Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [22]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

3. Maniheul nu poate să înțeleagă aceste lucruri. De aceea el consideră întunericul și lumina doi zei. Și așază întunericul vrăjmaș înaintea luminii lui Hristos.

Dar noi, făcând tâlcuirile mistice care au fost arătate mai sus, nu distrugem înțelesul literal. Iată! Cunoaștem că un întuneric sensibil/ perceptibil era așezat peste adâncul sensibil [al apelor] și că suflarea lui Dumnezeu se purta peste apa cea văzută. Aceasta era fie o suflare de aer, care este în mod obișnuit numită „vânt” de către oameni, fie era Sfântul Duh, care mai înainte a prezis și a arătat harul Sfântului Botez. Cu adevărat, era nevoie de ambele: curenții de aer ca să sufle în cruce peste apele Botezului, și Sfântul Duh ca să le sfințească.

Poate că din această cauză apa și Duhul au fost numite după întuneric. Adică: luminarea Botezului vine după păcat. Dumnezeu a dat apelor pe Duhul ca unei fântâni baptismale/ cristelnițe și imediat după aceea a poruncit: „Să fie lumina[1] luminării! „Și a fost lumina” luminării.

4. În afară de Botez, aici, printre primele lucruri, învățăm de asemenea despre taina Treimii. [Căci] spune: „Și a zis Dumnezeu”[2]. Tatăl, desigur. Apoi: „Să fie lumina!”. Adică: Să apară Hristos pe pământ. Iar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este Cel care Se purta deasupra apelor.

Odată cu această taină, aflăm despre modul de viețuire care este plăcut lui Dumnezeu. Mai întâi a fost dat Botezul, și apoi – ca un fel de pecete – credința în el. Zice: „Să fie lumina!”. Sau: Să înceapă o viață plăcută lui Dumnezeu, luminând „înaintea oamenilor” ca o lumină[3] – după cum spune Hristos. Și văzând acest mod de viețuire, Dumnezeu a încuviințat-o. Căci „a văzut Dumnezeu lumina” vieții și El a zis „că [este] bună”[4]. A încuviințat-o deoarece El Se bucură întru această lumină. Căci bucuria [aceasta] se ivește chiar și numai „pentru un păcătos pocăindu-se”[5].

Acum, în fine, creația a fost luminată prin credință și prin felul bun de viețuire. Întunericul păcatului și al necredinței, care exista mai înainte, a fost alungat din ea prin Botez. De aceea, îndată autorul arată următoarele: „și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întuneric”[6].

Această minunată despărțire a luminii de întuneric peste apa adâncului a fost profețită, de asemenea, de cele două păsări trimise din arca lui Noe[7]. Și se poate vedea și aici că întunericul a fost mai întâi. A fost mai întâi corbul care a zburat peste ape. Dar acest corb întunecat, Satan, a fost înecat și nimicit; sau a rătăcit într-un loc cu adevărat întunecat și trupesc al păcatului. (Căci Cuvântul nu este de înțeles pentru toți.) Apoi Duhul lui Dumnezeu, Porumbița, Se purta în zbor peste apă. Dar încă nu a aflat odihnă picioarelor Sale[8], pentru ca să Se sălășluiască în om[9], sau să zidească cuib[10] și să umble în el [în om][11].

În fine, toate vârfurile munților erau neacoperite[12], ceea ce a arătat goliciunea cea fără de rușine a păcatului între neamuri și mulțimea mare de răutate a lor și împietrirea inimii lor, întărită puternic în nebunie. De aceea, Duhul lui Dumnezeu, Porumbița, încă, Se purta deasupra apelor[13].


[1] Fac. 1, 3.

[2] Ibidem.

[3] Mt. 5, 16.

[4] Fac. 1, 4.

[5] Lc. 15, 7.

[6] Fac. 1, 4.

[7] Fac. 8, 6-13. A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/03/10/facerea-cap-8-cf-lxx/.

[8] Cf. Fac. 8, 9.

[9] Cf. Iez. 37, 27; In. 1, 14.

[10] Cf. Rom. 8, 11; II Tim. 1, 14.

[11] Cf. Lev. 26, 12; II Cor. 6, 16.

[12] Cf. Fac. 8, 11.

