Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

evden eve nakliyat istanbul şehirlerarası nakliyat eşya depolama

Etichetă: teologie pentru azi Page 1 of 1655

Epistola către Evrei, cap. 10, cf. BYZ

1. Căci legea, având umbra bunurilor celor viitoare, nu [este] aceasta chipul lucrurilor [τὴν εἰκόνα τῶν πραγμάτων], [căci cu] aceste jertfe, care se aduc neîncetat pe an, niciodată nu pot [poate] să îi desăvârșească pe cei care se apropie.

2. Căci altfel nu a[r fi] încetat aducându-se [să se aducă][1], pentru [că] încă nicio conștiință a păcatelor [nu] a[r mai] avea cei care [le] slujesc [διὰ τὸ μηδεμίαν ἔχειν ἔτι συνείδησιν ἁμαρτιῶν τοὺς λατρεύοντας], o dată curățindu-se[2]?

3. Ci, prin ele[3], amintirea păcatelor[4] [se face] peste an.

4. Căci [este cu] neputință [ca] sângele taurilor și al țapilor a ridica păcatele[5].

5. Pentru aceea, intrând întru lume, zice: „Jertfă și prinos nu ai voit, dar trup Mi-ai întemeiat Mie.

6. Arderi de tot și [jertfă] pentru păcat nu ai binevoit.

7. Atunci am zis: «Iată, vin – în sulul cărții s-a scris despre Mine – să fac, Dumnezeu[le], voia Ta!»”.

8. Mai sus zicând că „Jertfă și prinos și arderi de tot și [jertfă] pentru păcat nu ai voit, nici ai binevoit” – care după lege se aduc –

9. [și] atunci a zis: „Iată, vin să fac, Dumnezeu[le], voia Ta!”. [Iar astfel] o desființează pe cea dintâi, ca să o întemeieze pe cea de a doua[6].

10. În[tru] care voie[7] suntem sfințiți [Ἐν ᾧ θελήματι ἡγιασμένοι ἐσμέν], cei [mântuiți] prin prinosul trupului lui Iisus Hristos [οἱ διὰ τῆς προσφορᾶς τοῦ σώματος Ἰησοῦ Χριστοῦ], o dată pentru totdeauna[8].

11. Și tot preotul a stat peste zi slujind și aceleași jertfe aducând [a adus] de multe ori, care niciodată [nu] pot să șteargă păcatele.

12. Dar El, o jertfă aducând pentru păcate[9] pentru totdeauna [μίαν ὑπὲρ ἁμαρτιῶν προσενέγκας θυσίαν εἰς τὸ διηνεκές], a șezut în dreapta lui Dumnezeu,

13. de acum înainte așteptând până are să pună pe vrăjmașii Săi scăunel picioarelor Sale.

14. Căci[10] [cu] un prinos[11] a desăvârșit întru veac pe cei care se sfințesc.

15. Și [aceasta] ne mărturisește nouă și Duhul Cel Sfânt. Căci, după ce a zis mai înainte:

16. „Aceasta [este] făgăduința pe care o voi rândui cu ei după zilele acelea – zice Domnul – dând legile Mele în inimile lor și în cugetele lor le voi scrie pe ele.

17. Și de păcatele lor și de fărădelegile lor nu am să-Mi mai aduc încă aminte”.

18. Iar unde [este] iertarea [pentru] acestea, nu mai [este] prinosul pentru păcat.

19. Așadar, având, fraților, îndrăzneală întru intrarea Sfintelor [παρρησίαν εἰς τὴν εἴσοδον τῶν Ἁγίων], în sângele lui Iisus [ἐν τῷ αἵματι Ἰησοῦ],

20. Care ne-a deschis nouă calea cea nouă și vie, prin catapet[e]asmă, care este trupul Său,

21. și Preotul Cel mare în casa lui Dumnezeu,

22. să ne apropiem cu inimă adevărată [προσερχώμεθα μετὰ ἀληθινῆς καρδίας][12], în[tru] plinătatea credinței [ἐν πληροφορίᾳ πίστεως], curățindu-ne inimile de conștiința cea rea [ἐρραντισμένοι τὰς καρδίας ἀπὸ συνειδήσεως πονηρᾶς][13] și spălându-ne trupul [cu] apa cea curată [καὶ λελουμένοι τὸ σῶμα ὕδατι καθαρῷ][14]!

23. Să ținem mărturisirea nădejdii cea neclintită [τὴν ὁμολογίαν τῆς ἐλπίδος ἀκλινη], căci credincios [este] Cel care a făgăduit!

24. Și să ne vedem unul pe altul întru încurajarea dragostei și a faptelor celor bune,

25. nepărăsind adunarea lor, precum [este] obiceiul unora [καθὼς ἔθος τισίν], ci îndemnând, și [aceasta cu] atât mai mult, [cu] cât vedeți apropiindu-se ziua[15].

26. Căci [γὰρ], de bunăvoie păcătuind noi [ἑκουσίως ἁμαρτανόντων ἡμῶν] după să luăm [ce am luat] cunoaștererea adevărului [μετὰ τὸ λαβεῖν τὴν ἐπίγνωσιν τῆς ἀληθείας], nu mai rămâne jertfă pentru păcate [οὐκέτι περὶ ἁμαρτιῶν ἀπολείπεται θυσία],

27. ci înfricoșătoare [este] așteptarea oarecare a judecății [φοβερὰ δέ τις ἐκδοχὴ κρίσεως][16] și râvna focului care va mistui pe cei potrivnici [καὶ πυρὸς ζῆλος ἐσθίειν μέλλοντος τοὺς ὑπεναντίους][17].

28. Lepădând [dacă leapădă] cineva legea lui Moisis, fără de îndurări, pe [baza a] două sau trei mărturii, [acesta] moare.

29. [Cu] cât mai mult socotiți [a fi mai] rea pedepsirea [de care] se va învrednici cel care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și sângele făgăduinței celei noi [ne]socotind [καὶ τὸ αἷμα τῆς διαθήκης κοινὸν ἡγησάμενος], în[tru] care a fost sfințit [ἐν ᾧ ἡγιάσθη], și Duhul harului ocărând [καὶ τὸ Πνεῦμα τῆς χάριτος ἐνυβρίσας]?

30. Căci L-am cunoscut pe Cel care a zis: „«A mea [este] răzbunarea, Eu voi răsplăti!» – zice Domnul – și iarăși: «Domnul va judeca pe poporul Său»”.

