Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: teologie pentru azi (Page 1 of 1607)

Lucas, cap. 12, 33-40, cf. BYZ

33. „Vindeți averile voastre și dați milostenie! Făceți-vă vouă pungi neînvechite [βαλάντια μὴ παλαιούμενα], comoară nesecată în ceruri [θησαυρὸν ἀνέκλειπτον ἐν τοῖς οὐρανοῖς], unde hoțul nu se apropie [ὅπου κλέπτης οὐκ ἐγγίζει], nici molia [nu] o strică [οὐδὲ σὴς διαφθείρει]!

34. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

35. Să fie mijloacele voastre încinse și luminătorii voștri aprinși!

36. Și voi: asemenea oamenilor așteptându-l pe domnul lor, când are să se întoarcă de la nunți [ἐκ τῶν γάμων], ca, venind și bătând [în ușă], numaidecât să-i deschidă lui.

37. Fericiți [sunt] robii aceia, pe care, domnul venind, îl [îi] va afla priveghind [γρηγοροῦντας]! Amin zic vouă, că se va încinge și-i va așeza pe ei [la masă] și, venind, le va sluji lor.

38. Și dacă are să vină în a doua strajă și [dacă] în a treia strajă are să vină și are să-i afle așa[1], fericiți sunt robii aceia.

39. Și aceasta să știți: că dacă a[r fi] știut stăpânul casei [în] care ceas vine hoțul, a[r fi] privegheat și nu a[r fi] lăsat să-i spargă casa lui [διορυγῆναι τὸν οἶκον αὐτοῦ]!

40. Așadar, și voi fiți pregătiți! Căci [în] care ceas nu gândiți vine Fiul omului”.


[1] Dacă are să-i afle priveghind.

Predică la Cincizecime [2018]

Cincizecime 2018

Iubiții mei[1],

în duminica Sfintei Cincizecimi[2], noi retrăim ziua de naștere a Bisericii. Ziua cea prea plină de bucurie și de veselie dumnezeiască. Ziua în care slava lui Dumnezeu, după făgăduința Domnului, a coborât și a rămas în Sfinții Apostoli și în toți ceilalți Ucenici ai lui Hristos și i-a curățit și i-a luminat și i-a sfințit pentru a trăi creștinește în această lume. Căci slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu a coborât de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt la Cincizecime și a rămas în cei care L-au cunoscut pe Dumnezeul treimic prin propovăduirea Domnului și care o așteptau împreună „[cu] rugăciune și [cu] rugă [ῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14, BYZ]. Pentru că Domnul Iisus Hristos ne-a vorbit despre Dumnezeul nostru ca despre o Treime de persoane dumnezeiești și ne-a făgăduit pe Duhul Sfânt [In. 14, 26; 15, 26; F. Ap. 1, 8], înțelegând prin Duhul Sfânt nu persoana Lui, pe care nu o poate cuprinde nicio creatură, ci slava comună a Treimii, dăruită nouă prin persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea și troparul praznicului este hristologic și ne spune că Hristos le-a trimis Apostolilor Săi pe Duhul Sfânt și Acesta i-a făcut atotînțelepți [πανσόφους][3]. Ei, Apostolii, erau pescari, erau oameni neșcoliți, nepregătiți ca să convertească lumea la credința în Dumnezeul treimic. Dar când au primit slava Duhului în ei, aceștia s-au făcut propovăduitori atotînțelepți ai lui Dumnezeu și, prin ei, Hristos a vânat lumea [τὴν οἰκουμένην][4]. Adică a adus lumea convertită, prin credința în El, în Biserica Lui. A făcut lumea păgână să fie creștină.

Însă, mai întâi de toate, să stăruim asupra făgăduinței Domnului! Din In. 14, 26 aflăm că Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în numele Fiului și că Duhul ne va învăța pe noi toate cele ale mântuirii noastre și ne va reaminti propovăduirea Domnului. Ne-o va reaminti și ne-o va aprofunda continuu, aceasta fiind fundamentul apostolic al Bisericii.

Din In. 15, 26 aflăm că Duhul a fost trimis de Fiul de la Tatăl, că El este Duhul Adevărului, adică al Fiului, pentru că Duhul Se odihnește din veci în Fiul, dar că Duhul Sfânt purcede [ἐκπορεύεται] din Tatăl și El va mărturisi despre Fiul. Pentru că nu există nicio contrazicere între propovăduirea Fiului despre Duhul și propovăduirea Duhului despre Fiul, ci Ambii conglăsuiesc, Ei spun același adevăr.

De aceea nu este nicio contrazicere nici între In. 14, 26 și In. 15, 26 în ceea ce privește trimiterea Duhului în cei credincioși! Pentru că Duhul a fost trimis și de Tatăl și de Fiul în oameni, pentru că Duhul Sfânt a vrut El Însuși să coboare și să locuiască în oameni prin slava Lui. Pentru că Treimea cea Preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare, pentru că are aceeași ființă dumnezeiască. Iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt lucrează în mod comunional la mântuirea noastră și nu separat. Căci, la Cincizecime, Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt S-au coborât prin slava Lor în toți cei credincioși și au făcut din ei o singură Biserică a Treimii. Așa după cum profețise Domnul în In. 17, 22: „Și Eu, slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” (cf. BYZ).

Căci slava cea dumnezeiască și veșnică, prin care Dumnezeul nostru treimic ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi, cei mult păcătoși, este a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, este a întregii Treimi, e comună Treimii și pe ea, coborând-o Dumnezeu în noi, prin ea ne unifică interior, ne face una, după cum Dumnezeul nostru treimic este unul. Și slava Lui, unificându-ne interior, ne unește pe unul cu altul în Biserica Sa, pentru că în toți sălășluiește aceeași slavă a Sa, care ne învață aceeași mărturisire despre Dumnezeu.