[13] Cf. Fac. 1, 2.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [21]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

XI. 1. Dumnezeiasca Scriptură numește adesea nu numai puterile împotrivitoare, ci și neamurile păgâne ca ape sau adâncuri/ abisuri, peste care zace întunericul răutății. Din această cauză, trebuie să aducem la lumină mărturiile profetice despre acest lucru. David, spre exemplu, zice: „Adânc pe adânc cheamă”[1]. Într-adevăr, adâncul – mulțimea neamurilor care erau odinioară în întuneric[2] – acum îndeamnă poporul evreu să Îl cunoască pe Dumnezeu.

Căci unii au cugetat că cele două nume pentru cele două ape înseamnă două feluri de neamuri. Poporul neamurilor păgâne, peste care a fost întunericul, sunt adâncul/ abisul. Poporul neamului evreiesc, peste care S-a purtat Duhul dumnezeieștilor Scripturi, dar nu a rămas [peste el], sunt apa[3].

Despre aceste două ape s-a spus, de asemenea: „Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim: jumătatea ei întru marea cea dintâi și jumătatea ei întru marea cea de apoi”[4]. Asemenea, Profetul Amvacum zice: „Și ai pus întru mare caii Tăi, [ei] tulburând apă multă”[5]. Vrea să spună că Sfinții Îngeri și Apostolii sunt „caii” lui Hristos. De aceea, la intrarea acestor cai, „s-au înspăimântat și s-au tulburat abisurile, mulțimea sunetului apelor”[6].

Iar versetul: „Lăudați-L pe Domnul din pământ, balaurii și toate abisurile!”[7] este cântat despre neamurile păgâne. „Balaurii” sunt conducătorii lor sălbatici de mai înainte.

2. Așadar, deoarece există astfel de mărturii, nu ar trebui să fii în îndoială când zice: „și întunericul [era] deasupra abisului”[8], înainte de lumină. Vorbește despre adunarea neamurilor păgâne, care odinioară era în întuneric. Era întunericul ateismului/ necredinței, întunericul violenței, întunericul superstiției, întunericul idolatriei și al tuturor celorlalte păcate, înainte de venirea și de arătarea adevăratei Lumini, Hristos[9].

Deci numai pentru acest motiv, Scriptura așază întunericul înaintea luminii: pentru că mai înainte eram rătăcitori, iar apoi am urmat Lumina. De aceea, mai întâi a fost Legea cea întunecată, și apoi Vestea cea Bună. Și tot de aceea, întâi a fost seară și apoi ziuă[10].

Și de aceea a fost menit ca [lumea] să înceapă de duminică seara, căci am trecut de la întunericul morții la lumina Învierii[11]. Dacă lucrurile nu stau așa, atunci a fost nepotrivit și nelalocul lui ca Dumnezeu să numească întunericul înaintea luminii și îndată, la început, să fi făcut creația Sa întunecată.


[1] Ps. 41, 8.

[2] Cf. Is. 8, 23 – 9, 1;  Mt. 4, 15-16.

[3] Cf. Fac. 1, 2.

[4] Zah. 14, 8. A se vedea: Cartea Sfântului Profet Zaharias, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/08/31/cartea-sfantului-profet-zaharias/.

[5] Amv. 3, 15. A se vedea Cartea Sfântului Profet Amvacum, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.

[6] Ps. 76, 17.

[7] Ps. 148, 7.

[8] Fac. 1, 2.

[9] Cf. In. 1, 9; I In. 2, 8,

[10] Cf. Fac. 1, 5.

[11] Cf. In. 5, 24; I In. 3, 14.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [20]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

4. Dacă tremuri, iubite cititorule, pentru cele spuse, Pavlos te va elibera de frica ta. El zice următoarele despre înălțarea lui Hristos de pe pământ: acum S-a înălțat pentru a fi văzut de începătorii și stăpâniri, prin Biserică[1]. De aceea, când Hristos S-a înălțat, a uimit Puterile de sus, din Ceruri. Și ele, după ce au fost înștiințate de către cei care urcau împreună cu Stăpânul de pe pământ[2], s-au minunat. Au întrebat: Cine este Împăratul slavei?[3]. [Și au strigat:] Priviți minunile uimitoare și minunățiile pe care le-a dăruit Dumnezeu firii umane, întru care a locuit!

