Isaias, cap. 63, cf. LXX

1. Cine [este] Acesta [τίς Οὗτος], Cel care vine din Edom [ὁ παραγινόμενος ἐξ Εδωμ], [iar] roșeața veșmintelor [Sale este] din Vosor [ἐρύθημα ἱματίων ἐκ Βοσορ]? Așa [este] Cel frumos în roba puterii [Sale și El zice] cu tărie: «Eu grăiesc dreptatea și judecata mântuirii».

2. Pentru ce [sunt] veșmintele Tale roșii și îmbrăcămințile Tale ca din teascul cel călcat?

3. Plin, călcat, iar [dintre] neamuri nu este om împreună cu Mine. Și i-am călcat pe ei în[tru] mânie și i-am zdrobit pe ei ca pe pământ și au coborât sângele lor întru pământ.

4. Căci ziua răsplătirii a venit peste ei și anul răscumpărării este de față.

5. Și am privit și [de la] nimeni [nu venea] ajutorul, și am priceput și nimeni [nu] ajuta. Și i-a izbăvit pe ei brațul Meu și mânia Mea a stat peste [ei].

6. Și i-am călcat pe ei [întru] urgia Mea și am coborât sângele lor întru pământ.

7. Mila Domnului am pomenit-o, virtuțile Domnului în[tru] toate”, cărora Domnul nouă ni le răsplătește. Domnul [este] Judecătorul cel bun al casei lui Israil. [Și El] aduce peste noi după mila Sa și după mulțimea dreptății Sale.

8. Și [El] a zis: „Nu [este] poporul Meu! [Dar] copiii [lor] nu or să fie lepădați”. Și [El li] S-a făcut lor întru mântuire [καὶ ἐγένετο αὐτοῖς εἰς σωτηρίαν].

9. Din tot necazul, nu bătrânul, nici Îngerul, ci Însuși Domnul i-a mântuit pe ei, pentru că i-a iubit pe ei și i-a miluit pe ei. El i-a răscumpărat pe ei și i-a ridicat pe ei și i-a înălțat pe ei [în] toate zilele veacului.

10. Dar ei [nu] L-au ascultat și L-au întărâtat pe Duhul Cel Sfânt al Său [καὶ παρώξυναν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον Αὐτοῦ]. Și [Domnul] li s-a întors lor întru vrăjmășie și El i-a războit pe ei

11. și a pomenit zilele cele veșnice [καὶ ἐμνήσθη ἡμερῶν αἰωνίων]. [Unde este] Cel care L-a suit de pe pământ pe Păstorul oilor? Unde este Cel care a pus în[tru] ei pe Duhul Cel Sfânt?

12. [Unde este] Cel care l-a dus [cu] dreapta [Sa] pe Moisis? [Unde este] brațul slavei Sale? [El] a întărit apa de la fața Sa, [ca] să-I facă Lui nume veșnic.

13. I-a dus pe ei prin abis, ca pe un cal prin pustie, și nu au ostenit,

14. și ca dobitoacele prin câmpie. S-a coborât Duhul de la Domnul [κατέβη Πνεῦμα παρὰ Κυρίου] și i-a povățuit pe ei. Așa l-ai adus pe poporul Tău, [ca] să-Ți faci Ție numele slavei [ποιῆσαι Σεαυτῷ ὄνομα δόξης].

15. Întoarce-Te din cer și vezi din casa cea sfântă a Ta și a slavei [Tale]! Unde este [sunt] râvna Ta și tăria Ta? Unde este mulțimea milei Tale și a îndu- rărilor Tale, că ne-ai răbdat pe noi?

16. Căci Tu ești Tatăl nostru [Σὺ γὰρ ἡμῶν εἶ Πατήρ]. Că[ci] Avraam nu ne-a cunoscut pe noi și Israil nu ne-a recunoscut pe noi, dar Tu, Doamne, [ești] Tatăl nostru [Πατὴρ ἡμῶν]. Izbăvește-ne pe noi, [căci] dintru început numele Tău este în[tru] noi!

17. De ce ne-ai rătăcit pe noi, Doamne, dintru calea Ta [și] ne-ai învârtoșat inimile noastre, [pentru] a nu ne teme de Tine? Întoarce-Te pentru robii Tăi, pentru semințiile moștenirii Tale,

18. ca cel puțin să moștenim muntele cel sfânt al Tău, [căci] cei potrivnici ai noștri au călcat sfințirea Ta!

19. [Și așa] ne-am făcut ca dintru început, când nu ne stăpâneai pe noi și nici [nu] a fost [era] chemat numele Tău în[tru] noi. Dacă ai să deschizi cerul, [cu]tremurul de la Tine va apuca munții și vor fi topiți [se vor topi].

Isaias, cap. 62, cf. LXX

1. Pentru Sion nu voi tăcea și pentru Ierusalim nu voi părăsi, până când are să iasă ca lumina dreptatea Mea, iar mântuirea Mea ca făclia va fi arsă [va arde].

2. Și vor vedea neamurile dreptatea ta și împărații slava ta și te va chema pe tine numele tău cel nou, pe care Domnul îl va numi pe el.

3. Și vei fi cununa frumuseții [στέφανος κάλλους] în mâna Domnului și diadema împărăției [διάδημα βασιλείας] în mâna Dumnezeului tău.