Iar Sfânta Icoană a Cincizecimii, care ni-i prezintă pe Sfinții Apostoli împreună și pe toți umpluți de slava lui Dumnezeu, ne vorbește despre comuniunea noastră în credință și în experiență sfântă. Căci Biserica este expresia concretă a unității de credință și de experiență sfântă, pentru că ea îi cuprinde pe toți cei credincioși și care trăiesc în intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

La F. Ap. 1, 8, slava Duhului Sfânt ne-a fost profețită de Domnul ca „putere [δύναμιν]” [cf. BYZ]. Ca putere dumnezeiască, ca umplere de puterea lui Dumnezeu. Pentru că „veți lua/ primi putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Duhul Sfânt în[tru] voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]! Și Îmi veți fi Mie martori și în Ierusalim [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ] și în toată Iudea și Samaria [καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ] și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]”[F. Ap. 1, 8, BYZ].

Căci martorul lui Dumnezeu, cel care dă mărturie despre El în cunoștință de cauză, trebuie să cunoască teologia Lui, să aibă în el slava Sa și să se nevoiască întotdeauna și pretutindeni să Îl propovăduiască pe El.

Iar astăzi, mai mult decât oricând, suntem chemați cu toții, toți creștinii Bisericii, să arătăm tuturor teologia Bisericii și experiențele noastre cele duhovnicești, trăite în Biserică, mergând cu râvna Lui peste tot ca să vorbim despre Dumnezeul mântuirii noastre. Căci în sate și în orașe, în călătoriile și în excursiile noastre teologice, dar mai ales online, noi trebuie să propovăduim în mod curat, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, credința și experiența Bisericii, pentru ca toți să le cunoască. Pentru că darul cel prea mare pe care l-am primit de la El, acela de a fi martori ai lui Dumnezeu, martori ai minunilor Lui cu noi, ne cere să fim mereu propovăduitori ai Săi cu fapta și cu cuvântul.

În cap. al 2-lea din Faptele Apostolilor avem coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Apostoli. Căci slava Lui li s-a arătat lor ca „limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și a[u] șezut în fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [cu] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum  Duhul le da lor a vorbi [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 3-4 BYZ].

Căci limbile ca de foc ale Duhului le-au dat lor să vorbească în limbile celor care aveau nevoie de mântuire [F. Ap. 2, 8]. Pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește mintea și ne face să gândim și să vorbim cu sfințenie celor doritori de mântuire.

Iar pentru ca Dumnezeu să ne încredințeze de faptul că toți suntem chemați la mântuire, El a dăruit o Cincizecime și păgânilor. Minune descrisă în F. Ap. 11, pe care ne-o aduce la cunoștință Sfântul Apostol  Petros, care a fost martorul ei: „Și când am început eu a grăi, Duhul Sfânt a căzut/ a coborât în[tru] ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], precum și în noi, în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχη]”. Adică la Cincizecime. „Și mi-am adus aminte cuvântul Domnului, că zicea: «Ioannis a botezat [cu] apă, dar voi veți fi botezați în Duhul Sfânt [ὑμεῖς δὲ βαπτισθήσεσθε ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat lor același dar ca și nouă [τὴν ἴσην δωρεὰν ὡς καὶ ἡμῖν], crezând [ei] în Domnul Iisus Hristos, dar eu ce puternic eram să Îl opresc pe Dumnezeu?” [F. Ap. 11, 15-17, BYZ].

Iar când Biserica a auzit mărturia Sfântului Petros despre primirea slavei Duhului de către păgânii care crezuseră în Dumnezeu, ei Îl slăveau pe Dumnezeu cu bucurie multă și atunci au conchis: „Așadar [Ἄρα γε], Dumnezeu [ὁ Θεὸς] și neamurilor le-a dat pocăința întru viață [καὶ τοῖς ἔθνεσιν ἔδωκεν τὴν μετάνοιαν εἰς ζωήν]” [F. Ap. 11, 18, BYZ]. Căci cine se pocăiește, acela trăiește duhovnicește. Dar pentru ca să trăiești duhovnicește, trebuie să trăiești în slava Duhului, în slava comună Treimii, care se revarsă în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și prin care slavă, Dumnezeu locuiește în noi și este cu noi.

Pentru că de aceea viața noastră creștină este viață duhovnicească, e viață sfântă: pentru că e împreuna-petrecere a noastră cu Dumnezeu, în noi înșine, prin slava Lui. E viața noastră cu Dumnezeu, în care suntem învățați cele ale Sale. Căci de la Botez, de la Botezul nostru sacramental din pruncie, coboară în noi slava lui Dumnezeu și ne face pe noi locașuri vii ale Sale. Și întru slava lui Dumnezeu, noi suntem luminați și povățuiți continuu ca să înțelegem teologia Bisericii, cum să ne mântuim și cum să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că suntem responsabili de mântuirea tuturor și nu numai de mântuirea noastră.

…O, Cincizecimea cea sfântă, ziua cea mare a Bisericii! Ziua care ne vorbește cu putere despre Dumnezeul nostru treimic. Căci Duhul Sfânt, Mângâietorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel care ne sfințește pe noi în întregime și ne face cu totul duhovnicești, este Cel de-o-ființă [ὁμοούσιος] și de-un-tron [ὁμόθρονος] cu Tatăl și cu Fiul[5].

Pentru că noi Îl lăudăm pe „Tatăl Cel-fără-de-început [τὸν ἄναρχον Πατέρα] și pe Fiul Cel-împreună-fără-de-început [καὶ τὸν συνάναρχον Υἱόν] și pe Atotsfântul Duh Cel-împreună-veșnic [καὶ τὸ συναΐδιον καὶ πανάγιον Πνεῦμα]”[6] cu Tatăl și cu Duhul, pentru că credem în Dumnezeul nostru treimic, în Dumnezeul mântuirii noastre. Căci Treimea cea deoființă [Τριάδα ὁμοούσιον][7] este Dumnezeul mântuirii noastre, așa cum ne-a descoperit nouă Fiul Cel întrupat.

Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, a spus despre Sine că e Fiul Tatălui [In. 5, 17; 19-23, 26; 8, 18-19, 54] și că El a fost trimis de Tatăl în lume [In. 5, 24, 37-38; 8, 16, 18; 9, 4], iar Tatăl a confirmat faptul că Iisus este Fiul Lui cel iubit [Mt. 3, 17; 17, 5]. Și tot Fiul ne-a vorbit și despre Duhul Sfânt și ne-a spus că El purcede din Tatăl [In. 15, 26] și că e Mângâietorul nostru [In. 14, 26; 15, 26] și că El ne va călăuzi întru tot adevărul [In. 16, 13]. Iar revelația Fiului despre Dumnezeul nostru treimic a fost consemnată pentru noi de către Sfinții Apostoli.

Tocmai de aceea, fundamentându-se pe revelația Fiului despre Dumnezeul treimic, Crezul Bisericii, pe care l-am comentat de curând[8], ne vorbește în mod apostolic despre Dumnezeul treimic. Pentru că Crezul Bisericii ne dă mărturia apostolică despre Dumnezeul treimic. Și pentru că mărturia Apostolilor este cea pe care s-a întemeiat Biserica, tocmai de aceea Biserica e apostolică. Și noi rămânem în Biserica de la Cincizecime, în Biserica Apostolilor, dacă mărturisim, dimpreună cu toți Sfinții Bisericii, mărturia sfântă a Tradiției Bisericii. Căci toți Sfinții lui Dumnezeu s-au sfințit aici, în Biserica Lui, și aici trebuie să ne sfințim și noi, pentru ca să moștenim, împreună cu ei, Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă să ne nevoim continuu la curățirea noastră de patimi, la luminarea și sfințirea noastră, încât să facem să țâșnească din noi strălucirile slavei lui Dumnezeu, cea sălășluită întru noi. Fiindcă Dumnezeu vrea ca slava Lui să strălucească din noi și, prin ființa noastră, tuturor oamenilor, ca, prin noi, El să fie slăvit.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm Dumnezeului nostru treimic ca întru slava Lui să ne bucurăm pururea! Pentru ca El să ne odihnească pe noi întru Împărăția Sa, dimpreună cu toți cei adormiți întru dreapta credință, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la ora 9.04 minute, în zi de joi, pe 24 mai 2018. Soare, 22 de grade. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://ziarullumina.ro/img/crop/ziarullumina.ro/images//2017/06/06/Pagina-14//Icoana_Cincizecimii_w169_h125_q100.jpg.

[2] Titlul praznicului în Penticostar, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/19/predica-la-duminica-a-7-a-dupa-invierea-domnului-2018/.

Memento mori și nostalgia Paradisului [3]

Tabloul din Memento mori, la care ne referim, este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă renunţăm a le reproduce în întregime, exemplele citate fiind (credem) suficiente.

Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius, în Sărmanul Dionis sau în Geniu pustiu.

O altă variantă manuscrisă a poemului Memento mori cuprindea aceste versuri:

 De dau într-o parte mreaja ce, perdea trandafirie,
După ea ascunde-apusul, văd o lume argintie,
Şi-n câmpii albastre [ale cerului] îmblă generaţiile de sfinţi;
Unii vezi cu fruntea creaţă de adâncu-nţelepciunii,
Alţii-n seninul credinţei şi cu mirul rugăciunii,
Îngerii prin rai îi poartă c-ochii mari, adânci, cuminţi.

Iar în mijlocul câmpiei, se ridică-n […] soare
Un deal verde şi în fruntea-i se usuc-o cruce mare,
Aurită de lumina sfânt-a soarelui ceresc.
Şi-ncet iar se desfăşoară mreajă de aur eteric,
Ochiu-mi se păienjeneşte privind sec în întuneric,
Şi-n apusul negru, rece, ale nopţii umbre cresc.

Prin câmpiile albastre şi cu straturi de ninsoare
Râuri de stele în valuri undele îşi desfăşoară,
Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,
Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie
Ce străbate-n raze vineţi atmosfera argintie
Şi cântări aeriene printre straturi lin roiesc[1].

Imaginea cea mai percutantă este cea a florilor care „lune sunt ce blând sclipesc”, iar impresia vizionarismului constă tocmai în gigantismul imagistic, în dilatarea enormă a dimensiunilor.

Fapt ce corespunde tradiţiei ortodoxe şi credinţei intime a poporului său, conform cărora patria este Raiul, şi nu pământul acesta, care nu este decât un loc de exil pentru oameni:

„Raiul iaste zidit de Dumnădzău sus la răsărit pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vesele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iară pământul acesta stă gios, făcut numei pentru fieri [fiare sălbatice] și pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pre carele și noi acmu lăcuim”[2].

Pământul acesta este tinda Bisericii sau pridvorul Raiului, dar nu Raiul însuşi, aşa cum, secondând literatura patristică, susţin cazaniile coresiene şi varlaamiene, precum şi didahiile antimiene, perspectivă care a trecut mai departe la pașoptiști, așa cum ne dă mărturie, spre exemplu, Bolintineanu: „omul, ce zilele-l înșeală,/ P-această vale tristă pe care-i exilat” (Ziulé); „Oh! Spune, nu te saturi ca să mai strângi avere/ P-acest pământ de doliu pe care ești proscris?” (Conrad).


[1] M. Eminescu, Opere, XV, ed. întemeiată de Perpessicius, p. 965.

[2] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, 268.

Lucas, cap. 12, 22-32, cf. BYZ

22. Și [Iisus] a zis către Ucenicii Săi: „Pentru aceea vă zic vouă, nu vă îngrijorați [de cele ale] sufletului vostru [μὴ μεριμνᾶτε τῇ ψυχῇ ὑμῶν], ce aveți să mâncați [τί φάγητε] și nici [de cele ale] trupului [μηδὲ τῷ σώματι], ce aveți să îmbrăcați [τί ἐνδύσησθε]!

23. Sufletul este mai mult [decât] mâncarea [Ἡ ψυχὴ πλεῖόν ἐστιν τῆς τροφῆς] și trupul [este mai mult decât] îmbrăcămintea [καὶ τὸ σῶμα τοῦ ἐνδύματος].

24. Luați aminte la corbi, că nu seamănă, nici seceră, care nu este [au] cămară [οἷς οὐκ ἔστιν ταμεῖον], nici hambar [οὐδὲ ἀποθήκη], și Dumnezeu îi hrănește pe ei! Cu cât mai mult [sunteți] voi mai de preț [decât] păsările [πόσῳ μᾶλλον ὑμεῖς διαφέρετε τῶν πετεινῶν]?

25. Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge peste vârsta lui un cot?

26. Așadar, dacă nici cel mai mic [lucru nu] puteți [să faceți], de ce despre celelalte vă îngrijorați?

27. Luați aminte la crini cum crește [Κατανοήσατε τὰ κρίνα πῶς αὐξάνει] [cresc]! Nu se ostenește [οὐ κοπιᾷ] [se ostenesc], nici toarce [οὐδὲ νήθει] [nu torc]! Și vă zic vouă, nici Solomon [οὐδὲ Σολομὼν], în toată slava sa [ἐν πάσῃ τῇ δόξῃ αὐτοῦ], [nu] s-a îmbrăcat ca unul [dintre] aceștia [περιεβάλετο ὡς ἓν τούτων][1].

28. Iar dacă iarba în câmp astăzi fiind [Εἰ δὲ τὸν χόρτον ἐν τῷ ἀγρῷ σήμερον ὄντα] și mâine întru cuptor aruncându-se [καὶ αὔριον εἰς κλίβανον βαλλόμενον], Dumnezeu așa o îmbracă [ὁ Θεὸς οὕτως ἀμφιέννυσιν], cu cât mai mult pe voi [πόσῳ μᾶλλον ὑμᾶς], puțin credincioșilor [ὀλιγόπιστοι]?

29. Și voi nu căutați ce aveți să mâncați sau ce aveți să beți și nici [nu] vă îngrijorați!

30. Căci toate acestea neamurile lumii le caută [Ταῦτα γὰρ πάντα τὰ ἔθνη τοῦ κόσμου ἐπιζητεῖ], dar Tatăl vostru a știut că aveți nevoie de acestea [ὑμῶν δὲ ὁ Πατὴρ οἶδεν ὅτι χρῄζετε τούτων].

31. Ci căutați Împărăția lui Dumnezeu [Πλὴν ζητεῖτε τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și  toate acestea vi se vor adăuga vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!

32. Nu te teme, turmă mică [τὸ μικρὸν ποίμνιον]! Căci Tatăl vostru a binevoit [ὅτι εὐδόκησεν ὁ Πατὴρ ὑμῶν] să vă dea vouă Împărăția [δοῦναι ὑμῖν τὴν Βασιλείαν]”.


[1] Ca unul dintre crinii câmpului.

Memento mori și nostalgia Paradisului [2]

În viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura creată de Dumnezeu, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a proniat Ziditorul lui.

O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic sau faraonic. Astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor săi, a vechilor daci:

Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oàze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte –
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. /…/

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. /…/

Ăsta-i Raiul Daciei veche, – a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească (o continuitate a cărei precizare am remarcat-o şi în poezia anterior discutată): „Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,/ Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă,/ Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi”.

Memento mori și nostalgia Paradisului [1]

Problema cea mai acută rămâne mereu pentru el
determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lume,
dintre existența definită ca vremelnicie și
Ființa identificată cu Veșnicia. […] El este mai cu seamă
poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut.
Acestei exigențe îi este subordonată întreaga sa lume lirică.
(Rosa del Conte[1])

Aş dori să văd faţa lui Dumnezeu,
zise el unui înger, ce trecea.
(Sărmanul Dionis[2])

*

Ceea ce public aici reprezintă un capitol vast din cartea mea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua (aici), p. 255-351, capitol care nu a mai fost editat în forma aceasta pe platforma noastră.

Capitolul a fost publicat și în ediția întâi a cărții Epilog la lumea veche, vol. I. 2 (aici), cu un titlu mai generos: Filosofia umană cu aripi de ceară versus raţiunea divină înscrisă în biblia cosmică. Nostalgia Paradisului și rugăciunea. Revelarea lui Dumnezeu (p. 61-115).

Trebuie să specific, însă, că această elaborare are la bază o serie de analize și comentarii, publicate inițial aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/07/ce-mai-e-prin-univers/ etc.

În carte, ele nu se regăsesc în ordinea în care au fost scrise, datorită dorinței mele de a le preschimba întruna într-un studiu tot mai amplu, care s-a îmbogățit neîncetat cu noi și noi reflecții și cercetări, adâncind mereu perspectiva.

*

Celălalt ideal al vieţii sale, anterior şi preeminent visului de iubire, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate deprinde şi prin care dorea să descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane.

Biografia poetului ne descoperă, de altfel, cu asupra de măsură, faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii.

În poemele eminesciene se pot observa dilemele adolescentului Eminescu, care oscila între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei, cu o pasiune ascetică, sau a se încredinţa chemărilor iubirii (Floare albastră, Scrisoarea II etc.).

L-a ales pe primul şi s-a întors la el mereu, cu fidelitate, în dezamăgirea sa amoroasă, dar nici întru acesta nu a cunoscut împlinirea, aşa cum ne descoperă în două dintre marile sale poeme, Memento mori şi O,-nţelepciune, ai aripi de ceară.

În Memento mori, mesajul acesta e contextualizat istoric. Poetul a avut pretenţia să picteze tabloul istoriei lumii, în liniile sale esenţiale. Poemul, de dimensiuni epopeice, e o istorie a căderilor umane, începând de la originile lumii până la sfârşitul ei.

Între căderi, o inserează şi pe a sa, fără a se menaja.

Privegheat de nelipsita lună, „luna argintie, ca un palid dulce soare” (chip palid-simbolic al înţelepciunii solare, divine, şi care mai ghidează încă gândirea nostalgic-romantică în noaptea omenirii, cuprinse de „forma cugetării reci”), poetul coboară de la o lume ideală, formulată după modelul originar-religios al Paradisului în care „sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină”, până când ajunge la istoria lumii care este o sumă de secvenţialităţi, terminate cu epuizarea şi înserarea cugetărilor: „Înserează şi apune greul soare-n văi de mite”. Decriptarea versului apare spre sfârşitul poemului: „e apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”. Vom reveni.

Aceeaşi concepţie despre Paradis o regăsim şi în alte poeme, ca spre exemplu în drama Ştefan cel Tânăr, în care apare Ştefan cel Mare vorbind cu boierii, înainte de moarte: „Eu mă duc/ La insula aceea scăldată-n ape sânte/ Unde din arbori negri cânt sfinţi cu glasuri blânde/ Şi unde luna-i soare, vărsând gândiri de aur/ Pe lumea liniştită”.

Despre luna care, în Împărăţia lui Dumnezeu, va lumina ca soarele, ne informează Scriptura, pe care o citează şi Dimitrie Cantemir în Divanul său:

„Adevereşte: lumina lui [a Raiului, a Ierusalimului ceresc] iaste Mielul, căci noapte nu va fi acolo (Apoc. gl. 21, sh.25).

Şi Isaiia: Nu va mai apune soarele tău (gl. 60, sh. 20). O, luminoasă să va lumina lumii preface, precum dzice: Fi-va lumina lunii ca a soarelui şi lumina soarelui înşeptită (Isaiia gl. 30, sh. 26)”[3].

Observăm că lumina lumii şi lumina lunii sunt aici sinonime.

Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă.

Imaginea Paradisului este recurentă în poem.

Insistăm pe acestă discuţie, pentru că există două naturi în poezia lui Eminescu: una paradisiacă, edenică, şi alta, care este natura cosmică, ce păstrează multe trăsături ale purităţii şi frumuseţii ei originare, care are elementele unui spaţiu securizant, dar nu are aceleaşi virtuţi ca Paradisul, ci este numai tinda lui, pridvorul.

Această natură nu deţine datele unei fericiri eterne, ci numai urme, semne nostalgice (Blaga le va numi rune, din cauza neclarității lor pentru conștiința modernă).

Civilizaţia umană ideală, în concepţia poetului, este civilizaţia paradisiacă, polisul edenic, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus – în antiteză cu „oraşul lacrămilor”[4], cum numeşte Antim Ivireanul pământul acesta, care e „valea plângerii” (Ps. 83, 7).

Eminescu susţine acest lucru, între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice – dar şi împărăţia soarelui şi a lunii –, după ce, anterior, trecuse în revistă marile civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire subtitlul poemului Memento mori (da fapt, unul din titlurile rămase în manuscris, pentru că Memento mori este titlul dat ulterior de Călinescu). Eminescu a oscilat între mai multe titluri: Tempora mutantur, Vanitatum vanitas, Skepsis, Cugetări, Panorama deșertăciunilor, Diorama[5], pentru ca apoi Călinescu să-i dea numele: Memento mori.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt „deşertăciunea deşertăciunilor” (Eccl. 1, 2), pentru că „gândurile oamenilor sunt deşarte” (Ps. 93, 11).


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 26.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 104.

[4] Antim Ivireanul, Opere,  ed. cit., p. 190.

[5] Cf. L.[adislau] Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 110.

Predică la pomenirea Sfinților Împărați Constantinus și Helena [2018]

Sfintii Imparati 2018

Iubiții mei[1],

numele Constantinus vine de la adjectivul latin constans, constantis[2] care înseamnă constant, neschimbător, statornic, pe când numele Helena vine din limba greacă. Și, potrivit filologului german Georg Curtius[3], în antichitate Ελένη [Eleni] însemna luminoasă, strălucitoare, derivând de la substantivul σελήνη [selini] (lună[4])[5]. Și ambele înțelesuri ale numelor lor s-au împlinit în viața lor!

Căci Sfântul Constantinus, de când s-a convertit la dreapta credință, s-a arătat un om statornic, neschimbător în viața lui creștină. Pentru că a fost, până la sfârșitul vieții sale, un Împărat creștin. Pe când Sfânta lui mamă, Împărăteasa Helena, s-a arătat ca o lună luminată de soare, de soarele credinței ce strălucea din fiul ei, și este până azi un strălucitor exemplu de viață creștină.

Pentru că, în ciuda bătrâneții sale (avea pe atunci 76[6] sau 79[7] de ani), Sfânta Helena merge în Palestina în 326[8] și descoperă Crucea Domnului, alături de cele ale celor doi tâlhari, lucru pomenit pe 6 martie[9]. În Mineiul pe luna martie, în ediția românească, se spune că pe 6 martie se pomenește și „aflarea cinstitelor piroane”[10] cu care Domnul a fost răstignit pe Cruce. Și aici avem o traducere fidelă a celui grecesc: „τῆς εὑρέσεως τῶν τιμίων ἥλων”[11].

Nu ni se spune însă câte piroane s-au folosit la răstignirea Domnului. În Vinerea Mare, în Triod, se amintește despre piroanele cu care a fost pironit Domnul[12], dar nici acolo nu ni se amintește numărul lor. Iconograful român, care a pictat Sfânta Icoană cu care am prefațat predica de azi, ne vorbește de 4 piroane. Așa cum ne vorbesc de 4 piroane și Sfintele Icoane ale Răstignirii Domnului. Pentru că două I-au străpuns palmele, iar două tălpile Sale[13].

Rastignirea 2

Însă Sfânta Helena a descoperit Crucea Domnului cu ajutorul evreului Iudas [Ἰούδας][14], devenit mai apoi Sfântul Sfințit Mucenic Chiriacos [Κυριακὸς], Episcopul Ierusalimului, pomenit pe 28 octombrie[15]. Sinaxarul grecesc spune că a fost martirizat de Iulianos Apostatul în 361[16]. Însă în dipticele ierusalimitean[17] între 350-386 a fost Patriarh Sfântul Chirillos I, scriitorul catehezelor baptismale[18].

În 327 Sfânta Helena s-a întors la Roma cu o parte din Crucea Domnului și adoarme pe la 330, cu Sfântul său fiu, Constantinus, lângă ea[19]. Capul Sfintei Helena e în catedrala romano-catolică Sfântul Petrus din Trier, în Germania[20], și arată astfel[21]:

capul Sfintei Helena

Sfântul Constantinus cel Mare se naște pe 27 februarie 272 și adoarme pe 22 mai 337[22], la vârsta de 65 de ani. S-a născut la Naissus (astăzi Niș [Ниш], în Serbia)[23] și numele său prim a fost Flavius Valerius Constantinus[24]. Numele său fiind o parte din numele tatălui său, care se numea Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus[25].

Iar dacă tatăl Sfântului Constantinus era roman, mama lui, Sfânta Eleni [Ἑλένη], era de origine greacă, de condiție joasă, și va fi părăsită de soțul ei în 288 sau 289, pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximianus, cu Flavia Maximiana Teodora[26]. Sfântul Constantinus este educat la curtea persecutorului Diocletianus, unde învață literatură latină și greacă și filosofie. Adică în Nicomidia (orașul İzmit, în Turcia)[27], unde a cunoscut și intelectuali păgâni și creștini.

Își începe cariera militară și luptă sub comanda lui Diocletianus și a lui Galerius în Asia, organizează o campanie armată împotriva barbarilor de la Dunăre în 296, luptă sub comanda lui Diocletianus în 297, în Siria, împotriva perșilor și sub comanda lui Galerius, în Mesopotamia, între 298-299. Astfel încât, la sfârșitul anului 305, Sfântul Constantinus ajunsese un tribun de prim ordin/ rang [a tribunus ordinis primi] al armatei romane[28].

După retragerea lui Diocletianus la 1 mai 305, Sfântul Constantinus ajunge augustus și scapă de mai multe ori de intrigile lui Galerius, care îl dorea mort. Reușește să fugă de la curtea lui Galerius și se alătură armatei tatălui său în Gallia, la Bononia (orașul Boulogne-sur-Mer de azi, din Franța)[29].

Sfântul Constantinus luptă împreună cu tatăl său în Britannia, dar tatăl său moare la Eboracum (în orașul York, în Anglia) pe data de 25 iulie 306, lăsând cu limbă de moarte ca fiul său, Constantinus, să fie proclamat augustus[30]. Și Sfântul Constantinus e proclamat augustus de către generalul roman Chrocus, fostul rege al alamannilor, fiind acceptat de Gallia și de Britannia, dar nu și de Hispania[31].

Galerius acceptă alegerea lui și îi trimite veșmântul purpuriu tradițional, pe care îl purtau împărații romani. Astfel, Sfântul Constantinus a ajuns Împăratul Apusului, stăpânind Britannia, Galia și Hispania. Dar Dumnezeu încă nu intrase în viața lui!

El nu i Se arătase în mod extatic Sfântului Constantinus. Și, cu toate acestea, Sfântul Constantinus s-a arătat favorabil creștinilor, încetând în partea sa de imperiu prigonirea lor și restituind creștinilor ceea ce au pierdut în timpul persecuțiilor[32].

În 307, la Trier (în Germania), Sfântul Constantinus se căsătorește cu fiica lui Maximianus, cu Flavia Maxima Fausta[33]. Luptând în Italia împotriva lui Maxentius, mai înainte de bătălia de la Pons Milvius, Sfântul Constantinus are primul său vis dumnezeiesc, în care i se spune să folosească semnul Sfintei Cruci pe scuturile soldaților săi. După care are parte, de la Dumnezeu, de o vedenie în timpul zilei, în care a văzut Crucea Domnului însoțită de mesajul sfânt: In hoc signo vinces [În(tru) acest semn vei învinge]!

Și pentru că a crezut în vedenia de la Dumnezeu, Sfântul Constantinus a făcut un steag de luptă creștin pentru armata sa, numit labarum (de la grecescul λάβαρον), pe care a pus monogramul lui Hristos: ☧. Și acest labarum cu monogram arăta astfel:

labarum cu monogram

Sfântul[34] Constantinus l-a gravat mai apoi și pe monedele emise în timpul său, cea din imagine[35] fiind din 337[36].

moneda cu labarum

Și vedem cum labarumul/ steagul de luptă al lui Hristos sau Crucea Lui îl învinge pe Satanas, pe șarpe. Căci Domnul i-a învins pe demoni pe Cruce în mod desăvârșit, pentru ca și noi să îi învingem, cu harul Său, în noi înșine.

Cu ajutorul Sfintei Cruci, Sfântul Constantinus l-a învins pe Maxentius, care s-a înecat în Tibru[37], în „cel de-al doilea râu ca lungime din Italia”[38], iar el a intrat în mod triumfal în Roma la 29 octombrie 312. Însă Împăratul care a intrat în Roma era deja unul creștin, pentru că nu a mai adus jertfe idolilor, ci a afirmat numele lui Hristos. Și de aici încolo, Sfântul Constantinus s-a comportat ca un Împărat creștin, care a ajutat Biserica aidoma Sfinților Apostoli, fapt pentru care a fost numit, dimpreună cu Sfânta sa mamă, Helena, „întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι]”[39].

Și câte nu a făcut Sfântul Constantinus, cel întocmai cu Apostolii!

În februarie 313 a dat Edictum Mediolanense prin care creștinii au început să fie priviți cu bunăvoință în Imperiul Roman și și-au primit Bisericile confiscate[40].

El a ajutat financiar Biserica, a construit Basilici, a scutit clerul de anumite impozite, i-a promovat pe creștini în funcțiile înalte în stat, a returnat proprietățile confiscate de Diocletianus. El a zidit Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și Basilica Sfântul Petrus din Roma[41].

În 321, Sfântul Constantinus a legiferat ca zi de odihnă duminica, ziua Învierii Domnului.

În 323 a interzis creștinilor să participe la jertfele păgâne.

În anul 325 a convocat Sfântul Sinod Ecumenic de la Nicea[42], care a fost cel mai mare succes teologic al său.

La 11 mai 330, Sfântul Constantinus inaugurează Constantinupolisul [Κωνσταντινούπολις] sau Noua Romă, unde va aduce un fragment din Crucea Domnului și toiagul Sfântului Profet Moisis[43].

În anul 336, cu un an înainte de adormirea sa, Sfântul Constantinus se va numi și Dacicus maximus, pentru că noua frontieră în Dacia a Imperiului roman a fost Brazda lui Novac[44].

În primăvara lui 337 se îmbolnăvește. Și-a pregătit locul de îngropare în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Și adoarme la scurt timp după Botezul său, fiind îngropat acolo unde și-a dorit[45].

Dar cel mai important lucru al vieții sale e acesta: că și-a sfințit viața în mijlocul unei asemenea imense demnități și în mijlocul atâtor bogății. Că L-a ales pe Dumnezeu, așa cum a făcut și Sfânta lui mamă, în locul întregii lumi.

De aceea, iubiții mei, să luăm aminte la sfintele lor vieți și la importanța lor pentru întreaga Biserică și întreaga lume! Și să ne încredințăm asupra faptului că grijile și neputințele și fricile noastre le putem purta fiind întăriți de Dumnezeu. Căci El ne ajută și ne întărește pe fiecare în parte în viața noastră, dacă ne lăsăm călăuziți de El. Dar că El așteaptă de la cei puși în puncte cheie ale statului să lucreze în folosul profund al oamenilor.

Căci cine ajută Biserica lui Dumnezeu, ajută în mod real oamenii. Îi ajută pe oameni să se regăsească pe ei înșiși și să își dorească să se mântuie. Dar cine se luptă cu Biserica, aceia se luptă cu binele acestei lumi, cu binele fiecărui om în parte, pentru că nu îl ajută să se sfințească.

Avem nevoie de legi creștine, de legi drepte, de legi spre binele omului. Avem nevoie tot timpul de pace și de bună înțelegere între oameni. Iar acest climat de adâncă stabilitate statală și umană nu se poate face decât în cooperarea continuă dintre guvernanți și guvernați.

Dacă ne facem bine treaba, dacă ne-o facem cu conștiință, atunci toate lucrurile merg bine. Fiecare în sectorul lui de activitate, în dreptul lui. Și acest bine se răsfrânge și asupra altora.

Însă direcția unei țări se decide de sus, de la conducerea ei. Mersul de fond al unei țări e unul politic. Numai că politica trebuie să fie una dreaptă, una profund umană, una în folosul cetățeanului, pentru ca cetățeanul să se simtă bine și încurajat să lucreze pentru societatea în care trăiește și nu împotriva ei.

Sfântul Constantinus a înțeles foarte bine ce înseamnă a face politică creștină și profund umană. El a dat libertate religioasă creștinilor, dar și păgânilor și evreilor din imperiu, fiind călăuzit de principiul toleranței religioase, pe care și societatea democratică îl dorește funcțional. Pentru că religia este fundamentul stabilității într-un stat și până nu rezolvi conflictele religioase, nu ai parte de pace.

El a redat oamenilor lucrurile confiscate de predecesorii săi, pentru că a înțeles că imperiul se conduce prin dreptate și prin bunătate și nu prin acte de samavolnicie.

A înțeles că orice om are nevoie și de o zi de odihnă săptămânală și a făcut din duminica Domnului, a învierii Sale, o zi de odihnă a imperiului.

Prin legile sale a încercat să vorbească despre demnitatea omului, dând „Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor. […] [El] „a intervenit în dreptul penal… [și] a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (însemnarea cu fierul roșu). [Datorită lui] s-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte[, unde trebuiau să lupte până la moarte]. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-au pedepsit adulterul și siluirea sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi”[46].

Pentru că un stat creștin, un stat responsabil, trebuie să încurajeze inovarea, afacerile, comerțul, transporturile, turismul, dar în același timp trebuie să sprijine Biserica și cultura, învățământul și sănătatea, asistența socială și reinserția socială. Trebuie să îl ajuți și pe cel care rămâne pe drumuri, cât și pe cel care și-a ispășit pedeapsa și vrea să aibă din nou o viață socială. Statul își apără cetățenii, le apără drepturile, le apără interesele, dar le apără și sănătatea trupească și sufletească.

Și Sfântul Constantinus cel Mare, în sec. al 4-lea, dorea în esență ceea ce dorim și noi în al 21-lea secol creștin: un stat pentru toți, un stat uman, în care se poate respira, pentru că simți că ești apărat, ești respectat, ești considerat necesar.

Căci democrația este un sistem politic valid atâta timp cât votul oamenilor și viața lor și împlinirea lor umană și profesională contează. Pentru că politica se face pentru oameni și nu împotriva lor. Politica, învățământul, cultura, sportul, viața religioasă sunt pentru ca oamenii să fie tot mai umani și nu tot mai stingheri.

Și o societate care se dorește coerentă, care își dorește binele, trebuie să înțeleagă faptul că toate instituțiile trebuie să funcționeze împreună, în mod organic și că toate trebuie să ducă la binele oamenilor.

Așadar, noi, creștinii, suntem responsabili față de societatea în care trăim! Aportul muncii noastre și modul demn în care ne trăim viața colorează în bine societatea în care trăim. Chiar dacă corupția viciază relațiile între noi, chiar dacă nedreptățile ne-ar putea îndreptăți să facem și noi „ca ceilalți”, a trăi creștinește și la locul de muncă și în societate și acasă înseamnă adevărata împlinire pentru noi și pentru orice om.

De aceea, iubiții mei, Sfinții Împărați Constantinus și Helena ne învață să ne iubim Biserica și țara în același timp și să fim credincioși evlavioși și cetățeni exemplari! Pentru că nu putem trăi fără Dumnezeu și nici nu putem să facem abstracție de nevoile aproapelui nostru. Ci credincioșii trebuie să fie oameni implicați în societate și mereu trebuie să încerce să rezolve, în mod binecuvântat, nevoile ei.

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem ceea ce e bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.


[1] Predică începută la 14. 11, pe 15 mai 2018, zi de marți. Soare, 26 de grade. Sfânta Icoană am preluat-0 de aici: https://radiorenasterea.ro/continut/uploads/2017/05/sf-imp-constantin-si-elena-1-e1495192778650.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Georg_Curtius.

[4] Cu referire la astrul ceresc.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ελένη.

[6] Potrivit acestei surse https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) a trăit între 250-330, adică 80 de ani, iar 326 ar fi anul al 76-lea al vieții sale.

[7] În această sursă: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx, Sfânta Eleni [Ἑλένη] a trăit între 247-328 și 326 ar fi fost anul al 79-lea al vieții sale.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[10] Mineiul pe luna martie, ed. BOR 1930, p. 43.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar06.html.

[12] Triodul, ed. BOR 1986, p. 534.

[13] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/711/71100_rastignire.jpg.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1013/sxsaintinfo.aspx. [16] Ibidem.

[17] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Ierusalimului.

[18] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Ierusalimului.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[20] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cathedral_of_Trier.

[21] Am preluat imaginea de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/CaputSHelenae_0578a.jpg.

[22] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Niš.

[24] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantius_Chlorus.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și  https://en.wikipedia.org/wiki/Flavia_Maximiana_Theodora

[27] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Nicomedia.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Boulogne-sur-Mer.

[30] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/York.

[31] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Chrocus.

[32] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[33] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://ro.wikipedia.org/wiki/Trier  și https://en.wikipedia.org/wiki/Fausta.

[34] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum. Imaginea fiind de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/99/Labarum_of_Constantine_the_Great.svg/440px-Labarum_of_Constantine_the_Great.svg.png.

[35] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/10/As-Constantine-XR_RIC_vII_019.jpg.

[36] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum.

[37] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[38] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tibru.

[39] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[40] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Edict_of_Milan.

[41] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great [42] Ibidem.

[43] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantinople.

[44] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Brazda_lui_Novac.

[45] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[46] Cf. http://ziarullumina.ro/politica-religioasa-a-sfantului-Imparat-constantin-cel-mare-44386.html.

Page 1 of 1607

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén