Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [86]

În privința diagnosticului, precizează poetul, nu există dubii:

Am vreo două boli grele,
Alte câteva foarte grele,
Plus vreo trei îngrozitoare
(Toate, am fost asigurat, sunt incurabile).

Fiecare mă doare în felul ei.
O durere diferențiată, acută,
Solicitându-ți doar ea întreaga energie
Și putere de rezistență.

La un loc dau un fel de
Esență de tortură și chin
Ceva de neimaginat
Sunt ca o orgă blestemată
Peste care s-ar năpusti
În fiecare ceas, o mie de furtuni.

(Bilanț)[1]

Și totuși, în ciuda faptului că organismul este asaltat de afecțiuni multe și diverse, care îi provoacă, fiecare, dureri imense, Sorescu nu se complace în a se lamenta și nici nu cade într-o disperare resemnată, socotind că nu mai e nimic de făcut în afară de a suporta chinuri fără sens[2]. Dimpotrivă, o poezie intitulată Stingerea vocală[3] ne oferă o perspectivă neașteptat de ortodoxă:

Îngerul care sună
Stingerea vocală,
Își lasă goarna de la gură
Și mă dojenește
Că eu o sting prea repede.
– Îmi piere glasul brusc
– Să-ți piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.
Treci în front, soldat și cântă.
Cântă viața.
Mai ai de mărșăluit prin ea,
Răcanule în ale durerii.

Conștiința că e încă „răcan în ale durerii” ne dezvăluie atitudinea unui om smerit: nu resemnat în sens ateist și nici deznădăjduit (de altfel, toate aceste poezii finale dovedesc absența deznădejdii, într-o situație în care mulți nu ar face decât să țipe și să dispere!). Ba, mai mult, convorbirea cu Îngerul „care sună stingerea vocală”, care așteaptă să îi ia sufletul, adică (dar între timp e lângă el și îl veghează!) e o mărturie indubitabilă a conștiinței că suferința lui nu e în zadar, pe de-o parte, iar pe de altă parte că această suferință – cu toată intensitatea ei și cu tot caracterul ei insuportabil pentru poet – nu e nicidecum cea mai mare din câte există ori cea mai mare pe care ar avea-o el de îndurat!

Și Îngerul îi spune: „Mai ai de mărșăluit prin ea” (adică prin viață, care viață, însă, era sinonimă cu durerea, cu tortura). Ceea ce mie îmi amintește de biografiile Sfinților Asceți și Mucenici, care erau adesea vestiți de Îngeri (ori chiar de Hristos sau de Maica Domnului sau de alți Sfinți) despre aceeași nevoie de a răbda până la capăt (capăt care, de multe ori, era destul de departe…). Și din nou cred că această conștiință a necesității de a răbda chinurile, pe care o dovedește Sorescu, nu e…de la natură, ci din lectură! Din lecturi ortodoxe și poate și din frecventarea Bisericii, a Slujbelor și a învățăturilor sale.

În astfel de momente de grea încercare pentru poet, el are conștiința vie că răbdarea finalului chinuitor a fost întotdeauna singura soluție de a învinge moartea (ceea ce dovedește că Sorescu era dintre cei pentru care tradiția spirituală și istoria neamului nu sunt doar vorbe):

Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.

Acum, când mă pregătesc să fiu înaintaș,
Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei.

(Înaintașii)[4]

Dar, ca să găsești „resurse extraordinare” să lupți „cu noaptea cea veșnică” trebuie să crezi în…ziua cea veșnică, în Ziua cea neînserată a Împărăției promise de Hristos. O perspectivă atee nu are cum să-ți producă nicio alinare, cel mult o resemnare plină de răceală, resentimente și deznădejde. Sorescu știa prea bine din ce neam face parte și ce fel de „înaintași” au existat în neamul acesta, care au găsit, multe secole la rând, „resurse extraordinare” spirituale pentru ca, în fața morții, să nu fie înghițiți de „noaptea cea veșnică”, adică de Iad, prin necredință sau deznădejde. Ei „au fost capabili să moară”: au știut cum să moară, știință care e mai importantă decât toate, dar din păcate veacul nostru ateu ne deviază multora atenția numai spre existența pământească, ca și cum nu ar urma să murim niciodată.

Tocmai de aceea poetul simte pentru ei iubire și „un profund sentiment de admirație și evlavie”. Și repetă cuvântul „evlavie”: „Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei”, amintirea lor, a rostului cu care au trăit, a credinței în care „au fost capabili să moară”.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 36.

[2] Am remarcat, la intelectualii noștri, de multe ori, expresia „suferință absurdă”, utilizată în situații asemănătoare, prin care ei consideră că își manifestă compătimirea cu cel care suferă. În realitate, însă, își arată frica și necredința.

[3] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 27.

[4] Idem, p. 26.

Predică la Duminica a V-a din Postul Mare [2021]

Iubiții mei[1],

Domnul nostru, Cel care a venit să ne slujească nouă și Care Și-a dat sufletul Său „răscumpărare pentru mulți [λύτρον ἀντὶ πολλῶν]” [Mc. 10, 45, BYZ], adică pentru toți oamenii, pentru mântuirea tuturor oamenilor, este Slujitorul [Διάκονος] [Mc. 10, 43, BYZ] prin excelență. Pentru că El S-a făcut pentru noi Slujitorul nostru și Robul tuturor [πάντων Δοῦλος] [Mc. 10, 43-44, BYZ]. S-a făcut de bună voie Slujitor și Rob al nostru, așa cum trebuie să ne facem și noi pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a avea o tot mai intensă conștiință de rob al Lui, de ascultător al Lui întru toate. Iar ascultarea față de Dumnezeu implică și asumarea tuturor în slujirea și rugăciunea noastră. Dar pentru ca să Îi slujești lui Dumnezeu trebuie să te lupți cu patimile din tine, să le birui desăvârșit în ființa ta și să trăiești duhovnicește. Pentru că slujirea lui Dumnezeu e împlinirea și desăvârșirea omului.