Dumnezeu, pe care Îngerii nu Îl văzuseră mai înainte, le-a fost arătat lor de către oameni. Ce minune de neînțeles! Ei Îl lăudau cu imne pe Dumnezeul lor, dar nu Îl văzuseră pe Cel pe care Îl lăudau. Tronurile/ Scaunele Îl țineau pe Dumnezeu, dar ei nu Îl vedeau pe Cel pe care Îl purtau[4]. Iar Îngerii cei cu câte șase aripi și cu mulți ochi Îl slăveau și Îl lăudau pe El fără nicio clipă de tăcere[5], și cu toate acestea nu au văzut pe Cel pe care Îl cinsteau. De aceea, îngenunchind, au tânjit, au însetat, s-au rugat și au cerut îndelung ca să Îl vadă pe Cel nevăzut, sau să Îl zărească măcar ca într-o oglindă neclară[6] sau măcar să arunce o privire și să Îl vadă pe Cel pe care Îl iubeau și Îl cântau! Dar nu au putut. Ființa dumnezeiască era neapropiată și neînțeleasă.

5. Dacă tu, omule, nu crezi ceea ce îți spun, atunci ascultă-l pe Petros, care zice că oamenilor li s-au dat daruri[7] către care Îngerii tânjesc/ doresc să privească[8]. Dar nu au putut, pentru că lumea omenească era nevăzută atunci. Era nefăcută/ neterminată, jos în adâncul întunericului păcatului[9]. De aceea, și cerul era încețoșat, iar tăria era neîmpodobită în ziua întâi și în a doua. Apoi, în a treia zi, lumea și-a înălțat capul, s-a ridicat, în vârstă de trei zile, și s-a înălțat din Iad. Ca [sculată] din moarte, a renăscut/ a înviat. A zărit lumina. Eliberată de apele cele rele și de întuneric, a început să respire. Și ceea ce era mai înainte neroditor, acum a făcut roade[10].

Apoi, în fine, după pământ, și cerul a fost orânduit și luminat. A fost împodobit cu soarele, cu luna, cu stelele, [acestea simbolizând împodobirea de după Înviere și Înălțare,] cu Hristos, cu Biserica și cu Sfinții. Duhurile cerești L-au primit pe El, luminând pururea, pe când Se înălța în trup. Și ele s-au bucurat împreună cu Biserica[11], au strălucit împreună cu Sfinții. De aceea, cu înfocare și tărie, Oștirile de sus apără, iubesc, ajută și se roagă pentru neamul omenesc. Prin noi, ele au fost cinstite cu vedere[a lui Dumnezeu întrupat]. Prin ele însele, nu aveau mijloacele necesare.

De aceea, pentru a arăta toate acestea, pământul a fost împodobit mai înaintea cerului, la facerea lumii/ a universului.


[1] Cf. Ef. 3, 10.

[2] Cred că vorbește despre cei înviați cu trupul, despre care s-a spus că: „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale Sfinților, care erau adormiți, s-au sculat/ au înviat. Și au ieșit din morminte după învierea Lui, și au intrat întru cetatea sfântă și s-au arătat multora” (Mt. 27, 52-53). Despre care Sfinții Părinți au spus (cred că Sfântul Ioannis Hrisostomos, dacă îmi amintesc bine) că aceștia nu au mai murit, ci, când S-a înălțat Domnul, s-au înălțat și ei împreună cu El la cer.

[3] Ps. 23, 8, 10.

[4] Cf. Iez. 1, 25-26; 10, 1.

[5] Cf. Is. 6, 2-3; Iez. 10, 12; Apoc. 4: 6, 8.

[6] Cf. I Cor. 13, 12.

[7] Cf. Ef. 4, 8.

[8] I Petr. 1, 12.

[9] Cf. Fac. 1, 2.

[10] Cf. Fac. 1, 9-12.

[11] Cf. Is. 44, 23; 49, 13; Apoc. 12, 12; 18, 20.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [19]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

3. Despre nașterea de [care am zis] mai sus, nici măcar Îngerii înșiși nu cunosc. Ei arată cu claritate aceasta, prin ceea ce le este propriu și prin simbol, [adică] acoperindu-și fața și capul. Ei își acoperă fețele cu două aripi și picioarele cu [alte] două [aripi][1], sugerând simbolic gândurile lor:

Chiar dacă suntem minți, nu știm nimic cu claritate despre cele două nașteri[2]. Cele două aripi ca un văl/ cortină reprezintă aceasta. Nici nu vă putem spune nimic despre ele vouă, oamenilor. Picioarele noastre ar fi [simbolizează] trecerea cugetărilor de la noi la voi, spre a vi le împărtăși, vouă, oamenilor, care ați fost așezați ultimii și după noi.