4. Și nu vei mai fi chemată «părăsită» și pământul tău nu va [mai] fi chemat «pustiu», căci ție [tu] vei fi chemată «voia Mea» și pământului tău [i se va spune] «lumea locuită [οἰκουμένη]».

5. Și ca și [când] trăiesc [ar trăi] împreună tânărul [cu] fecioara, așa vor locui fiii tăi împreună cu tine. Și va fi [în] ce chip va fi veselit [se va veseli] mirele cu mireasa, așa va fi veselit [Se va veseli] Domnul în[tru] tine.

6. Și pe zidurile tale, Ierusalimule, am pus străjeri toată ziua și toată noaptea, care până la sfârșit nu vor tăcea pomenindu-L pe Domnul.

7. Căci nu este [nimeni] asemenea [cu] voi, dacă ai să te îndrepți și dacă ai să faci, Ierusalim[ule], fală [ἀγαυρίαμα] pe pământ.

8. Domnul S-a jurat asupra dreptei Sale și asupra tăriei brațului Său[, zicând]: «Dacă încă voi da [Nu voi da încă] grâul tău și mâncărurile tale vrăjmașilor tăi și dacă încă vor bea [încă nu vor bea] fiii cei străini vinul tău, spre care te-ai ostenit,

9. ci decât [numai] cei care le adună le vor mânca pe ele și Îl vor lăuda pe Domnul, și cei care le adună le vor bea pe ele în locașurile cele sfinte ale Mele [ἐν ταῖς ἐπαύλεσιν ταῖς ἁγίαις Μου]».

10. Mergeți prin porțile Mele și faceți cale poporului Meu și pietrele cele din cale lepădați-le! Scoate-ți semn întru neamuri [ἐξάρατε σύσσημον εἰς τὰ ἔθνη]!

11. Căci, iată, Domnul [S-]a făcut auzit până la marginea pământului! Ziceți fiicei Sionului: «Iată, Mântuitorul îți vine ție [σοι ὁ Σωτὴρ παραγίνεται], având plata Sa și lucrul [Său] înaintea feței Sale!».

12. Și îl va chema pe el «poporul cel sfânt [λαὸν ἅγιον], răscumpărat de către Domnul [λελυτρωμένον ὑπὸ Κυρίου]», iar tu vei fi chemată «cetatea căutată [ἐπιζητουμένη πόλις]» și nu «părăsită».

Isaias, cap. 61, cf. LXX

1. Duhul Domnului [este] în[tru] Mine [Πνεῦμα Κυρίου ἐπ᾽ Ἐμέ], pentru care M-a uns pe Mine să le binevestesc celor săraci, M-a trimis pe Mine să-i vindec pe cei zdrobiți [cu] inima, să propovăduiesc celor robiți iertarea și celor orbi vederea,

2. să chem anul cel primit al Domnului și ziua de răsplătire [și] să-i mângâi pe toți cei care plâng.

3. Să li se dea celor care plâng, în loc de cenușă, slava Sionului, [să li se dea] ungerea veseliei celor care plâng, [să li se dea] veșmântul slavei în loc de duhul neîngrijirii [πνεύματος ἀκηδίας][1] și [astfel] vor fi chemate [se vor chema] neamurile dreptății [și] planta Domnului întru slavă.

4. Și vor zidi pustiurile cele veșnice, pe cele pustiite mai înainte le vor ridica, și vor înnoi cetățile cele pustii, pe cele pustiite întru neamuri.

5. Și vor veni cei de alte neamuri păstorind oile tale și cei străini [vor fi] plugari și vieri [la tine].

6. Iar voi veți fi chemați preoții Domnului [ὑμεῖς δὲ ἱερεῖς Κυρίου κληθήσεσθε] [și] liturghisitorii/ slujitorii lui Dumnezeu [λειτουργοὶ Θεοῦ]. Tăria neamurilor veți mânca și în[tru] avuția lor veți fi minunați [vă veți minuna].

7. Astfel de a doua [pentru a doua oară] vor moșteni pământul și veselia cea veșnică [va fi] peste capul lor.

8. Căci Eu sunt Domnul, Cel care iubesc dreptatea și urăsc prăzile din nedreptate. Și voi da celor Drepți truda lor și făgăduința cea veșnică le-o voi rândui lor [καὶ διαθήκην αἰώνιον διαθήσομαι αὐτοῖς].

9. Și va fi cunoscută în[tre] neamuri sămânța lor, iar pe urmașii lor tot cel care îi vede [îi va vedea] pe ei îi va cunoaște pe ei, [pentru] că ei sunt sămânța binecuvântată de către Dumnezeu [ὅτι οὗτοί εἰσιν σπέρμα ηὐλογημένον ὑπὸ Θεοῦ]

10. și [cu] veselie vor fi veseliți [se vor veseli] în[tru] Domnul [καὶ εὐφροσύνῃ εὐφρανθήσονται ἐπὶ Κύριον]. Să se bucure sufletul Meu în[tru] Domnul [ἀγαλλιάσθω ἡ ψυχή Μου ἐπὶ τῷ Κυρίῳ], căci M-a îmbrăcat pe Mine [cu] veșmântul mântuirii [ἐνέδυσεν γάρ Με ἱμάτιον σωτηρίου] și [cu] hitonul veseliei [καὶ χιτῶνα εὐφροσύνης], ca mirelui mi-a pus mie mitră [ὡς νυμφίῳ περιέθηκέν μοι μίτραν] și ca pe mireasă M-a împodobit pe Mine [cu] podoabă [καὶ ὡς νύμφην κατεκόσμησέν Με κόσμῳ]!