Viața Sfintei Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία][2] ne arată ce face Dumnezeu din om, atunci când îl cheamă la Sine și când acesta se lasă învățat de către El. După 17 ani de experiențe sexuale trăite din plăcere, dar în sărăcie mare[3], Sfânta Maria, dorind să intre în Biserica Învierii Domnului, a simțit puterea lui Dumnezeu care n-a lăsat-o să intre[4]. Toată lumea intra, numai ea nu putea! Și puterea lui Dumnezeu i s-a revelat acesteia, pentru ca ea să-și vină în fire. Pentru ca pocăința ei să înceapă…și, odată cu aceasta, și zidirea ei duhovnicească să înceapă.

Pentru că viața libertină nu e o viață împlinitoare, ci una care te destructurează interior. Și când Dumnezeu te cheamă la Sine, când te cheamă să te pocăiești, El te cheamă pentru ca să te zidești duhovnicește, să te zidești interior, adică să te sfințești în mod deplin.

„O putere mare m-a împiedicat [să intru în Biserică], întocmai ca o mulțime rânduită de ostași…Și [după ce] am pătimit aceasta de trei [sau]…de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing…căci trupul meu ostenise foarte tare…”[5]. S-a luptat cu puterea lui Dumnezeu până a ostenit. Și atunci a ieșit în curtea Bisericii și a stat într-un colț al ei[6]. Și „abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător [al Crucii Domnului]. [Și] cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea [în Biserică]. [Și atunci] am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul scoțând suspine din adâncul inimii mele”[7].

Aceasta a fost întoarcerea ei la Domnul! Acesta a fost începutul pocăinței sale! Și de la acest început mântuitor, de la pocăința ei reală, profundă, cutremurătoare, Sfânta Preacuvioasă Maică Maria a urcat la nesfârșit în viața sa cu Dumnezeu. Pentru cei 17 ani ai ei de viață destrăbălată, ea s-a luptat 17 ani cu patimile sale în pustiu, care erau ca niște fiare sălbatice în ființa ei[8]. Pentru că ceea ce ai sădit cu plăcere în ființa ta se smulge cu multă durere. Și a trăit 47 de ani[9] în pustiul Palestinei, pentru că s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, simțind din plin slava și puterea Lui, dar și ajutorul și călăuzirea Născătoarei de Dumnezeu[10]. Căci Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care a primit de la început rugăciunea pocăinței ei[11] și a trimis-o dincolo de Iordanis pentru ca să își găsească odihna ei cea duhovnicească[12].

Însă, dacă Sfânta Maria și-a trăit curățirea, luminarea și sfințirea ei în loc pustiu, fără să fie cunoscută de oameni, mulți dintre Sfinții lui Dumnezeu au trăit și își trăiesc viața lor cu Dumnezeu în lume, în societate, slujind în pace lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că slujirea lui Dumnezeu se face potrivit luminărilor Sale din viața noastră. Continua luminare a noastră de către Dumnezeu, continua noastră învățare de către El ne arată ce înseamnă a-I sluji Lui. Pentru că El ne cere pas cu pas, pe măsura noastră, să facem lucruri concrete în relația Sa cu noi și în relațiile noastre cu semenii noștri.

Tocmai de aceea, a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a trăi continuu noutatea relației Sale cu noi. El ne învață ce să facem, ce să spunem, cum să trăim, cum să ne pocăim, cu cine să facem treabă, la cine să apelăm în caz de nevoie. Ne trimite continuu la oamenii Lui, la cărțile Sale, la înțelepciunea și frumusețea pe care le-a revărsat peste tot în creația Sa. Toată creația lui Dumnezeu e școala noastră zilnică pe care o frecventăm. Și în măsura în care suntem receptivi la toate schimbările creației și ale istoriei, noi învățăm înțelepciunea lui Dumnezeu care ne mântuie.

Sfântul Cuvios Zosima [Ζωσιμᾶ], deși era plin de asceză, de teologie și de vederi dumnezeiești, a vrut să vadă un mod și mai înalt de viețuire duhovnicească. Iar Sfânta Maria a fost răspunsul la rugăciunea sa[13]. Pentru că omul care se sfințește nu vrea mai puțin, ci tot mai mult. Și pentru că și-a spus inima sa lui Dumnezeu, El l-a trimis în adâncul pustiei. Și când a văzut-o pe Sfânta Maria a crezut că e vorba de o nălucire demonică[14]. Pentru că era „o umbră ca un trup de om…[Fiindcă] era cu trupul gol, neagră la trup, înnegrită [de soare]…[Iar] părul capului îi era alb ca lâna”[15]. Pentru că nevoința duhovnicească nu te face superb la trup, ci te secătuiește trupește, dar te umple de toată sfințenia.