Zburăm doar cu două aripi[3]. Dar prin zborul nostru arătăm că suntem iscoditori, în așteptare și pururea străduindu-ne și căutând să cunoaștem ceva despre cele două nașteri. Prin căutările noastre, ca prin niște aripi, suntem pururea purtați mai departe, dar încă nu am găsit odihnă din întrariparea noastră. Odihna vine din descoperirea a ceea ce este căutat, și aceasta este ca un cuib pentru zborul minții ce cutreieră în căutarea sa. Știm despre cele două nașteri ale Cuvântului, dar nu le înțelegem deloc. Și din această cauză zburăm veșnic.

Într-adevăr, cunoaștem felul în care toate făpturile vii au venit întru ființă: toate cele din aer și cele de pe pământ. Vulturul și leul și taurul sunt imagini [simboluri] ale cunoașterii noastre despre aceste lucruri. Înțelegem nu numai acestea, dar și pe cel care este cel mai cinstit dintre creaturile vii: omul. De aceea, purtăm asupra noastră tiparul feței sale[4]. Dar nicăieri nu există o fire care să fi venit întru ființă – și cu siguranță nici a noastră – și care să poată să-L cunoască și să vorbească despre Dumnezeu[5].

Dumnezeu Tatăl a ascuns de noi nașterea de jos [a Fiului, pe pământ], după trup. Cu adevărat, a fost taina care din veșnicie a fost ascunsă de toți[6]. El v-a îngăduit mai întâi vouă, fiilor oamenilor, să aflați despre aceasta. Și apoi, mai târziu, prin Biserica voastră, am cunoscut-o și noi[7].


[1] Cf. Is. 6, 2.

[2] Ale Fiului lui Dumnezeu: cea din veșnicie, din Tatăl, și cea în timp sau cu trup, din Preacurata Fecioară.

[3] Ibidem.

[4] Cf. Iez. 1, 10. A se vedea Cartea Sfântului Profet Iezechiil, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, București, 2022, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2022/03/15/cartea-sfantului-profet-iezechiil-editia-liturgica/: „Și asemănarea fețelor lor [era] fața omului și fața leului din cele de-a dreapta ale celor patru și fața vițelului din cele de-a stânga ale celor patru și fața vulturului [din] cele patru”.

[5] Despre ceea ce este El în esența/ ființa Sa.

[6] Cf. Ef. 3, 9; Col. 1, 26.

[7] Cf. Ef. 3, 10. A se vedea Epistola către Efeseni, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/20/epistola-catre-efeseni/:  „Mie, celui mai mic [dintre] toți Sfinții, mi s-a dat harul acesta, [adică acela de] a binevesti neamurilor nepătrunsa bogăție a lui Hristos  și [de] a lumina [pe toți], care [este] iconomia tainei celei ascunse din veci, în Dumnezeu, Cel care a zidit toate [prin Iisus Hristos]. Ca să se facă cunoscute acum începătoriile și stăpânirile, în cele cerești, prin Biserică, [adică] înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, după sfatul [din] veci pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Ef. 3, 8-11).

Facerea, cap. 40, cf. LXX

1. Și, a fost după cuvintele acestea, [că] a păcătuit întâiul între paharnicii împăratului Egiptosului și întâiul între brutarii domnului lor, ai împăratului Egiptosului,

2. și a fost mâniindu-se Farao pe cei doi eunuci ai săi, pe întâiul între paharnici și pe întâiul între brutari,

3. și i-a pus pe ei sub paza de la temnicer, întru temniță, întru locul [în] care Iosif fusese adus acolo.

4. Și întâiul între temniceri i-a dat pe ei lui Iosif și a stat lângă ei și erau [în toate] zilele în paza [sa].

5. Și amândoi au văzut vis, fiecare vis într-o noapte [ἑκάτερος ἐνύπνιον ἐν μιᾷ νυκτὶ][1], [iar] vedenia visului [ὅρασις τοῦ ἐνυπνίου] său [lor], a întâiului între paharnici și a întâiului între brutari, care erau ai împăratului Egiptosului, care fiind [erau] în temniță, [era aceasta].