31. [Iar] înfricoșător [este] să cazi [φοβερὸν τὸ ἐμπεσεῖν] întru mâinile Dumnezeului Celui viu [εἰς χεῖρας Θεοῦ Ζῶντος][!]

32. Și aduceți-vă aminte de zilele cele de mai înainte, întru care, luminându-vă[18], ați răbdat lupta cea multă a patimilor [πολλὴν ἄθλησιν ὑπεμείνατε παθημάτων][19]!

33. Pe de o parte aceasta: [cu] ocări și [cu] necazuri arătându-vă în văzul lumii [ὀνειδισμοῖς τε καὶ θλίψεσιν θεατριζόμενοι][20], iar [pe de altă parte] aceasta: părtași făcându-vă celor care trăiesc așa [κοινωνοὶ τῶν οὕτως ἀναστρεφομένων γενηθέντες].

34. Căci și [cu] legăturile[21] mele ați compătimit și jefuirea averilor voastre cu bucurie ați primit, cunoscând a avea [că aveți] voi înșivă avere mai bună în ceruri [κρείττονα ὕπαρξιν ἐν οὐρανοῖς] și stătătoare [καὶ μένουσαν][22].

35. Așadar, să nu lepădați îndrăzneala voastră[23], care are mare răsplată[24].

36. Căci aveți nevoia răbdării, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să primiți făgăduința[25].

37. Căci [nu] mai departe [Ἔτι γὰρ], [ci] în doar puțin timp [μικρὸν ὅσον ὅσον], „Cel care vine va veni și nu va întârzia”.

38. Iar „cel Drept din credință va trăi [Ὁ δὲ Δίκαιος ἐκ πίστεως ζήσεται]. Și [καὶ], dacă are să se tragă înapoi [ἐὰν ὑποστείληται][26], nu binevoiește sufletul Meu în[tru] el”.

39. Iar noi nu suntem ai sfielii întru pierire [ὑποστολῆς εἰς ἀπώλειαν], ci ai credinței întru păstrarea[27] sufletului [ἀλλὰ πίστεως εἰς περιποίησιν ψυχῆς].


[1] Aceste jertfe.

[2] De păcate.

[3] Prin jertfe.

[4] Se permanentizează conștientizarea păcatelor.

[5] A ridica păcatele oamenilor.

[6] Desființează prima făgăduință pentru a o întemeia pe a doua.

[7] Întru voia lui Dumnezeu.

[8] Căci El S-a adus prinos de jertfă pe Cruce, o dată pentru totdeauna, pentru noi.

[9] Pentru păcatele noastre.

[10] Cu referire la Hristos Domnul.

[11] Prinosul Său fiind Jertfa Sa pe Cruce, Răstignirea și Moartea Lui.

[12] Neîndoielnică.

[13] Prin Taina Sfintei Mărturisiri.

[14] Cu apa cea curată a Dumnezeiescului Botez.

[15] Ziua venirii Domnului.

[16] A Judecății lui Dumnezeu.

[17] Focul cel veșnic din Iad.

[18] Prin Sfântul Botez.

[19] Ați răbdat și ați biruit în lupta cu patimile.

[20] Expunându-vă în mod public.

[21] Cu lanțurile mele. Sfântul Pavlos se referă la legarea lui cu lanțuri în temniță.

[22] Care stă veșnic, care este veșnică.

[23] Îndrăzneala voastră la mila lui Dumnezeu.

[24] De la Dumnezeu. Pentru că El ne răsplătește cu faceri de bine, dacă noi ne rugăm cu îndrăzneală de fii față de El.

[25] Să primiți ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit.

[26] Din cauza fricii, pentru ca să nu sufere pentru credința lui.

[27] Întru mântuirea sufletului nostru.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Cele mai frumoase predici

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 152 p.

*

ÎPS Andrei Andreicuț (n. pe 24 ianuarie 1949 la Oarța de Sus[1], în jud. Maramureș): amintește de Sfântul Dionisios Areopagitul în p. 14.

În p. 15, autorul spune că Gavriil, în evreiește, înseamnă „Omul lui Dumnezeu”. Însă גַּבְרִיאֵל [Gabri’el], în ebraică, înseamnă: „Dumnezeu este tăria mea”[2].

Arhanghelul Gavriil aduce veștile cele bune, p. 15, pe când Arhanghelul Mihail „este arhanghelul dreptății, [pentru că] el pune lucrurile la punct”, p. 15.

Arhim. Sofian Boghiu îl considera „pseudo” pe Sfântul Dionisios Areopagitul, p. 23, în ciuda Tradiției Bisericii, care îl pomenește pe 3 octombrie[3].

Pr. Ion Buga numește căderea Satanei „erezia primordială”, p. 39. Și ea a început „în clipa în care îndrăznești să definești pe Dumnezeu fără să ai binecuvântarea Lui”, p. 39.

„Catastrofa se ascunde în spatele definiției fără iubire”, p. 40. Și dacă nu-L definești pe Dumnezeu cu iubire, atunci Îl negi, p. 40. Îi negi existența.

Trăim într-un univers „plin de ură, de gândirea cea mai nespălată posibil”, p. 42.

Arhim. Cleopa Ilie folosește experiența mistică a Sfântului Dionisios Areopagitul, p. 52-55.

Pr. Constantin Necula: să-i socotim pe Îngeri „binecuvântați prieteni din umbră”, p. 71. Mai bine zis: prietenii noștri care locuiesc în slava lui Dumnezeu.

Pr. Dumitru Pintea (n. în 1953 la Orosfaia[4], în jud. Bistrița-Năsăud) îl citează pe Sfântul Dionisios Areopagitis în p. 75-76. Citează, în p. 77, pe Sfântul Vasilios cel Mare cu Împotriva lui Evnomios. Ne oferă mai multe citări patristice în continuare, fiind singurul de până acum care s-a fundamentat patristic și scriptural la modul solid pe tema dată. Însă îl numește Sfânt pe Sfântul Climis al Romei, ceea ce e adevărat, dar îl consideră „pseudo”, în mod nefast, pe Sfântul Varnavas, p. 68.

Arhim. Vasile Vasilache: „duhurile vrăjmașe țes aerul văzduhului nostru sufletesc”, p. 120.

De la Arhim. Benedict Ghiuș avem o predică publicată în revista Mitropoliei Olteniei IX (1957), nr. 5-6, p. 350-356, cf. n. *, p. 131. Fundamentată patristic. Dar nu îl numește Sfânt pe Sfântul Dionisios Areopagitul.