Iar ceea ce făcuse soarele, asceza, chinurile și bătrânețea din Sfânta Maria însemnau secătuirea trupului ei, însă toate luminările și vederile dumnezeiești și toată sfințenia coborâtă în ea erau frumusețea ei cea dinăuntru și veșnică. Pentru că trupul îmbătrânește și moare, dar sufletul mereu întinerește și se umple de slava lui Dumnezeu, atunci când Îi slujim cu totul lui Dumnezeu.

Căci postul și slujirea și toată pocăința noastră au acest scop interior: ca să ne sfințească în mod deplin. Pentru că tot ceea ce facem e pentru sfințirea noastră și nu pentru ca să fim remarcați de către oameni.

Domnul a fost Slujitorul nostru prin ceea ce a făcut în umanitatea Sa pentru noi. Îndumnezeirea umanității Sale cea pentru noi are drept consecință veșnică îndumnezeirea noastră prin slava Lui. Pentru că noi ne umplem veșnic de slava Sa, care se revarsă din umanitatea Sa cea îndumnezeită și ridicată în persoana Sa în sânul Preadumnezeieștii Treimi. Pentru că El e unit veșnic cu noi prin slava Lui și ne îndumnezeiește veșnic pe noi. Iar vederile Sale cele dumnezeiești, pe care veșnic le dăruie celor Sfinți ai Lui, e continua noutate și bucurie sfântă a lor. Pentru că la El nu este repetiție și nici oboseală și nici plictiseală, ci o continuă noutate dumnezeiască și o preaplină bucurie și o continuă revărsare de dragoste sfântă în toți ai Lui.

De aceea, iubiții mei, a fi cu Dumnezeu nu înseamnă a juca un rol, ci înseamnă a trăi cu adevărat viața care ne împlinește și ne desăvârșește pe noi. A fi cu El înseamnă a primi zilnic de la El curățire, pace, luminare, sfințire, vindecare dumnezeiască, înțelepciune sfântă, putere dumnezeiască pentru ca să trecem peste toate necazurile și ispitele, echilibru. Tot ceea ce facem bun în viața noastră, facem împreună cu Dumnezeu și călăuziți de către El. Iar călăuzirea Lui e însăși calea mântuirii noastre. Pentru că toate ale mântuirii sunt legate între ele. Și toate faptele care ne sfințesc pe noi au legătură interioară, pentru că toate sunt făcute prin slava lui Dumnezeu, care este în noi de la Botezul nostru.

Mormântul Sfintei Maria a fost săpat de un leu ascultător, iar Sfântul Zosima a îngropat-o cu multă evlavie[16]. Pe baza mărturiei sale, Sfântul Sofronios [Σωφρόνιος], Patriarhul Ierusalimului, a scris Viața Sfintei Maria Egiptia[17], care a fost cuprinsă în Triod. Și el a scris viața Sfintei, pentru ca să rămână adevărul ei peste secole[18]. Pentru că adevărul ne zidește interior. Și noi avem nevoie mai mult decât de apă de adevărul Sfinților lui Dumnezeu, de adevărul care ne mântuie.

Însă, până ajungem la această nevoie sfântă de adevăr, de adevărul adevărat, e drum greu și amar. Pentru că amărăciunea minciunii e cea care ne îngreunează viața. Dar când Dumnezeu ne scoate din minciuni, când ne luminează ca să cunoaștem adevărul Său, atunci ne bucurăm nespus și reîntinerim interior. Pentru că minciuna te îmbătrânește continuu, pe când adevărul e o întinerire veșnică a noastră.

Dumnezeu să ne întărească pe toți și în nevoința următoare, pentru ca să ne bucurăm dumnezeiește! Căci Dumnezeul mântuirii noastre ne ajută pe toți, pe măsura noastră, ca să ne bucurăm de cunoașterea Lui cea pururea înveselitoare. Amin!


[1] Începută la 12. 17, zi de sâmbătă, pe 17 aprilie 2021. Cer înnorat, 10 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[3] Triodul, ed. BOR 1986, p. 650.

[4] Idem, p. 651. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 652. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 653. [11] Idem, p. 651. [12] Idem, p. 652. [13] Idem, p. 646. [14] Idem, p. 648. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 655.

[17] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[18] Triodul, ed. BOR 1986, p. 656.

Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [2]

În al 5-lea rând ne rugăm pentru Arhiepiscopul nostru[1]. În Liturghierul românesc avem Patriarhul, Mitropolitul, Arhiepiscopul sau Episcopul nostru[2]. Și Întâistătătorul Bisericii locale e însoțit de toți cei din cinstita Preoție și din cea în[tru] Hristos Diaconie cu care împreună-slujește, fiind pomenită aici întreaga Biserică, adică tot clerul și poporul [παντός τοῦ κλήρου καί τοῦ λαοῦ] cel binecredincios. Când spunem cler, care vine de la κλῆρος [cliros], desemnăm prin acest cuvânt toată ierarhia sacramentală a Bisericii. Pe când poporul binecredincios e format din toți Mirenii, dar și din toți Monahii Bisericii. Pentru că cei hirotoniți dintre Monahi fac parte din clerul Bisericii.

Însă laic vine de la λαός [laos], care înseamnă popor. Și laicatul sau poporul cel binecredincios e cel care a intrat în Biserică prin Botez și s-a făcut părtaș vieții celei duhovnicești. Ca să treci din rândul poporului în rândul ierarhiei sacramentale trebuie să fii hirotonit de către Episcop, adică umplut de harul Preoției. Căci κλῆρος indică faptul că cineva a fost făcut părtaș slujirii sacramentale a Bisericii.

Și ne rugăm pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, atât pentru cler, cât și pentru credincioși, pentru că rugăciunea ne ține împreună și rugăciunea ne ajută pe toți să ne facem părtași vieții celei dumnezeiești.

În a 6-a rugăciune a ecteniei mari ne rugăm pentru Ieromonahul nostru și pentru toată frățimea cea în Hristosul nostru. Și această rugăciune e pusă între paranteze roșii, pentru că e pentru Monahi[3]. În Liturghierul românesc ea e indicată la subsol, unde ni se spune: „În Mănăstiri și Schituri, aici se adaugă cererea în care sunt pomeniți Starețul (Stareța) sau Egumenul (Egumena), cu obștea monahală, după rânduială”[4]. Și, la fel ca la rugăciunea pentru întreaga Biserică, e pomenit mai întâi Părintele slujitor al Bisericii, Ieromonahul, sau Starețul sau Stareța Mănăstirii sau a Schitului, apoi întreaga frățime sau obște. Pentru că toți, de la cei mai mari și până la cei mai mici, formează Biserica și Biserica e în rugăciune pentru întreaga Biserică și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

A 7-a rugăciune are următoarea formă: „Pentru a evlaviosului nostru neam [Ὑπὲρ τοῦ εὐσεβοῦς ἡμῶν ἔθνους], [pentru] a toată începătoria și puterea [care este] în el [πάσης ἀρχῆς καὶ ἐξουσίας ἐν αὐτῷ] și [pentru] cea de pe uscat, [din] mare și [din] aer a noastră iubitoare de Hristos armată [καὶ τοῦ κατὰ ξηράν, θάλασσαν καὶ ἀέρα φιλοχρίστου ἡμῶν στρατοῦ], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]”[5].

Neamul sau poporul este indicat prin cuvântul ἔθνος [etnos]. Ești de etnie română, pentru că aparții poporului sau neamului românesc. Dar când rugăciunea vorbește despre evlavia neamului nostru românesc, nu se referă la credința oricărui român, ci la credința și evlavia românului ortodox. Ale celui botezat, ale celui care face parte din Biserica lui Dumnezeu. Iar toată începătoria și puterea din poporul nostru înseamnă toate persoanele de conducere din statul român și din administrația centrală și locală. Pe când armata cea iubitoare de Hristos e cea formată din oamenii credincioși ai Bisericii. Care luptă pe uscat, pe apă și în aer pentru binele Bisericii și al țării.

În a 8-a rugăciune a ecteniei mari ne rugăm pentru orașul, Mănăstirea, țara sau insula noastră și pentru toată Mănăstirea, toată cetatea și toată țara și pentru toți cei care locuiesc în ele cu credință [πίστει][6].  Ne rugăm pentru toți fiii cei credincioși ai Bisericii, care locuiesc în țara lor în mod evlavios și responsabil. În Liturghierul românesc s-a reformulat această rugăciune și în ea ne rugăm pentru locașul în care slujim, pentru țara noastră și pentru toate orașele și satele[7]. Originalul grecesc nu conține cuvântul sat [κώμη], ci numai cuvântul oraș [πόλις]. Însă Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește și la oraș și la sat. Pentru că „Iisus străbătea toate orașele și satele [περιῆγεν ὁ Ἰησοῦς τὰς πόλεις πάσας καὶ τὰς κώμας], învățând în sinagogile lor și vestind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința din popor” [Mt. 9, 35, BYZ]. Căci Biserica trebuie să cuprindă pe tot omul care vine în lume, pe tot cel care se naște pe fața acestui pământ.

În a 9-a rugăciune avem G. pl. ἀέρων. Pentru că ne rugăm pentru εὐκρασίαν ἀέρων [buna-amestecare a văzduhurilor][8], adică a vânturilor și a norilor, ca ele să fie benefice pentru viața noastră. Al doilea substantiv al rugăciunii, compus cu particula εὐ, este εὐφορίας. Și εὐφορία înseamnă bună-purtare[9]. Și buna-purtare a roadelor pământului de către pământ înseamnă ducerea lor cu bine spre coacere. Pentru că noi nu avem nevoie de niște roade anemice, stricate, ci de niște roade care se dezvoltă bine și care pot să fie culese la vremea lor.

Bunele văzduhuri sunt în relație cu buna rodire a pământului. Clima influențează în mod marcant recoltele noastre și, implicit, și viețile noastre. De aceea, când în cele din urmă ne rugăm pentru vremuri cu pace, ne rugăm pentru o pace statală și o liniște socială durabile. Pentru relații profund umane între noi, pentru buna conviețuire a oamenilor în interiorul unui stat și pentru relații principiale între statele lumii.

Deși, anterior, armata țării lupta și în aer, în a 10-a rugăciune sunt pomeniți doar cei care călătoresc pe apă și pe uscat. După care ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei osteniți și pentru cei aflați în robie. Iar pentru călători, pentru cei bolnavi, pentru cei osteniți și pentru cei robiți, noi cerem mântuirea [σωτηρίαν] lor de la Domnul[10]. Pentru că numai El poate să ne mântuie pe noi toți.