11. Și ca pământul crescând floarea sa și ca grădina [rodind] semințele sale, așa va răsări Domnul dreptatea și bucuria înaintea tuturor neamurilor.


[1] Al apatiei, al delăsării, al indiferenței față de cele bune.

Psalmul al 35-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Omul fără lege în sine gândește
răutăți să facă și nu se sfiește,
de Dumnezeu în ochii săi frică n-are,
că nu va-ntâlni vreun rău îi pare.
Cu vicleșug umblă fără de tăgadă,
făcând strâmbătate și ridicând sfadă.
Dreptate nu are când zice cuvânt,
binele nu-i place, dar ceartă iscând.
Seara, când se culcă să se odihnească,
gândește ca ziua ce rău să scornească.
Ci mila Ta, Doamne, pe cer se lățește,
sfânt adevărul Tău norii-i covârșește.
Îți este ca munții dreptatea înaltă,
judecățile Tale-s adâncime lată.
Că Tu îngrijești, Doamne, oamenii și fiara,
și Ți-ai întins mila peste toată țara.
Cu sfintele-Ți aripi Tu ne ții căldură,
ne saturi din destul cu cuvânt din gură.
Avem belșug mare în sfânta Ta casă,
mâncăruri desfătate, băuturi pe masă.
Că la Tine este de viață fântână
și-ntr-a Ta lumină vom vedea lumină.
Tinde mila Ta spre cei ce Te cunosc pe Tine
și fă-le dreptate celor ce-Ți doresc bine!
Picior de mândrie să nu mă smintească,
mâna păcătoasă să nu mă lovească!
Când vor cădea cei răi, să pice-n bulboană,
să se mire lumea de ei cum au rană!

Isaias, cap. 60, cf. LXX

1. „Luminează-te, luminează-te, Ierusalimul[e], căci vine lumina ta și slava Domnului în[tru] tine a răsărit [καὶ ἡ δόξα Κυρίου ἐπὶ σὲ ἀνατέταλκεν]!

2. Iată, întunericul și negura va [vor] acoperi pământul pe[ste] neamuri, iar în[tru] tine va fi arătat [Se va arăta] Domnul, iar slava Lui în[tru] tine va fi văzută [καὶ ἡ δόξα Αὐτοῦ ἐπὶ σὲ ὀφθήσεται]!

3. Și vor merge împărații în[tru] lumina ta, iar neamurile în[tru] strălucirea ta[1].

4. Ridică împrejur ochii tăi și vezi-i adunați pe copiii tăi! Iată, au venit toți fiii tăi de departe și fiicele tale peste umeri vor fi ridicate!

5. Atunci vei vedea și vei fi înfricoșat și te vei uimi [cu] inima [καὶ ἐκστήσῃ τῇ καρδίᾳ][2], că[ci] se va schimba întru tine avuția mării și a neamurilor și a popoarelor. Și îți vor veni ție

6. cirezile de cămile [ἀγέλαι καμήλων] și te vor acoperi pe tine cămilele Madiamului [Μαδιάμ] și ale Ghefarului [Γαιφα]. Toți din Saba [Σαβα] vor veni aducând aur, [dar] și tămâie vor aduce, și mântuirea Domnului vor binevesti [καὶ τὸ σωτήριον Κυρίου εὐαγγελιοῦνται].

7. Și toate oile Chidarului [Κηδαρ] îți vor fi adunate ție și berbecii Naveotului [Ναβαιωθ] îți vor veni ție și vor fi aduse cele primite pe jertfelnicul Meu și casa rugăciunii Mele va fi slăvită [καὶ ὁ οἶκος τῆς προσευχῆς Μου δοξασθήσεται][3].

8. [Și] cine [sunt] aceștia, [care] ca norii zboară și ca porumbițele cu pui?

9. Pe Mine insulele M-au răbdat, iar corăbiile Tarsisului [Θαρσις] [au fost] în[tru] cele dintâi [ca] să ducă pe copiii tăi departe, și argintul și aurul împreună cu ei. [Dar] pentru numele Domnului Cel Sfânt și pentru Cel Sfânt al lui Israil a fi [este] slăvit[4].

10. Și vor zidi cei de alt neam zidurile tale și împărații lor îți vor ajuta ție, căci pentru urgia Mea te-am lovit pe tine [διὰ γὰρ ὀργήν Μου ἐπάταξά σε] și pentru milă te-am iubit pe tine [καὶ διὰ ἔλεον ἠγάπησά σε].

11. Și vor fi deschise porțile tale pururea, [căci] ziua și noaptea nu vor fi închise, [ca] să aducă către tine puterea neamurilor și pe împărați aducându-i.

12. Căci neamurile și împărații care nu îți vor sluji ție vor pieri și neamurile [cu] pustiire vor fi pustiite [καὶ τὰ ἔθνη ἐρημίᾳ ἐρημωθήσονται].