[1] Un sat care avea doar 581 locuitori în 2011, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Oarța_de_Sus,_Maramureș.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/794/sxsaintinfo.aspx.

[4] În 2011, satul său avea 393 de locuitori, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Orosfaia,_Bistrița-Năsăud.

Predică la Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]

Iubiții mei[1],

praznicul de astăzi, care este și hramul Bisericii noastre, este despre iubirea lui Dumnezeu față de noi, oamenii. Pentru că e despre Cel care a binevoit să Se facă om pentru noi și pentru mântuirea noastră, adică despre Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Gavriil să aducă această veste preaminunată Preasfintei Fecioare Maria, tocmai de aceea praznicul de astăzi are titulatura Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [Εὐαγγελισμὸς τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2].

Iar această veste de la Dumnezeu e cea mai bună veste pe care a primit-o vreodată întreaga umanitate. Căci vestea aceasta este „arătarea tainei celei din veac [τοῦ ἀπ’ αἰῶνος μυστηρίου ἡ φανέρωσις]”[3], este „taina cea mare [τὸ μέγα μυστήριον], cea neștiută mai înainte Îngerilor [τὸ πρίν τοῖς Ἀγγέλοις ἄγνωστον] și mai înainte de veci ascunsă [καὶ πρὸ αἰώνων ἀπόκρυφον]”[4] întregii creații.

Și despre cum s-au petrecut lucrurile ne vorbește Sfântul Lucas în Evanghelia sa:

„Iar în a 6-a lună a fost trimis Îngerul Gavriil [Γαβριὴλ] de către Dumnezeu întru cetatea Galileii, al cărei nume [este] Nazaret [Ναζαρέτ], către o Fecioară logodită [cu] un bărbat, al cărui nume [era] Iosif [Ἰωσήφ], din casa lui David, iar numele Fecioarei [era] Mariam [Μαριάμ].

Și intrând Îngerul către ea, a zis: «Bucură-te, cea plină de har [Χαῖρε, κεχαριτωμένη]! Domnul [este] cu tine [ὁ Κύριος μετὰ σοῦ]. Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei [εὐλογημένη σὺ ἐν γυναιξίν]». Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui, și cugeta [întru sine]: «Ce fel de salutare [ὁ ἀσπασμὸς] este aceasta?». Și Îngerul i-a zis ei: «Nu te teme, Mariam [Μαριάμ]! Căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus [Ἰησοῦς]! Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, al tatălui Său, și va împărăți peste casa lui Iacov întru veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit [καὶ τῆς Βασιλείας Αὐτοῦ οὐκ ἔσται τέλος]». Și Mariam a zis către Înger: «Cum va fi aceasta, când bărbat nu cunosc [ἐπεὶ ἄνδρα οὐ γινώσκω]?».

Și răspunzând, Îngerul i-a zis ei: «Duhul Sfânt Se va coborî în[tru] tine [Πνεῦμα Ἅγιον ἐπελεύσεται ἐπὶ σέ] și puterea Celui Preaînalt îți [te] va umbri ție [καὶ δύναμις Ὑψίστου ἐπισκιάσει σοι] [pe tine], de aceea și Sfântul care Se naște [din tine] Fiul lui Dumnezeu [Υἱὸς Θεοῦ] va fi chemat.  Și iată, Elisavet, rudenia ta, și ea a zămislit fiu la bătrânețea ei! Și [luna] aceasta îi este ei a 6-a lună [de când a zămislit], a celei care se numește stearpă. Că la Dumnezeu nu va fi cu neputință tot cuvântul».

Și a zis Mariam: «Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]». Și Îngerul a plecat de la ea” [Lc. 1, 26-38, BYZ].

Iar descrierea acestei vedenii de către Sfântul Lucas este fundamentul Icoanei Buneivestiri. În care, în partea stângă, îl avem pe Arhanghelul Gavriil, pe cel care aduce vestea, iar în partea dreaptă o avem pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care primește vestea cea prea mare. Și care acceptă să fie roaba Domnului, adică ascultătoare întru totul a voii lui Dumnezeu.

Vestea cea prea mare, Preacurata Fecioară Maria o primește la Nazaret. În limba ebraică, נָצְרַת [Națrat][5] înseamnă mlădiță[6] sau pază[7]. Și ambele semnificații ale cuvântului Îl indică pe Domnul, Care este mlădița, lăstarul din David după umanitatea Sa, dar și Apărătorul nostru, Supraveghetorul nostru continuu, Cel care ne ajută pe noi în toate ispitele cele rele.

Iar Mariam înseamnă cea iubită[8] de Dumnezeu, pe când Gavriil [Γαβριὴλ] din greacă vine de la גַּבְרִיאֵל [Gabri’el] din ebraică, care înseamnă Dumnezeu este tăria mea[9]. Pentru că trimis, luminat și întărit de Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil a venit la Fecioara Mariam și i-a vestit că ea, cea binecuvântată între femei, va naște pe Iisus, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe unul din Treime. Iar Iisus [Ἰησοῦς] din limba greacă vine de la ebraicul יְהוֹשׁוּעַ [Iehoșua], nume pe care îl purtase, în mod profetic, Sfântul Iehoșua, bin Nun [Ieh. 1, 1, WTT] sau Sfântul Iisus, fiul lui Navi [Iis. 1, 1, LXX], așa cum e în limba greacă. Și Iehoșua, în ebraică, înseamnă Dumnezeu este mântuirea[10]. El este mântuirea noastră.

De aceea, în mod rezumativ, când spunem Iisus noi spunem Mântuitorul. Mântuitorul nostru, Cel care ne-a scos pe noi din robia demonilor și din moartea noastră sufletească, înviindu-ne duhovnicește prin slava Lui.

Și când Preacurata Fecioară l-a întrebat pe Arhanghel despre chipul zămislirii și al nașterii lui Iisus, el i-a spus că zămislirea și nașterea Sa vor fi mai presus de fire. Pentru că întreaga Treime va conlucra la zămislirea și la nașterea Fiului din uterul Fecioarei [Lc. 1, 35]. Iar când Preacurata Fecioară Maria a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu [Lc. 1, 38], atunci bunavestire s-a transformat din făgăduință în realitate.

Pentru că „Îngerul cel mai întâi stătător [Ἄγγελος πρωτοστάτης,], din cer a fost trimis [οὐρανόθεν ἐπέμφθη] a zice Născătoarei de Dumnezeu [εἰπεῖν τῇ Θεοτόκῳ] „Bucură-te!” [τὸ Χαῖρε] și, împreună [cu] glasul cel netrupesc [καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ], văzându-Te întrupat [σωματούμενόν Σε θεωρῶν], Doamne [Κύριε], s-a uimit [ἐξίστατο]”[11]. Căci atunci când Fecioara a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu, ea a și devenit Născătoare de Dumnezeu! Pentru că zămislirea Fiului în ea, prin conlucrarea Tatălui și a Duhului Sfânt, s-a produs imediat. Tocmai de aceea, Arhanghelul pleacă de la ea în uimire extatică, pentru că Îl vede întrupat în uterul ei pe Stăpânul întregii creații.

Și pentru că astăzi noi prăznuim zămislirea Fiului lui Dumnezeu în uterul Născătoarei de Dumnezeul – căci aceasta e vestea cea prea bună de la Dumnezeu –, tocmai de aceea, „astăzi [este] începutul mântuirii noastre [σήμερον τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”, e începutul iconomiei mântuirii Domnului pentru noi. Căci zămislirea Domnului sau momentul întrupării Sale, adică al asumării în persoana Sa a umanității Sale, este începutul iconomiei mântuirii, a lucrării Sale răscumpărătoare pentru noi.

Sfântul Andreas Ierusalimiteanul sau Criteanul, în ultima mare cântare a Vecerniei Mari a praznicului de față, ne-a dat răspunsul referitor la clipa nașterii mistice, tainice a Bisericii. Căci el ne spune aici: „și cortul ființei noastre [καὶ ἡ σκηνὴ τῆς ἡμᾶς οὐσίας], prin îndumnezeirea celui care a lucrat amestecarea [καθ’ τῇ θεώσει τοῦ προσληφθέντος φυράματος], templul lui Dumnezeu a fost numit [ναὸς Θεοῦ κεχρημάτικεν][12]. Amestecare cu sensul de unire a celor două firi în Hristos.

Tocmai de aceea și Părintele Dumitru Stăniloae a spus că Biserica este „finalizarea acțiunii mântuitoare, începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi”[13]. Și întruparea Domnului e zămislirea Lui în uterul Fecioarei din praznicul de astăzi. Pentru că astăzi se naște în mod mistic Biserica, când Fiul lui Dumnezeu [ὁ Υἷός του Θεοῦ], Fiul Fecioarei Se face [Υἱὸς τῆς Παρθένου γίνεται][14], adică Își asumă umanitatea noastră.

De aceea, iubiții mei, omul e om din prima clipă a zămislirii sale în uterul mamei, după cum Fecioara a devenit Născătoare de Dumnezeu din clipa zămislirii Fiului lui Dumnezeu în uterul ei! Acesta este argumentul suprem, ontologic, pentru care avortul este o crimă abominabilă. Pentru că noi omorâm o persoană, o persoană vie, cu suflet și trup, la orice avort pe care îl provocăm.

Iar fiecare om e unic și irepetabil, pentru că e darul lui Dumnezeu și după chipul lui Dumnezeu. Așa că avortul nu numai că omoară oameni, dar omoară oameni unici și irepetabili, oameni pe care nu îi lăsăm să se nască, să crească și să ne arate unicitatea lor și potențele lor.

Însă, „conform Centrului de Calcul, Statistică Sanitară și Documentare a Ministerului Sănătății, se estimează că din 1958 până în 2008, în România au fost avortați 22.178.906 [de] copii”[15]. E o estimare și nu un număr exact! Adică pot fi mai mulți decât atât…Iar România creștină „se situează pe primul loc la numărul de copii avortați din Europa. România și Rusia sunt singurele țări din lume al căror număr de copii avortați a depășit numărul populației în viață”[16]. Și ambele țări sunt ortodoxe, sunt membre ale Bisericii!…

Eu mă rog pentru toți confrații noștri cei avortați ca pentru niște oameni martirizați de părinții lor. Îi pomenesc pe toți la un loc la Proscomidie, pentru că și eu trebuia să fiu unul dintre ei…

Însă Dumnezeu S-a luptat pentru mine, a făcut dintr-un cutremur mântuirea mea[17], după cum pe fiecare zi îmi face cale lină spre mântuire! Și m-a învățat continuu să prețuiesc viața, să apăr viața, să mă bucur de viața și de lucrurile bune ale oamenilor, pentru că viața și mântuirea sunt darurile cele mari ale lui Dumnezeu pentru noi.

Iar dacă astăzi suntem împreună, aici, în Biserica lui Dumnezeu, atunci să ne bucurăm de Dumnezeu și să Îi mulțumim pentru darurile Sale cele prea mari revărsate în viața noastră! Căci viața e primul dar pe care El ni l-a dat, alături de integralitatea umană. Pentru că ne-a făcut să fim oameni deplini, raționali, cu discernământ, cu voință liberă, sănătoși, capabili de viață și de muncă. Însă existența și viața umană ne-au fost date nu pentru o viață telurică, ci pentru o viață dumnezeiască. Pentru că Dumnezeu ne-a adus în existență pentru ca să ne unească cu Sine și să ne facă comunionali cu Sine pentru veșnicie. Și cine se unește cu Dumnezeu și rămâne cu El, va fi veșnic împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru contribuția fiecăruia la praznicul Bisericii noastre! Orice hram e bucuria tuturor și o împlinire comunitară. De aceea, vă doresc tuturor multă sănătate și bucurie, și să ne bucurăm pe mai departe, împreună, în această dumnezeiască zi a mântuirii noastre! Amin.


[1] Începută la 7. 29, în zi de marți, pe 19 martie 2019. Zi cu soare, 9 grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar26.html.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nazaret.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maryam_(name).

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joshua_(name).

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html. [12] Ibidem.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a II-a, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 129.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. https://www.banatulazi.ro/romania-tara-unde-numarul-de-copii-avortati-a-depasit-numarul-populatiei-in-viata-video/. [16] Ibidem.

[17] A se vedea mărturia mea de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/26/gustul-ingratitudinii-vs-bunul-simt-al-recunostintei/.

Înălțarea Sfintei Cruci. Cele mai frumoase predici

Înălțarea Sfintei Cruci. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 144 p.

*

ÎPS Bartolomeu Anania: Domnul Și-a asumat „natura noastră omenească cu tot ceea ce are ea mai bun, dar și cu tot ceea ce are ea mai înspăimântător”, p. 12.

În p. 13 nu e vorba de Duhul Sfânt, ci de duhul Său, de sufletul Său. Pentru că El L-a rugat pe Tatăl „să-I primească duhul”, scris cu minusculă, nu cu majusculă ca în textul tipărit.