În a 11-a rugăciune a ecteniei mari verbul fundamental este ῥύομαι, folosit aici la aorist infinitiv pasiv (ῥυσθῆναι)[11]. Pentru că cerem să fim izbăviți „de tot necazul, urgia, primejdia și nevoia [ἀπὸ πάσης θλίψεως, ὀργῆς, κινδύνου καὶ ἀνάγκης]”[12]. Liturghierul românesc vorbește despre mânia[13] și nu despre urgia lui Dumnezeu. Însă Dumnezeiasca Scriptură vorbește deopotrivă despre mânia și urgia lui Dumnezeu, folosind pentru mânie substantivul θυμός [timos], iar pentru urgie pe ὀργή [orghi].

Necazul e toată supărarea pe care o trăim din cauza pierderii sau a fărâmării unui anume lucru important. Pe când urgia lui Dumnezeu vine asupra noastră datorită păcatelor noastre nepocăite. Și urgia Lui ne atinge pe noi, pe cei din jurul nostru și tot ceea ce avem noi. Suntem în primejdie oricând stăm sub amenințarea unei calamități, iar nevoile noastre fundamentale sunt nevoia noastră reală. Și când cerem izbăvirea de toate acestea, cerem ca ele să nu se petreacă în viața noastră sau să fim vindecați cât mai repede de durerea lor. Pentru că viața plină de bucurie și de pace e aceea în care nu avem nicio problemă dureroasă.

A 12-a rugăciune: „Apără, mântuie[14], miluiește și ne păzește pe noi [Ἀντιλαβοῦ, σῶσον, ἐλέησον καὶ διαφύλαξον ἡμᾶς], Dumnezeu[le], [cu] harul tău [ὁ Θεός, τῇ σῇ χάριτι] [Tău]”[15]. Prin harul sau slava Sa cea veșnică, Dumnezeu ne apără, ne mântuie, ne miluiește și ne păzește pe noi de toate cele rele. Pentru că El coboară slava Sa în noi care ne apără de ispite și necazuri, ne mântuie de păcatele noastre, ne umple de mila Sa și ne păzește pe noi în pacea Sa cea sfântă. Căci verbele rugăciunii ne arată că Dumnezeu e mereu prezent și activ în viața noastră duhovnicească.


[1] Cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[2] Cf. Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 136.

[3] Cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[4] Cf. Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 136, a doua n. *.

[5] Cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[6] Ibidem.

[7] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 136.

[8] ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[9] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/euphoria.

[10] ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 137.

[14] Cf. https://www.conjugare.ro/romana.php?conjugare=mântui.

[15] ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

Daniil, cap. 3, 28-45, LXX

28. Și judecățile adevărului le-ai făcut prin toate pe care le-ai adus asupra noastră și asupra cetății Tale celei sfinte, cea a părinților noștri, Ierusalimul. Pentru că în[tru] adevăr și [întru] judecată ai făcut toate acestea pentru păcatele noastre [διὰ τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν].

29. Că[ci] am păcătuit în[tru] toate [ὅτι ἡμάρτομεν ἐν πᾶσι] și am făcut fărădelege [ca] să ne depărtăm de Tine. Și am păcătuit în[tru] toate și poruncile legii Tale nu le-am ascultat,

30. nici [nu] le-am păzit și nici [nu] am făcut precum ne-ai poruncit nouă, pentru ca să ne fie nouă bine.

31. Iar acum, toate câte le-ai adus asupra noastră și toate câte ni le-ai făcut nouă, în judecată adevărată le-ai făcut.

32. Și ne-ai dat pe noi întru mâinile vrăjmașilor noștri celor fără de lege și ale celor mai mari vrăjmași apostați [ἐχθίστων ἀποστατῶν] și ale împăratului celui nedrept și ale celui mai rău de pe tot pământul.

33. Și acum nu ne este nouă să deschidem gura [noastră], [căci] rușine și ocară s-a făcut robilor Tăi și celor care Ți se închină Ție.

34. Să nu ne dai pe noi, [până] întru sfârșit, pentru numele Tău, și să nu lepezi făgăduința Ta.

35. Și să nu depărtezi mila Ta de la noi, pentru Avraam, cel iubit de Tine și pentru Isaac, robul Tău și [pentru] Israil, cel sfânt al Tău,

36. precum ai grăit către ei, zicându-le [lor că vrei] să înmulțești sămânța lor ca stelele cerului și ca nisipul cel de la marginea mării.

37. Că[ci], Stăpâne, am fost micșorați mai mult decât toate neamurile [ἐσμικρύνθημεν παρὰ πάντα τὰ ἔθνη] și astăzi suntem smeriți în tot pământul pentru păcatele noastre [καί ἐσμεν ταπεινοὶ ἐν πάσῃ τῇ γῇ σήμερον διὰ τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν].

38. Și nu este în vremea aceasta stăpânitorul [ἄρχων] și [nici] Profetul [Προφήτης] și nici povățuitorul [ἡγούμενος] și nici arderea de tot și nici jertfa și nici prinosul și nici tămâierea și nici locul [unde] să aducem roadă înaintea Ta și să aflăm milă.

39. Dar [noi], cu sufletul zdrobit și [cu] duhul smerit, să fim primiți [de Tine]. [Și] precum cu arderi de tot de berbeci și de tauri, și precum cu zeci de mii de miei grași,

40. așa să fie astăzi jertfa noastră înaintea Ta! Că[ci] rușinea nu este [a] celor care au nădăjduit în[tru] Tine și [voiesc] să se liniștească dinapoia Ta [καὶ ἐξιλάσαι ὄπισθέν Σου] [și] să se desăvârșească dinapoia Ta[1] [καὶ τελειώσαι ὄπισθέν Σου].

41. Și acum, Te urmăm [pe Tine] cu toată inima [noastră] și ne temem de Tine și căutăm fața Ta. [De aceea], să nu ne faci pe noi de rușine,

42. ci fă cu noi după bunătatea Ta și după mulțimea milei Tale!

43. Și ne izbăvește pe noi după minunile Tale și dă slavă numelui Tău, Doamne!

44. Și să se întoarcă înapoi toți cei care arată cele rele robilor Tăi și să fie rușinați de toată stăpânirea, iar tăria lor să fie zdrobită.

45. [Și] să cunoască că Tu ești Domnul, singurul Dumnezeu, și [ești] slăvit în toată lumea!


[1] Urmându-Ți Ție.

Daniil, cap. 3, 14-27, cf. LXX

14. Și pe care, văzându-i Nabuhodonosor, împăratul, le-a zis lor: „Pentru ce, Sedrah, Misah [și] Abdenago, dumnezeilor mei nu le slujiți și chipului celui de aur, pe care l-am pus, nu vă închinați?

15. Iar acum, dacă împreună aveți cu ușurință să auziți trâmbița și tot glasul celor muzicanți, căzând să vă închinați chipului celui de aur căruia [pe care] l-am pus. Iar dacă nu cunoașteți [aceasta, să știți] că, neînchinându-vă voi, numaidecât veți fi aruncați întru cuptorul de foc, cel care arde. Și care dumnezeu vă va izbăvi pe voi din mâinile mele?”.

16. Și răspunzând Sedrah, Misah [și] Abdenago, i-au zis împăratului Nabuhodonosor: „Împăratule, noi nu avem nevoie asupra poruncii acesteia să-ți răspundem ție,

17. că[ci] Dumnezeu este în ceruri [ἔστι γὰρ Θεὸς ἐν οὐρανοῖς]. [Și] unul [este] Domnul nostru [εἷς Κύριος ἡμῶν], de Care ne temem, [și] Care este puternic să ne izbăvească pe noi din cuptorul de foc și din mâinile tale, împăratule, ne va izbăvi pe noi.

18. Și apoi vădit îți va fi ție, că nu idolului tău îi slujim și nici chipului tău celui de aur, pe care [tu] l-ai pus, [nu] ne închinăm”.

19. Atunci, Nabuhodonosor a fost umplut [s-a umplut] de mânie și chipul feței sale a fost schimbat [s-a schimbat] și a poruncit să fie ars cuptorul de 7 ori, până ce trebuia [va trebui] el să fie ars.

20. Și [la] oamenii cei foarte tari [oamenilor celor foarte tari], celor în[tru] putere, [împăratul] le-a poruncit [și] împreună i-au legat pe Sedrah, Misah [și] Abdenago, [ca] să-i arunce întru cuptorul de foc, cel care arde.

21. Atunci oamenii aceia împreună au fost legați – având sandalele lor și tiarele lor pe capetele lor, împreună [cu] veșmântul lor –, și au fost aruncați întru cuptor,

22. pentru că porunca împăratului îi apăsa [ἤπειγεν]. Și cuptorul a fost încins de 7 ori mai mult [ca] înainte. Iar oamenii, cei care au fost numiți [mai înainte], [care] împreună au fost legați [de către] aceștia și au fost aduși [la] cuptor, au fost aruncați întru acesta.

23. Atunci, [acei] bărbați, cei care au fost împreună legați, cei dimprejurul lui Azarias, [erau în foc], și a ieșit flacără din cuptorul [care] a fost încins și i-a omorât pe aceia[1], dar [ei] au fost păziți[2].

24. Atunci așa s-a[u] rugat Ananias și Azarias și Misail și au adus slavă Domnului, când pe aceștia împăratul a poruncit să-i arunce întru cuptor.

25. Iar Azarias a stat [și] s-a rugat astfel. Și deschizându-și gura sa, se mărturisea Domnului împreună cu prietenii săi în mijlocul focului, aprins foarte sub cuptor de către haldei, și au zis:

26. „Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul părinților noștri și lăudat și preaslăvit [este] numele Tău întru veci.

27. Că[ci] Drept ești [Tu] în toate pe care ni le-ai făcut nouă și toate lucrurile Tale [sunt] adevărate și căile Tale [sunt] drepte și toate judecățile Tale sunt adevărate.


[1] Pe prigonitorii păgâni.

[2] De Dumnezeu.

Daniil, cap. 3, 1-13, cf. LXX

1. [În] anul al 18-lea [al domniei sale], Nabuhodonosor, împăratul – stăpânind cetăți și țări și pe toate cele locuite de pe pământ, din India până în Etiopia [ἀπὸ Ινδικῆς ἕως Αἰθιοπίας] – a făcut chip de aur, înălțimea lui [fiind] de 60 de coți și lățimea lui de 6 coți și l-a pus în câmpul cel înconjurat [ἐν πεδίῳ τοῦ περιβόλου], [în] țara Babiloniei.