13. Și slava Libanosului către tine va veni [cu] chiparos, [cu] pin și [cu] cedru, [ca] împreună să slăvească locul cel sfânt al Meu.

14. Și vor veni către tine, temându-se, fiii celor care te-au smerit pe tine și te-au întărâtat pe tine. Și vei fi chemată[5] «cetatea Domnului [πόλις Κυρίου], Sionul cel sfânt al lui Israil [Σιων ἁγίου Ισραηλ]».

15. Pentru ca [că] să te faci [te-ai făcut] pe tine părăsită și urâtă și nu era cel care ajută [să-ți ajute ție]. [De aceea] și [Eu] te voi pune pe tine [întru] bucuria cea veșnică [καὶ θήσω σε ἀγαλλίαμα αἰώνιον], [întru] veselia neamurilor neamurilor [εὐφροσύνην γενεῶν γενεαῖς].

16. Și vei suge laptele neamurilor [καὶ θηλάσεις γάλα ἐθνῶν] și avuția împăraților vei mânca. Și vei cunoaște că Eu [sunt] Domnul, Cel care te mântuie pe tine și Cel care te izbăvește pe tine, Dumnezeul lui Israil.

17. Și în loc de aramă îți voi aduce ție aur, iar în loc de fier îți voi aduce ție argint, iar în loc de lemne îți voi aduce ție aramă, iar în loc de pietre [îți voi aduce ție] fier. Și îi voi da pe stăpânitorii tăi în[tru] pace și pe supraveghetorii [τοὺς ἐπισκόπους] tăi în[tru] dreptate.

18. Și încă nu va [mai] fi auzită nedreptatea în[tru] pământul tău și nici pieirea și nici nefericirea în[tru] hotarele tale, ci zidurile tale va fi chemată [vor fi chemate] «mântuirea», iar porțile tale «înscrierea[6] [γλύμμα]».

19. Și nu îți va fi ție soarele întru lumina zilei și nici răsăritul lunii [nu] îți va lumina ție noaptea, ci Domnul îți va fi ție lumina cea veșnică [ἀλλ᾽ ἔσται σοι Κύριος φῶς αἰώνιον] și Dumnezeu [va fi] slava ta [καὶ ὁ Θεὸς δόξα σου].

20. Căci soarele nu îți va apune ție și [nici] luna nu îți va lipsi ție, căci Domnul îți va fi ție lumina cea veșnică și vor fi împlinite [se vor împlini[7]] zilele plângerii tale.

21. Și tot poporul tău [va fi] drept și prin veac vor moșteni pământul, păzind planta [φυλάσσων τὸ φύτευμα], lucrurile mâinilor Sale întru slavă [ἔργα χειρῶν Αὐτοῦ εἰς δόξαν].

22. Cel împuținat va fi întru mii și cel mai mic întru neamul cel mare. [Pentru că] Eu, Domnul, după [ceva] vreme, îi voi aduna pe ei.


[1] Pentru că lumina și strălucirea Bisericii sunt ale lui Dumnezeu, izvorâte din El.

[2] Vei avea vederi dumnezeiești, extatice.

[3] Căci Biserica e casa rugăciunii către Dumnezeu.

[4] Se referă la poporul lui Israil.

[5] Cu referire la cetatea Ierusalimului.

[6] Inscripția.

[7] Cu sensul de se vor sfârși.

Predică la Duminica a VII-a după Paști [2020]

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

S-a înălțat întru slava Sa cea veșnică Învățătorul nostru Cel adevărat și Arhiereul Cel preabun al întregii lumi, Cel care ne-a învățat pe noi calea mântuirii și S-a răstignit pentru noi ca Jertfă curată și veșnic mântuitoare pentru toți. S-a înălțat în sânul Treimii cu umanitatea Sa răstignită, înviată și cu totul îndumnezeită, de unde nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să fie Împăratul nostru Cel veșnic. Căci „Dumnezeu L-a preînălțat [ὑπερύψωσεν] pe El și I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele, ca în[tru] numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ, și toată limba să mărturisească că Domnul [nostru este] Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu, a Tatălui” [Filip. 2, 9, BYZ] și a Fiului și a Sfântului Duh. Căci slava cea veșnică e comună Treimii, pentru că izvorăște veșnic din ființa Dumnezeului nostru treimic. Pentru că ceea ce are Tatăl, are împreună, din veci și pentru veci, cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Și Dumnezeul mântuirii noastre ne învață și pe noi că avem în comun ființa umană, pentru că toți oamenii suntem deoființă. Pentru că El i-a creat pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva din care suntem cu toții. Și toată suflarea umană e chemată să intre în Biserică prin Botez și să se mântuie ascultând de Dumnezeu, pentru că împlinirea omului stă în viața cu Dumnezeu.

De aceea, Hristos Se înalță cu umanitatea Sa în sânul Treimii, pentru ca să ne adune pe toți într-o singură Biserică, în Biserica Lui cea sfântă. Se înalță întru slava Sa, pentru ca să fie, prin slava Sa, cu toți la un loc și cu fiecare în parte. Pentru că El ne atrage pe noi la Sine, prin iubirea cu care El ne iubește pe noi mai înainte de-a fi lumea, ca să fim cu El pentru veșnicie.

Dar ca să fim cu Domnul pentru veșnicie trebuie să omorâm moartea în noi înșine. Trebuie să omorâm toată patima și tot păcatul care ne omoară sufletește și trupește. Și numai cu El putem să omorâm moartea din noi înșine, pentru că El a omorât moartea în umanitatea Sa și ne dă și nouă puterea de a învia întru El. Însă, la învierea cea de obște, la învierea tuturor celor care au trăit vreodată pe pământ, va fi desființat ultimul vrăjmaș al omului: moartea [I Cor. 15, 26, BYZ]. Pentru că nimeni nu va mai muri de atunci încolo, atât timp cât Raiul și Iadul sunt veșnice, cu oameni nemuritori, care vor avea trupuri transfigurate de slava lui Dumnezeu.

Și Domnul va împărăți „până ce are să pună pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. [Iar] vrăjmașul cel mai de pe urmă nimicit [va fi] moartea. […] Iar când toate or să fie supuse Lui, atunci și Fiul Însuși va fi supus Celui care Îi supune Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în[tru] toți” [I Cor. 15, 25-26, 28, BYZ]. Însă Treimea are o singură voință și o singură lucrare și o singură slavă dumnezeiască și o singură putere, stăpânire și Împărăție. Nu există ceartă și dorință de întâietate în Treime, pentru că toate personale dumnezeiești sunt egale și fără de început și fiecare persoană dumnezeiască le pune pe celelalte două în prim-plan. Tocmai de aceea nu numai Fiul și Duhul Se supun Tatălui, dar și Tatăl Se supune Fiului și Duhului, pentru că toate ale Treimii sunt comune și se fac în comun. Iar când Sfântul Pavlos vorbește aici de supunerea Fiului față de Tatăl se referă la supunerea cu totul a umanității Fiului față de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că umanitatea Fiului a urmat întru totul voia Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, voia comună a Treimii Celei Preadumnezeiești, dându-ne nouă puterea dumnezeiască să Îl ascultăm în mod desăvârșit pe Dumnezeu.

Evanghelia de azi [In. 17, 1-13] ne-a prezentat o parte din rugăciunea arhierească a Domnului. Partea de început, pentru că acest capitol are 26 de versete. Și din rugăciunea Arhiereului Celui veșnic aflăm că Dumnezeu ne dăruie nouă „viață veșnică [ζωὴν αἰώνιον]” [In. 17, 2, BYZ], adică slava Lui cea dumnezeiască. Și cine primește viața sau slava Lui cea veșnică în Biserică, aceluia i se descoperă faptul că Dumnezeu e Treime de persoane. Iar dacă Tatăl e Dumnezeu adevărat [In. 17, 3], atunci și Fiul și Duhul sunt fiecare dintre Ei Dumnezeu adevărat, pentru că Dumnezeul nostru este treimic și nu monopersonal.

Iar Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume [In. 17, 3] pentru ca să învețe lumea taina Treimii și pentru ca să îi cheme pe toți la unirea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic. Trimiterea Fiului în lume e pentru ca lumea să se adune, în integralitatea ei, în Biserica Sa. Trimiterea Lui la noi e pentru unificarea lumii și pentru îndumnezeirea ei. Pentru că oamenii sunt chemați la a fi una cu Dumnezeu în Biserica Sa și pentru ca să se sfințească întru El. Dar cei care nu Îl vor pe El, aceia se luptă împotriva Sa și a Bisericii Sale, crezând că prin lupta lor pot deturna sensul lumii. Sensul pe care Dumnezeu i l-a dat creației Sale. Însă creația e condusă de Dumnezeu spre transfigurarea ei, care e voia lui Dumnezeu cu lumea și care se va petrece în mod indubitabil.

Lupta oamenilor cu Dumnezeu și cu Biserica Lui e din start pierzătoare, pentru că ea ne distruge interior. Cine se luptă cu Dumnezeu, se luptă, în fapt, cu împlinirea lui interioară, pentru că împlinirea noastră e numai în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care ne-a zidit pe noi. Iar teologia Bisericii nu e o sumă de fraze fără finalitate practică, pentru că finalitatea teologiei e mântuirea și sfințirea noastră. Iar noi ne mântuim și ne sfințim acum, în clipa de față, în Biserica Sa, prin ascultarea lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Sale. Și dacă ascultarea de El ne schimbă în mod radical viața noastră, atunci teologia este o știință pragmatică, e o lucrare care ne schimbă interior în mod desăvârșit, care ne îndumnezeiește.

