile Sale ne punem/ ne încredințăm duhurile noastre [30, 6], pentru că în mâinile Lui sunt timpurile [i cheri][4]/ vremurile noastre [30, 16].

Ps. 30, 6 e singurul loc din Psalmi în care găsim sintagma: Dumnezeul adevărului [o Teos tis alitias]. Pentru că niciodată Dumnezeu nu a mințit și nici nu ne va minți.

Dacă în 17, 12 întunericul era ascunderea Lui, în 30, 21 Dumnezeu ne acoperă „în ascunderea feței” [en apocrifo tu prosopu] Sale, adică în slava Lui. Pentru că întunericul și ascunderea feței vorbesc, în mod mistic, despre slava/ lumina Lui.

Domnul răsplătește celor care se mândresc [30, 24]. În sensul că îi pedepsește.

În 31, 1, prin expresia acoperirea păcatelor, nu se afirmă că Dumnezeu consimte și ascunde păcatele noastre, ca și când ar fi „lucruri bune”, ci că El ne acoperă cu slava Sa și ne iartă păcatele, atunci când ne pocăim pentru ele. El ne acoperă păcatele cu iertarea Sa, le șterge din noi, nu mai le ia în seamă, dacă nouă ne pare rău de ele. Căci El nu mai socotește/ nu mai judecă păcatele pe care le-a iertat [31, 2].

În 31, 4, cel păcătos este împovărat/ îngreunat, ziua și noaptea, de mâna Lui. Iar pentru ca să fim iertați, trebuie să ne mărturisim Lui fărădelegile noastre [31, 5].

Verbul a lăsa are de-a face cu iertarea noastră și îl regăsim în Taina Mărturisirii. Pentru că El lasă neevlavia [tin asevian] păcatelor noastre [31, 5]. El lasă/ iartă/ șterge/ uită păcatele noastre (care sunt, cu toatele, o cădere din evlavie, o lipsă de evlavie), atunci când ne pocăim pentru ele și le mărturisim înaintea Lui.

De aceea, El este bucuria [to agalliama] noastră [31, 7].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Domnul e Cel care ne încearcă [25, 2**]. Cel care ne pune la încercări ca să dovedească adevărul nostru interior. De aceea Biblia de la 1688 folosește verbul a ispiti la 25, 2. Și când Dumnezeu ne încearcă/ ne ispitește/ ne arată adevărul interior, atunci El ne aprinde rinichii și inima [25, 2]. În sensul că ne umple de slava Lui, pentru ca să simțim în mod acut ceea ce trăim.

Casa Domnului [26, 4] e locul locașului slavei Sale [25, 8]. Acolo unde El Își arată slava Lui. De aceea, Domnul, Care Își arată slava Lui celor care se curățesc de patimi, este luminarea [fotismos] noastră [26, 1].

Pentru că luminarea duhovnicească este descoperirea din partea lui Dumnezeu a unui lucru care depășește puterea minții noastre dar pentru care noi eram deja pregătiți prin tot efortul nostru ascetic și de înțelegere.

În LXX, la 26, 4, regăsim dorința Sfântului David de a vedea „plăcerea Domnului [tin terpnotita tu Chiriu]”. Adică de a vedea, în mod mistic, pe cele care Îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Și cele plăcute lui Dumnezeu sunt cele revelate/ arătate/ descoperite de El în mod extatic.

În Biblia de la 1688 se vorbește despre „a vedea frumsețarea [înfrumusețarea] Domnului”. Adică modul în care El ne umple de frumusețe dumnezeiască. Pentru că, în fapt, conținutul vederii extatice e vedere și cunoaștere dumnezeiască care ne umplu de frumusețe sfântă, de sfințenie.

Însă sintagma frumusețea Domnului, preluată de ediția de la 1688, se regăsește în MGK: „to callos tu Chiriu” [27, 4]. Ea apare și în KJV, LND, DRB, BOR 1988 și 2001.