2. Iar Nabuhodonosor, împăratul împăraților, și domnind [el] lumea întreagă, a trimis să se adune toate neamurile și semințiile și limbile. [I-a trimis pentru aceasta] pe satrapi [σατράπας], pe strategi [στρατηγούς], pe toparhi [τοπάρχας][1] și pe ipați [ὑπάτους][2] [și] pe administratori [διοικητὰς] și pe cei peste puterile din[tr-o] țară și pe toți cei din lume [ca] să vină spre înnoirea [εἰς τὸν ἐγκαινισμὸν] chipului celui de aur, pe care l-a pus Nabuhodonosor, împăratul.

3. Și au stat, cei care au fost scriși mai înainte, înaintea chipului.

4. Iar vestitorul le-a vestit mulțimilor: „Neamurilor și țărilor [și] oamenilor și limbilor, vouă vi se poruncește,

5. [ca atunci] când aveți să auziți glasul trâmbiței [și] al cavalului și al lirei [și] al sambucii [σαμβύκης][3] și al psaltirionului sunând împreună și pe tot felul celor muzicanți [καὶ παντὸς γένους μουσικῶν], căzând [la pământ], închinați-vă chipului celui de aur, pe care l-a pus Nabuhodonosor, împăratul!

6. Iar tot [cel] care nu a căzut [nu are să cadă ca] să se închine, îl vor arunca pe el întru cuptorul cel de foc, cel care arde”.

7. Și în ceasul acela, când au auzit toate neamurile glasul trâmbiței și tot glasul celor muzicanți, căzând toate neamurile, semințiile și limbile, s-au închinat chipului celui de aur, pe care l-a pus Nabuhodonosor înaintea sa.

8. [Dar,] în acel ceas, au venit oamenii haldei [și] i-au învinuit pe cei iudei.

9. Și, răspunzând, au zis: „Doamne, împărate, întru veac trăiește [să trăiești]!

10. Tu, împăratule, ai poruncit și ai hotărât ca tot omul care are să audă glasul trâmbiței și tot glasul celor muzicanți, a căzut [căzând], să se închine chipului celui de aur,

11. iar care nu a căzut [nu o să cadă ca] să se închine, [acela] va fi aruncat întru cuptorul cel de foc, cel care arde.

12. Dar sunt unii bărbați iudei, pe care i-ai pus peste țara Babiloniei, [adică] Sedrah, Misah [și] Abdenago, [iar] oamenii aceia nu s-au înfricoșat de porunca ta și idolului tău nu i-au slujit și chipului tău celui de aur, cui [pe care] l-ai pus, nu i s-au închinat”.

13. Atunci Nabuhodonosor a fost mâniat [s-a mâniat cu] urgie [θυμωθεὶς ὀργῇ] [și] a poruncit să îi aducă pe Sedrah, Misah [și] Abdenago. [Și] apoi oamenii [aceștia] au fost aduși către împărat.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Toparches.

[2] Consuli. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Hypatos.

[3] Sambuca e un instrument muzical. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sambuca_(instrument) și https://luthieros.com/product/ancient-sambuca-ancient-harp-like-lyre-top-quality-handcrafted-musical-instrument/.

Iezechiil, cap. 3, cf. LXX

1. Și a zis către mine: „Fiule al omului, mănâncă sulul [cărții] acesteia și mergi și grăiește fiilor lui Israil!”.

2. Și am deschis gura mea și m-am hrănit [cu] sulul [cărții][1].

3. Și a zis către mine: „Fiule al omului, gura ta va mânca și pântecele tău va fi săturat de sulul [cărții] acesteia, cel care a fost dat spre tine!”. Și l-am mâncat pe el și s-a făcut în gura mea ca mierea îndulcind.

4. Și a zis către mine: „Fiule al omului, umblă [și] intră către casa lui Israil și grăiește cuvintele Mele către ei!

5. Pentru că nu către un popor adânc în cuvânt [βαθύχειλον] și greu la vorbire [βαρύγλωσσον] [mergi tu, ci] tu ești trimis către casa lui Israil.

6. Nici către popoarele cele multe [nu ești trimis, către] cele de alt glas sau de altă limbă, și nici [către] cei fiind tari la limbă, cărora nu le vei auzi cuvintele lor. Iar dacă către aceia te-am [te-aș fi] trimis pe tine, aceia te-au [te-ar fi] ascultat pe tine.

7. Dar [cei din] casa lui Israil nu or să voiască să te asculte pe tine, pentru că nu voiesc a Mă asculta pe Mine. Că[ci] toată casa lui Israil [e formată din cei care] sunt certăreți și tari la inimă [ὅτι πᾶς ὁ οἶκος Ισραηλ φιλόνεικοί εἰσιν καὶ σκληροκάρδιοι].

8. Și, iată, am dat fața ta cea tare împotriva fețelor lor și biruința ta o voi covârși împotriva biruinței lor

9. și va fi pururea mai tare [decât] piatra [καὶ ἔσται διὰ παντὸς κραταιότερον πέτρας]! Să nu te temi de ei și nici să te înspăimânți de fața lor, pentru că este casa amărând”.

10. Și a zis către mine: „Fiule al omului, toate cuvintele pe care le-am grăit cu tine ia-le întru inima ta și [cu] urechile tale auzi-le!

11. Și umblă [și] intră spre robie[2], către fiii poporului tău, și vei grăi către ei și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul»! Așadar, [să vedem] dacă or să audă. Așadar, [să vedem] dacă or să îngăduie”.

12. Și m-a luat pe mine Duhul [καὶ ἀνέλαβέν με Πνεῦμα][3] și am auzit[4] dinapoia mea glas de cutremur mare [καὶ ἤκουσα κατόπισθέν μου φωνὴν σεισμοῦ μεγάλου]: „Binecuvântată [este] slava Domnului [εὐλογημένη ἡ δόξα Κυρίου], [cea care izvorăște] de la locul Său [ἐκ τοῦ τόπου Αὐτοῦ]!”.

13. Și am văzut [εἶδον][5] glasul aripilor vietăților zburând una către alta și glasul roților ținându-se de ele și glasul cutremurului.

14. Și Duhul m-a ridicat pe mine [καὶ τὸ Πνεῦμα ἐξῆρέν με][6] și m-a luat pe mine și am mers în[tru] repeziciunea duhului meu [καὶ ἀνέλαβέν με καὶ ἐπορεύθην ἐν ὁρμῇ τοῦ πνεύματός μου] și mâna Domnului cea tare a fost asupra mea.

15. Și am intrat întru robie [καὶ εἰσῆλθον εἰς τὴν αἰχμαλωσίαν], [eu], cel ridicat [μετέωρος] [de Duhul], și am mers împrejur [la] cei care locuiesc la râul Hovar [Χοβαρ], la cei fiind acolo, și am șezut acolo 7 zile, trăind în mijlocul lor.

16. Și a fost, după cele 7 zile, cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

17. „Fiule al omului, [ca] păzitor [σκοπὸν] te-am dat pe tine casei lui Israil, iar [tu] vei auzi din gura Mea cuvântul și îi vei înștiința lor [pe ei] de la Mine!

18. Când Eu voi zice celui fărădelege: «[Cu] moarte vei fi omorât» și nu i-ai poruncit [îi vei porunci] lui și nici [nu] ai grăit [îi vei grăi] [ca] să-i poruncești celui fărădelege, [ca] să se întoarcă de la căile sale [și] să trăiască el, acela, cel fărădelege, în[tru] nedreptatea lui va muri, iar sângele său din mâna ta îl voi căuta [καὶ τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκ χειρός σου ἐκζητήσω].

19. Dar tu, dacă ai să-i poruncești celui fărădelege, iar [el] nu are să se întoarcă de la nedreptatea sa și [de la] calea sa, acela, cel fărădelege, în[tru] nedreptatea sa va muri, iar tu îți vei izbăvi sufletul tău [καὶ σὺ τὴν ψυχήν σου ῥύσῃ].

20. Și când are să se întoarcă cel Drept de la dreptățile sale și are să facă fărădelege și îi voi da chin spre fața sa [καὶ δώσω τὴν βάσανον εἰς πρόσωπον αὐτοῦ], acela va muri, pentru că nu or să fie pomenite dreptățile sale [οὐ μὴ μνησθῶσιν αἱ δικαιοσύναι αὐτοῦ], pe care le-a făcut, iar sângele său din mâna ta îl voi căuta [καὶ τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκ τῆς χειρός σου ἐκζητήσω].

21. Dar tu, dacă ai să-i poruncești celui Drept să nu păcătuiască, și acesta nu are să păcătuiască, [atunci] cel Drept [în] viață va trăi [ὁ Δίκαιος ζωῇ ζήσεται], că[ci] i-ai poruncit lui, iar tu [pe] al tău suflet îl vei izbăvi [καὶ σὺ τὴν σεαυτοῦ ψυχὴν ῥύσῃ]”.

22. Și a fost peste mine mâna Domnului [καὶ ἐγένετο ἐπ᾽ ἐμὲ χεὶρ Κυρίου] și a zis către mine: „Ridică-te și ieși spre câmp și acolo va fi grăind către tine!”.

23. Și m-am ridicat și am ieșit spre câmp și, iată, acolo slava Domnului stătuse ca vedenia [ἐκεῖ δόξα Κυρίου εἱστήκει καθὼς ἡ ὅρασις] și ca slava pe care am văzut-o [o văzusem] la râul Hovar [καὶ καθὼς ἡ δόξα ἣν εἶδον ἐπὶ τοῦ ποταμοῦ τοῦ Χοβαρ]! Și [atunci] am căzut pe fața mea[7].

24. Și a venit în[tru] mine Duhul [καὶ ἦλθεν ἐπ᾽ ἐμὲ Πνεῦμα] și m-a pus pe mine pe picioare și a grăit către mine și mi-a zis mie: „Intră și închide-te în mijlocul casei tale!

25. Iar tu, fiule al omului, iată, ți-au fost date asupra ta legături și te vor lega pe tine cu ele și nu ai să ieși din mijlocul lor!

26. Și îți voi lega împreună limba ta și vei fi asurzit și nu le vei fi lor întru om mustrându-i, pentru că este casa amărând.

27. Iar când Eu voi grăi către tine, [atunci] voi deschide gura ta și vei grăi către ei: «Acestea zice Domnul: <Cel care aude, să audă, iar cel care nu ascultă, să nu asculte!>». Pentru că este casa amărând.


[1] În mod extatic. Pentru că toate acestea au fost spuse și văzute în vedenie dumnezeiască.

[2] Spre cei aflați în stare de robie.

[3] M-a luat pe mine Dumnezeu Duhul Sfânt.

[4] Am auzit în mod extatic, în vedenie.

[5] Am văzut extatic.

[6] M-a ridicat spre vederi dumnezeiești.

[7] Am căzut cu fața la pământ ca închinare deplină, a întregii mele persoane, înaintea slavei lui Dumnezeu.