Etichetă: teologie pentru azi

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [141] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

6. După iarna geroasă a legii, Domnul a făcut înălțarea Sa pe Cruce pentru a aduce primăvara. Și din partea [coasta] Sa[1], apa vieții a țâșnit în grădina Golgotei pentru noi[2]. Din această pricină, Ghionul, după iarnă, curge în revărsare, ceea ce aduce mântuire poporului său. Înaintea altora, el udă Etiopia și astfel ne vestește nouă că Hristos udă și luminează și mântuie neamurile popoarelor mai întâi, care erau odinioară în umbre[3].

Despre acestea, David a zis Bisericii: „Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu.[…] Și, iată, cei străini și Tirosul și poporul etiopienilor! Aceștia s-au născut acolo”[4]. Etiopia a fost prima care I-a întins mâna Domnului. Înaintea tuturor, ea a făcut legământ cu Hristos, prin acel eunuc, care era de la Candachi[5], împărăteasa etiopienilor, Biserica. Unită cu Hristos, ea a strigat: „Neagră sunt și frumoasă, fiice ale Ierusalimului”[6]. Neagră, pentru că mai înainte fusese necredincioasă; acum era neagră în smerenia ei și frumoasă acum întru cunoașterea ei de Dumnezeu.

Căci sunt împărăteasa sudului. Am urcat de la hotarele pământului neamurilor. Și când am ajuns, am văzut înțelepciunea adevăratului Salomon[7], Care a strigat către mine: „Ridică-te! Vino” la Mine, „apropiata mea, frumoasa mea”[8], căci „Eu sunt învierea”[9] și Eu sunt „râul lui Dumnezeu”[10], Ghionul, care S-a făcut născut din pământ pentru tine. Eu înconjur și îmbrățișez tot pământul Etiopiei și Egiptul neamurilor[11].

Egiptul, care mai înainte a fost necredincios, este acum cârmuitorul cel credincios. Și, de vreme ce egiptenii au fost primii [între neamuri] care L-au văzut pe Domnul, iar Domnul S-a făcut cunoscut egiptenilor[12], există un jertfelnic al Domnului în Egipt, așezat pe piatra lui Petros, și un stâlp [închinat] Domnului lângă hotarul Egiptului[13].

7. În Bitleem[14], Domnul S-a plecat pe un nor ușor[15], ca un abur dumnezeiesc în îmbrățișarea unui nor, care era Maica Sa, Maria. Apoi, fugind grabnic de mâinile sângeroase ale călcătorilor de lege, a venit, din voința Sa, în Egipt[16]. Și El a cutremurat idolii făcuți de mână ai Egiptului[17], a zdrobit pe cele cioplite ale Egiptului și l-a înălțat pe el care zăcea acolo. Și aceasta pentru că Egiptul, l-a primit cu mâinile lui pe Dumnezeu, care a fugit alergând acolo. L-a ascuns pe El de fiarele sălbatice iudaice. Și apoi El l-a smuls din ghearele demonilor. El L-a primit în brațele sale și L-a scăpat pe El, care apoi l-a mântuit împreună cu lumea de la rătăcire. I-a oferit adăpost Lui, a Cărui mână îl va acoperi pe el – și pe toate [celelalte țări].

Egiptul, de bună voia sa, L-a condus pe Dumnezeu în trup, când era un Străin în el. Și acum Dumnezeu ne conduce pe noi, străini în el, la Cer. Egiptul L-a hrănit pe [Cel ce este] Pâinea cea cerească, care acum ne hrănește pe toți. Ghion, apa Egiptului, a adăpat pe Apa Vieții. Egiptul a fost primul care și-a deschis ușa Celui care va zice: „Eu sunt ușa”[18]. Și Egiptul a făcut începutul unei uși/ unei porți/ unei intrări pentru Dumnezeu Cuvântul, care, dintru începutul care nu a avut început, asemenea nu a avut început întru început[19].

Hristos a găsit în Egipt un loc unde să-Și plece capul întru credință[20], pentru că în propria Lui țară nu era loc credincios pentru El în locașul sinagogii evreiești părăsite[21]. Iar Domnul Dumnezeul dumnezeilor Și-a chemat Fiul din Egipt[22] și ni L-a trimis nouă pe Dumnezeu ca Apostol mai înainte de Apostoli[23].

Iar Ghion a devenit sfânt, sfințit de Sfântul sfintelor Însuși. Nilul a întrecut chiar Iordanul în lumina sfințeniei. Și curgând cu aur, undele sale L-au primit pe Hristos în trup. Egiptul a primit-o pe Maria a doua oară, pe cea mai sfântă decât Sfinții, Împărăteasa Maria, în locul Mariei lui Moisis, iar Ghionul s-a îmbogățit a doua oară cu Iosif. Era numit soțul ei, dar el nu a devenit aceasta pentru Preaneprihănita Maică[24].

Aceasta a fost voia Sa [a lui Dumnezeu Tatăl], când era față către față cu Hristos[25], Care S-a golit pe Sine[26].

[1] Cf. In. 19, 34.

[2] Cf. Mt. 27, 33; Mc. 15, 22; In. 19, 17.

[3] Cf. Is. 8, 23 – 9, 1; Mt. 4, 15-16.

[4] Ps. 86, 3-4.

[5] Cf. Fapt. Ap. 8, 27.

[6] Cânt. Cânt. 1, 5.

[7] Cf. Mt. 12, 42; Lc. 11, 31.

[8] Cânt. Cânt. 2: 10, 13.

[9] In. 11, 25.

[10] Ps. 64, 10.

[11] Cf. Fac. 9, 13.

[12] Cf. Is. 19, 21.

[13] Cf. Is. 19, 19.

[14] Cf. Mt. 2, 5.

[15] Cf. Is. 19, 1.

[16] Cf. Mt. 2, 13-15.

[17] Cf. Is. 19, 1.

[18] In. 10, 9.

[19] Cf. In. 1, 1.

[20] Cf. Mt. 8, 20; Lc. 9, 58.

[21] Cf. Lc. 2, 7.

[22] Ps. 49, 1; Osie 11, 1; Mt. 2, 15.

[23] Cf. Evr. 3, 1.

[24] Cf. Mt. 1: 29, 25.

[25] Cf. Mt. 11, 26; Lc. 10, 21.

[26] Cf. Flip. 2, 7.

Dincolo de nisipuri [4]

Leave a comment

Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.

*

A 7-a povestire îi este dedicată lui Gheorghe Tomozei și se numește Strigătul, p. 66. Ene Lelea de Anul Nou, p. 66; „vântul se întețise, gâfâia, horcăia, prohodea”, p. 67; asculta muzică la radio, p. 67; țipătul de spaimă s-a auzit în odaie și a fost „desperat [disperat], sfâșietor, țâșnit dintr-un gâtlej neomenesc”, p. 68.

„În curte foșneau, albe, pâraiele zăpezii”, p. 69; ajungând în uliță, auzi clopotul Bisericii care bătea singur, p. 69; vede casele ca pe niște „cuburi pietroase, [care] dorm somn adânc”, p. 69, și consideră că „trag a greul pământului”, p. 69.

Și bărbatul se simțea vinovat că nu l-a putut ajuta pe cel care a țipat la el, p. 70.

A 8-a povestire: În văpaia lunii, p. 70. Tot Ene Lelea e în prim-plan, p. 70; „miroase a mraniță[1], a coajă de copac și a boștină fiartă”, p. 70; vede vulpea, p. 70; Papa Leon era „spân, uscat, în pufoaică și pantaloni vătuiți”, p. 71, și bea țuică, p. 71; povestea lui Tudor Șalăul, p. 71.

„și-ncepea liorpăiala” laptelui, p. 71, mâncarea lui cu lăcomie, cu sorbituri puternice; cum mâncau puradeii: „cinci îndesau lingura [în lapte], cinci o scoteau și din două hăpăieli sleiau strachina”, p. 71; vărsarea cositorului, p. 72; jelitul „degeaba” al femeilor, p. 73.

Sorica îl duce să vadă noii pui de găină, p. 74; plânsul care îl întărește pe om, p. 75; dar cocoșii încep să cânte!, p. 75; Dragomir Tarachiu e pivnicerul ceapeului: „scund, păros, cu obrajii vineți, plesnind de grăsime, cu cizme de cauciuc răsfrânte deasupra genunchilor”, p. 76.

Vinul era roz, p. 77; apare și Patraulea cel scrântit, p. 77; mlajă, p. 77, = răchită[2]; luna de pe cer „se bălăcea în căldarea cu țuică” a lui Patraulea, p. 78.

A 9-a povestire: Fântâna, p. 79. Moare Scarlet Cahul, fântânarul satului, p. 79; cere să fie îngropat cu cizmele lui, p. 80; a făcut 200 de fântâni la viața sa, p. 80; rândunelele „se pierd în rotocoalele de negură ca iglița în ochiurile unui ciorap”, p. 80; fântânarul era de la Colcovanu, p. 80; experiența fântânarului: „sub pământ, când te apropii de ea, apa foșnește ca lăstarul de plop”, p. 81.

Canaf, p. 81, = ciucure[3]; Rizea Cocoșatul venea cu găini furate, p. 81; când gârla a țâșnit în fântână, Lâlă a adus un copil care să privească în apa fântânii, pentru ca apa să rămână limpede ca ochii copilului, p. 82.

Fântânarul se laudă că a găsit inima pământului, p. 83; cățeii pământului se schimbă în bolovani, p. 83; paceaură, p. 83, = cârpă[4]; Iana, p. 84; și ca să o facă iubită pe Iana trebuie să o bată cu crenguțe de pelin, p. 84; „obrazul cerului”, p. 85.

[1] Îngrășământ agricol natural, cf. https://dexonline.ro/definitie/mraniță/definitii.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/mlajă/definitii și  https://ro.wikipedia.org/wiki/Salix_viminalis.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/canaf/definitii.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/paceaură/definitii.

De la fața locului

Leave a comment

Mereu a vrut să scrie lucruri unice. Să scrie despre oameni. Să stea cu ei de vorbă în mod responsabil. Să primească răspunsuri trecute prin viață, calculate. Iar Mirel lucrase la un bloc de 6 etaje, cu un al 7-lea mai mic, ca pentru șef. La parter: intrarea în firmă, în marea firmă. Și șeful de echipă l-a angajat pentru că era puternic, atletic, cu dorința aprigă de a face bani mulți și asta imediat. Căci banii câștigați ușor sunt mirajul tinerilor, după cum plimbările liniștite sunt împlinirea bătrânilor. Pe vară îl auzea lucrând. Stătea vizavi de marea firmă, care nu știm ce va fi. Dar de la masa lui de scris îl auzea vorbind când și când pe Mirel, cât și pe Gheorghe, pe ăla spurcat la vorbă, care găsea că drăcuitul des, prostesc, e un fel de bună ziua. Sărea praful din gura lui, praful satului său. Pentru că muncitorul plecat la București vine cu bagajul lui de neștiință, vine cu bădărănia învățată acasă, în sat, în satul care nu mai merge la Biserică precum odinioară. În loc de o vorbire aleasă, înțeleaptă, auzi numai hărmălaie, înjurături și drăcuieli. Zgomote multe, mult praf, multă neorânduială. Dar așa sunt cei plecați de acasă pentru un trai mai bun, fără, însă, să se fi cizelat mai înainte! Așa se comportă când ies afară din cazarma lor rurală și văd lărgime multă.

L-a remarcat pe Mirel la un interviu regizat de către inginerul șantierului. Venise reporterița, cu cameramanul după ea, și Mirel, cel mai instruit dintre ei, a fost adus în față. Să spună ce trebuie despre șantier, despre muncă, despre viitor. Gheorghe și Tilică se făceau că muncesc, dar trăgeau cu urechea, la fel și Amfile și Gogu, care lucrau la al 6-lea etaj. Și interviul s-a făcut la înălțime, pentru ca să aibă prestanță la știri. Mirel le-a vorbit ca la carte, a surâs, i-a făcut ochi dulci Magdalenei, că nici ea nu venise degeaba cu decolteu profesional, dar a spus și tot textul primit de la inginer. Care, la rândul lui, a promis că va încheia proiectul la termenul stabilit.

Dar malaxorul de vorbe al omului nu turuie degeaba. Omul amestecă minciunile cu adevărurile sale, spune baliverne, spune ce a auzit, ce i s-a părut, ce ar vrea să aibă, să fie…Dar toate acestea fac un gol în inima lui, dacă el nu se simte împlinit. Și l-a urmărit pe Mirel tocmai pentru acest motiv: pentru cine este. De ce un tânăr școlit muncește pe un șantier și nu potrivit pregătirii sale? Ce ascunde acest tânăr înalt, cu față senină, care stă pe lângă niște bădărani de duzină? Și ceea ce a aflat a fost incredibil: era unul de-al lui, era un scriitor deghizat în om al muncii pentru a afla cum se trăiește și se muncește pe un șantier capitalist. Și care, ca și el, dorea să scrie dinăuntru, să afle, să pună pe pagină realitatea oamenilor.

Au vorbit pe stradă, și-au scris online, își scriu, îi oferă detalii despre ce se petrece acolo, pentru că proiectul e la sfârșit. Și când munca pe șantier se va termina, Mirel va scrie despre experiența lui. Va scrie fără să decoloreze realitatea. Căci ceea ce e important e tocmai sinceritatea detaliilor. Spui ce ai văzut, ce ai trăit, cum te-ai schimbat lucrând lângă oameni necizelați, ursuzi, vicioși. Munca alături de ei e un supliciu. Plata pentru carte a fost deranjul interior. Iar cartea ce se va scrie îl va odihni, cu siguranță, pentru că se va întoarce la liniștea lui, a scrisului său. Și cine nu cunoaște această liniște, trebuie să știe că e o mare împlinire. Că e ca o întoarcere acasă. Ca locul de unde nu mai vrei să pleci…

Slujba Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu

Leave a comment

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Slujba Sfantului Ilie vazatorul de Dumnezeu

Este a 240-a carte pe care am publicat-o online.

*

Sinaxarul

Întru această lună, în 4 zile, facem pomenirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul, Părintele nostru, care a mărturisit în închisorile comuniste dreapta credință și s-a sfințit prin rugăciunea cea neîncetată și a adormit în mod cuvios în luna mai a anului 2005.

Stihuri

Cu Sfinții și cu Puterile cele de sus împreună rugător și nouă neîncetat apărător.

L-ai iubit pe Dumnezeu în mod desăvârșit și ai fost primit de Cel ce te-a iubit.

În Miercurea Luminată ai adormit și Biserica Lui ai veselit.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe numele său de mirean: Ilie Mocanu, s-a născut pe 20 iulie 1919, de ziua Sfântului Profet Iliu Tesvitis[1], din părinții Stan și Petra[2]. Mama sa a fost casnică și l-a crescut, iar tatăl său a fost militar[3]. Primele 4 clase le-a făcut în satul Balta Verde, în jud. Gorj[4], unde a fost detașat tatăl său, iar clasele 5-8 și Liceul teoretic în orașul Turnu Măgurele, din jud. Teleorman, terminându-l în 1939, la vârsta de 20 de ani.

A fost liniștit și serios de când era copil și nu s-a bătut cu nimeni și nici n-a înjurat pe nimeni, iar la Biserică a fost dus de către tatăl său, care a fost sever cu el. Era singuratic, îi plăcea să mediteze, și-a dorit de mic să fie Poet, apoi Profesor, ajungând și una și alta[5]. Și-a dorit să plece în război, ca să lupte pentru România, trăindu-l de la început și până la sfârșit, lucru care i-a schimbat caracterul într-o anume măsură. Și, fiind pe front, cu harul lui Dumnezeu, în loc să fie deznădăjduit, i s-a trezit în el dragostea de viață. Începuse Facultatea de Litere și Filosofie în 1939-1940 la București, a fost în război, și-a reluat studiile și a terminat-o în 1947, la vârsta de 28 de ani[6]. Și-a luat licența în Limba Română în 1947 și, în același an, a fost numit Profesor la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele[7]. A fost 5 ani Profesor de Limba Română la Turnu Măgurele (1947-1952) și un an de zile Inspector Școlar la Roșiori de Vede (1950-1951). Pentru că a fost văzut vorbind cu un legionar, Sfântul Ilie a fost considerat legionar și a fost încarcerat timp de 12 ani și 6 luni. A fost încarcerat în 12 ianuarie 1952[8], la vârsta de 33 de ani, și condamnat la 18, apoi la 15 ani de detenție cu muncă silnică[9]. În închisoare a învățat rugăciunea inimii de la un ucenic al Sfântului Arsenie Boca[10] și a ajuns să se curățească de patimile sale, să se umple de slava lui Dumnezeu din destul și a trăit zile întregi în slava lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se în mod preafrumos[11]. Închisorile în care a suferit mult, dar s-a și îndumnezeit, au fost Uranus, Jilava, Gherla, Minele de plumb Baia Sprie și Cavnic, Spitalul TBC din Târgu Ocna și Aiud[12].

Marile sale vedenii dumnezeiești și starea sa de îndumnezeire le-a trăit în anii 1963-1964, adică la vârsta de 44-45 de ani. Poemele sale din închisoare le-a memorat și în ele și-a introdus vederile dumnezeiești trăite acolo. Iar textele sale despre acele zile sfinte confirmă și amplifică cele spuse în poeme.

A fost vindecat de congestie cerebrală de Însuși Domnul, pe Care L-a văzut într-o vedenie dumnezeiască[13]. Când a primit darul rugăciunii neîncetate și a început să vadă slava lui Dumnezeu întru el[14], doi demoni, ca un corb și ca un șobolan, s-au lipit de fruntea lui și îl enervau continuu, după care a venit demonul hulei pe fruntea lui care l-a chinuit interior[15]. După ce inima și mintea i s-au curățit și s-a umplut deplin de lumina dumnezeiască, Sfântul Ilie se vedea în lumina lui Dumnezeu și era o lumină în lumina Sa[16]. A auzit-o pe Născătoarea de Dumnezeu în vedenie cântând rugăciunea Tatăl nostru. A văzut Împărăția lui Dumnezeu și pe Sfintele Puteri cerești și pe Sfinții lui Dumnezeu lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu[17]. L-a văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail, împreună cu cetele lui, care au venit în ajutorul său în mod extatic[18]. Este vindecat din nou de Domnul, în vedenia visului, care i-a umblat în inimă și l-a vindecat pe când era în neputință extremă[19]. A primit darul deosebirii vedeniilor[20] și pe cel al vederii înainte[21]. A primit darul lacrimilor celor duhovnicești[22] și pe cel al povățuirii dumnezeiești. A primit darul vederii lucrurilor celor din trecut, văzându-L pe Domnul rugându-Se în Grădina Ghetsimani[23].

Și-ar fi dorit să se facă Monah[24], dar a ales să stea alături de familia lui și să nu le mai provoace noi dureri, după durerile trăite în timp ce el fusese închis pe nedrept. Însă și-a așteptat îndelung ucenicii săi, pe aceia pe care și i-a dorit să îi facă fii ai luminii dumnezeiești[25]. Iar atunci când Părintele Dorin Picioruș l-a întâlnit, ucenicul, editorul și moștenitorul operei sale, l-a văzut ca un stâlp de lumină dumnezeiască, care unea pământul cu cerul[26], și a trăit numeroase experiențe dumnezeiești în preajma sa și datorită lui.

În 1964 a fost eliberat din închisoare, având vârsta de 45 de ani, și a fost silit să facă munci improprii lui. Timp de 4 ani a fost Calculator de salarii pentru IGO [Întreprinderea de gospodărie orășenească) Turnu Măgurele [1964-1968], alți 4 ani a fost Translator de Limba Engleză la Combinatul de îngrășăminte chimice din Turnu Măgurele [1968-1972], iar numai în ultimii ani până la pensionare, timp de 5 ani, a fost Profesor de Limba Engleză [1971-1976]. Când s-a pensionat în 1976[27] avea 57 de ani.

Pe 5 ianuarie 1979, pe când avea 60 de ani neîmpliniți, Sfântul Dumitru Teologul i-a răspuns la scrisoarea sa și i-a spus că poemul său seamănă cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog[28].

S-a bucura mult de minunea Revoluției Române din decembrie 1989[29] și a avut revelația că Dumnezeu Își va arăta puterea Sa în România, pentru că aici „va flutura un adevărat drapel al credinței”[30]. În 1990 își începe pregătirea editorială pentru a-și publica experiența dumnezeiască[31], însă numai în anii 1997 și 1998 i s-au tipărit pentru prima oară în volum din poemele sale mistice și din însemnările sale mărturisitoare[32].

Ucenicul său îl cunoaște în vara anului 1995[33], pe când avea 17 ani, iar Sfântul Ilie avea 76 de ani. Era plin de cuviință, de atenție, de rugăciune dumnezeiască. Surâsul său era curat[34], fața sa era cuvioasă, trupul său era ascetic și deschiderea sa față de ucenicul său și de viitoarea sa soție a fost copleșitoare pentru ei. Și era atât de plin de slava lui Dumnezeu, încât ea ieșea în mod personalizat din el și îi inunda din destul și pe ei. Iar Academia Teologică din casa sa a fost formată din toate întâlnirile cu el, în care li s-a confesat în amănunt, și din toate povățuirile pe care li le-a dat.

Începând cu anul 1998 n-a mai putut să scrie[35] din cauza bolii Parkinson, a tremuratului continuu al mâinilor. Avea 79 de ani pe atunci.

Pe 21 aprilie 2003, pe când avea 83 de ani, îi dăruie ucenicului său cele 6 caiete manuscriptice[36]. Rămâne văduv pe 9 decembrie 2003, în zi de marți, la ora 19 și 10 minute, când a adormit iubita sa soție, Florica, pe care o alinta spunându-i Ochi albaștri[37]. Corespondența cu soția sa, dintre anii 1944-1947, i-a dăruit-o ucenicului său în septembrie 2004[38]. A orbit trupește în cele din urmă, dar s-a umplut deplin de rugăciune. Și a adormit pe 4 mai 2005, în Miercurea Luminată, trăind 85 de ani, 9 luni și 14 zile[39], dar s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu unde se roagă neîncetat pentru noi.

Sfinții lui Dumnezeu pomeniți pe 4 mai dimpreună cu Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul:

Sfântul Curcodomus Diaconul de la Roma, ajutorul Sfântului Peregrinus, Episcopul de Antissiodorensis (sec. 2)[40], Sfântul Sfințit Mucenic Porphyrius († 250)[41], Sfânta Mucenică Pelaghia [Πελαγία][42] Fecioara († 287[43]), Sfântul Sfințit Mucenic Albianos [Αλβιανός], Episcopul de Anea [Ἄναια], împreună cu Sfinții săi ucenici martirizați dimpreună cu el († 284-303)[44], Sfântul Sfințit Mucenic Erasmus, Episcopul de Formia, în Italia, dimpreună cu 20.000 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el († 303)[45], Sfântul Mucenic Florianus, dimpreună cu cei 40 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el la Lorch, în Austria († 304)[46], Sfântul Sfințit Mucenic Silvanus, Episcopul Gazei, dimpreună cu 40 de Sfinți Mucenici († 311)[47], Sfânta Monica din Tagaste, mama Sfântului Ierarh Augustinus de Hippo Regius († 387)[48], Sfântul Presbiter Nepotianus († 395), nepotul Sfântului Heliodorus, Episcopul de Altino, din Italia[49], Sfântul Cuvios Ilarios [Ἱλάριος] Făcătorul de minuni[50], Sfinții Mucenici Antoninos [Ἀντωνίνος], Afrodisios [Ἀφροδίσιος], Valerianos [Βαλεριανός], Leontios [Λεόντιος], Macrobios [Μακρόβιος] și Midas [Μίδας], dimpreună cu cei 60 de Sfinți Cuvioși Mucenici martirizați împreună cu ei în Schitopolis (încep. sec. al IV-lea)[51], Sfântul Venerius, al doilea Episcop al Milanului, susținătorul Sfântului Ioannis Hrisostomos († 409), Sfântul Conleth, Primul Episcop de Kildare († 519), Sfântul Cuvios Antonius, întemeietorul Mănăstirii Sfântul Iulianus din Tours (sec. al VI-lea), Sfântul Cuvios Æthelred, fostul Rege al Merciei († 716)[52], Sfântul Sacerdos, Episcopul de Limoges, în Franța († 720)[53], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος], Igumenul Mănăstirii Midichios († 813)[54], Sfântul Ierarh Atanasios [Ἀθανάσιος], Episcopul Corintosului (sec. 10-11)[55], Sfântul Gotthard, Episcopul de Hildesheim, în Germania († 1038)[56], Sfânta Cuvioasă Feodosia [Феодосия], Principesa Vladimirului și mama Sfântului Alexandr Nevskii [Александр Невский] († 1244)[57], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος] Isihastul din Muntele Athos, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorios Palamas († înainte de anul 1300)[58], Sfinții Cuvioși Isaak [Исаак], Climent [Климент], Kirill [Кирилл], Nikita [Никита] și Nikifor [Никифор] Alfanov [Альфанов], cei dimpreună frați, din Novgorod (sec. 14)[59], Sfântul Sfințit Mucenic Ioann Vasiliev Preotul († 1942)[60], Sfântul Sfințit Mucenic Nikolai Tohtuev [Николай Тохтуев] Diaconul († 1943)[61], Sfântul Sfințit Mucenic Vasilii Martîș [Василий Мартыш] Protoiereul († 1945), Sfântul și Dreptul Lazaros, Ierarhul, cel a 4-a zi înviat din morți, și Sfânta Maria Magdalini, cea întocmai cu Sfinții Apostoli, la mutarea Sfintelor lor Moaște[62], Preacurata Stăpână la sinaxa Sfintei sale Icoane Născătoarea de Dumnezeu „cea Veche” (sec. 16)[63].

Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale celor dimpreună cu el pomeniți, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuie pe noi! Amin!

Read more

Frumoșii nebuni ai marilor orașe [1]

Leave a comment

Fănuș Neagu, Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Fals tratat despre iubire (roman, ediție definitivă ne varietur), Ed. Eminescu, București, 1991, 192 p.

*

Dedicat soției sale, Stela, p. 5. Bărbatul abia trezit din somn „mirosea de sus până jos a alcool dospit”, p. 5. Cântecul e o trădare a sufletului, p. 6. Pe bărbat îl cheamă Radu Zăvoianu și stă într-o garsonieră, la etajul 3, pe str. Brezoianu, p. 6. Și ora 11 dimineața e „ora la care se scoală frumoșii nebuni ai marilor orașe, ora la care Dumnezeu iese călare în Cișmigiu și împarte alune veverițelor”, p. 6.

Descrierea bărbatului e în p. 7. Iar „dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătând în verde fosforescent în clipele de extremă emoție, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viață”, p. 7.

Și când văzu că afară ninge, bărbatul „se simți împăcat cu toată lumea și cu Dumnezeu”, p. 8. Iar iarna, „melancolia, această patimă a Orientului, ajunge la apogeu”, p. 9. Bunicul lui, Petre, p. 9. Restaurantul Doi cocoși, p. 10. Clopotele Bucureștiului, cu tunetele lor, îndoiau ninsoarea, p. 10.

Bărbatului încep să-i râdă genunchii, p. 10; mătasea zăpezii curgea cu dor de sănii, p. 11; Eduard Valdara avea 25 de ani și era prietenul lui Radu, existând și un al 3-lea prieten, p. 12; „numai cine trăiește [cu] adevărat lasă amintiri”, p. 15.

„cu creionul înlănțuit de ură”, p. 16; în barurile de noapte „desfrâul umblă pe picioare subțiri, fiindcă desfrâul autentic e un galop prin fața tribunei unde prezidează moartea”, p. 16.

„pereții reali ai zilei”, p. 16; e chemat să mute rămășițele pământești ale tatălui său în alt cimitir, p. 17; la ora 2.30 din noapte, felinarele Bucureștiului „vomează lumină searbădă”, p. 18; marea este „fântâna iluziilor”, p. 18; al 3-lea e Ramințki, p. 20.

„Cine-a murit la Canal s-a dus direct în rai”, p. 21; iar fotbalistul spuse despre femeia cu 3 copii că ea l-ar putea întoarce la credința în Dumnezeu, p. 22; „nu știa să plângă, socotea, ca și femeile tinere, că plânsul te transformă în bot de maimuță”, p. 25.

Omul cu vestă spuse: „Toate drumurile sunt unse cu supărări…numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri”, p. 25; „pe o muchie de gorgan”, p. 25, pe o muchie de movilă[1] de pământ; al 3-lea e scriitor, p. 30; Radu s-a căsătorit cu Asta Dragomirescu într-o zi de joi, p. 30-31.

„bărbia lui, mică și transpirată, ca un dumicat de pâine mânjit cu unt, trăda o nervozitate obtuză”, p. 33; „ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să miști piciorul”, p. 37; „Delia era înaltă, alcătuită parcă numai din oase și zgârciuri, cu țâțele lungi până-n umeri, și tot ce era carne pe ea tremura nervos”, p. 37.

„Delia era o funie lungă pe care cineva a înșirat o mulțime de greieri descreierați”, p. 40; Tudor Fluture, p. 44; în p. 47 îl declară pe Nichita „cel mai bun poet român de azi”.

[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/gorgan/definitii.

Pulsul prozei [2]

Leave a comment

Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.

*

Trebuie „să dăm importanță scriiturii…limbii private [a autorului]…onticului” său, p. 88. Cu totul de acord! Pentru că trebuie să ne intereseze lucrurile particulare ale autorului. Căci fiecare autor are un „stil personalizat, asumat, controlat de o dinamică exploratorie”, p. 88.

Îmi place faptul că a accentuat importanța „gradului de atenție la lume”, p. 89. La lumea despre care scriem.

Încetineala personajelor din scrisul lui Agopian, p. 90; caracterizează stilul drept o „stereotipie lingvistică”, p. 90. Însă, în timp ce stilul este „estetic”, scriitura este „energetică, instabilă, proteică”, p. 90.

Îl consideră pe Agopian un manierist, 91. De aceea, el spune despre Agopian: „ Autorul nu are nimic de căutat, pentru că el pare să fi găsit totul de la început”, p. 92. „În scrisul lui se află ascunse și autismul, și cinismul. E un constructor de efecte exterioare, așa cum cereau E. A. Poe și T. S. Eliot pentru poezie. Deși marcată de narcisism, proza lui e lipsită de pasionalitate”, p. 94.

„La Mircea Horia Simionescu, lumile create merg de la un moment dat încolo singure, ca niște jucării cu baterie, până la descărcarea finală”, p. 95. Simionescu lucrează cu simulări, nu cu documente originale, p. 96; el e un scriitor instituție, p. 97; e un caligraf și un secretar al istoriei, p. 97.

Simona Popescu „preferă luciditatea și construcția”, p. 101, în scriitura ei. Consideră că romanul ei, Exuvii, nu e unul autobiografic, p. 104.

Autorul consideră că limbajul nostru are acest mare handicap: „imposibilitatea de a surprinde simultaneitatea din fiecare clipă a lucrurilor lumii”, p. 105. Pentru că și-ar dori să vorbească despre fiecare lucru în același timp.

Îl declară pe Radu Petrescu[1] un mare prozator român, p. 106. „Salvarea de literatura care există deja nu e posibilă decât printr‑o baie de concretețe”, p. 106. Consideră cartea Meteorologia lecturii, apărută în 1982[2], „de o subtilitate copleșitoare”, p. 107. „Radu Petrescu pune în practică o scriitură tăiată (exact așa cum sunt tăiate mingile la jocul de tenis), sincopată”, p. 110.

Livius Ciocârlie e considerat de autor un prozator adevărat, p. 112. E „un prozator singular, egocentric, dilematic, nevrotic, autist într‑o oarecare măsură, tarat ca și Bacovia de o oboseală pur existențială și obsedat înainte de toate de actul de a scrie”, p. 112. „Scrisul lui Livius Ciocârlie e autobiografic de la un capăt la altul”, p. 114, dar nu are nicio finalitate, p. 114. Scoate în evidență romanul Clopotul scufundat (1988)[3], p. 115. Teama de vid și de retorică, p. 117.

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu. [2] Cf. Ibidem.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Livius_Ciocârlie.

Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2025]

Leave a comment

My beloveds[1],

our illness, greater or lesser, is our problem. And we must heal from it, so that we stay in peace. Therefore, whatever our disease may be, we cannot rest until we are cured of it. But we have no rest until our family members are healed, too. Because the health is everyone’s good. And we, with all, need rest[2].

But if the bodily illness deserves our immediate attention, the spiritual illness should interest us instantly. That is, when we have sinned, we should immediately repent and seek our healing through the Sacrament of Divine Confession. Because the spiritual illness, the sin, is our greatest and most painful illness, as long as we eternally torment ourselves for our sins[3].

Every sin I commit with the deed or the thought I write down on my phone in a notepad. So that I don’t forget them and so that I have them ready for Confession. Or write them down on a piece of paper and confess them. Because the sins are what take us to Hell, but the physical illnesses don’t take us to Hell. The physical illnesses humble us, fill us with prayer, but they don’t have eternal bad consequences[4].

Therefore, if the bodily illness does not lead us to Hell, but the sins lead us to Hell, then man’s great illness is the one he has in his soul. For man’s sins are in his soul and it is our soul that sins through our body. But the illness from soul is the illness of man in his integrality, because it harms the whole man[5].

But if, at the doctors, we are sitting days and months and years to heal from one or more illnesses, for the illnesses of the soul we do not need days and months and years, but only a few minutes. Because the sins confessed in the Sacrament of Confession and for which our Duhovnik forgives us, are the sins healed from our being. And this, because the soul is in immediate need of healing, while the diseases of the body can be more difficult or easier to bear[6].

The 10 lepers [Lc. 17, 12-19] were full of sickness and pain, and all were healed by the Lord. All were aware of their healing. But only one returned and thanked the Lord, because only he saw the healing as a gift from God in his life. The others enjoyed the healing and moved on. They went back to theirs. Only this one returned to the One who had mercy on him, because he understood that he had received health as a gift[7].

And many enjoy life, without thinking about the Giver of life. Or they think that life is by itself, without thanking anyone for it. But he who receives everything as from the hand of God, sees every miracle in his life as God’s miracle for him. And so it is! Because He works wonderfully, always, great miracles in our life[8].

The parents and the grandparents raise us, educate us, help us in our life all the time. But not all children become grateful to those who raised and educated them. Why? Because gratitude comes from a deep understanding of life and our role in life. Only when we understand the absolutely important contribution of others in our lives, do we become deeply grateful to all those who helped us in life[9].

But to understand the contribution of others in our life, we must look deeply at their help. We must contemplate their great help in our life. Therefore, „one of them, seeing that he was healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, realized that he had been healed by the Lord, therefore „he turned” to Him and „with a loud voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Because he did not treat the healing superficially, he did not see it as a trivial, normal fact, but as a miracle that changed his life. And when you live because of a miracle of God, then you live responsibly, because you know that you live to do the will of God[10].

He was a samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] and not an israelite! He who showed himself grateful was a stranger to the righteous faith of Israil. But he truly perceived the miracle of his healing, because he deepened within himself the miracle he had experienced. He realized that he was living a new life thanks to this miracle of the Lord. And for this he showed all his gratitude to the Lord[11].

But to be grateful you must see the greatness of life, to see how important your life is. And you can only see the greatness of life in comparison to your eternity. God gave you the great gift of life, although you could not have been, and you exist because of the people who gave birth to you, raised you and loved you, who kept you in existence. And our life does not end here, on earth, but is eternal. Therefore, when you look at your life in the perspective of eternity, then you are grateful for all the gifts received from God and from people[12].

But, my beloveds, the deep thinking is theological. Only when you think theologically, you see the wonders of God from your life and of the whole world. And when you understand that you are partaker to so many miracles, then you are happy, fulfilled and grateful, because wherever you go, you see only the miracles of God[13].

That is why the true traveler through the world is the pilgrim. Because the pilgrim is aware that he lives in God’s world and everything he sees is a miracle of His. And when I walk with God through His world, I always discover how wonderful God is in every one of His creatures. Because all creatures speak of the joy with which He loves us[14].

I am grateful for the gift of life, for the miracles from my life, for His great love and mercy with which He loves me and loves us all. And I look the people in my life as His messengers, as those who always guide me to Him. Because people are with us on the path with God, on the path of our salvation. Amin[15]!

[1] Started at 12. 13, in day of monday, on 13 january 2025. Sun, 4 degrees, wind of 8 km/h.

[2] boala noastră, mai mare sau mai mică, este problema noastră. Și noi trebuie să ne vindecăm de ea, pentru ca să stăm în pace. De aceea, oricare ar fi boala noastră, noi nu putem să ne odihnim până când nu ne vindecăm de ea. Dar nu avem odihnă până când nu se vindecă, deopotrivă, și cei din familia noastră. Fiindcă sănătatea e binele tuturor. Și noi, cu toții, avem nevoie de odihnă.

[3] Dar dacă boala trupească merită atenția noastră imediată, boala sufletească ar trebui să ne intereseze instantaneu. Adică, atunci când am păcătuit, imediat să ne pocăim și să căutăm vindecarea noastră prin Taina Dumnezeieștii Spovedanii. Pentru că boala sufletească, păcatul, e boala cea mai mare și dureroasă a noastră, atâta timp cât pentru păcate ne chinuim veșnic.

