Predică la nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul [2021]

Iubiții mei[1],

„Ioannis este numele său [Ἰωάννης ἐστὶν τὸ ὄνομα αὐτου]” [Lc. 1, 63, BYZ]! Ioannis este numele celui pe care îl pomenim astăzi, nu la moartea sa, ci la nașterea sa. Iar numele Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în limba ebraică, în limba sa maternă, este יוֹחָנָן [Iohanan], care vine de la יְהוֹחָנָן‎ [Iahohanan], și înseamnă „Domnul este milostiv”[2]. Pentru că prin întreaga viață și propovăduire a Sfântului Ioannis Botezătorul, Domnul ne-a arătat mila Lui cea mare față de noi.

Nașterea lui a fost vestită de Sfântul Arhanghel Gavriil [Lc. 1, 19] în vedenie, care i-a spus tatălui său: „a fost ascultată rugăciunea ta, și femeia ta, Elisavet, îți va naște ție fiu și vei chema numele lui Ioannis [Ἰωάννης]” [Lc. 1, 13, BYZ]. Pentru că mai înainte de a fi Ioannis a fost rugăciunea pentru el. Cererea cu iubire a unui fiu. Căci părinții lui, Sfinții Zaharias [Ζαχαρίας] și Elisavet [Ἐλισάβετ], l-au dorit mai înainte de a-l avea și l-au cerut lui Dumnezeu în rugăciune.

El nu a fost „un accident nedorit”, ci un copil dorit și iubit mai înainte de a-l primi! Pentru că „[el] îți va fi bucurie ție și veselie [χαρά σοι καὶ ἀγαλλίασις], și mulți se vor bucura [χαρήσονται] de nașterea lui. Căci [el] va fi mare [μέγας] înaintea Domnului, și vin și sichera [σίκερα] nu are să bea, și va fi umplut de Duhul Sfânt [καὶ Πνεύματος Ἁγίου πλησθήσεται] încă din pântecele maicii sale [ἔτι ἐκ κοιλίας μητρὸς αὐτου]. Și pe mulți [din] fiii lui Israil îi va întoarce [ἐπιστρέψει] spre Domnul, Dumnezeul lor” [Lc. 1, 14-16, BYZ].

Iar Sfântul Ioannis a fost umplut de slava Duhului încă din pântecele maicii sale, pentru că toți ne naștem pentru a primi slava lui Dumnezeu în noi în Biserica slavei Sale. El a primit slava Duhului încă din pântecele matern, pentru că copiii sunt apți să o primească. De aceea și Biserica îi botează imediat pe prunci: pentru ca ei să se bucure din primul an al vieții lor de comuniunea cea veșnică cu Dumnezeu.

Căci Botezul nostru sacramental înseamnă scoaterea noastră din robia demonilor și înfierea noastră duhovnicească. Pentru că Dumnezeu ne eliberează pe noi din robia demonilor și ne face fiii Săi duhovnicești, umplându-ne pe noi de slava Lui cea veșnică. Din robii demonilor, noi ajungem, deodată, prin mila Lui cea mare, fiii Săi duhovnicești!

De aceea, prima zi de bucurie sfântă a vieții noastre e clipa aceasta: a Dumnezeiescului Botez. Căci noi, cei născuți în păcate, suntem în acea clipă curățiți, luminați și sfințiți de Dumnezeu, El dăruindu-ne deodată toate cele ale Sale din marea Sa iubire pentru noi.

Și când Sfântul Pavlos subliniază că „[prin] har [τῇ χάριτί]” suntem mântuiți și că mântuirea [este] „darul lui Dumnezeu [Θεοῦ τὸ δῶρον]” [Efes. 2, 8, BYZ] se referă la Botezul nostru. La ce a făcut Dumnezeu în Botezul nostru: ne-a curățit de păcate, ne-a luminat cu slava Lui și ne-a sfințit pe noi, nu pentru cine eram noi atunci, nu pentru faptele noastre, ci pentru marea Sa milă față de noi. Căci mântuirea primită de noi la Botez „nu [este] din fapte [οὐκ ἐξ ἔργων], [din faptele noastre], ca să nu se laude cineva [ἵνα μή τις καυχήσηται]” [Efes. 2, 9, BYZ] pentru asta, ci e consecința lucrării mântuitoare a lui Hristos Dumnezeu pentru noi. Căci El ne-a dăruit toată mântuirea noastră deodată, la Botez, adică ne-a dăruit slava Lui cea veșnică, pentru ca să rămânem în relație cu El toată viața și toată veșnicia. Pentru că, dacă rămânem în slava Dumnezeului nostru treimic toată viața, dacă o simțim pe ea mereu în noi, atunci noi rămânem întru mântuirea Lui, sfințindu-ne pe fiecare zi și îndumnezeindu-ne veșnic.

Sfântul Ioannis a fost umplut de slava lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, pentru ca să trăiască toată viața cu și pentru Dumnezeu. Și el și-a trăit toată viața cu și pentru Dumnezeu, pentru că a trăit ca și când ar fi fost un Înger în trup. Viața ascetică, plină de multă nevoință sfântă, a fost trăsătura definitorie a persoanei Sfântului Ioannis Botezătorul. Rugăciunea, postul, curăția, fecioria, privegherea au fost cele care l-au făcut văzător de Dumnezeu și Botezător al Său. Pentru că el a pregătit poporul lui Israil pentru propovăduirea Domnului [Lc. 1, 17].

Și când Biserica îl numește Prodromos [Προδρόμος], adică Înaintemergător, Înaintemergător al Domnului nostru Iisus Hristos, pe lângă Profetul [Προφήτος] și Botezătorul [Βαπτιστής] Său[3], ne vorbește despre lucrarea sa teologică în mijlocul lui Israil. Pentru că el a lucrat ca „să întoarcă inimile părinților către copii [ἐπιστρέψαι καρδίας πατέρων ἐπὶ τέκνα] și pe cei neascultători în[tru] înțelepciunea celor Drepți [καὶ ἀπειθεῖς ἐν φρονήσει Δικαίων]” [Lc. 1, 17, BYZ]. Căci era nevoie „[ca] să pregătească Domnului un popor pregătit [ἑτοιμάσαι Κυρίῳ λαὸν κατεσκευασμένον]” [Ibidem]. Și ca Înaintemergător al Domnului, el a făcut tot ce trebuia pentru ca poporul să fie receptiv la propovăduirea și lucrarea Mântuitorului lumii. Căci i-a ajutat pe israiliți să vadă dincolo de aparențe. Să vadă dincolo de trupul Domnului, adică dumnezeirea Lui.

Pentru că Sfântul Ioannis le-a vorbit profetic despre Mașiah, despre Hristos [In. 1, 26-27, BYZ], dar le-a și indicat cine este. Pentru că atunci când Ioannis L-a văzut pe Iisus, el a exclamat cu multă bucurie: „Iată [Ἴδε], Mielul lui Dumnezeu [ὁ Ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ], Cel care ridică păcatul lumii [ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου] [In. 1, 29, BYZ]!”.  Căci El a ridicat păcatul lumii, păcatul neascultării de Dumnezeu, făcându-Se întru toate ascultător Tatălui Său, Care L-a trimis să moară pentru noi și pentru mântuirea noastră. S-a făcut Jertfa cea fără de prihană pentru mântuirea noastră, Mielul Cel nevinovat pentru noi, ca să ridice păcatul întregii lumi, adică toate păcatele noastre care au urmat păcatului celui dintâi al neascultării de Dumnezeu, și ne-a dăruit mântuirea Sa tuturor. La toți ne-a dat posibilitatea să credem întru El, să ne botezăm întru El și să fim vii întru El pentru veșnicie. Căci mântuirea e darul Său pentru noi, pe care El l-a dobândit pentru noi prin toată viața și lucrarea Sa cele pentru noi.

Viața noastră e darul Său, după cum și mântuirea noastră e darul Său! El ne aduce în viață prin părinții noștri, ne ajută să creștem întru El după primirea Botezului, toate bucuriile noastră sfinte sunt darurile Sale, după care, adormirea noastră întru sfințenie, e tot darul Său. Căci Cel care ne ajută să ne naștem și să creștem și să ne mântuim, tot El ne ajută să adormim cu moarte cuvioasă, cu moarte sfântă, prin care trecem de la cele de aici la cele veșnic bucuroase și pline de veselie. Pentru că intrăm întru Împărăția lui Dumnezeu, ajungem acasă la noi, acolo unde El ne-a pregătit toate pentru veșnica viețuire cu El.

De aceea, iubiții mei, a prăznui astăzi nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul înseamnă a prăznui viața cu Dumnezeu. Viața cu Dumnezeu de la zămislire și până la ieșirea din cele de aici. Pentru că viața omului este eclesială, e duhovnicească, atâta timp cât noi ne botezăm din primul an de viață și trăim creștinește toată viața. Trăim în credință. În credința în Dumnezeul nostru treimic. Și de aceea, trăind bisericește, trăind cu Dumnezeu, suntem împliniți în tot ceea ce facem. Pentru că fiecare zi cu Dumnezeu e o luminare și o bucurie și o împlinire continue.

…Acum două zile, spre miezul nopții, am primit o scrisoare nădăjduită, așteptată de către mine. Putea fi vastă, plină de prietenie, de confesiuni sfinte, de păreri de rău…Putea fi un nou început, o mare împlinire pentru Biserică și o mare veselie pentru inimile multora. Căci atunci când doi teologi se pun la o masă scriu mai multe decât unul singur. Dar a fost scurtă și clarificatoare! A fost un Nu! concis și fără delicatețe.

Însă prin ea, la miezul nopții, Dumnezeu m-a luminat asupra expeditorului ei. Pentru că El a dat coperta la o parte după două decenii de așteptare și mi-a spus cine nu e acesta. Iar pentru mine luminarea lui Dumnezeu a fost foarte eliberatoare, plină de bucurie! Căci acum nu îl mai pot scuza pe expeditor pentru cine este el, pentru că nici Dumnezeu nu îl scuză.

Și această minune din viața mea, această luminare dumnezeiască are de-a face cu vocația Sfântului Ioannis de Înaintemergător. Pentru că Sfântul Ioannis a fost chemat de Domnul pentru o misiune sfântă, unică, neașteptată, dar și Ioannis și-a dat toată silința pentru ea. A fost cu totul exemplar în ascultarea sa de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne cheamă la viața cu El și la slujirea Lui, dar și noi trebuie să fim cu totul sinceri și doritori de El. Iar dacă El sporește harul Său în robii Săi e tocmai pentru sinceritatea lor, pentru faptul că sunt una cu voia Lui și cu râvna Lui de a-i mântui pe oameni. Căci ieri și azi, mâncarea Lui e aceeași: să săvârșească lucrul Domnului [In. 4, 34, BYZ], adică mântuirea noastră. Și dacă râvna noastră e ca râvna Lui, atunci suntem slujitorii Săi. Dar dacă râvna noastră e binele nostru pecuniar, e relaxarea noastră, e vacanța noastră, atunci n-avem de-a face cu Sfântul Ioannis Botezătorul, astăzi pomenit, și nici cu Sfinții Lui. Pentru că aceștia toți sunt plini de râvna lui Dumnezeu, de slujirea Lui, de sfințenia Lui cea plină de frumusețe veșnică.

La mulți ani, multă pace și împlinire în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să ne călăuzească pe toți spre a face voia Lui, pentru rugăciunile Sfântului Ioannis Botezătorul, Părintele nostru, cel care ne îndeamnă mereu la pocăință și la slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru! Amin.


[1] Începută la 7. 41, în zi de miercuri, pe 23 iunie 2021. Soare, cer senin, 20 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἰωάννης și https://en.wikipedia.org/wiki/Yohanan.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3950/sxsaintinfo.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Βαπτιστής.

Cânt posibil [1]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Prima pagină e o introducere a autorului, în care el declară că Valea Timocului este unica sa casă natală, p. 5. Eugen Simion are un cuvânt în p. 9-10, declarând că cele 43 de poeme primite de la Adam sunt „luminoase”, p. 9, și constată că acesta scrie „din ce în ce mai mult românește”, p. 9. Și acesta e un mare adevăr! Eu cred că scrie în română la fel de bine ca în sârbă, pentru că se simte în largul lui scriind în limba română.

Primul poem e din mai 2006 și în el spune că se simte „neauzit/ și aproape nevăzut”, p. 12. Tăcerea sa „e [la fel de] lustruită” ca opera lui Brâncuși, p. 13. Însă „o lumină/ care joacă/ cu mine”, p. 13, e o lumină care zâmbește în el. Și acea lumină e harul lui Dumnezeu. Pentru că harul Său e cel care ne umple de bucurie și de seninătate.

Dacă ne doare viața „unui om/ necunoscut”, p. 15, atunci suntem profund umani. Pentru că trebuie să ne doară viețile tuturor oamenilor. Și cuvintele „de aur”, p. 15, sunt cele primite la timpul lor. Când ai cea mai multă nevoie de ele.

Se uită pe sine, dar își amintește de poveștile altora, p. 16. Și aceasta pentru că nu se centrează egoist pe sine. Iar când vrei să stai la masa tăcerii tale, atunci ai nevoie de un scaun, de odihnă, de o odihnă ca un sărut liniștitor, p. 16. Îl rețin pe fulguros din p. 16. „Cerul [este] fulguros întunecat”, p. 16. Cad fulgi de zăpadă, cerul e fulguros, dar îl întunecă. Prea multul alb fără soare.

„Eu trag linioare[,] pun puncte și țip”, p. 17. Pentru că poezia este dramă, dar și știință. O știință care se învață, dar care se și suferă.

Stâlpul de lumină devine stâlp de tăcere, p. 17. Coloana lui Brâncuși e o scară spre cer, dar una care e plină de tăcerile noastre, după cum e plină de vorbele noastre. Și asimilarea poetică a lui Brâncuși înseamnă universalitatea lui. Pentru că el are lucruri în comun cu fiecare dintre noi atâta timp cât ne exprimă la modul abisal. Iar poetul Adam vine cu tăcerea lui alături de tăcerea lui Brâncuși ca un prieten lângă prietenul său. Pentru că amândoi poartă în ei abisalitatea, profunzimea comunicării umane.

Eroismul înseamnă o viață „de jos în sus”, p. 18, chiar dacă „linia morții/ este ascunsă intim/ în palma soldatului”, p. 18. Soldatul știe că poate muri oricând în luptă, dar moartea lui e verticală. Pentru că el luptă pentru țara lui, pentru alții, pentru viitor, și nu doar pentru sine. Iar pasărea măiastră a lui Brâncuși „unește [în sine] tăcerea/ și cântecul misterios”, p. 18, tainic. Pentru ca pasărea, ca și omul, e cât cântă, dar și cât tace. Pentru că tăcerea face parte din cântecul nostru, din opera noastră. După cum persoana noastră nu poate fi separată și explicată fără opera noastră.

Întoarcerea la iarbă, la naturalețe, e vindecare „de dor și de moarte”, p. 19. Ieșirea în sânul creației lui Dumnezeu e întotdeauna vindecătoare. Și când ți-e bine, atunci „lumea din jur/ tace cuminte[,] frumos,/ și nu ne-ntreabă/ de ce-am venit”, p. 19. Pentru că nu creația lui Dumnezeu ne respinge, ci noi o respingem! Noi nu îi dorim liniștea și pacea și maiestuozitatea ei. Și dacă ne-am raporta la ea așa cum dorește Dumnezeu, întreaga creație a lui Dumnezeu ar fi resimțită de noi ca acasa noastră, ca locul în care noi ne odihnim și ne împlinim interior.

„Parisul lumii”, p. 19, e acolo unde e Brâncuși prin atelierul său[1]. Dar acolo e și România, în mijlocul Parisului, ca o taină ce se vrea cunoscută.

În poemul Lumina Lui, Adam ne spune că „poate” lumina Lui e „o lumină dispărută”, p. 21. Însă lumina Lui e cea care susține lumea întru existență. Faptul că noi suntem orbi, orbiți duhovnicește din cauza păcatelor noastre, și nu o mai vedem, nu înseamnă că ea nu mai există. Dar dacă ne curățim ochii inimii, atunci o vom vedea din nou, pentru că El Se revelează celor credincioși Lui în lumina Sa. În slava Sa cea necreată și veșnică.

Scaunele lui Brâncuși sunt văzute de el ca „douăsprezece/ clepsidre de piatră”, p. 22. Numai că Sfinții Apostoli nu măsoară în primul rând timpul, ci veșnicia lui Dumnezeu. Ei sunt cei 12 stâlpi ai veșniciei, adică cei care ne indică Împărăția lui Dumnezeu cu toată ființa și propovăduirea lor. Clepsidre ale timpului sunt geniile lumii, cele care ne indică excelența umană. Însă Sfinții ne vorbesc explicit despre transfigurarea lumii, despre îndumnezeirea ei, adică despre împlinirea finală a întregii creații, când Dumnezeu va transfigura întreaga Lui creație prin slava Sa.

Lumina din tăcerea pietrelor sculptate de Constantin Brâncuși, p. 22. Două lumânări din Serbia „aprinse de bucurie” în România, p. 23. Iar Brâncuși „n-a murit/ niciodată”, p. 24, prin opera lui, pentru că ne vorbește profund despre sine și despre noi.

În comparație cu cel care a lustruit piatra cu mâna, poetul lustruiește piatra „cu vederea”, p. 25, sau cu sufletul său. Iar ca să înțelegi poezia lui trebuie să ai vederea „lustruită/ cu ochiul/ Domnului/ deschis”, p. 25. Pentru că în materie de critică literară nu te face mare doar citirea poemelor, ci în primul rând înțelegerea lor din luminarea lui Dumnezeu. Căci adevărata critică literară este o citire plină de luminare dumnezeiască. Pentru că doar Dumnezeu îți poate vorbi despre taina omului și a operei sale.

Scrisoarea lui Brâncuși pentru Adam e întoarcerea la Kobișnița. Pentru că Hobița îi explică acasa de la Kobișnița, p. 28. Fiecare dintre noi ne întoarcem la adevăratul sine când ne întoarcem în locul natal, în casa în care am copilărit, în pământul unde am învățat să trăim.

Mesajul din 8 iunie 2006 e că Adam nu e în viață. Dar, când va reveni, o să ne anunțe pe fiecare în parte, p. 29. Pentru că poetul trăiește cât trăiesc și oamenii care îl iubesc cu totul: și pe el, cât și opera lui.

Lui Adam îi place interiorul imperialității. „O impresie imperială”, p. 22, „se odihnește imperial”, p. 30…Eu însumi am numit gest imperial degetul său pus la frunte și privirea „atotputernică” din volumul anterior.

Îl alătură pe Petre Stoica lui Brâncuși, p. 31. Și creează o definiție uluitor de bună a desenului în următoarele versuri: „câteva linii negre/ puse la timp pe alb/ sau doar uitate potrivit”, p. 34. Sau doar schițate acolo în mod potrivit.

Da, linia simplă e „ca viața”, p. 35,! Iar surâsul e „un pământ luminos”, p. 35, unul care ne vorbește despre sufletul tău. Iar el dorește să-și ridice stâlpul și coloana vertebrală, p. 35, să fie demn, așa cum a fost demn Brâncuși în Coloana lui.

Îi e frică de bolta cerească, dar caută în cer ceva necunoscut, p. 36. Și vrea să cânte „ceva necunoscut/ în acest spațiu, în acest timp/ și nemurire”, p. 36. Iar casa Serbiei sale „plutește prin aer, tot mai departe”, p. 36, pentru că e dusă de cărțile sale. Tot ceea ce scriem și publicăm exportăm în întreaga lume. Un export esențial al vieții noastre.


[1] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=RsoGSyn7c0w.

Ai grăit prin mâna lor

Traducând cartea Sfântului Baruh, mi-am dat seama de importanța duhovnicească a unei ziceri a Dumnezeieștii Scripturi, pe care și el a folosit-o. În capitolul al 2-lea, Sfântul Baruh a folosit-o de 3 ori:

1. „precum ai grăit prin mâna slujitorilor Tăi [καθάπερ ἐλάλησας ἐν χειρὶ τῶν παίδων Σου], a Profeților [τῶν Προφητῶν]” [Baruh 2, 20],

2. „pe care le-ai grăit prin mâinile slujitorilor Tăi [οὓς ἐλάλησας ἐν χερσὶν τῶν παίδων Σου], ale Profeților [τῶν Προφητῶν]” [Baruh 2, 24],

3. „precum ai grăit prin mâna slujitorului tău Moisis [καθὰ ἐλάλησας ἐν χειρὶ παιδός Σου Μωυσῆ]” [Baruh 2, 28].

Bineînțeles, Sfinții au grăit cu gurile lor către popor și au scris cu mâinile lor. Dar când Dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu a grăit prin mâinile Sfinților Lui, ea ne spune că El ne-a grăit personal, ne-a grăit plin de iubire, pentru că ne-a grăit prin mâinile celor care ne-au îmbrățișat și ne-au vorbit și ne-au grăit cele ale Sale. Dumnezeu ne-a vorbit prin Sfinții care ne îmbrățișează pe noi pururea, prin cei care au slujit iubirii Sale față de noi.

Tocmai de aceea, când traducem Sfintele Cărți ale Scripturii, noi primim cu bucurie ceea ce mâinile lor ne-au scris, ceea ce mâinile lor ne-au dăruit cu bucurie sfântă. Pentru că de aceste cuvinte dumnezeiești ține toată viața noastră de acum și cea veșnică. Și nu ne îndoim de ceea ce au scris Sfinții Lui, pentru că ne umplem din plin de sfințenia cea mare a cuvintelor Sale. Căci cuvintele Lui, deși sunt  transcrise de oameni, deși sunt puse de oameni în modul lor de a vorbi, ne umplu de viața Lui cea veșnică, pentru că ne vorbesc cu totul despre El.

Baruh, cap. 2, 8-35, cf. LXX

8. Și nu ne-am rugat feței Domnului, [ca] să se întoarcă fiecare de la cugetele inimii lor celei rele.

9. Iar Domnul a privegheat asupra celor răi [καὶ ἐγρηγόρησεν Κύριος ἐπὶ τοῖς κακοῖς] și a adus Domnul asupra noastră, că drept [este] Domnul pe[ste] toate lucrurile Sale pe care le-a poruncit nouă.

10. Și nu am auzit glasul Său [pentru] a merge [întru] poruncile Domnului, cărora [pe care] le-a dat către fața noastră.

11. Iar acum, Doamne, Dumnezeul lui Israil, Care l-ai scos pe poporul Tău din pământul Egiptosului cu mână tare și cu semne și cu minuni și cu putere mare și cu braț înalt și Ți-ai făcut Ție nume ca ziua aceasta [καὶ ἐποίησας Σεαυτῷ ὄνομα ὡς ἡ ἡμέρα αὕτη],

12. păcătuit-am, săvârșit-am pe cele neevlavioase, făcut-am cele rele, Doamne, Dumnezeul nostru, împotriva tuturor dreptăților Tale!

13. Să se întoarcă mânia Ta de la noi, că[ci] am rămas puțini în[tre] neamuri, unde ne-ai risipit pe noi acolo!

14. Ascultă, Doamne, rugăciunea noastră și cererea noastră, și ne scoate pe noi pentru Tine [καὶ ἐξελοῦ ἡμᾶς ἕνεκεν Σοῦ] și dă-ne nouă har către fața celor care ne-au înstrăinat pe noi!

15. Pentru ca să cunoască tot pământul că Tu [ești] Domnul, Dumnezeul nostru, că[ci] numele Tău a fost chemat pe[ste] Israil și pe[ste] neamul său.

16. Doamne, vezi din casa cea sfântă a Ta [κάτιδε ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ ἁγίου Σου] și ia aminte spre noi! Pleacă [κλῖνον], Doamne [Κύριε], urechea Ta și [ne] auzi [τὸ οὖς Σου καὶ ἄκουσον] [pe noi]!

17. Deschide [ἄνοιξον], Doamne [Κύριε], ochii Tăi și vezi [τοὺς ὀφθαλμούς Σου καὶ ἰδέ]! Că[ci] nu cei care au murit în Iad [ὅτι οὐχ οἱ τεθνηκότες ἐν τῷ ᾍδη], [de la] care a fost luat duhul lor din cele dinăuntru ale lor [ὧν ἐλήμφθη τὸ πνεῦμα αὐτῶν ἀπὸ τῶν σπλάγχνων αὐτῶν], vor da slavă și dreptate Domnului,

18. ci sufletul care se mâhnește pe[ste] măsură [ἀλλὰ ἡ ψυχὴ ἡ λυπουμένη ἐπὶ τὸ μέγεθος], care umblă plecându-se[1] și slăbind [ὃ βαδίζει κύπτον καὶ ἀσθε- νοῦν], și ochii cei care se sfârșesc [καὶ οἱ ὀφθαλμοὶ οἱ ἐκλείποντες] și sufletul cel care este flămând [καὶ ἡ ψυχὴ ἡ πεινῶσα] Îți vor da Ție slavă și dreptate [δώσουσίν Σοι δόξαν καὶ δικαιοσύνην], Doamne [Κύριε]!

19. Că[ci] nu pe dreptățile părinților noștri și ale împăraților noștri, noi ne aruncăm mila noastră spre fața Ta [ἡμεῖς καταβάλλομεν τὸν ἔλεον ἡμῶν κατὰ πρόσωπόν Σου], Doamne, Dumnezeul nostru.

20. Că[ci] ai trimis mânia Ta și urgia Ta întru noi [ὅτι ἐνῆκας τὸν θυμόν Σου καὶ τὴν ὀργήν Σου εἰς ἡμᾶς], precum ai grăit prin mâna slujitorilor Tăi [καθάπερ ἐλάλησας ἐν χειρὶ τῶν παίδων Σου], a Profeților [τῶν Προφητῶν], zicând:

21. <Așa a zis Domnul: „Plecați-vă umărul vostru și lucrați împăratului Babilonului și ședeți în pământul pe care l-am dat părinților voștri!

22. Iar dacă nu aveți să ascultați glasul Domnului, [ca] să lucrați împăratului Babilonului,

23. voi face a se sfârși, din cetățile Iudasului și [din cele] din afara Ierusalimului, glasul de veselie și glasul de bucurie, glasul mirelui și glasul miresei, și va fi tot pământul spre neumblare de cei care locuiesc în[tru el]”>.

24. Și nu am ascultat glasul Tău, [ca] să lucrăm împăratului Babilonului, și a[u] stat cuvintele Tale, pe care le-ai grăit prin mâinile slujitorilor Tăi [οὓς ἐλάλησας ἐν χερσὶν τῶν παίδων Σου], ale Profeților [τῶν Προφητῶν], [pentru că nu au vrut] să scoată oasele împăraților noștri și oasele părinților noștri din locul lor [τοῦ ἐξενεχθῆναι τὰ ὀστᾶ βασιλέων ἡμῶν καὶ τὰ ὀστᾶ τῶν πατέρων ἡμῶν ἐκ τοῦ τόπου αὐτῶν].

25. Și, iată, este [acum sunt] scoși [întru] fierbințeala zilei și [întru] înghețul nopții! Și au murit în durerile cele rele, de foamete și de sabie și în trimiterea [lor].

26. Și ai pus casa, unde a fost chemat numele Tău în[tru] ea, ca ziua aceasta, pentru răutatea casei lui Israil și a casei lui Iudas [διὰ πονηρίαν οἴκου Ισραηλ καὶ οἴκου Ιουδα].

27. Și ai făcut întru noi [καὶ ἐποίησας εἰς ἡμᾶς], Doamne [Κύριε], Dumnezeul nostru [ὁ Θεὸς ἡμῶν], după toată bunătatea Ta și după toată mila Ta cea mare [κατὰ πᾶσαν ἐπιείκειάν Σου καὶ κατὰ πάντα οἰκτιρμόν Σου τὸν μέγαν],

28. precum ai grăit prin mâna slujitorului tău Moisis, în ziua [în care] Tu i-ai poruncit lui să scrie legea Ta înaintea fiilor lui Israil, zicându-i:

29. <Dacă nu aveți să ascultați glasul Meu cu adevărat, [atunci] bombăneala aceasta mare [și] multă [ἡ βόμβησις ἡ μεγάλη ἡ πολλὴ αὕτη] se va întoarce înspre cel mic în[tre] neamuri[2], unde îi voi risipi pe ei acolo.

30. Că[ci] am cunoscut că nu or să Mă asculte [ὅτι ἔγνων ὅτι οὐ μὴ ἀκούσωσίν Μου], că[ci] poporul cel tare în gât este [ὅτι λαὸς σκληροτράχηλός ἐστιν][3]. Dar se vor întoarce în inima lor[4] în pământul înstrăinării lor [καὶ ἐπιστρέψουσιν ἐπὶ καρδίαν αὐτῶν ἐν γῇ ἀποικισμοῦ αὐτῶν]

31. și vor cunoaște că Eu [sunt] Domnul, Dumnezeul lor, și le voi da lor inimă și urechi auzind [καὶ δώσω αὐτοῖς καρδίαν καὶ ὦτα ἀκούοντα][5].

32. Și Mă vor lăuda pe Mine în pământul înstrăinării lor și vor fi pomenind numele Meu.

33. Și se vor întoarce dinspre spatele lor cel tare [καὶ ἀποστρέψουσιν ἀπὸ τοῦ νώτου αὐτῶν τοῦ σκληροῦ] și dinspre lucrurile lor cele rele [καὶ ἀπὸ πο- νηρῶν πραγμάτων αὐτῶν], că[ci] vor fi amintindu-și de calea părinților lor [ὅτι μνησθήσονται τῆς ὁδοῦ πατέρων αὐτῶν], care au păcătuit înaintea Domnului [τῶν ἁμαρτόντων ἔναντι Κυρίου].

34. Și îi voi întoarce pe ei întru pământul pe care l-am jurat părinților lor, lui Avraam și lui Isaac și lui Iacov, și vor domni peste el și îi voi înmulți pe ei și nu or să fie împuținați.

35. Și le voi întări lor făgăduința cea veșnică [καὶ στήσω αὐτοῖς διαθήκην αἰώνιον], [aceea de] a le fi Eu lor întru Dumnezeu [τοῦ εἶναί Με αὐτοῖς εἰς Θεὸν] și ei Îmi vor fi Mie întru popor [καὶ αὐτοὶ ἔσονταί Μοι εἰς λαόν]. Și nu îl voi [mai] muta încă pe poporul Meu Israil [καὶ οὐ κινήσω ἔτι τὸν λαόν Μου Ισραηλ] din pământul pe care li l-am dat lor [ἀπὸ τῆς γῆς ἧς ἔδωκα αὐτοῖς]>.


[1] Plecându-se înaintea Domnului. Închinându-I-se Lui.

[2] Se va întoarce împotriva lui Israil bombăneala sa, murmurul său necredincios împotriva lui Dumnezeu.

[3] Cel care nu își pleacă gâtul, capul, mintea, sufletul înaintea Mea.

[4] Se vor întoarce spre Mine în inima lor.

[5] Le voi da inimă cu care să Mă simtă și urechi cu care să Mă audă.

Predică în lunea Sfântului Duh [2021]

Iubiții mei[1],

în prima rugăciune a Vecerniei de azi, în care ne-am rugat în genunchi, ni s-a spus la un moment dat că Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a înălțat de-a dreapta Tatălui, a trimis pe Duhul Sfânt în [ἐπὶ] Sfinții Săi Ucenici și Apostoli[2]. Iar această trimitere în ei a Duhului Sfânt înseamnă că Duhul Sfânt „S-a așezat întru fiecare [dintre] ei [ἐκάθισεν ἐφ’ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν] și au fost umpluți toți de harul Său cel nedeșertat [καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες τῆς ἀκενώτου χάριτος Αὐτοῦ]”[3]. Pentru că Duhul Sfânt S-a așezat în ei, în casele Sale cele raționale, prin harul Său, iar harul Său cel dumnezeiesc și necreat, deși îl dăruie tuturor celor credincioși Lui, el rămâne nedeșertat, inepuizabil, pentru că izvorul său e Dumnezeul treimic. Pentru că același har sau aceeași slavă veșnică și necreată ne dăruie fiecare persoană a Dumnezeului nostru treimic, pentru că slava Treimii e comună persoanelor Sale.

Iar Sfinții Apostoli, la Cincizecime, când au primit slava Duhului Sfânt în ei înșiși, ni se spune tot aici, au primit și darul de a vorbi în limbi felurite și de a profeți[4]. Pentru că Dumnezeu dăruie harismele Sale cele dumnezeiești, celor credincioși Lui, pe măsura lucrării lor în Biserică. Iar Sfinții Apostoli trebuia să vorbească la multe neamuri, să facă minuni spre încredințarea lor și să le profețească cele viitoare. De aceea, ei aveau nevoie de harisme pe măsura chemării lor celei dumnezeiești. Pentru ca, prin toate ale lor, să sădească Biserica Lui în multe părți ale lumii.

În a 3-a rugăciune a Vecerniei ni s-a spus că Domnul nostru, în viața Sa pământească, cea trăită împreună cu noi, a dăruit pacea Sa oamenilor și darul Atotsfântului Duh[5]. Însă nu doar atunci a dăruit, ci și acum ne dăruie slava Lui! Pentru că, se continuă în aceeași rugăciune, Domnul dăruie veșnic slava Lui celor credincioși întru moștenire neluată [εἰς κληρονομίαν ἀναφαίρετον][6] de la ei. Întru moștenire care nu poate fi luată de la ei.

– Și de ce nu poate fi luată slava Lui de la cei credincioși Sieși?

– Pentru că nu o poate lua nimeni, din afara lor, de la ei, dacă ei nu o pierd prin păcatele lor. Niciun demon sau niciun persecutor nu ne pot face să pierdem slava Lui din noi. Însă o pierdem, dacă păcătuim înaintea Lui și nu ne pocăim pentru asta. Pentru că slava Lui se retrage din noi sau nu o mai simțim în noi, atunci când noi nu mai suntem una cu Dumnezeul mântuirii noastre, prin iubirea pentru El și prin ascultarea Lui. Și când nu o mai simțim în noi, atunci înțelegem că am păcătuit păcat mare înaintea lui Dumnezeu, de s-a retras slava Lui din noi.

La Cincizecime, Sfinții Apostoli au primit slava Duhului Sfânt pentru ca noi toți să ne umplem de cunoașterea lui Dumnezeu [τὴν θεογνωσίαν] și să ne luminăm „[cu] lumina Duhului [φωτὶ τοῦ Πνεύματος]”[7] Sfânt. Căci atunci când suntem luminați duhovnicește de către Dumnezeu, atunci suntem eliberați de înșelare [τῆς πλάνης], de înșelarea demonică cea de multe feluri, ieșind „ca din întuneric [ὡς ἐκ σκότους]”[8] la lumina Lui.

Pentru că tocmai acesta e marele rost al spovedirii gândurilor și al sentimentelor și al faptelor rele de tot felul: pentru a ne dezice interior de tot ce e mincinos în noi înșine. Odată spovedite aceste păcate, noi scoatem întunericul din noi înșine. Odată scos întunericul din noi, ne inundă lumina lui Dumnezeu, cea care ne umple de pace, de multă seninătate și de multă întărire spre toată fapta cea bună.

Iar cine cunoaște iertarea lui Dumnezeu, eliberarea noastră de multe și mari păcate, înțelege din plin ce înseamnă a dori să te eliberezi de tot ce e mincinos, de tot ce e spurcat, de tot ce e stricat în tine însuți. Ai conștiința că sămânța stricăciunii e în tine[9]. Că sămânța păcatului e în tine, căci acela ne strică toată ființa noastră. Dar pentru ca să îți vezi păcatele cu adevărat, pentru asta trebuie să fii luminat de Dumnezeu. Adică umplut de slava Lui. Și când îți vei păcatele, atunci le spovedești imediat, le dai jos de pe tine ca pe murdăria ta cea mai mare, pentru că nu le mai suporți.

– Și cum ajungem să nu ne mai suportăm păcatele noastre și să vrem să le spovedim imediat?

– Lăsându-ne tot mai mult învățați de Dumnezeu cele ale Sale! Căci dacă ne apropiem de cărțile Ortodoxiei pe fiecare zi, de cărțile Bisericii lui Dumnezeu, ne vom umple tot mai mult de adevărul Lui. Pe măsură ce vom afla ce trebuie să facem, pe atât ne vom responsabiliza și mai mult. Conștiința păcatului va crește în noi pe fiecare zi, pentru că pe fiecare zi ne vom vedea păcatele și patimile noastre tot mai mari și tot mai grețoase. Și când păcatele noastre ne vor sări în ochi imediat, atunci le vom spovedi imediat, pentru că avem nevoie de eliberarea duhovnicească de ele. De eliberarea cea sfântă a Spovedaniei, care e ca o mergere prin pădure, prin cea mai curată pădure și cu cel mai curat și tare aer.

Când am slujit la acest praznic Acatistul Sfântului Duh[10], am simțit din plin prezența Lui în mine. Prezența Lui inconfundabilă și cu totul delicată și curățitoare și luminătoare și îndumnezeitoare, cea pe care o cunosc de mult și care mă face să nu accept drept „adevărate” înșelările de tot felul, cele presupus „harismatice” sau „penticostale”. Și într-un fel Îl simt pe Tatăl, în alt fel pe Fiul și în alt fel pe Sfântul Duh, adică în mod personal pe fiecare, și în alt fel întreaga Treime în rugăciunile mele. Și aceasta, pentru că slava Treimii ne învață toate aceste taine sfinte, dacă o avem în noi și dacă trăim cu Dumnezeu clipă de clipă.

Și după cum avem chipul duhovnicesc al părinților, al bunicilor, al soției, al copiilor, al celor iubiți în inima noastră și nimeni nu trebuie să ne explice cum îi iubim și cât de mult îi dorim, cu atât mai mult avem simțirea personală a lui Dumnezeu în noi și conștientizarea modului în care El ne călăuzește tot timpul. Și chiar dacă nimeni nu ne-ar crede relația noastră cu Dumnezeu, chiar dacă n-am fi credibili pentru nimeni, ceea ce simțim că ne vine mereu din Dumnezeu, în relația noastră cu El, e împlinirea noastră reală, pentru că noi suntem cu El în mod real.

Pentru că una e să îți imaginezi că ai o relație cu cineva și altceva e să ai o relație cu cineva. Pentru că relația reală e cu răspuns real din partea celuilalt. Și când Îl iubim în mod real pe Dumnezeu și facem voia Lui, El Se revelează în mod extatic în viața noastră și ne învață pe noi tainele cele prea mari ale mântuirii noastre. Și cum nimeni nu poate să nege relația de iubire cu cei pe care noi îi iubim, pentru că e o relație reală, care ne împlinește pe noi, pentru că are un răspuns real, tot la fel nu poate fi negată de către cineva relația reală a cuiva cu Dumnezeu. Pentru că El îi cunoaște pe cei ai Lui, pe cei cărora li Se revelează spre mântuirea lor.

Căci aceasta e marea lecție a revelării lui Dumnezeu față de noi: pentru că aceasta e iubirea cu care El ne iubește pe noi. El ni S-a revelat nouă pentru ca să ne spună pe înțelesul nostru ceea ce ne împlinește cu adevărat. Și pentru că El ne-a creat pe toți și ne-a creat pentru El, împlinirea noastră reală e relația reală cu El. De aceea, a cunoaște revelarea Lui față de noi înseamnă a cunoaște ceea ce ne împlinește. Și cum revelarea Lui o găsim în Scriptură și în cărțile Sfinților Lui și în întregul cult și în întreaga istorie a Bisericii, a cunoaște toate cele sfinte ale Bisericii înseamnă a cunoaște voia Lui cu noi. Adică ceea ce ne împlinește pe noi.

Așadar, iubiții mei, a ne apropia de Dumnezeu prin renunțarea la noi înșine și a-L cunoaște pe El mereu din mijlocul relației cu Sine înseamnă a trăi omenește, a trăi din plin, a fi oameni bisericești. Sfințenia Bisericii, care e sfințenia lui Dumnezeu, e pentru fiecare dintre noi. Pentru că toți suntem chemați la sfințenie, la relația veșnică cu Dumnezeu, la îmbisericirea noastră deplină. Suntem chemați să fim biserici vii ale Lui pentru veșnicie, pentru că asta e ceea ce ne împlinește.

Când ne iubim copiii, părinții, bunicii, rudele, prietenii, îi purtăm în noi peste tot. Pentru că ei au devenit o parte din noi. A purta pe cineva tot timpul înseamnă a-l avea pentru totdeauna în sufletul tău. Însă cea mai mare iubire, iubirea tuturor iubirilor, nu e cu oamenii și nici cu Îngerii Lui, ci cu Dumnezeul tuturor făpturilor. Cu Cel care ne-a creat pe toți. Pentru că El ne înțelege și ne împlinește cu adevărat pe toți, căci El ne-a făcut pentru Sine.

Deși am fost, suntem și vom fi miliarde și miliarde de oameni, El ne-a făcut pe toți pentru El Însuși. Împlinirea oricărui om este Dumnezeu. Pentru că El are să ne dăruie tot ceea ce are nevoie un om: viață, iubire, sfințenie, cunoaștere, înțelegere, adevăr, sinceritate, nemurire. Și având o relație cu El, noi avem totul de la El. Pentru că toată împlinirea noastră stă în relația noastră veșnică cu El.

De aceea, când dăruim viață, cunoaștere, iubire, sinceritate, adevăr, iertare oamenilor, noi le dăruim lucruri de care au nevoie ontologică. De care au nevoie cu toată ființa lor. Și dacă suntem răniți de oameni în încrederea și în iubirea noastră, atunci când le dăruim toate acestea, nu trebuie să ne dezicem de faptul de a dărui. Pentru că nu iubirea face rău și nici sinceritatea și nici încrederea în oameni, ci nemulțumirea pentru ele! Când nu știi să mulțumești, nu știi să te bucuri de prieteni și îi confunzi cu dușmanii tăi sau cu potențiali dușmani. Dar când știi să fii mulțumitor pentru toate, atunci accepți și iubirea, dar și nerecunoștința, accepți și pe cei care te iubesc, dar și pe cei care îți stau împotrivă, pentru că vrei să te bucuri veșnic și cu Dumnezeu, dar și cu oamenii. Accepți toate dintr-o privire înaltă, teologică, dintr-o vedere adâncă a lucrurilor. Căci ai înțeles că Dumnezeu e împlinirea tuturor.

Vă doresc mult spor în tot ceea ce faceți și multă înțelepciune! Iar Dumnezeu să ne umple pe noi, pe toți, de vederea de sine prin slava Lui, pentru ca să ne recunoaștem robii lui Dumnezeu întru toate! Amin.


[1] Începută la 15. 53, în zi de sâmbătă, pe 19 iunie 2021. Afară tună, cer înnorat, 24 de grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Acesta e pasajul la care mă refer: μετὰ τὸ ἀναληφθῆναι τὸν Κύριον ἡμῶν, Ἰησοῦν Χριστὸν εἰς τοὺς οὐρανούς, καὶ καθεσθῆναι ἐν δεξιᾷ Σοῦ τοῦ Θεοῦ καὶ Πατρός, κατέπεμψε τὸ Ἅγιον Πνεῦμα ἐπὶ τοὺς Ἁγίους Αὐτοῦ Μαθητὰς καὶ Ἀποστόλους, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Fragmentul e acesta: Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ τὴν Σὴν εἰρηνην δεδωκὼς τοῖς ἀνθρώποις, καὶ τὴν τοῦ Παναγίου Πνεύματος δωρεάν, ἔτι τῷ βίῳ καὶ ἡμῖν συμπαρών, cf. Ibidem.

[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

[9] „Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta Satanei, că sămânța stricăciunii este întru mine!”, cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunile-serii.

[10] Pe acesta: https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-preasfantului-de-viata-facatorului-duh.

Predică la Duminica Cincizecimii [2021]

Iubiții mei[1],

troparul praznicului de azi Îl binecuvântă pe Hristos Dumnezeul nostru, pentru că le-a trimis Sfinților Săi Apostoli pe Duhul Sfânt[2]. Că a coborât în ei slava Duhului Sfânt, care e slava comună Dumnezeului nostru treimic, pe care El le-o făgăduise. Și când Sfinții Apostoli s-au umplut de slava Duhului Sfânt, ei s-au făcut cei cu totul înțelepți [πανσόφους][3], pentru că s-au umplut de teologia Lui cea dumnezeiască. Pentru că înțelepciunea cea adevărată se află în teologia lui Dumnezeu, în revelarea Lui față de noi, care ne mântuie pe noi.

La rândul său, condacul praznicului pune în relație pedeapsa oamenilor din pământul Sennaar [Σεννααρ] [Fac. 11, 2-8, LXX] cu primirea slavei Duhului de către Sfinții Apostoli în ziua Cincizecimii[4]. Atunci, la început, când „tot pământul era o buză și [cu] toții [aveau] un grai [ἦν πᾶσα ἡ γῆ χεῖλος ἕν καὶ φωνὴ μία πᾶσιν] [Fac. 11, 1, LXX], oamenii au vrut să zidească o cetate și un turn, al cărui cap să fie până la cer [ἕως τοῦ οὐρανοῦ] [Fac. 11, 4, LXX]. Au dorit să facă un proiect edilitar din care să Îl excludă pe Dumnezeu. Însă Dumnezeul treimic le-a stat împotrivă! Pentru că El, pe cei care erau un singur popor și o singură limbă i-a împărțit în mai multe popoare și în mai multe limbi: „Veniți și [δεῦτε καὶ], coborându-Ne [καταβάντες], să amestecăm acolo limba lor [συγχέωμεν ἐκεῖ αὐτῶν τὴν γλῶσσαν], pentru ca să nu audă fiecare glasul aproapelui [său] [ἵνα μὴ ἀκούσωσιν ἕκαστος τὴν φωνὴν τοῦ πλησίον]!” [Fac. 11, 7, LXX].

Să nu audă, cu sensul de: să nu înțeleagă! Că poți să auzi ce spune grecul sau spaniolul în limba lui, dar să nu îi poți înțelege, dacă nu le cunoști limba. De aceea, locul acela s-a numit Tulburare sau Amestecare [Σύγχυσις] [Fac. 11, 9, LXX], pentru că „Domnul a amestecat acolo buzele a tot pământul [ἐκεῖ συνέχεεν Κύριος τὰ χείλη πάσης τῆς γῆς] și de acolo Domnul Dumnezeu i-a risipit pe ei pe fața a tot pământul [καὶ ἐκεῖθεν διέσπειρεν αὐτοὺς Κύριος ὁ Θεὸς ἐπὶ πρόσωπον πάσης τῆς γῆς]” [Ibidem].

Întreaga umanitate, care era un singur popor, cu o singură limbă, a fost împărțită de către El în multe popoare, cu limbi diferite. De unde rezultă că atât popoarele, cât și limbile sunt creația lui Dumnezeu. Dar că El a împărțit oamenii în popoare, având fiecare popor limba sa, pentru ca întreaga umanitate să nu se mai unească spre lucruri rele.

Iar condacul praznicului tocmai acest lucru ne spune: că atunci când Cel Preaînalt S-a coborât, El a amestecat limbile și a împărțit umanitatea în diverse neamuri, dar acum, la Cincizecime, când limbile cele de foc s-au împărțit fiecărui Apostol în parte, i-a chemat pe toți la unitate. Căci slava lui Dumnezeu, deși o primim fiecare în mod personal la Botezul nostru sacramental și ne personalizează pe noi într-un mod aparte, ea ne personalizează cu scopul de a fi una cu toți ceilalți membri ai Bisericii. Pentru că aportul nostru personal – care este unul unic, ca și identitatea noastră personală –, este de folos Bisericii lui Dumnezeu. Iar fiecare ne personalizăm într-un mod aparte în relația cu Dumnezeu, dar în comuniune cu întreaga Biserică. Pentru că noi nu putem trăi creștinește rupți de Biserică, ci trăim în comuniunea Bisericii și dimpreună cu întreaga Biserică și slujind pentru întreaga Biserică.

Tocmai de aceea, Sfânta Icoană a praznicului ni-i prezintă pe Sfinții Apostoli împreună și ne arată cum fiecare a primit slava lui Dumnezeu în persoana sa. Dar ei privesc unii către alții, pentru că au relații frățești, relații de iubire sfântă între ei și doresc să se mântuie împreună. Iar slava lui Dumnezeu, care îi personalizează pe fiecare în parte, îi și unește pe unii cu alții, pentru că împreună sunt Biserica lui Dumnezeu.

Și Sfântul Ioannis Hrisostomos ne spune că prima comunitate creștină, care a primit slava lui Dumnezeu la Cincizecime, a fost de 120 de persoane[5]. Adică toți cei credincioși Domnului, care crezuseră în El și care „erau toți împreună în același loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτό]” [F. Ap. 2, 1, BYZ]. Și aceasta, cea puțină, a fost la început Biserica lui Dumnezeu! Dar cei umpluți de slava Lui au vestit voia lui Dumnezeu la tot mai mulți și astfel au extins, prin convertirile lor, Biserica la multe popoare. Căci din Biserica Ierusalimului au luat naștere și celelalte Biserici naționale. Din cea mică, ce s-a extins continuu, s-au născut și cele multe, din multe popoare. Pentru că voia lui Dumnezeu aceasta este: ca Biserica Cincizecimii să cuprindă întreaga lume, pentru că aceasta e Biserica Lui.

Și Biserica Lui ne înfrățește pe unii cu alții și nu ne separă! Eclesiologia Bisericii ne învață unitatea cea sfântă, pe care o trăim cu conștiința diversității darurilor personale. Pentru că suntem diferiți și de diverse neamuri și vorbim diverse limbi și avem diverse profesii, dar cu toții suntem membrii Bisericii. Suntem mulți și diferiți, dar toți suntem una în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că El este Cel care ne unește pe noi prin slava Lui și prin teologia Sa și prin întregul cult al Bisericii Sale, sfințindu-ne pe noi și unindu-ne pe unii cu alții. Iar dacă suntem mădulare reale ale Bisericii Lui, atunci slava Lui e viața Sa cea dumnezeiască ce se coboară în noi continuu și ne face să avem conștiință eclesială. Și a avea conștiință eclesială înseamnă a iubi Biserica Lui și a o apăra cu prețul vieții noastre, fiind lumini călăuzitoare pentru toți cei care vor să fie una cu noi în Biserica Lui. Pentru că noi trebuie să ne apărăm credința și cultul și viața eclesială ce ne mântuie, dar în același timp trebuie să ne facem călăuze pentru tot cel care caută Biserica lui Dumnezeu. Căci El dorește ca toți să facem parte din Biserica Lui, ca ea să se extindă la toți oamenii și să îi cuprindă pe toți.

Și ca să ajungă la toți, noi trebuie să fim acele guri și acele brațe care chemăm și îmbrățișăm pe tot cel care caută Biserica lui Dumnezeu. Iar azi, de ziua de naștere a Bisericii lui Dumnezeu, trebuie să conștientizăm mai mult ca niciodată, că voia lui Dumnezeu e ca toți să fim una în Biserica Lui. Că Biserica Lui e multinațională și multilingvistică, dar că toți trăim aici întru slava lui Dumnezeu, iubindu-ne și ajutându-ne unii pe alții spre mântuirea tuturor.

La mulți ani și multă pace și bucurie tuturor! Amin!


[1] Începută la 16. 45, în zi de joi, pe 17 iunie 2021. Cer înnorat, 24 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Troparul Cincizecimii:  Εὐλογητὸς εἶ Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ πανσόφους τοὺς ἁλιεῖς ἀναδείξας, καταπέμψας αὐτοῖς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, καὶ δι’ αὐτῶν, τὴν οἰκουμένην σαγηνεύσας, Φιλάνθρωπε δόξα Σοι, cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3614/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Condacul Cincizecimii: Ὅτε καταβὰς τὰς γλώσσας συνέχεε, διεμέριζεν ἔθνη ὁ Ὕψιστος· ὅτε τοῦ πυρὸς τὰς γλώσσας διένειμεν, εἰς ἑνότητα πάντας ἐκάλεσε· καὶ συμφώνως δοξάζομεν τὸ Πανάγιον Πνεῦμα, cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3614/sxsaintinfo.aspx.

[5] Sfântul Ioannis Hrisostomos, Comentariul la Faptele Apostolilor, Omilia a 4-a, cf. Traduceri patristice, vol. 3, traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, p. 146.

Trecerea surâsului [2]

Adam Puslojić, Trecerea surâsului, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, primul volum din trilogia poetică  Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 142 p. Prima parte e aici.

În De vorbă cu amicul Cepoi, Adam declară că nu mai poate să creadă în minuni, pentru că are „o noapte întreagă” în jurul lui și adânc în sine, p. 26. Însă versul de apogeu al poemului este: „ochii ei împliniseră doar două/ lacrimi”, p. 26. Ochii mamei…Pentru că mama se definește în primul rând prin iubirea ei pentru copiii ei. Și dacă ochii ei n-au lacrimi înseamnă că ea n-are inimă de mamă.

Două feluri de petece (plural popular, preferat în locul lui petice): unul „de hârtie de zăpadă”, iar altul „de cenușă”, p. 29. Pentru că scrisul nostru se dezvoltă pe spații efemere.

Gheața de „pe lume”, p. 30, e gheața din lume, din inimile oamenilor. Și asta îl înspăimântă. După care vine tristihul autograf: „sunt/ singur/ între două cuvinte”, p. 30. Pentru că toate poemele le scrii cu tine însuți, cu cine ești atunci, cu tot ceea ce te doare și te bucură. Iar singurătatea face parte din creație, ca, de altfel, și dăruirea față de public. Nu poți să dărui până când nu naști cuvinte în singurătatea ta. Ele te vor purta spre publicul cititor, care va simți și ce ai scris, dar și cum te-ai simțit când ai scris.

Trebuie să oferim „un răspuns credibil”, p. 33, despre noi, despre existența noastră pe pământ. Iar poetul vrea să trăiască „în tăcere și pace”, p. 33.

De ce lumina zilei de mâine e „șovăitoare”?, p. 34. De ce ezită, de ce e nehotărâtă?

Adam observă în mod esențial că „tăcerea sfântă/ ne tot caută prin lume”, p. 35. Că atunci când nu mai vorbim trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dăm cu totul Lui.

Brâncuși e „cel mai lustruit” român, p. 36, pentru că are opere îndelung șlefuite. Iar „poezia care nu minte, [aceea] cântă”, p. 36, se bucură, tresaltă.

Pentru că povestește, „Homer este un copil”, p. 36. Iar Homer este, de fapt, Omiros [Ὅμηρος][1]. Iar Ὅμηρος înseamnă Cel care se alătură împreună[2] [cu alții]. Cel care ia parte la evenimente prin ceea ce povestește.

Se simte „trădat”, p. 38, pentru că îl doare faptul că nu suntem „o singură/ inimă”, p. 39. Dar orice nou poem al său vrea să fie „o simplă iubire”, p. 43, pentru că opera sa este umbra vieții sale, p. 43.

Orice an „curat” este unul „ispășitor”, p. 44. Orice an în care ne pocăim e un an mântuitor pentru noi.

Ajungem la un moment dat să avem vii și morți „într-un echilibru/ absolut”, p. 48, în inima noastră. Pentru că sunt deopotrivă de mulți și unii și alții.

Ochii închiși ai Domnului de pe Cruce: „cântarul cosmic…[este] neutru și obiectiv/ ca ochiul închis/ al Domnului nostru”, p. 48. Pe când orice pământean este „răstignit”, p. 51. E un om suferind.

Berea rece apare în poemul Nu știu, fraților, p. 54, dar tot acolo apare și „gutui[ul] de salcâm”, p. 54. Cu „cana bunicului” se termină un poem din luna august, a anului 2008, numit „Apa cuvintelor”, p. 56. Pentru că cuvintele trebuie să le bei cu cana, să le bei din destul, adică să le citești din destul sau să le vorbești mult.

Lumină „aspră”, p. 57. Cum crede că va muri: „odată, pe neașteptate/ fulgerător și amical”, p. 59. Finalul poemului Aproape adormit: „umbra mea mă doare/ tot mai tare”, p. 62. Iar posteritatea este „vremea tăcerilor mele/ din mers și din versuri”, p. 67.

„Altarul meu/ este chiar Dumnezeu”, p. 68. Dacă ne facem inima un altar rațional, în care Îl chemăm continuu pe Dumnezeu, atunci El vine în noi și rămâne în noi.

Soldații „îngeriți”, p. 68, cei care au mers în Împărăția lui Dumnezeu. Iar când se întoarce în satul său, el coboară spre sine: „Cobor spre mine/ la țară/ ușor și calm/ ca un topor ascuțit/ spre codru”, p. 71.

Dunărea este „Dunărea cea mare”, p. 71. Și ea are chip de femeie: „cu chip și surâs de noapte[,]/ cu sâni de mii de valuri[,]/ [care] înnoadă peștii și piatra”, p. 71.

În poemul dedicat Velikăi și Persei, două femei credincioase din satul său natal, Dumnezeu este iconizat astfel: „Dumnezeu/ îmi apare/ ca un fuior/ de ceață cu ochi”, p. 72. Ca un alb desăvârșit ce ne privește profund „în lacrima satului”, p. 72. Pentru că numai când te curățești prin lacrimi poți să-L vezi pe Cel care ne binecuvântă, p. 72.

A primit „o creangă de biserică” și „o rază din suflet” în Maramureș, p. 74. De ce poetul anonim este „urcat în cireș”?, p. 75. Înflorirea craniului, p. 78. Fotografie imperială: „îmi pun degetul/ la tâmplă/ și tac atotputernic”, p. 78.

„Un miracol/ întreg și grav” e când vezi un surâs, p. 80. Când e cerul „îngust”?, p. 84. Iar ultimul poem este:

Clipa potrivită

Sună-mă, frate,
imediat
după plâns!

Pentru că, după ceea ce plâng, oamenii vorbesc firesc, sincer, confesiv. Și aici se termină volumul de față, pentru că de la p. 93 încep referințele critice.

Primele pagini sunt ale lui Mircea Tomuș (p. 93-99). Dinescu (p. 100-101). Și Mircea Dinescu spune despre Adam că este „un poet dintr-o bucată”, p. 100 și care „n-are prejudecăți”, p. 100. Iar Dinescu nu vede în Puslojić urme de Nichita Stănescu, pe care eu le văd la tot pasul. Spune Dinescu: „Gimnastica limbajului profesată de geniul extraterestrului Nichita Stănescu nu se înrudește câtuși de puțin cu impresionanta zbatere existențială a pământeanului Puslojić”, p. 100. Pe când Adam a împrumutat maniera de a scrie, motive, experiențe nichitiene în poezia sa. Poezia sa, în mare parte, e ștanțată nichitian. Iar a nega acest lucru înseamnă a nega un lucru evident.

Eugen Simion (p. 102-104). Pentru Simion, Adam este agitat, vorbăreț, inepuizabil, p. 102. Adam Puslojić „a făcut din prietenia cu Nichita Stănescu o mitologie și, având o fire loială și o minte iscoditoare, a reușit să impună această mitologie în lumea literară din Iugoslavia”, p. 103. Simion îl declară pe Adam: „soldat al poeziei românești”, p. 104. Adică apărător al ei.

Marin Sorescu (105-111). Marin ne spune că Adam, ca om, „nu poate fi despărțit de opera” sa, p. 105. Marin îl consideră pe Adam Puslojić și pe Vasko Popa doi poeți mari ai Iugoslaviei, p. 105. Sorescu l-a cunoscut pe Adam în 1966, când încă nu publicase, p. 105, „dar se bucura de oarecare faimă printre studenții Universității din Belgrad”, p. 105-106. Marin se declară prieten al lui Adam, spunând despre el că are capacitatea „de-a crea un entuziasm contagios”, p. 106, dar și că „este apostolul poeziei române bune, de la începuturi până astăzi, pe generosul pământ sârbesc”, p. 107. Cum îl descrie Marin Sorescu: „În ciuda înfățișării fioroase – este un blajin și-un sentimental, capabil de momente de tandrețe incredibile, vădind un fond sufletesc pur, păstrat ca prin minune în stare inocentă în coclaurile Văii Timocului, unde eroziunea civilizației moderne s-a făcut mai puțin simțită”, p. 107. Referindu-se la scrisul său, Marin spune că Adam „are uneori capacitatea de esențializare blagiană”, p. 108. Și el „se spovedește pe ocolite”, p. 109. Eu aș zice că uneori face asta, pentru că, cel mai adesea, o spune brutal. Iar Marin Sorescu a vorbit cel mai autentic despre Adam.

Traian Coșovei (p. 112-113). Acesta vede la el „un etnocentrism sublimat”, p. 112. Adam este „un pacifist revoltat”, având „o lirică a iubirii și a toleranței”, p. 112.

Eugen Simion (p. 114-116). „Chipul lui [este un] amestec de asprime țărănească și lumină mistică”, p. 114. Adam e „un poet autentic, un poet răsăritean în care clocotesc…pasiunile, frustrările, umilințele, reveriile spațiului balcano-dunărean”, p. 114. „Versul lui Adam Puslojić are un miros de zgomotoasă afecțiune și, aș zice, manifestă o voință aprigă de prietenie. Prietenia este poarta ce se deschide spre sublimul existenței”, p. 116. Căci el are „o vitalitate debordantă”, p. 116.

Adrian Dinu Rachieru (p. 117-120). „Puslojić scrie tot timpul”, p. 118. Pentru că el „scrie oriunde și oricând, dedicând cu generozitate textele sale”, p. 119. Și Adam „nu este doar un mare poet ci…și un mare prieten”, p. 119.

Cornel Ungureanu (p. 121-122). Zenovie Cârlugea (p. 123-129). Acesta spune că Adam creează „o poezie esențializată”, p. 128. Gheorghe Pârja (p. 130-131). Adam a scris la 51 de ani un volum de versuri în limba română, p. 131.

Grigore Grigurcu își numește articolul Poet și personaj, p. 132-134. Adam „are darul de-a fixa atenția, de-a domina o adunare printr-un discurs îmbelșugat”, p. 132.

Crișu Dascălu (p. 135-136). Laurian Stănchescu (p. 137). Adam „duce la pieptul său moartea lui Nichita, care se adâncește în el ca un pas greu într-o zăpadă grea”, p. 137.

Însă Ultimul cuvânt al cărții e al lui Adam Puslojić, scris în martie 2009, p. 138-139. „Am debutat cu poezie în limba sârbă (1967) prin titlul Există pământ, iar în românește cu Plâng, nu plâng, în 1995, acum 14 ani, adică încă mai sunt un copil-elev…în poezia românească”, p. 138-139.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ὅμηρος.