Bisericile Ortodoxe au Crucea pe turle, pe când o sinagogă are steaua, locașurile protestante au cocoși, islamul are semiluna, p. 15.

Crucea e pentru noi „un semn de recunoaștere”, p. 15, a apartenenței noastre religioase.

În p. 15: nu are rost să scrii persoane cu majusculă, când e vorba de persoanele Treimii. Ci trebuie să scriem cu majusculă numai Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, adică numele persoanelor și faptul că ele reprezintă Treimea.

„Din clipa în care sângele Lui a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit Altar, [și] nu a mai fost element de tortură”, p. 19.

Pr. Ion Buga insinuează erezia că Treimea a suferit pe Cruce: „Și atunci ce este Iisus Hristos pe cruce? Este Fiul lui Dumnezeu; și unde este Fiul este și Tatăl, este și Duhul. Iată Sfânta Treime, plinătatea dumnezeirii întrupată în Iisus Hristos pe cruce”, p. 27. Pentru ca în aceeași pagină să continue: „Vedeți de ce este hotărâtoare crucea? Pentru că ea are un conținut absolut: Sfânta Treime și Dumnezeul făcut om, deci omul care trebuie să se facă Sfântă Treime, care să se facă Dumnezeu”.

În p. 29, Buga e subordinațianist, pentru că Îl numește pe Duhul Sfânt „a treia persoană” a Treimii. Își repetă erezia și în p. 36: „Crucea…este schema pe care stă bine Sfânta Treime și sfânta omenire”.

Pr. Gheorghe Calciu consideră că Biserica s-a întemeiat în mod mistic pe Cruce, p. 43, 44. Însă Biserica a început să se întemeieze în mod mistic din prima clipă a zămislirii Domnului în uterul Fecioarei. Pentru că de atunci a început unirea dintre dumnezeire și umanitate în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Iar când Părintele Stăniloae vorbește despre Biserică ca despre extinderea umanității îndumnezeite a lui Hristos peste veacuri, se referă la umanitatea Lui primită din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

În fraza ultimă din p. 45, Părintele Calciu vorbește nestorian despre persoana Domnului, despărțind umanitatea Sa de dumnezeirea Lui. Fraza e aceasta: „Cea mai simplă teologie a crucii este Omul-Hristos răstignit pe ea, cu brațele întinse, într-un suprem gest de iubire și de iertare adresat omenirii de atunci și de oricând, care mereu Îl răstignește pe Fiul lui Dumnezeu”. În loc să spună că Fiul lui Dumnezeu întrupat pătimește toate pe Cruce în umanitatea Lui.

PS Macarie Drăgoi: „Europa întoarce spatele lui Hristos”, p. 54. Tâna = bunica, p. 57.

Pr. Constantin Galeriu: odihna celor adormiți nu e un somn, ci trăirea în pacea luminii dumnezeiești, p. 62. „A te despărți de Dumnezeu e moarte”, p. 65, căci aceasta este, de fapt, moartea noastră.

Arhim. Cleopa Ilie: Crucea „este Altar…este armă și pecete a Dumnezeului Celui Viu”, p. 89.

Pr. Constantin Necula (n. la Brașov în 1970, Preot din 1996).

Protosing. Petroniu Tănase: icoana monahului răstignit, p. 117.

Pr. Ștefan Slevoacă: suferința este încununată de Dumnezeu, p. 128. Domnul „a îndurat cele mai îngrozitoare chinuri”, p. 129.

Arhim. Vasile Vasilache: Sfânta Cruce „e un chezaș de bucurie. Ea ne asigură că după suferință va veni fericirea”, p. 138.

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfintele Icoane au fundament extatic, pentru că la baza lor stau vederi și luminări dumnezeiești. Și vederile dumnezeiești sunt revelații preasfinte, pline de teologie dumnezeiască. De aceea, când privim Icoanele teologice ale Bisericii, noi învățăm teologie, teologie dumnezeiască, teologia revelată de Dumnezeu Sfinților Lui.

Când privim, spre exemplu, Icoana Învierii Domnului, în care Îl vedem pe Domnul coborând în Iad și ridicându-i de acolo pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva și, împreună cu ei, pe toți Sfinții Vechiului Testament, noi vedem o vedenie picturalizată. O vedenie iconizată, transpusă în culori[2].

Căci avem în ea mărturia Sfântului Petros din I Petr. 3, 18-20: „Că[ci] și Hristos o dată pentru totdeauna a pătimit pentru păcatele [noastre] [Ὅτι καὶ Χριστὸς ἅπαξ περὶ ἁμαρτιῶν ἔπαθεν], Cel Drept pentru cei nedrepți [Δίκαιος ὑπὲρ ἀδίκων], ca pe noi să ne aducă lui Dumnezeu [ἵνα ὑμᾶς προσαγάγῃ τῷ Θεῷ], omorât [cu] trupul [θανατωθεὶς μὲν σαρκί], dar făcându-Se viu [cu] duhul [ζῳοποιηθεὶς δὲ πνεύματι], în[tru] care și duhurilor [ținute] în temniță [ἐν ᾧ καὶ τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν], [celor care au fost] neascultătoare odinioară [ἀπειθήσασίν ποτε]” [Cf. BYZ].

Pentru că Domnul, pe când era omorât cu trupul, cu duhul sau cu sufletul Său cel îndumnezeit[3] a coborât în Iad sau în temniță, pentru ca să propovăduiască și duhurilor sau sufletelor din Iad. Și El i-a eliberat atunci pe Sfinții Lui, care de veacuri erau ținuți în Iad[4]. Și că intrarea Lui în Iad a fost reală și răscumpărătoare pentru Sfinții Săi, ne-o spune Sfântul Matteos: „Și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]. Și multe trupuri ale Sfinților celor care erau adormiți au înviat [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]. Și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru cetatea cea sfântă [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν] și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].

Iar cetatea cea sfântă este Ierusalimul, iar Sfinții Lui, cei din vechime, au fost și ei o dovadă a învierii Lui cea de a treia zi. Pentru că ei au intrat în Ierusalim și s-au arătat multor oameni. Și când Sfântul Matteos spune că trupurile Sfinților au înviat, nu vrea să ne spună că mergeau pe stradă trupurile fără sufletele lor cele sfinte, ci, dimpotrivă, că eliberarea sufletelor celor Sfinți din Iad a fost reală, pentru că trupurile lor, unite cu sufletele lor, adică Sfinții înviați au intrat în Ierusalim și s-au arătat multora. Și ei au înviat, pentru că El i-a eliberat din Iad pe Sfinții Lui.