6. Și a intrat către ei Iosif de dimineață și i-a văzut pe ei și erau tulburați.

7. Și îi întreba pe eunucii lui Farao, care erau împreună cu el în temniță, lângă domnul său, zicându-le: „Ce [este], că fețele voastre [sunt] posomorâte astăzi?”.

8. Și ei i-au zis lui: „Vis am văzut și tălmăcitor nu este [pentru] el”. Iar Iosif le-a zis lor: „[Oare] nu prin Dumnezeu este tălmăcirea lor [οὐχὶ διὰ τοῦ Θεοῦ ἡ διασάφησις αὐτῶν ἐστιν]? Așadar, povestiți-mi mie!”.

9. Și întâiul între paharnici i-a povestit visul său lui Iosif și i-a zis: „În somnul meu era via înaintea mea,

10. iar în vie [erau] trei vițe și ea, odrăslind, a scos vlăstari, [iar] ciorchinii de strugure [erau] copți.

11. Și potirul lui Farao [era] în mâna mea. Și am luat strugurele și l-am stors pe el întru potir și am dat potirul întru mâinile lui Farao”.

12. Iar Iosif i-a zis lui: „Aceasta [este] tâlcuirea sa: cele trei vițe, trei zile sunt.

13. Încă 3 zile și va fi amintindu-și Farao de stăpânirea ta și te va repune pe tine în păhărnicia ta și vei da potirul lui Farao întru mâna sa, după stăpânirea ta cea mai dinainte, cum erai turnându-i.

14. Dar amintește-ți de mine, în[tru] tine, când bine are să-ți fie ție, și vei face în[tru] mine milă și vei fi amintindu-ți despre mine lui Farao și mă vei scoate pe mine din fortăreața aceasta!

15. Că[ci cu] hoție am fost răpit din pământul evreilor [ὅτι κλοπῇ ἐκλάπην ἐκ γῆς εβραίων] și aici nu am făcut nimic[2], dar m-au aruncat pe mine în groapa aceasta”.

16. Și întâiul între brutari a văzut că drept a tâlcuit și i-a zis lui Iosif: „Și eu am văzut vis! Și mi se părea a ridica trei coșuri de pâini pe capul meu.

17. Iar în coșul de deasupra [erau] din toate felurile, pe care împăratul Farao le mănâncă. [Și era și] lucrul făcător de pâine, iar păsările cerului le mâncau pe acestea din coșul de deasupra capului meu”.

18. Și Iosif a fost răspunzându-i [și] i-a zis lui: „Aceasta [este] tâlcuirea sa: cele trei coșuri, trei zile sunt.

19. Încă trei zile [și] Farao va lua capul tău de la tine și te va spânzura pe tine pe lemn și va [vor] mânca păsările cerului cărnurile tale de la tine”.

20. Și a fost în a treia zi, [căci] ziua de naștere era a lui Farao, și a făcut ospăț tuturor slujitorilor săi. Și a fost amintindu-și, în mijlocul slujitorilor săi, de stăpânirea întâiului dintre paharnici și de stăpânirea întâiului dintre brutari.

21. Și a repus pe cel întâi între paharnici în stăpânirea sa și [el] a dat potirul întru mâna lui Farao,

22. iar pe cel întâi între brutari l-a spânzurat, precum le-a tălmăcit lor Iosif.

23. Dar cel întâi între paharnici nu a fost amintindu-și de Iosif, ci l-a uitat pe el.


[1] Au visat amândoi în aceeași noapte.

[2] Nu am făcut nimic rău.

Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

grija lui Dumnezeu este mântuirea noastră. Pentru că El Se îngrijește de binele nostru veșnic pe lângă binele nostru de acum, temporar. Tocmai de aceea, când Sfântul Zacheos își îndreaptă viața, Domnul ne spune: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], pentru că și el este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]” [Lc. 19, 9, BYZ]. Și mântuirea casei lui s-a făcut prin credința cea vie a sa, căci el și-a adus la credință întreaga lui casă. Iar cei care trăiesc prin credință, aceia sunt fiii Sfântului Avraam, care prin credință L-a urmat pe Dumnezeu.

Căci credința adevărată înseamnă a-L urma pe Dumnezeu oriunde El te trimite. Credința adevărată înseamnă a aștepta de la Dumnezeu răspunsurile la toate întrebările tale. Pentru că cel care crede în Dumnezeu, acela trăiește teologic, trăiește bisericește, trăiește luminat și condus mereu de Dumnezeu.

Iar dacă versetul al 9-lea a fost o confirmare pentru Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος], ultimul verset al Evangheliei de azi e un răspuns pentru noi toți: „Căci Fiul omului a venit să caute [Ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι] și să mântuie pe cel care a fost pierdut [καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 10, BYZ].

Pentru că El ne caută ca să ne mântuie. Și ne caută duhovnicește peste tot, în fiecare clipă a vieții noastre, pentru ca să ne mântuie. Pentru ca să ne umple de pacea, de iubirea și de sfințenia Lui.

Fără El noi suntem pierduți, suntem alipiți interior de demoni. Dar El ne caută, El ne cheamă mereu la Sine, pentru că El ne dorește numai pentru Sine. De aceea, convertirea noastră la credință e venirea Lui spre noi, pe care noi o acceptăm spre binele nostru veșnic. Convertirea noastră e întoarcerea noastră cu totul spre El, pentru ca să Îl urmăm pe El în toată viața noastră.

Și Îl acceptăm pe El atunci când am înțeles, cu vârf și îndesat, că înfrățirea noastră cu demonii e un pustiu, e o singurătate copleșitoare, e un Iad continuu. Rătăcirea noastră e umplerea noastră de durere. De aceea, când pocăința țâșnește din noi, atunci când acceptăm mila Lui, ea e toată durerea vieții noastre, a singurătății noastre. Și noi ne aruncăm cu totul înaintea Lui, pentru că am înțeles cât de dure- roasă e singurătatea. Căci, împreună cu Dumnezeu, nu ne vom mai simți niciodată singuri.

Pentru că El ne caută ca să ne mântuie! El ne caută pentru ca să ne arate iubirea Sa totală față de noi! Și omul păcătos, atunci când cunoaște iubirea totală a lui Dumnezeu față de el, când cunoaște iubirea Celui care îi iartă toate, e copleșit de grija și de atenția și de delicatețea lui Dumnezeu față de el. Pentru că demonii ne umplu de greață imensă, de singurătate abisală, de răceală dureroasă, de urât interior, după ce ne învață să păcătuim și noi cădem în păcate multe. Pe când Dumnezeu, Cel care ne iartă toate, ne umple de toată pacea și de toată bucuria și de toată iertarea și de toată împlinirea în pocăința noastră, pentru că El ne dorește binele nostru real, binele nostru veșnic, adică mântuirea noastră.

Și de aici înțelegem cine e Prietenul nostru și cine sunt dușmanii noștri. Pentru că demonii sunt vrăjmașii noștri, vrăjmașii mântuirii noastre, pe când Dumnezeu e Prietenul nostru fundamental, dimpreună cu toți membrii Împărăției Sale. Căci Dumnezeu Se îngrijește mereu de viața noastră, de mântuirea noastră, pe când demonii urmăresc să ne omoare pentru veșnicie, adică să ne coboare în Iad dimpreună cu ei.

De aceea, nevoitorii ortodocși nu admit niciodată, atunci când păcătuiesc și le e greu interior, că rămânerea în păcat e soluția pentru viața lor, ci că pocăința e mântuirea lor. Și ei se pocăiesc în fiecare zi a vieții lor, pentru că așteaptă mila și iertarea lui Dumnezeu mereu. Pentru că strigătul lor spre Dumnezeu e strigătul pocăinței și al iubirii lor, iar El Se bucură mereu de acest strigăt total al ființei noastre.

Sfântul Apostol Zacheos l-a urmat pe Sfântul Apostol Petros în slujirea sa apostolică și acesta l-a hirotonit Episcop al Chesariei Palestinei, unde a adormit în pace[2]. Dar a adormit în pace, în pacea lui Dumnezeu, pentru că L-a urmat pe El. Și noi, cu toții, căutăm pacea lui Dumnezeu în viața noastră, ca ea să ne inunde în mod deplin, pentru că pacea Lui înseamnă stabilitatea noastră interioară, înseamnă rămânerea noastră în bine, rămânerea în slava Lui.

Și când Dumnezeu ne umple de pacea Lui, noi știm că El e cu noi și în noi prin slava Lui. Pentru că pacea Lui e slava Lui cea veșnică. Și aceasta nu pleacă din noi decât atunci când păcătuim grav și fără să ne pocăim pentru păcatul nostru. Căci atunci când păcătuim fără să ne pocăim imediat, noi ne închidem inima față de Dumnezeu. Și când ne închidem inima față de El, atunci facem marele păcat al despărțirii noastre interioare de El, fapt pentru care nu mai simțim slava Lui în noi. De aceea, pocăința și smerirea noastră continuă înaintea Sa înseamnă rămânerea păcii Lui în noi înșine. Și lupta noastră interioară, pentru a rămâne în pacea Lui, e lupta pentru mântuirea noastră. Luptă în care El ne ajută mereu și este cu noi mereu, pentru că El e Mântuitorul vieții noastre.

De aceea, iubiții mei, oricând păcătuiți cu ceva nu vă închideți inima față de Dumnezeu, pentru că vă închideți inima față de slava Lui! Pentru că El știe neputința noastră și știe și motivul păcatului nostru. Și El nu așteaptă explicații de la noi, ci așteaptă să recunoaștem păcatul nostru, să recunoaștem că am păcătuit și să cerem mila Lui pentru iertarea noastră.

Pentru că sfârșitul păcatului e începutul pocăinței noastre. Și când imediat ne aruncăm în pocăință, noi nu ne dezlipim interior de Dumnezeul mântuirii noastre, ci trăim împreună cu El pocăința noastră. Căci ridicarea noastră din păcat și îndreptarea vieții noastre și mântuirea noastră le trăim împreună cu Dumnezeu, cu Cel care depășim toate căderile noastre.

Marți, pe 17 ianuarie 2023, am publicat prima carte a acestui an: Istoria literaturii române (vol. 8). Care e o mare împlinire și bucurie a mea. Am primit deja al 9-lea volum de la Doamna Preoteasă pentru editare. În aceeași zi, până seara, am terminat de corectat a doua carte a anului: cartea prieteniei mele online cu Academicianul Adam Puslojić, marele poet și prieten al nostru. Care a plecat dintre noi pe nesimțite, în ultima zi a anului trecut, dar care mi-a lăsat chipul său adânc în inimă. Și acesta e lucrul care contează: ca oamenii să îți rămână în inimă, pentru că au coborât acolo prin iubirea și comuniunea cu tine.

De aceea, când iubești, atunci te și dărui. Și cărțile noastre, cu care vă îmbrățișăm zilnic, sunt iubirea noastră pentru dumneavoastră. Iubire care vă face bine, care vă dorește binele real, binele veșnic, adică mântuirea dumneavoastră.

Mult spor și multă împlinire în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească cu mila Lui ca să trăiți dumnezeiește pe pământ! Amin!


[1] Începută la 6. 57, în zi de miercuri, pe 18 ianuarie 2023. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx și https://www.oca.org/saints/lives/2023/04/20/148976-apostle-zacchaeus.

Facerea, cap. 39, cf. LXX

1. Iar Iosif a fost coborât întru Egiptos și l-a dobândit pe el Petefris, eunucul lui Farao, întâiul între bucătari, om egiptios/ egiptean, din mâna ismailiteilor, care l-au coborât pe el acolo.

2. Și Domnul era cu Iosif și era omul câștigând [καὶ ἦν ἀνὴρ ἐπιτυγχάνων] și a fost în casă, lângă domnul egiptean.

3. Și cunoscuse domnul său că Domnul [era] împreună cu el și, câte are să facă, Domnul bine-îndreaptă în mâinile sale [Κύριος εὐοδοῖ ἐν ταῖς χερσὶν αὐτοῦ].

4. Și a aflat Iosif har înaintea domnului său [καὶ εὗρεν Ιωσηφ χάριν ἐναντίον τοῦ κυρίου αὐτοῦ] și bine îi plăcea lui și l-a pus pe el peste casa sa și toate câte erau ale sale le-a dat prin mâna lui Iosif [ἔδωκεν διὰ χειρὸς Ιωσηφ].

5. Și a fost, după [ce a fost] să fie pus el peste casa sa și peste toate câte erau ale sale, și [că] a binecuvântat Domnul casa egipteanului pentru Iosif. Și s-a făcut binecuvântarea Domnului [καὶ ἐγενήθη εὐλογία Κυρίου] în toate averile sale, în casă și în câmp,

6. și a lăsat toate câte erau ale sale întru mâinile lui Iosif. Și nu cunoscuse nimic [din] cele pentru sine, afară de pâinea pe care o mânca el. Și Iosif era bun [cu] chipul și frumos [cu] fața foarte.

7. Și a fost după cuvintele acestea și a pus femeia domnului său ochii ei pe Iosif [καὶ ἐπέβαλεν ἡ γυνὴ τοῦ κυρίου αὐτοῦ τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτῆς ἐπὶ Ιωσηφ] și i-a zis: „Culcă-te cu mine [κοιμήθητι μετ᾽ ἐμοῦ]!”.

8. Dar el nu voia. Și i-a zis femeii domnului său: „Dacă domnul meu nu cunoaște din cauza mea nimic în casa sa și toate câte este [sunt] ale sale le-a dat întru mâinile mele

9. și nu [este] nimeni în casa aceasta mai presus de mine și nici [nu] a fost ridicat de la mine nimic afară de tine, pentru că tu a fi [ești] femeia sa, și [atunci] cum să fac acest cuvânt rău și voi păcătui [să păcătuiesc] înaintea lui Dumnezeu?

10. Și când îi grăia lui Iosif zi de zi, și [el] nu i-a ascultat ei [pentru] a dormi cu ea, [ca] să se împreune [cu] ea.

11. Și a fost ziua aceea oarecare, [când] a intrat Iosif întru casă [pentru] a-și face lucrurile sale și nimeni [din] cei din casă [nu] era înăuntru.

12. Și l-a tras pe el de veșminte, zicându-i: „Culcă-te cu mine!”. Și a lăsat veșmintele sale în mâinile ei, a fugit și a ieșit afară.

13. Și a fost, cum a văzut că a lăsat veșmintele sale în mâinile ei, și a fugit și a ieșit afară,

14. și [că] a chemat pe cei fiind în casă și le-a zis lor, zicându-le: „Vedeți, ne-a adus nouă slujitor evreos[1]/ evreu, [pentru] a-și bate joc nouă [de noi]! A intrat către mine, zicându-mi: «Culcă-te cu mine!». Și am strigat [cu] glas mare.

15. Și când [a fost] să audă el că am înălțat glasul meu și am strigat, a lăsat veșmintele sale la mine, a fugit și a ieșit afară”.

16. Și a lăsat veșmintele lângă ea, până a venit domnul întru casa sa

17. și i-a grăit lui după cuvintele acestea, zicându-i: „A intrat către mine slujitorul evreu, pe care l-ai adus către noi, [ca] să-și bată joc mie [de mine], și mi-a zis mie: «Voi fi culcându-mă cu tine [κοιμηθήσομαι μετὰ σοῦ]!».

18. Iar cum a auzit că am înălțat glasul meu și am strigat, a lăsat veșmintele sale lângă mine și a fugit și a ieșit afară”.

19. Și a fost, cum a auzit domnul său cuvintele femeii sale, câte a grăit către el, zicându-i: „Așa mi-a făcut mie slujitorul tău!”, și [că] a fost mâniindu-se [cu] urgie [καὶ ἐθυμώθη ὀργῇ].

20. Și l-a luat domnul pe Iosif [și] l-a aruncat pe el întru fortăreață, întru locul în care cei legați ai împăratului se țin acolo întru fortăreață.

21. Și Domnul era cu Iosif [καὶ ἦν Κύριος μετὰ Ιωσηφ] și a vărsat asupra sa milă [καὶ κατέχεεν αὐτοῦ ἔλεος] și i-a dat lui har înaintea celui întâi dintre temniceri [καὶ ἔδωκεν αὐτῷ χάριν ἐναντίον τοῦ ἀρχιδεσμοφύλακος].

22. Și întâiul dintre temniceri a dat temnița prin mâna lui Iosif și pe toți cei care au fost aduși, câți [erau] în temniță, și toate câte se fac acolo.

23. [Și] nu era întâiul dintre temnicerii temniței, cunoscând [să cunoască] pentru el nimic, căci toate era[u] prin mâna lui Iosif. Pentru că Domnul a fi [era] împreună cu el și, câte el făcea, Domnul bine-îndrepta în mâinile sale.


[1] De la forma de N. ἐβραῖος, pentru că în text e forma de Ac.

1 2 3 1.870