În VUL avem „voluntatem Domini” [26, 4], adică „voința/ dorința Domnului”, oferind astfel o variantă textuală asemănătoare LXX.

Dumnezeu ne ascunde în ziua răutăților [26, 5], pentru că El ne înalță în piatră [26, 5]. Ne face fermi și statornici ca pietrele.

El ne înalță capul nostru peste vrăjmașii noștri [26, 6], pentru că înțelegerea și acceptarea voii lui Dumnezeu depășește răutatea și invidia minții demonilor, adică a vrăjmașilor noștri.

Singura apariție textuală a lui aposcorachisis în LXX e la 26, 9. E vorba despre verbul a blestema, a osândi. De care David Îl crede în stare pe Dumnezeu dar Căruia îi cere să nu facă acest lucru cu sine.

 Așadar în LXX avem: „să nu mă blestemi pe mine [mi aposcorachisis me]” [26, 9]. În ediția de la 1688 avem „să nu mă depărtezi”, pentru că textul tradus este MGK: „mi me afisis [să nu mă îndepărtezi]”. De aici prezența în ed. BOR 1988 și 2001 a textului: „să nu mă lepezi pe mine”.

Domnul ne ia când părinții noștri ne lasă/ ne părăsesc [26, 10]. Iar singura apariție în Psalmi a sintagmei „bunătățile Domnului [ta agata Chiriu]” e la 26, 13. Bunătăți care sunt identice cu conținutul vederilor mistice, pentru că vom vedea „bunătățile Domnului în pământul celor vii [en ghi zonton]” [26, 13], adică în Împărăția Lui.

La 27, 1, David Îi cere Domnului: „mi parasiopisis ap’ emu [să nu treci în tăcere de la mine]”. În Biblia de la 1688 avem: „să nu taci de către mine”. Adică Îi cere să îi vorbească, să îi spună ce să facă. Pentru că tăcerea Domnului vizavi de El, lipsa de revelare a Lui în viața sa, e considerată de Dumnezeiescul David drept o viață ca a celor care „se coboară întru groapă [tis catavenusin is laccon]” [27, 1]. Însă groapa de aici nu se referă la moarte ci la Iad, pentru că Iadul e lipsa de revelare a lui Dumnezeu.

Domnul ne dă după faptele noastre și după răutatea intențiilor noastre [27, 4], căci răsplătirea [to antapodoma] o primim de la El [27, 4]. Și e pentru prima dată în Psalmi când se vorbește despre răsplătirea pe care o primim de la Domnul.

Dumnezeu dărâmă/ surpă[1] pe cei care nu au înțeles întru faptele Domnului și întru lucrurile mâinilor Lui [27, 5]. Pe cei care nu au înțeles lucrările Sale.

Însă aici nu e vorba despre a-i dărâma/ omorî pe cei care nu au putut să înțeleagă voia și lucrările Domnului din cauza vreunei deficiențe mentale sau din cauza prunciei minții ci e vorba despre cei care au disprețuit lucrările lui Dumnezeu cu lumea și cu ei. E vorba despre cei care nu se ocupă cu cunoașterea lui Dumnezeu deși au multă putere de înțelegere.

În 27, 7 avem un alt unicat al Psalmilor și anume pe anetalen. El mai apare în LXX doar în Os. 8, 9. Și în 27, 7 găsim faptul că atunci când Dumnezeu ajută pe cineva, El face să crească din nou/ să reînvie trupul lui.

În GNT, aoristul anetalen apare doar la Filip. 4, 10. Și în ed. BOR 1988 corelativul său e a înflorit, pe când în Biblia de la 1688: a odrăslit. Și aceasta, pentru că ajutorul lui Dumnezeu, fiind umplerea de slava Lui, are ca urmare o înduhovnicire/ o înviere/ o înflorire a trupului. Așa că îndumnezeirea, ca înduhovnicire a omului în integralitatea sa, a fost revelată și trăită încă din Vechiul Testament. Căci trupul participă la sfințirea sufletului și se resimte ontologic în urma umplerii noastre de slava lui Dumnezeu.

Prima apariție a pluralului mântuirile în Psalmi are loc la 27, 8. Iar mântuirile sunt ale Hristosului Său [27, 8]. Următoarele două ocurențe sunt la 67, 20 și 84, 5. Și prin mântuiri se vorbește despre faptul că mântuirea noastră e rodul multelor intervenții ale lui Dumnezeu în viața noastră. Căci El ne înalță „până în veac” [27, 9]. Pentru că El ne face părtași ai Împărăției Sale pentru veșnicie.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

*

Domnul e Păstorul nostru [22, 1] și El ne duce „întru locul ierbii [is topon hlois]” și la „apa odihnei [idatos anapafseos]” [22, 2], ambele sintagme, bineînțeles, trebuind să fie înțelese mistic.

El ne întoarce sufletele [22, 3] de la rău, pentru că Dumnezeu este cu noi [22, 4]. Dar toiagul [i ravdos] și nuiaua/ varga [i bactiria] Lui, adică mustrările Lui, sunt cele care ne aduc mângâierea duhovnicească [22, 4]. Și dacă în LXX, ordinea e cea prezentată anterior: toiagul și apoi nuiaua/ varga, adică pedeapsa mai mare și apoi cea mai mică, în VUL ordinea e inversă: virga [nuiaua] și apoi baculus [toiagul] [22, 4].

Domnul pregătește masă pentru noi, unge în ulei capul nostru și cu potirul Său ne adapă [22, 5]. Pentru că aici se vorbea profetic despre Tainele Bisericii.

În 22, 5 avem singura prezență în LXX a lui cratiston, un adjectiv la superlativ. Și cratiston [cel mai bun] e superlativul lui agaton [bun]. De unde avem textul: „și potirul/ paharul Tău adăpând ca cel mai bun [to potirion Su metiscon os cratiston]”.

În Biblia de la 1688, adjectivul luat în discuție s-a înțeles ca fiind cratistos, –isti, –on, adică cu derivație de la cratis [tare], de unde a rezultat textul: „și păharul Tău îmbătând ca un prea tare”. Pe aceeași variantă de traducere merg și ed. BOR 1988 [ca un puternic] și 2001 [de parc’ar fi prea tare].

Domnul e Cel ce plinește pământul [23, 1]. Adică Cel care îl va transfigura. A Lui este lumea locuită [i icumeni][1] [23, 1] cât și toți cei care locuiesc în ea [23, 1]. Și Domnul a întemeiat pământul pe mări și l-a pregătit pe râuri [23, 2].

El este Mântuitorul nostru [23, 5; 24, 5]. Și Fiul lui Dumnezeu întrupat a intrat cu umanitatea Sa prin „porțile cele veșnice” [23, 7; 23, 9], la înălțarea Sa la cer, pentru că El este Împăratul slavei [o Vasilefs tis doxis] [23, 7; 23, 8; 23, 9; 23, 10**].

Domnul e puternic [23, 8]. E puternic în războaie [23, 8]. Și El este „Domnul Puterilor” [23, 10], al Puterilor cerești iar îndurările [ton ictirmon] Lui sunt din veac [24, 6]. Pentru că El este bun [hristos] [24, 8] și adevărul este al Lui [24, 10].

Domnul, pentru prima dată în Psalmi, la 24, 8 este Nomotetis, adică Dătător de lege. El este Legislator pentru „cei care păcătuiesc în cale” [24, 8], adică fiind mădulare raționale ale Bisericii.

A Domnului e făgăduința [tin diatichin] [24, 10; 24, 14] și ale Lui sunt mărturiile [ta martiria] [24, 10]. El împacă/ ispășește păcatele noastre [24, 11], la 24, 11 verbul fiind la viitor și indicând astfel un loc profetic.

Domnul ne scoate din laț/ capcană [paghidos] picioarele noastre [24, 15] și ne iartă păcatele [24, 18].

În Ps. 24, la 24, 5 și la 24, 21 se vorbește despre îndurarea/ suportarea lui Dumnezeu de către noi. Verbul luat în discuție este ipomeno și el poate fi tradus prin a rămâne, a sta în urmă sau prin a rămâne, a sta pe pământul cuiva, a rezista, a îndura, a răbda, a suporta, a suferi.

În Biblia de la 1688, la 24, 5 avem: „și pre Tine Te-am îngăduit toată ziua”. Cu sensul: „am suportat rigorile Tale, Doamne, asceza Ta toată ziua”.

La 24, 21 avem: „căce Te-am îngăduit pre Tine, Doamne”, sensul fiind același: de trăire a comuniunii cu Dumnezeu la parametri înalți.

În ed. BOR 1988 și 2001 se vorbește despre așteptarea lui Dumnezeu. În VUL avem verbul sustineo, de unde sensul de sprijinire/ de susținere a lui Dumnezeu.

Însă LXX vorbește despre îndurarea harică a lui Dumnezeu sau despre viața în har cu Dumnezeu, care presupune să suportăm toate cele ale vieții noastre după luminarea și voia lui Dumnezeu. Și astfel sensul verbului  ipomeno nu e unul negativ ci foarte pozitiv, pentru că el arată că rezistibilitatea noastră e rezistibilitate duhovnicească, e trăită duhovnicește și nu grosier.

Dumnezeu e Cel care ne răscumpără [24, 22].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

    ***

Dumnezeu ne scutește în ziua necazului [19, 2]. În sensul că Se face scutul nostru.

Iar 19, 2 e primul loc din Psalmi unde apare sintagma Dumnezeul lui Iacov [tu Teu Iacov]. Sintagmă care va mai apărea în această carte.

Dumnezeu pomenește jertfele noastre [19, 4], pentru că El dă omului după inima lui [19, 5] și după dorirea sufletului său [20, 2]. El plinește sfaturile/ planurile/ proiectele [19, 5] și cererile noastre [19, 6] bune. Pentru că El le desăvârșește.

Domnul locuiește în cerul cel sfânt al Lui [19, 7] și El are putere [20, 2; 20, 14] și bunătate [20, 4]. Și El ne dă „lungime de zile întru veacul veacului” [20, 5]. Adică ne face părtași veșniciei Sale.

Mâna lui Dumnezeu îi află pe vrăjmașii Lui [20, 9] și îi pune „ca un cuptor de foc” întru vremea feței Sale [20, 10]. În MGK, la 21, 9, avem: „în vremea urgiei” Sale, vorbindu-se despre urgie și nu despre fața Lui ca în LXX.

Domnul Se înalță în puterea Lui [20, 14] și El Își arată puterile [tas dinastias] [20, 14] Sale. Căci El ia aminte la noi [21, 2; 21, 20] deși El locuiește în cele sfinte [en aghiis] [21, 4].

Pentru a vorbi despre faptul că Domnul participă la nașterea noastră în mod absolut determinant, Sfântul David, în 21, 10, afirmă: „Tu ești Cel care m-ai scos [o ecspasas me] din pântece”. Din pântecele mamei. Pentru că Domnul este Cel care inițiază nașterea. Care o face posibilă.

În Biblia de la 1688 participarea lui Dumnezeu la nașterea noastră e și mai tușată la nivel verbal: „Tu ești Cela ce m-ai zmult [smuls] den pântece”. Care m-ai scos în forță spre viața aceasta. Pentru că nașterea trebuie să se facă la timp și pruncul trebuie să trăiască și să fie sănătos. De aceea nașterea presupune grabă, protejare în grabă a celui ce se naște.

În 21, 11 însă, Sfântul David vorbește și despre o tindere a noastră ontologică spre Dumnezeu încă de pe când suntem în pântece: „spre Tine m-am aruncat din mitră [uter], din pântecele maicii mele [epi Se eperrifin ec mitras, ec chilias mitros mu]”.

Pentru că pruncul e o persoană de la zămislirea lui și tinde, în mod profund ontologic, spre Dumnezeu, spre Izvorul vieții sale. De aceea noi ne aruncăm spre Domnul, tindem spre El din prima clipă a vieții noastre, pentru că tindem, în mod firesc, spre Cel care ne-a dat viață.

Așa se explică și atașamentul copilului față de mamă: pentru că simte că ea este cea care i-a dat naștere și îl crește. Numai că mama trebuie să îl învețe pe copil, din primele clipe, că adevăratul Părinte al copilului e Dumnezeu și că El trebuie văzut ca Cel ce ne-a dat viață și ne-a adus întru existența istorică. Altfel îi diminuăm copilului tinderea/ atracția/ aruncarea lui primă, din pântece, spre Dumnezeu, spre Izvorul întregii existențe.

Dumnezeu nu disprețuiește și nici nu Se mânie pe rugăciunea celui sărac [21, 25]. El nu Își întoarce fața de la cei care Îl caută [21, 25]. Căci căutarea Lui [21, 27] și închinarea [21, 28; 21, 30] în fața Lui sunt bineprimite de El.

Împărăția este a Domnului [21, 29], cu referire la Împărăția Lui cea veșnică, dar tot El este Cel care stăpânește neamurile [21, 29].

De aceea noi trebuie să trăim pentru Dumnezeu [21, 30] și să Îi slujim Lui [21, 30].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

    ***

Dumnezeu este Domnul și El este Dumnezeul nostru [17, 32]. Și Dumnezeu ne încinge cu putere [17, 33; 17, 40] dumnezeiască, cu harul Său, ne îndreaptă/ ne vindecă picioarele ca ale cerbului, adică puterea noastră de acțiune, de manifestare și ne pune peste cele înalte [17, 34], adică ne face capabili de vederi și de înțelegeri dumnezeiești și de lucrări sfinte.

Domnul ne dă scutul mântuirii [iperaspismon sotirias] [17, 36] și prin dreapta Sa ne ajută/ ne sprijină [17, 36]. Despre dreapta Lui s-a vorbit anterior la 15, 11.

În 17, 36 se vorbește, pentru prima dată în Psalmi, despre certarea [i pedia] Domnului. Și certarea Lui e cea care ne întărește/ ne reclădește până întru sfârșit, pentru că ea ne învață/ e pedagogică [17, 36].

Domnul le leagă picioarele/ îi împiedică pe cei care se ridică împotriva noastră [17, 40]. Pe vrăjmașii noștri ni-i dă să rămână în urmă/ în spatele nostru, pentru că El îi nimicește pe cei ce ne urăsc [17, 41].

În 17, 44 se profețește faptul că poporul pe care Domnul nu l-a cunoscut, cu care nu a avut relații atât de intime ca cele cu Israil, Îi va sluji. Pentru că neamurile botezate în numele Treimii Îi vor sluji lui Dumnezeu.

Iar în 17, 45 avem o altă profeție mesianică, pentru că „întru auzirea urechii M-a ascultat” umanitatea, când Eu M-am întrupat.

Fiii lui Israil, care nu vor accepta pe Hristos, dar și cei care nu rămân credincioși până întru sfârșit, sunt „fii străini”, care Îl mint pe Dumnezeu [17, 45].

Domnul e viu [17, 47] și de la El sunt răzbunările [ecdichisis] noastre, pentru că El ni le dă/ El ni le face [17, 48] și supune popoare sub noi [17, 48] și anume pe demonii care ne învață la rele.

În 17, 51 Domnul mărește/ înmulțește mântuirile [tas sotirias] împăratului Său. Înmulțește numărul implicărilor Lui minunate în viața celui Sfânt. Iar dacă mântuirile Lui se înmulțesc în viața cuiva e semn că El face milă unsului Său [17, 51], adică celui umplut de slava Lui.

Însă, bineînțeles, că Unsul Lui e Hristosul Lui, e Fiul Lui întrupat, din cauza Căruia Se milostivește continuu de noi.

Cerurile „spun/ povestesc/ descriu/ înfățișează/ prezintă slava lui Dumnezeu [diigunte doxan Teu]” [18, 2]. Pentru că substantivul ceruri poate fi înțeles atât cu referire la locuitorii Împărăției Lui cât și la întreaga configurație a lumii stelare/ cosmice. Puterile cerești și Sfinții Lui, stând în slava Lui, laudă măreția slavei Lui, pe când tot ceea ce vedem în materie de stele și planete vorbesc despre măreția Creatorului lor.

De fapt cerurile vorbesc despre revărsarea slavei Lui, despre consecințele experierii vieții lui Dumnezeu asupra lor sau despre imprimarea slavei dumnezeiești în creația Sa. Pentru că toate stau în slava lui Dumnezeu dar, pe de altă parte, Îngerii și Sfinții Lui trăiesc continuu manifestările slavei Lui în viața lor.

Dar tot în 18, 2, facerea mâinilor lui Dumnezeu o vestește statornicia/ stabilitatea/ trăinicia [to stereoma] lucrurilor pe care El le-a făcut. Căci tot ceea ce a creat Dumnezeu are durabilitate, e trainic, pentru că toate au amprenta slavei Sale.

Și e pentru prima dată în Scriptură când se afirmă faptul că Domnul Și-a pus în soare [en to ilio] cortul Lui [to schinoma Aftu] [18, 5]. Dar cortul Lui este umanitatea Lui, pe care a ridicat-o în sânul Treimii. Soarele fiind aici Dumnezeirea.

Și tot pentru prima dată în LXX, Dumnezeu e văzut ca un Mire [Nimfios], Care iese din cămara Lui [18, 6]. Ieșirea fiind sinonimă cu întruparea.

Al 3-lea unicat în serie al pasajului e acela că Dumnezeu e asemănat cu un gigant/ cu un uriaș care Se bucură și aleargă în calea Lui [18, 6].

Iar ieșirea Lui e de la marginea cerului și sosirea/ oprirea Lui până la marginea cerului [18, 7]. Și nimeni nu se poate ascunde de căldura [tin termin[1]] Lui. Pentru că Dumnezeu iese prin slava Sa și susține întreaga creație iar slava Lui e plină de căldură, de dragostea Lui.

Mărturia Domnului este credincioasă și ea îi înțelepțește pe cei care sunt prunci [18, 8] în credință. Dreptățile Domnului sunt drepte și veselesc inima [18, 9] în mod duhovnicește, pe când porunca Domnului e strălucitoare și luminează ochii [18, 9] sufletului.

De aceea, El e plin de lumină și lumina Lui ne umple de căldură, de iubire sfântă pentru El. Căci dreptatea Lui ne umple de veselie iar adevărul Lui ne luminează sufletul.

Frica Domnului e curată și netrecătoare [18, 10] iar judecățile Domnului sunt adevărate și îndreptățite întru toate [18, 10].

Domnul ne curățește de cele ascunse ale noastre [ton crifion] [18, 13], de patimile și de păcatele neștiute de oameni. Dar El ne ferește și de păcatele străine, de cele care înstrăinează cu mult firea noastră de la adevăr și pe care nu le-am făcut [18, 14]. De păcatele și patimile păgânilor, ale oamenilor fără Dumnezeu. Pentru că El este răscumpărătorul nostru [18, 15].