Icoana Botezului Domnului [Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22; In. 1, 32-34] sau Icoana Transfigurării Domnului pe Tabor [Mt. 17, 1-9; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36; II Petr. 1, 16-18], ambele descrise în Scriptură, sunt două vedenii dumnezeiești. Nu văzute cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului nostru! Pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, ne ridică pe noi la vederi dumnezeiești, la vederea realităților preasfinte ale Împărăției Sale.

De aceea, când citim mărturia Sfântului Petros, din II Petr. 1, 16: „văzători făcându-ne măreției Aceluia [ἐπόπται γενηθέντες τῆς Ἐκείνου μεγαλειότητος]” [BYZ], a lui Hristos, prin măreție el desemnează slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, iar când spune că ei, cei trei, pe Tabor, au fost văzători sau martori oculari ai revelării Sale, nu se referă la vederea Lui cu ochii trupești, ci la vederea Lui cu ochii sufletului, la vederea extatică, dumnezeiască. Căci vederea de pe Tabor, ca și cea de la Iordanis, a fost una dumnezeiască și nu una fizică, obișnuită, pe care ar fi putut vedea-o oricine.

Când își descrie vedenia de la Botez, Sfântul Ioannis Botezătorul ne spune: „L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer [Τεθέαμαι τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν ἐξ οὐρανοῦ] și a rămas în El [καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν]. Și eu nu-L știam pe El [Κἀγὼ οὐκ ᾔδειν Αὐτόν]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă [ἀλλ᾽ ὁ πέμψας με βαπτίζειν ἐν ὕδατι], Acela mi-a zis [Ἐκεῖνός μοι εἶπεν]: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând în El [Ἐφ᾽ Ὃν ἂν ἴδῃς τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον καὶ μένον ἐπ᾽ Αὐτόν], Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt [Οὗτός ἐστιν ὁ βαπτίζων ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Și eu am văzut [Κἀγὼ ἑώρακα] și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [In. 1, 32-34, BYZ].

– Cine L-a trimis și cine i-a vorbit Sfântului Ioannis Botezătorul despre Fiul și despre Duhul?

– Dumnezeu Tatăl!

– Și cum i-a vorbit El lui Ioannis?

– În mod extatic, dumnezeiesc, așa cum vorbește și cum Se arată Dumnezeu Sfinților Lui! De aceea, când îi auzim pe Sfinți că vorbesc despre ce au văzut și despre ce le-a spus Dumnezeu, nu trebuie să gândim niciodată că El li S-a arătat trupește, ci întotdeauna dumnezeiește. Pentru că Dumnezeu Se arată pururea în slava Lui și astfel le vorbește Sfinților Lui: în mod dumnezeiesc, în mod extatic, mistic.

Icoana Răstignirii Domnului[5] e o vedere duhovnicească profundă a Patimilor Sale celor preasfinte. Ea ne arată realitatea Răstignirii Domnului din perspectiva Domnului și nu a oamenilor. Din perspectiva unirii ipostatice, personale, dintre cele două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Pentru că oamenii, pe Cruce, vedeau pe Cineva care „nu avea chip [οὐκ εἶχεν εἶδος], nici frumusețe [οὐδὲ κάλλος]” [Is. 53, 2, LXX] din cauza maltratărilor repetate, a chinurilor înfiorătoare la adresa Sa. Vedeau un om gol, plin de sânge, expus tuturor insultelor și chinurilor.

Însă noi, cei credincioși, când privim Icoana Răstignirii Domnului, vedem cum dumnezeirea Lui a întărit în fiecare clipă umanitatea Sa ca să suporte toate durerile și cum s-a îndumnezeit umanitatea Lui prin suportarea desăvârșită a tuturor patimilor Sale celor pentru noi. Noi vedem biruința desăvârșită a Domnului asupra morții, asupra a tot păcatul și asupra demonilor. Pentru că, prin durerile Lui cele cutremurătoare, El a scos din firea umană toată plăcerea pătimașă intrată în firea noastră și a arătat-o cu totul curată, desăvârșită, îndumnezeită.

Dacă nu am fi privit din perspectiva Domnului Răstignirea și Moartea Lui, am fi avut în fața ochilor noștri o moarte crudă, trăită în condiții vitrege. Dar, privite din interiorul persoanei Domnului, Răstignirea și Moartea Domnului sunt suprema dovadă de iubire față de noi, pentru că El a murit pentru noi și pentru mântuirea noastră, și, în același timp, ne revelează adevărata împlinire a omului: îndumnezeirea. Căci oamenii au aflat, datorită ei, că scopul vieții noastre pe pământ e acela de a ne îndumnezei.

Pentru că toate greutățile și durerile acestei vieți nu sunt pentru ca să sucombăm din cauza lor, nu sunt pentru ca să murim în mod penibil din cauza lor, ci pentru ca să ne întărim duhovnicește suportându-le, trăindu-le până la capăt, și să ne umplem tot mai mult de slava Lui cea veșnică. Să ne umplem de slava Lui care ne îndumnezeiește pe noi.

Căci oamenii au văzut sânge, mult sânge curgând din Domnul și un om batjocorit, hulit de către toți, lovit de către toți. Însă, în lăuntrul Său, El era Dumnezeu și om, Care suporta toate aceste rele în umanitatea Sa și, prin suportarea Lui desăvârșită, o umplea pe ea de toată slava Lui cea dumnezeiască.

De aceea[6], experiența și teologia vederii lui Dumnezeu, pe care le-a apărat Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][7], astăzi pomenit,  nu au fost „un moft monahal” și nici „o perspectivă elitistă” asupra experienței și a teologiei ortodoxe, ci o necesitate vitală pentru experiența și teologia Bisericii. Căci dacă nu trăiești simțirea harului dumnezeiesc în mod continuu în viața ta, dacă nu  ai adesea luminări și vederi dumnezeiești în viața ta, primite de la Dumnezeu, ca semn al creșterii tale în sfințenie, nu poți înțelege nici cărțile Bisericii, nici dogmele ei, nici Slujbele ei, nici viața ei, nici oamenii și nici pe tine însuți nu te poți cunoaște. Pentru că slava lui Dumnezeu, primită la Botez și pe care noi trebuie să o simțim mereu în noi și împreună cu care trebuie să lucrăm tot lucrul cel bun, e fundamentul mântuirii noastre.