Fiul, ca om, ascultă de Tatăl [In. 17, 4], implicit și de Duhul Sfânt, pentru ca să ne învețe pe noi ascultarea de Dumnezeu și, în același timp, ne spune că credința e lucrătoare, e dinamică, pentru că „am desăvârșit lucrul [τὸ ἔργον ἐτελείωσα] pe care Mi l-ai dat Mie ca să-l fac” [In. 17, 4, BYZ]. Aoristul ἐτελείωσα poate fi tradus cu „am împlinit/ am săvârșit/ am desăvârșit”. În traducerea mea publicată în 2016 – mă refer la traducerea Evangheliei după Ioannis – am folosit forma „am desăvârșit”, pentru ca să subliniez faptul că Domnul a făcut toate cele pentru noi în mod desăvârșit. Că iconomia mântuirii noastre a desăvârșit-o. Căci dacă aș fi spus „am împlinit” sau „am săvârșit” s-ar fi înțeles același lucru: Și-a dus lucrarea până la capăt. Însă, fără doar și poate, am fi înțeles cu toții nu numai că Și-a săvârșit/ terminat/ împlinit lucrarea Sa, dar a făcut-o în mod desăvârșit, cu totul dumnezeiește, pentru că a lucrat-o Dumnezeu întrupat și un un om. Iar nouă ni se cere același lucru: ca lucrarea noastră, ca nevoința noastră, să o trăim în mod desăvârșit. Adică să trăim și să adormim întru slava lui Dumnezeu, lucrând poruncile Sale până la sfârșit.

Slava Lui e veșnică și e comună Treimii [In. 17, 5]. Și El a înviat din morți plin de slava Sa, pentru că slava dumnezeirii Sale strălucea prin trupul Său cel transfigurat. Căci Acesta este Învățătorul nostru, Cel care ne-a învățat pe noi cele ale Sale [In. 17, 6-8]: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Pentru că Sfinții Apostoli „au cunoscut că din Tine am venit, [adică din Tatăl, că din Tine vin prin naștere, pentru că Tu M-ai născut], și au crezut că Tu M-ai trimis” [In. 17, 8, BYZ] în lume. Și Domnul S-a rugat pentru Ucenicii Săi, care sunt și ai Tatălui [In. 17, 9], implicit și ai Duhul Sfânt. Pentru că „toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale [sunt] ale Mele” [In. 17, 19, BYZ]. Și cele ale Tatălui și ale Fiului, acelea sunt și ale Duhului Sfânt, Cel deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Dumnezeu ne păzește pe noi ca să fim una, precum Treimea e una [In. 17, 11]. Dumnezeu ne păzește ca să fim o singură Biserică, ne păzește pe noi ca oameni ai credinței, pentru că spre aceasta ne luminează: spre a trăi în unitatea și frățietatea Bisericii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne lu- minează niciodată „să inventăm biserici paralele cu Biserica” sau „să stricăm credința Bisericii”, ci ne luminează să trăim cu toții în aceeași Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Lui. Căci rugăciunea Sa cea preasfântă este aceasta: „Părinte Sfinte [Πάτερ Ἅγιε], păzește-i pe ei în numele Tău [τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί Σου], pe care [Mi] i-ai dat Mie [ᾧ δέδωκάς Μοι], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς] [suntem una]!” [In. 17, 11, BYZ].

Pentru că Dumnezeu ne păzește, pe cei care suntem în Biserica Lui, pentru a nu ne rătăci și pentru a nu ieși din unitatea sfântă a Bisericii. Păzirea Lui este luminarea și conducerea noastră spre a face voia Sa. Căci numai când asculți de Dumnezeu rămâi în unitatea Bisericii, care e ca unitatea Treimii: deși sunt trei persoane, Ele au aceeași ființă și aceeași voință și nu voințe contrare. Pentru că și noi suntem mulți în Biserică, dar, prin credința una a Bisericii, noi suntem o unitate duhovnicească întru El.

Și cine trăiește întru El, acela trăiește întru bucuria Lui [In. 17, 13]. Și cine se bucură duhovnicește, acela suportă duhovnicește ura lumii [In. 17, 14]. Pentru că lumea îi urăște pe oamenii duhovnicești [Ibidem], pentru că ea e învățată de cel rău, de diavolul, să urască [In. 17, 15].

Însă ura este irațională, pentru că se împotrivește față de tot ceea ce bun. Când îi urăști pe Sfinții lui Dumnezeu, atunci, de fapt, te urăști pe tine însuți, pentru că scopul vieții tale e acela de a deveni Sfânt. Și dacă tu nu vrei să fii Sfânt, așa cum vrea Dumnezeu ca tu să fii, atunci ești o caricatură de om, pentru că te satanizezi continuu.

Indiferența față de Dumnezeu e o luptă constantă cu El. Toată neîncrederea, toată hula, toată lenea, toată neiubirea lui Dumnezeu e o luptă cu El. Dar lupta cu El e o distrugere constantă a ta! Pentru că te lupți cu Cel care e sursa vieții tale. Dai cu barda în El, când tu ești o ramură a Lui, Care e Copacul care te susține în viață. Îl urăști pe Cel care te-a creat și, prin aceasta, te urăști pe tine. Și dacă te urăști pe tine, atunci nu te poți bucura de viață și de oameni, pentru că tu îți ești propriul tău dușman.

Însă oamenii se sfințesc întru adevărul lui Dumnezeu, căci cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17]. Cuvintele Lui, voia Lui cu noi e adevărul și adevărul trăit de către noi ne sfințește. Tocmai de aceea, lupta pentru adevăr e lupta pentru sfințenie. Încordarea continuă pentru a traduce cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui, pentru a traduce Tradiția Bisericii, e încordarea sfântă pentru adevăr.

Pentru că problema nu e să traduci, ci cum traduci. Traduci descoperind adevărul oamenilor sau traduci pentru ca să îl acoperi, pentru ca să îl falsifici? Și dacă ești plin de adevărul lui Dumnezeu, dacă trăiești cu El și te bucuri de El în mod dumnezeiește, atunci iubești adevărul Lui și îl traduci spre folosul oamenilor. Dar dacă ai planuri rele, prin care vrei să strici cuvintele lui Dumnezeu, nu te interesează adevărul din textele Bisericii, ci cum să le răstălmăcești, cum să le falsifici, cum să le batjocorești.

Singura sfințire a omului este întru adevărul lui Dumnezeu [In. 17, 19]. E sfințirea în Biserica Lui. Și credința Bisericii e apostolică, pentru că Domnul S-a rugat „pentru cei care cred, prin cuvântul lor, întru Mine” [In. 17, 20, BYZ]. Pentru cei care cred în El datorită propovăduirii apostolice. Și piatra de temelie a Bisericii e apostolică, pentru că Sfinții Apostoli au rânduit toate în Biserică și ele s-au păstrat neschimbate până azi. De aceea, nu poți să fii în Biserică, dacă nu ești în Biserica ce vine de la Apostoli până la noi. Pentru că singura Biserică a lui Dumnezeu e Biserica Apostolilor, e Biserica Cincizecimii, e Biserica Sinoadelor Ecumenice, e Biserica ce nu s-a pătat cu ereziile și în care suntem noi astăzi. Pentru că noi nu avem nevoie „să inventăm Biserica”, ci să ne facem proprii Bisericii. Și ca să te faci propriu Bisericii trebuie să te faci propriu adevărului lui Dumnezeu și vieții ei celei dumnezeiești.

Domnul S-a rugat și pentru noi, cei de azi, și pentru toți cei din toate secolele, dorindu-ne tuturor să fim una în Biserica Sa [In. 17, 20-21]. Să fim una și să fim plini de slava cea una a lui Dumnezeu [In. 17, 22], pentru ca să trăim ca oameni desăvârșiți [In. 17, 23] înaintea Lui și înaintea oamenilor.

Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic, pomeniți astăzi, L-au apărat pe Fiul lui Dumnezeu împotriva hulelor lui Arios [Ἄρειος], ereticul[2]. Și au mărturisit că El este deoființă cu Tatăl și că este Fiul Tatălui și nu „o creatură”, așa cum spunea ereticul. Pentru că adevărul trebuie mărturisit permanent, cu bucurie și evlavie, și tot permanent trebuie negată și ironizată toată erezia, toată minciuna demonică. Pentru că nu poți amesteca minciuna cu adevărul, după cum nu poți amesteca mâncarea stricată cu cea bună. Fiindcă cea rea o va strica cu totul pe cea bună.

Așadar, iubiții mei, în zilele praznicului Înălțării Domnului vorbim despre apărătorii Ortodoxiei, adică despre Sfinții care au apărat adevărul Bisericii de-a lungul secolelor, și despre nevoia constantă de teologie mărturisitoare. Pentru că teologia este viața noastră plină de adevărul lui Dumnezeu. Teologia este adevărul lui Dumnezeu personalizat în viața noastră și pe care toți îl văd în noi. Și dacă în noi e adevărul și slava lui Dumnezeu, atunci suntem martori autentici ai Bisericii lui Dumnezeu, ai Bisericii celei vii, în care ne mântuim cu toții.

Praznicul Înălțării Domnului se termină anul acesta în ziua de 5 iunie. Sâmbăta viitoare îi pomenim pe toți cei adormiți, pentru ca duminică, în ziua Cincizecimii, să retrăim ziua de naștere a Bisericii. A fi creștin e cea mai mare binecuvântare primită de la Dumnezeu, pentru că viața Bisericii e împlinirea omului. Ortodoxia Bisericii e adevărul mântuirii noastre, pentru că adevărul Îl laudă cu adevărat pe Dumnezeu. Și aceasta, Biserica lui Dumnezeu, e una, sfântă, catolică și apostolică, e Biserica Dumnezeului Celui viu, e Biserica tuturor Sfinților Lui.

Dacă nu suntem în aceasta, nu avem Biserică și nu Îi slujim lui Dumnezeu!

Dacă nu suntem aici, atunci suntem potrivnicii lui Dumnezeu și cei mai mari dușmani ai noștri! Pentru că nu ne putem mântui decât aici, în Biserica Dumnezeului celui viu, în Biserica mântuirii tuturor. Amin!


[1] Începută la 8. 10, în zi de miercuri, pe 27 mai 2020, la odovania praznicului Învierii Domnului. Soare, 12 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

Isaias, cap. 59, LXX

1. [Oare] nu poate mâna Domnului să mântuie? Sau s-a îngreuiat urechea Lui [ca] să nu asculte?

2. Însă păcatele voastre or să despartă [διιστῶσιν] între voi și Dumnezeu, iar pentru păcatele voastre Și-a întors fața Sa de la voi [ca] să nu [vă] miluiască.

3. Căci mâinile voastre au fost murdărite [cu] sânge și degetele voastre [au fost] în[tru] păcate. Iar buzele voastre a[u] grăit fărădelege și limba voastră cugetă nedreptate.

4. Nimeni [nu] grăiește cele drepte și nici [nu] este judecata cea adevărată. [Oamenii] au nădăjduit în[tru] cele deșarte și grăiesc cele deșarte, că[ci] zămislesc durerea și nasc fărădelegea.

5. Ouăle aspidelor [ἀσπίδων] au spart și pe catarg pânza păianjenului o țes, iar cel care va să mănânce ouălele lor, zdrobind [vârful] cel de vânt slab [οὔριον] [al catargului], va afla în el și vasiliscul [βασιλίσκος].

6. Catargul lor nu va fi întru veșmânt și nici nu or să se îmbrace din lucrurile lor [οὐδὲ μὴ περιβάλωνται ἀπὸ τῶν ἔργων αὐτῶν], căci lucrurile lor [sunt] lucrurile fărădelegii [τὰ γὰρ ἔργα αὐτῶν ἔργα ἀνομίας],

7. iar picioarele lor spre răutate aleargă, grăbiți [fiind] să verse sânge. Și gândurile lor [sunt] gândurile cele nebunești [διαλογισμοὶ ἀφρόνων], pieirea și nefericirea [fiind] în[tru] căile lor.

8. Și calea păcii nu au cunoscut-o și nu este judecata în[tru] căile lor, căci cărările lor au fost stricate [s-au stricat], [cele] pe care [ei] umblă, și nu au cunoscut pacea.

9. Pentru aceasta s-a depărtat judecata de la ei și nu are să-i apuce pe ei dreptatea. Răbdând ei lumina [ὑπομεινάντων αὐτῶν φῶς], li s-a făcut lor întunericul [ἐγένετο αὐτοῖς σκότος], [iar] așteptând ivirea zorilor [μείναντες αὐγὴν], în vreme rea au umblat [ἐν ἀωρίᾳ περιεπάτησαν].

10. Vor pipăi zidul ca cei orbi și ca nefiind ochii vor pipăi. Și vor cădea la amiază ca la miezul nopții, ca murind [ca și când ar muri]. Vor geme

11. ca ursul și ca porumbița împreună vor merge. [Noi] am așteptat judecată și nu este mântuirea [noastră], [căci] departe s-a depărtat de noi [μακρὰν ἀφέστηκεν ἀφ᾽ ἡμῶν].

12. Căci multă [este] fărădelegea noastră înaintea Ta și păcatele noastre ni s-au împotrivit nouă [καὶ αἱ ἁμαρτίαι ἡμῶν ἀντέστησαν ἡμῖν]. Căci fărădelegile noastre [sunt] în[tru] noi [αἱ γὰρ ἀνομίαι ἡμῶν ἐν ἡμῖν] și nedreptățile noastre le-am cunoscut.

13. Am fost neevlavioși și am mințit și ne-am depărtat dinapoia Dumnezeului nostru [καὶ ἀπέστημεν ἀπὸ ὄπισθεν τοῦ Θεοῦ ἡμῶν]. Am grăit cele nedrepte și n-am ascultat, am zămislit din inimile noastre și am gândit cuvintele cele nedrepte.

14. Și am depărtat îndărăt judecata și dreptatea departe s-a depărtat. Că[ci] adevărul a fost mistuit [s-a mistuit] în[tru] căile lor [ὅτι καταναλώθη ἐν ταῖς ὁδοῖς αὐτῶν ἡ ἀλήθεια] și prin calea cea dreaptă nu puteau să treacă.

15. Și adevărul a fost ridicat și și-au mutat mintea [lor de la] a înțelege. Și Domnul a văzut [aceasta] și nu I-a plăcut Lui [ce au făcut], că[ci] nu era judecata.

16. Și [El] a văzut și nu era om. Și a cugetat și nu era cel care va ajuta. Și i-a apărat pe ei [cu] brațul Său și [cu] milostenia [Sa] [i-]a întărit [pe ei].

17. Și S-a îmbrăcat [cu] dreptatea ca și [cu] o platoșă și Și-a pus casca mântuirii pe cap și S-a îmbrăcat [cu] veșmântul răzbunării și [cu] mantia [Sa]

18. ca răsplătind răsplătire [și] ocară celor potrivnici.

19. Și vor fi temători [se vor teme] cei de la apus [de] numele Domnului și cei de la răsăriturile soarelui [de] numele cel slăvit [al Său], căci va veni ca râul cel aprig urgia de la Domnul [ἥξει γὰρ ὡς ποταμὸς βίαιος ἡ ὀργὴ παρὰ Κυρίου], va veni cu mânie [ἥξει μετὰ θυμοῦ][1].

20. „Și va veni pentru Sion Cel care izbăvește și va întoarce neevlaviile de la Iacov.

21. Și aceasta le este lor făgăduința cea de la Mine:”, a zis Domnul, „Duhul Meu [Πνεῦμα τὸ Ἐμόν], Care este în[tru] tine [Ὅ ἐστιν ἐπὶ σοί], și cuvintele [Mele], pe care le-am dat întru gura ta. [Și acestea] nu are [or] să se sfârșească din gura ta și din gura seminței tale”. Căci a zis Domnul: „[Și acestea se vor face] de acum și întru veac”.


[1] Căci El Își va arăta mânia Lui.