[4] Orice păcat pe care îl fac cu fapta sau cu gândul îl trec în telefon într-un notepad. Pentru ca să nu le uit și pentru ca să le am pregătite pentru Spovedanie. Sau le treceți pe o foaie de hârtie și le spovediți. Pentru că păcatele sunt cele care ne duc în Iad, dar nu ne duc în Iad bolile trupești. Bolile trupești ne smeresc, ne umplu de rugăciune, dar nu au consecințe veșnice rele.

[5] Așadar, dacă boala trupească nu ne duce în Iad, dar păcatele ne duc în Iad, atunci marea boală a omului e cea pe care o are în sufletul său. Căci păcatele omului sunt în sufletul său și sufletul nostru e cel care păcătuiește prin trupul nostru. Dar boala din suflet e boala omului în integralitatea sa, pentru că vatămă întregul om.

[6] Dar dacă, la medici, stăm zile și luni și ani ca să ne vindecăm de o boală sau de mai multe, pentru bolile sufletului nu ne trebuie zile și luni și ani, ci doar câteva minute. Pentru că păcatele spovedite în Taina Mărturisirii și pentru care Duhovnicul nostru ne iartă, sunt păcatele vindecate din ființa noastră. Și aceasta, pentru că sufletul are nevoie imediată de vindecare, pe când bolile trupului le putem suporta mai greu sau mai ușor.

[7] Cei 10 leproși [Lc. 17, 12-19] erau plini de boală și de durere și cu toții au fost vindecați de către Domnul. Toți au fost conștienți de vindecarea lor. Însă numai unul s-a întors și I-a mulțumit Domnului, pentru că numai acela a văzut vindecarea ca un dar al lui Dumnezeu în viața lui. Ceilalți s-au bucurat de vindecare și au mers mai departe. S-au întors la ai lor. Numai acesta s-a întors la Cel care l-a miluit, pentru că a înțeles că sănătatea a primit-o în dar.

[8] Și mulți se bucură de viață, fără să se gândească la Dăruitorul vieții. Sau cred că viața e de la sine, fără să îi mulțumească cuiva pentru ea. Dar cel care primește toate ca din mâna lui Dumnezeu, vede orice minune din viața lui ca minunea lui Dumnezeu pentru el. Și așa și este! Pentru că El lucrează în mod minunat, mereu, minuni mari în viața noastră.

[9] Părinții și bunicii ne cresc, ne educă, ne ajută în viața noastră mereu. Dar nu toți copiii devin recunoscători față de cei care i-au crescut și i-au educat. De ce? Pentru că recunoștința vine dintr-o înțelegere profundă a vieții și a rolului nostru în viață. Numai când înțelegem aportul absolut important al altora în viața noastră, noi devenim profund recunoscători față de toți cei care ne-au ajutat în viață.

[10] Dar ca să înțelegem aportul altora în viața noastră trebuie să privim la modul profund ajutorul lor. Trebuie să contemplăm marele lor ajutor în viața noastră. De aceea, „unul dintre ei a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, a conștientizat că el a fost vindecat de Domnul, de aceea „s-a întors” la El și „cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Pentru că el nu a tratat în mod superficial vindecarea, n-a văzut-o ca pe un fapt banal, normal, ci ca pe o minune care i-a schimbat viața. Și când trăiești datorită unei minuni a lui Dumnezeu, atunci trăiești responsabil, pentru că știi că trăiești pentru a face voia lui Dumnezeu.

[11] El era samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] și nu israelit! Cel care s-a arătat recunoscător era străin de credința cea dreaptă a lui Israil. Dar acesta a perceput în mod adevărat minunea vindecării sale, pentru că a adâncit în sine minunea pe care o trăise. Și-a dat seama că trăiește o nouă viață datorită acestei minuni a Domnului. Și pentru aceasta el și-a arătat toată recunoștința față de Domnul.

[12] Dar ca să fii recunoscător trebuie să vezi măreția vieții, să vezi cât de importantă e viața ta. Și nu poți să vezi măreția vieții decât în comparație cu veșnicia ta. Dumnezeu ți-a dat marele dar al vieții, deși puteai să nu fii, și tu exiști datorită oamenilor care te-au născut, crescut și iubit, care te-au ținut în existență. Iar viața noastră nu se termină aici, pe pământ, ci e veșnică. De aceea, când îți privești viața în perspectiva veșniciei, atunci ești recunoscător pentru toate darurile primite de la Dumnezeu și de la oameni.

[13] Însă, iubiții mei, gândirea profundă e teologică. Numai când gândești teologic, vezi minunile lui Dumnezeu din viața ta și ale întregii lumi. Și când înțelegi că ești părtaș la atâtea minuni, atunci ești bucuros, împlinit și recunoscător, căci pe unde mergi vezi numai minunile lui Dumnezeu.

[14] De aceea, adevăratul călător prin lume e pelerinul. Pentru că pelerinul are conștiința că trăiește în lumea lui Dumnezeu și tot ceea ce vede e o minune a Lui. Și când merg cu Dumnezeu prin lumea Lui, eu descopăr mereu cât de minunat e Dumnezeu în fiecare făptură a Lui. Pentru că toate creaturile vorbesc despre bucuria cu care El ne iubește.

[15] Sunt recunoscător pentru darul vieții, pentru minunile din viața mea, pentru multa Sa iubire și milă cu care El mă iubește și ne iubește pe toți. Și pe oamenii din viața mea îi privesc ca pe trimișii Lui, ca pe cei care mă călăuzesc mereu spre El. Căci oamenii sunt împreună cu noi pe calea cu Dumnezeu, pe calea mântuirii noastre. Amin!

1 2 3 … 1.977