Și când Sfântul Grigorios Palamas s-a luptat pentru rugăciunea isihastă și pentru teologia vederii lui Dumnezeu, el s-a luptat pentru experiența îndumnezeitoare a Bisericii și pentru teologia ei cea dumnezeiască. Pentru experiența și teologia care ne fac Sfinți și moștenitori ai Împărăției Sale.

– Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi pierdut experiența îndumnezeirii noastre și teologia sfințeniei?

– Ceva cu totul catastrofal! Am fi trăit drama depersonalizantă a romano-catolicismului, a protestantismului, a neoprotestantismului și a păgânismului: o viață căzută, telurică, lipsită de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu, și am fi avut o teologie telurică, fără racordare la revelarea continuă a lui Dumnezeu în viața noastră. Ne-am fi crezut „Sfinți” fără să fim cu adevărat și am fi făcut o teologie individualistă și antropocentrică de tot râsul.

Și e foarte ușor de văzut cum arată o astfel de teologie și de mentalitate pseudo-bisericească, dacă citești literatură teologică eterodoxă și păgână. Pentru că teologii eterodocși asta fac: în lipsa luminării lui Dumnezeu, ei fac comentarii care mai de care mai subiectiviste, mai fanteziste, mai hulitoare, depărtându-se în mod continuu de viața, experiența și teologia Bisericii. Ceea ce cu secole în urmă era coerent și profund devine deodată „de neacceptat”, dar realități care nu au nimic de-a face cu Biserica sunt tratate ca „bisericești”. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii nu mai au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu, atâta timp cât trăiesc în pseudo-biserici inventate de-a lungul timpului.

Romano-catolicismul se reinventează continuu, adică se îndepărtează tot mai mult de viața și de slujirea și de Tradiția Bisericii. Pentru că ereziile „primatului” și „ale infailibilității” papale sunt surse continue de rătăcire și de desacralizare. Protestantismul și neoprotestantismul neagă, în mod discreționar, orice fundament scriptural, tradițional și bisericesc, aliniindu-se mentalității seculare. Întreaga „creștinătate” eterodoxă e sursa desacralizării lumii, adică a ruperii ei de viața sacramentală a Bisericii.

Așa că nu putem cere religiilor păgâne să fie mai bune decât sunt, atâta timp cât „creștinătatea” eterodoxă își bate joc de fundamentale ei, de Tradiția ei, de viața ei îndumnezeitoare.

În introducerea la cartea sa, Teologia energiilor dumnezeiești[8], teologul ortodox Jean Claude Larchet dă dovezi multiple despre minimalizarea continuă a Sfântului Grigorios Palamas în teologia eterodoxă. Nu îl suportă nici romano-catolicii și nici protestanții, pentru că vorbește despre experiența și teologia harului, a vederii lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului. Și când vorbești despre experiența harului, vorbești despre sacramentalitatea Bisericii, adică despre Sfintele Taine.

Sfântul Dionisios Areopagitul, Sfântul Fotios cel Mare, Sfântul Marcos al Efesului, Sfântul Grigorios Palamas sunt cei 4 mari Sfinți ai Ortodoxiei care sunt mitraliați continuu în teologia eterodoxă. De ce? Pentru că vorbesc despre experiența și teologia ortodoxe în relație contiguă cu viața sacramentală a Bisericii. Iar teologii ortodocși, care nu sunt întemeiați cu adevărat în experiența și teologia Bisericii, iau „de bune” elucubrațiile eterodoxe împotriva acestor Sfinți și se fac părtași ideatic și temperamental autorilor lor.

De aceea, avem mulți „teologi ortodocși” cu mentalitate eterodoxă, cu scris eterodox, cu fapte eterodoxe, pe care nu îi trage nimeni la rost. Ei spun orice, fac orice, neagă orice din Tradiția și istoria Bisericii, pentru că au funcții de conducere în Biserică sau în instituțiile teologice. Și din acest motiv, degringoladele din Biserică nu sunt în mod neapărat cai troieni, ci au la bază faptele teologilor și ale clericilor ortodocși cu mentalitate și apucături eterodoxe.

Pledoariile teologice ale Sfântului Grigorios Palamas pentru experiența și teologia Bisericii nu au fost primite cu bucurie de oamenii din Biserică care aveau o mentalitate seculară. Nici azi lucrurile nu stau diferit! Pentru că ortodocșii, care nu gândesc și nu trăiesc ascetic, liturgic și mistic, care nu se nevoiesc continuu pentru mântuirea lor sunt majoritari în Biserică. Cei care acceptă maximalismul ascetico-liturgico-mistic al Bisericii, adică viața și teologia Bisericii, sunt puțini. Și dintre acești puțini ortodocși ai nevoinței avem puțini teologi evidenți, cu glas public.

Tocmai de aceea, publicul real al teologiei ortodoxe e unul minoritar, însă, de această teologie și de experiența ei ține mântuirea și îndumnezeirea oamenilor în Biserica lui Dumnezeu. Iar când Sfântul Grigorios Palamas a ridicat glasul și a vorbit despre experiența Bisericii din mijlocul experienței celei sfinte, a avut conștiința că e minoritar în Biserică, dar că el exprimă credința reală, autentică a Bisericii.

Însă, cine exprimă autentica experiență și teologie a Bisericii este normativ pentru Biserică. Este un Părinte sau o Maică a Bisericii, care vorbește pentru ea, din mijlocul experienței ei celei îndumnezeitoare.

De aceea, iubiții mei, înțelegem de ce apărătorul experienței ortodoxe, Sfântul Grigorios Palamas, e pomenit azi, când noi ne nevoim cu postul și cu rugăciunea și cu cântarea și cu citirea de cărți sfinte. Pentru că toată nevoința noastră trebuie să ne ducă la simțirea harului lui Dumnezeu în noi înșine și la luminări și la vederi îndumnezeitoare. Postul nu e pentru ca noi să slăbim și să fim mai atletici, ci pentru ca noi să fim tezaure vii[9] ale slavei lui Dumnezeu și ale teologiei Bisericii!

Căci dacă tezaurizăm în noi înșine binele, atunci devenim izvoare veșnice ale binelui lui Dumnezeu. Izvoare care adapă pe tot omul însetat după voia lui Dumnezeu.

Și de azi suntem în praznicul Buneivestiri! Care începe azi, pe 24 martie, și se termină marți, pe 26. Diseară și mâine, de hramul Bisericii noastre, să fim împreună! Să ne bucurăm împreună, alături de Preoții invitați, de praznicul acesta bucuros al primăverii, care e „începutul mântuirii noastre [τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”[10]! Începutul iconomiei mântuitoare a Domnului pentru mântuirea noastră. La mulți ani tuturor și să ne bucurăm dumnezeiește! Amin!


[1] Începută la 8. 11, în zi de luni, pe 18 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.

[2] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/1517/151653_sambata-mare.jpg.

[3] Sfântul Ioannis Damaschinos, ΕΚΔΟΣΙΣ ΑΚΡΙΒΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ, în PG 94, col. 1101. [4] Ibidem.

[5] Am preluat-o de aici: https://www.pinterest.com/pin/693695148825252654/.

[6] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Palamas_Vatopaidi.jpg.

[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς și https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.

[8] Idem: https://www.librariacartilorbisericesti.ro/librarie/teologia-energiilor-dumnezeiesti/.

[9] A adormit de curând Adela Petre, creatoare de artă populară, pe care UNESCO a declarat-o în 2012: „tezaur uman viu”, cf. https://basilica.ro/buzau-a-trecut-la-cele-vesnice-adela-petre-un-tezaur-uman/.

De ce? Pentru experiența ei în meșteșugăria populară. Și, tot la fel, orice mare poet, scriitor, inventator, creator e un tezaur uman viu.

Însă eu cred că adevăratele tezaure umane vii ale Bisericii și ale lumii sunt Teologii și Părinții duhovnicești ai Bisericii. Pentru că ei sunt izvoare vii atât de experiență umană, cât și de experiență dumnezeiască. Și de la unii ca aceștia trebuie să învățăm și pe ei trebuie să îi prețuim mai presus de orice, pentru că de prezența și de sfatul lor ține tot bunul mers al Bisericii și al lumii.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

Studii literare (vol. 6)

Pagina sursă a cărții.

PDFTORRENT

*

Cuprins

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3-7)

Noaptea de decemvrie (8-15)

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică (16-47)

Din nou Arghezi… (48-67)

Aci sosi pe vremuri (68-74)

Din ceas dedus/ Joc secund (75-79)

Schimbarea la față. Cele mai frumoase predici

Schimbarea la față. Cele mai frumoase predici, volum îngrij. de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 142 p.

*

Arhim. Sofian Boghiu: credea că lumina dumnezeiască a fost „revărsată în mod vizibil asupra lumii noastre pământești”, p. 15. Asta după ce a afirmat că ea este „lumina slavei dumnezeiești”, p. 14. Însă dacă lumina dumnezeiască e necreată și nevăzută cu ochii trupești, cum să fie vizibilă pentru ochii trupești? Căci pe Tabor Sfinții Apostoli au văzut în mod extatic slava Lui și nu cu ochii fizici.

Arhim. Benedict Ghiuș: prin transfigurarea Sa pe Tabor, Domnul a vrut să dea Ucenicilor Săi „o dovadă decisivă”, p. 42, a dumnezeirii Sale.

„De la înălțimea Sa de Atotțiitor (se referă la fresca Pantocrator din Biserică n.n.), Hristos, Cel de-a pururi viu, ne învăluie în adevăr și ne străbate pe toți cu privirea Lui, cu dragostea Lui, cu energiile Duhului Său, cu chemarea Lui severă”, p. 44.

Pr. Vasile Gordon: folosește expresia „lumină taborică”, p. 55, care nu are niciun sens. Pentru că lumina dumnezeiască nu e „a Taborului”, ca să fie „taborică”, ci a fost văzută și pe Tabor în mod extatic, după cum poate fi văzută oriunde în mod extatic. Pentru că e lumina care izvorăște din Dumnezeu și oriunde ai vedea-o, ea nu e „a locului” unde o vezi, ci e a Lui. Și e veșnică și necreată și se vede doar mistic, duhovnicește, cu ochii inimii și nu cu ochii trupești.

Arhim. Cleopa Ilie: vorbește despre revelarea Domnului de pe Tabor ca despre „o vedenie”, p. 61. Și așa a și fost: o mare și negrăită vedere dumnezeiască!

Și Domnul S-a urcat pe Tabor, pentru că profețise prin Sfântul David despre acest lucru, p. 62. Și s-au arătat Sfinții Iliu și Moisis pentru ca să le arate că El nu este unul dintre ei, ci El este Dumnezeul lor, p. 62.

„Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului”, p. 67.

Arhim. Ioan Iovan: vorbește despre „vizibilitatea” Treimii, p. 82, fără să explice ce înseamnă asta. Căci una e să spui că pe Tabor sau la Mamvri au fost vederi extatice și alta e să spui nebunia că au fost „vederi fizice”. Fraza lui e aceasta: „Rare sunt momentele în care Sfânta Treime apare vizibilă”, p. 82.

Și el folosește sintagma neavenită „lumina taborică”, p. 85.

Pr. Boris Răduleanu spune inepția: „au putut ei vedea cu ochii lor trupești lumina necreată a dumnezeirii”, p. 92. Păi dacă e necreată și, pe cale de consecință, e nevăzută cu ochii fizici, cum să o vadă ochii trupului, care sunt creați?

În p. 93 pune pe picior de egalitate experiența extatică a Sfântului Serafim din Sarov cu pseudo experiența spirituală a lui Sundar Singh[1], care a fost anglican.

ÎPS Teofan Savu (n. în 1959, Monah din 1985): „taina Taborului…[este] viața creștinului în Hristos”, p. 103.

Pr. Ștefan Slevoacă: „Evanghelia Domnului…[este] pâine a adevărului”, p. 112.

Arhim. Vasile Vasilache: „Lumina lui Hristos nu omoară, ci dă viață”, p. 125.

Pr. Constantin Voicescu: De ce să scrii slavă (p. 130, 135, 136, 137) și har (p. 132) cu litere mari? Din p. 135 a luat Pr. Gordon ideea cu Icoana Taborului cu Cruce. Despre care a vorbit în p. 51 a cărții. Iar suirea pe Tabor, din p. 56, a luat-o din p. 139 a Părintelui Voicescu, socrul său. Unde acesta spune: „Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubiții mei, venind la biserică, ne înălțăm, suim pe Tabor”, p. 139.

Tocmai de aceea, predicatorii ar trebui să își scrie predicile mai înainte, ca să vedem cât au muncit…sau, după ce predică, când le publică în volum, să ne spună în mod cinstit sursele folosite. Că nu e deloc „teologic” să furi idei de la alții, ca să arăți bine în predică.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sadhu_Sundar_Singh.

Page 1 of 1655

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno