Glory to God for all things

This Akathist, also called the “Akathist of Thanksgiving,” was composed by Protopresbyter Gregory Petrov shortly before his death in a prison camp in 1940. The title is from the words of Saint John Chrysostom as he was dying in exile. It is a song of praise from amidst the most terrible sufferings.

Kontakion 1

Everlasting King, Thy will for our salvation is full of power. Thy right arm controls the whole course of human life. We give Thee thanks for all Thy mercies, seen and unseen. For eternal life, for the heavenly joys of the Kingdom which is to be. Grant mercy to us who sing Thy praise, both now and in the time to come. Glory to Thee, O God, from age to age.

Ikos 1

I was born a weak, defenceless child, but Thine angel spread his wings over my cradle to defend me. From birth until now Thy love has illumined my path, and has wondrously guided me towards the light of eternity; from birth until now the generous gifts of Thy providence have been marvelously showered upon me. I give Thee thanks, with all who have come to know Thee, who call upon Thy name.

Glory to Thee for calling me into being
Glory to Thee, showing me the beauty of the universe
Glory to Thee, spreading out before me heaven and earth
Like the pages in a book of eternal wisdom
Glory to Thee for Thine eternity in this fleeting world
Glory to Thee for Thy mercies, seen and unseen
Glory to Thee through every sigh of my sorrow
Glory to Thee for every step of my life’s journey
For every moment of glory
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 2

O Lord, how lovely it is to be Thy guest. Breeze full of scents; mountains reaching to the skies; waters like boundless mirrors, reflecting the sun’s golden rays and the scudding clouds. All nature murmurs mysteriously, breathing the depth of tenderness. Birds and beasts of the forest bear the imprint of Thy love. Blessed art thou, mother earth, in thy fleeting loveliness, which wakens our yearning for happiness that will last for ever, in the land where, amid beauty that grows not old, the cry rings out: Alleluia!

Ikos 2

Thou hast brought me into life as into an enchanted paradise. We have seen the sky like a chalice of deepest blue, where in the azure heights the birds are singing. We have listened to the soothing murmur of the forest and the melodious music of the streams. We have tasted fruit of fine flavour and the sweet-scented honey. We can live very well on Thine earth. It is a pleasure to be Thy guest.

Glory to Thee for the Feast Day of life
Glory to Thee for the perfume of lilies and roses
Glory to Thee for each different taste of berry and fruit
Glory to Thee for the sparkling silver of early morning dew
Glory to Thee for the joy of dawn’s awakening
Glory to Thee for the new life each day brings
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 3

It is the Holy Spirit who makes us find joy in each flower, the exquisite scent, the delicate colour, the beauty of the Most High in the tiniest of things. Glory and honour to the Spirit, the Giver of Life, who covers the fields with their carpet of flowers, crowns the harvest with gold, and gives to us the joy of gazing at it with our eyes. O be joyful and sing to Him: Alleluia!

Ikos 3

How glorious art Thou in the springtime, when every creature awakes to new life and joyfully sings Thy praises with a thousand tongues. Thou art the Source of Life, the Destroyer of Death. By the light of the moon, nightingales sing, and the valleys and hills lie like wedding garments, white as snow. All the earth is Thy promised bride awaiting her spotless husband. If the grass of the field is like this, how gloriously shall we be transfigured in the Second Coming after the Resurrection! How splendid our bodies, how spotless our souls!

Glory to Thee, bringing from the depth of the earth an endless variety of colours, tastes and scents
Glory to Thee for the warmth and tenderness of the world of nature
Glory to Thee for the numberless creatures around us
Glory to Thee for the depths of Thy wisdom, the whole world a living sign of it
Glory to Thee; on my knees, I kiss the traces of Thine unseen hand
Glory to Thee, enlightening us with the clearness of eternal life
Glory to Thee for the hope of the unutterable, imperishable beauty of immortality
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 4

How filled with sweetness are those whose thoughts dwell on Thee; how life-giving Thy holy Word. To speak with Thee is more soothing than anointing with oil; sweeter than the honeycomb. To pray to Thee lifts the spirit, refreshes the soul. Where Thou art not, there is only emptiness; hearts are smitten with sadness; nature, and life itself, become sorrowful; where Thou art, the soul is filled with abundance, and its song resounds like a torrent of life: Alleluia!

Ikos 4

When the sun is setting, when quietness falls like the peace of eternal sleep, and the silence of the spent day reigns, then in the splendour of its declining rays, filtering through the clouds, I see Thy dwelling-place: fiery and purple, gold and blue, they speak prophet-like of the ineffable beauty of Thy presence, and call to us in their majesty. We turn to the Father.

Glory to Thee at the hushed hour of nightfall
Glory to Thee, covering the earth with peace
Glory to Thee for the last ray of the sun as it sets
Glory to Thee for sleep’s repose that restores us
Glory to Thee for Thy goodness even in the time of darkness
When all the world is hidden from our eyes
Glory to Thee for the prayers offered by a trembling soul
Glory to Thee for the pledge of our reawakening
On that glorious last day, that day which has no evening
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 5

The dark storm clouds of life bring no terror to those in whose hearts Thy fire is burning brightly. Outside is the darkness of the whirlwind, the terror and howling of the storm, but in the heart, in the presence of Christ, there is light and peace, silence: Alleluia!

Ikos 5

I see Thine heavens resplendent with stars. How glorious art Thou radiant with light! Eternity watches me by the rays of the distant stars. I am small, insignificant, but the Lord is at my side. Thy right arm guides me wherever I go.

Glory to Thee, ceaselessly watching over me
Glory to Thee for the encounters Thou dost arrange for me
Glory to Thee for the love of parents, for the faithfulness of friends
Glory to Thee for the humbleness of the animals which serve me
Glory to Thee for the unforgettable moments of life
Glory to Thee for the heart’s innocent joy
Glory to Thee for the joy of living
Moving and being able to return Thy love
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 6

How great and how close art Thou in the powerful track of the storm! How mighty Thy right arm in the blinding flash of the lightning! How awesome Thy majesty! The voice of the Lord fills the fields, it speaks in the rustling of the trees. The voice of the Lord is in the thunder and the downpour. The voice of the Lord is heard above the waters. Praise be to Thee in the roar of mountains ablaze. Thou dost shake the earth like a garment; Thou dost pile up to the sky the waves of the sea. Praise be to Thee, bringing low the pride of man. Thou dost bring from his heart a cry of Penitence: Alleluia!

Ikos 6

When the lightning flash has lit up the camp dining hall, how feeble seems the light from the lamp. Thus dost Thou, like the lightning, unexpectedly light up my heart with flashes of intense joy. After Thy blinding light, how drab, how colourless, how illusory all else seems. My souls clings to Thee.

Glory to Thee, the highest peak of men’s dreaming
Glory to Thee for our unquenchable thirst for communion with God
Glory to Thee, making us dissatisfied with earthly things
Glory to Thee, turning on us Thine healing rays
Glory to Thee, subduing the power of the spirits of darkness
And dooming to death every evil
Glory to Thee for the signs of Thy presence
For the joy of hearing Thy voice and living in Thy love
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 7

In the wondrous blending of sounds it is Thy call we hear; in the harmony of many voices, in the sublime beauty of music, in the glory of the works of great composers: Thou leadest us to the threshold of paradise to come, and to the choirs of angels. All true beauty has the power to draw the soul towards Thee, and to make it sing in ecstasy: Alleluia!

Ikos 7

The breath of Thine Holy Spirit inspires artists, poets and scientists. The power of Thy supreme knowledge makes them prophets and interpreters of Thy laws, who reveal the depths of Thy creative wisdom. Their works speak unwittingly of Thee. How great art Thou in Thy creation! How great art Thou in man!

Glory to Thee, showing Thine unsurpassable power in the laws of the universe
Glory to Thee, for all nature is filled with Thy laws
Glory to Thee for what Thou hast revealed to us in Thy mercy
Glory to Thee for what Thou hast hidden from us in Thy wisdom
Glory to Thee for the inventiveness of the human mind
Glory to Thee for the dignity of man’s labour
Glory to Thee for the tongues of fire that bring inspiration
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 8

How near Thou art in the day of sickness. Thou Thyself visitest the sick; Thou Thyself bendest over the sufferer’s bed. His heart speaks to Thee. In the throes of sorrow and suffering Thou bringest peace and unexpected consolation. Thou art the comforter. Thou art the love which watches over and heals us. To Thee we sing the song: Alleluia!

Ikos 8

When in childhood I called upon Thee consciously for the first time, Thou didst hear my prayer, and Thou didst fill my heart with the blessing of peace. At that moment I knew Thy goodness and knew how blessed are those who turn to Thee. I started to call upon Thee night and day; and now even now I call upon Thy name.

Glory to Thee, satisfying my desires with good things
Glory to Thee, watching over me day and night
Glory to Thee, curing affliction and emptiness with the healing flow of time
Glory to Thee, no loss is irreparable in Thee, Giver of eternal life to all
Glory to Thee, making immortal all that is lofty and good
Glory to Thee, promising us the longed-for meeting with our loved ones who have died
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 9

Why is it that on a Feast Day the whole of nature mysteriously smiles? Why is it that then a heavenly gladness fills our hearts; a gladness far beyond that of earth and the very air in church and in the altar becomes luminous? It is the breath of Thy gracious love. It is the reflection of the glory of Mount Tabor. Then do heaven and earth sing Thy praise: Alleluia!

Ikos 9

When Thou didst call me to serve my brothers and filled my soul with humility, one of Thy deep, piercing rays shone into my heart; it became luminous, full of light like iron glowing in the furnace. I have seen Thy face, face of mystery and of unapproachable glory.

Glory to Thee, transfiguring our lives with deeds of love
Glory to Thee, making wonderfully Sweet the keeping of Thy commandments
Glory to Thee, making Thyself known where man shows mercy on his neighbour
Glory to Thee, sending us failure and misfortune that we may understand the sorrows of others
Glory to Thee, rewarding us so well for the good we do
Glory to Thee, welcoming the impulse of our heart’s love
Glory to Thee, raising to the heights of heaven every act of love in earth and sky
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 10

No one can put together what has crumbled into dust, but Thou canst restore a conscience turned to ashes. Thou canst restore to its former beauty a soul lost and without hope. With Thee, there is nothing that cannot be redeemed. Thou art love; Thou art Creator and Redeemer. We praise Thee, singing: Alleluia!

Ikos 10

Remember, my God, the fall of Lucifer full of pride, keep me safe with the power of Thy Grace; save me from falling away from Thee. Save me from doubt. Incline my heart to hear Thy mysterious voice every moment of my life. Incline my heart to call upon Thee, present in everything.

Glory to Thee for every happening
Every condition Thy providence has put me in
Glory to Thee for what Thou speakest to me in my heart
Glory to Thee for what Thou revealest to me, asleep or awake
Glory to Thee for scattering our vain imaginations
Glory to Thee for raising us from the slough of our passions through suffering
Glory to Thee for curing our pride of heart by humiliation
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 11

Across the cold chains of the centuries, I feel the warmth of Thy breath, I feel Thy blood pulsing in my veins. Part of time has already gone, but now Thou art the present. I stand by Thy Cross; I was the cause of it. I cast myself down in the dust before it. Here is the triumph of love, the victory of salvation. Here the centuries themselves cannot remain silent, singing Thy praises: Alleluia!

Ikos 11

Blessed are they that will share in the King’s Banquet: but already on earth Thou givest me a foretaste of this blessedness. How many times with Thine own hand hast Thou held out to me Thy Body and Thy Blood, and I, though a miserable sinner, have received this Mystery, and have tasted Thy love, so ineffable, so heavenly.

Glory to Thee for the unquenchable fire of Thy Grace
Glory to Thee, building Thy Church, a haven of peace in a tortured world
Glory to Thee for the life-giving water of Baptism in which we find new birth
Glory to Thee, restoring to the penitent purity white as the lily
Glory to Thee for the cup of salvation and the bread of eternal joy
Glory to Thee for exalting us to the highest heaven
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 12

How often have I seen the reflection of Thy glory in the faces of the dead. How resplendent they were, with beauty and heavenly joy. How ethereal, how translucent their faces. How triumphant over suffering and death, their felicity and peace. Even in the silence they were calling upon Thee. In the hour of my death, enlighten my soul, too, that it may cry out to Thee: Alleluia!

Ikos 12

What sort of praise can I give Thee? I have never heard the song of the Cherubim, a joy reserved for the spirits above. But I know the praises that nature sings to Thee. In winter, I have beheld how silently in the moonlight the whole earth offers Thee prayer, clad in its white mantle of snow, sparkling like diamonds. I have seen how the rising sun rejoices in Thee, how the song of the birds is a chorus of praise to Thee. I have heard the mysterious mutterings of the forests about Thee, and the winds singing Thy praise as they stir the waters. I have understood how the choirs of stars proclaim Thy glory as they move forever in the depths of infinite space. What is my poor worship! All nature obeys Thee, I do not. Yet while I live, I see Thy love, I long to thank Thee, and call upon Thy name.

Glory to Thee, giving us light
Glory to Thee, loving us with love so deep, divine and infinite
Glory to Thee, blessing us with light, and with the host of angels and saints
Glory to Thee, Father all-holy, promising us a share in Thy Kingdom
Glory to Thee, Holy Spirit, life-giving Sun of the world to come
Glory to Thee for all things, Holy and most merciful Trinity
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 13

Life-giving and merciful Trinity, receive my thanksgiving for all Thy goodness. Make us worthy of Thy blessings, so that, when we have brought to fruit the talents Thou hast entrusted to us, we may enter into the joy of our Lord, forever exulting in the shout of victory: Alleluia!

(repeat Kontakion 13 and Alleluia three times)

Ikos 1

I was born a weak, defenceless child, but Thine angel spread his wings over my cradle to defend me. From birth until now Thy love has illumined my path, and has wondrously guided me towards the light of eternity; from birth until now the generous gifts of Thy providence have been marvelously showered upon me. I give Thee thanks, with all who have come to know Thee, who call upon Thy name.

Glory to Thee for calling me into being
Glory to Thee, showing me the beauty of the universe
Glory to Thee, spreading out before me heaven and earth
Like the pages in a book of eternal wisdom
Glory to Thee for Thine eternity in this fleeting world
Glory to Thee for Thy mercies, seen and unseen
Glory to Thee through every sigh of my sorrow
Glory to Thee for every step of my life’s journey
For every moment of glory
Glory to Thee, O God, from age to age

Kontakion 1

Everlasting King, Thy will for our salvation is full of power. Thy right arm controls the whole course of human life. We give Thee thanks for all Thy mercies, seen and unseen. For eternal life, for the heavenly Joys of the Kingdom which is to be. Grant mercy to us who sing Thy praise, both now and in the time to come. Glory to Thee, O God, from age to age.

Text preluat din locatia de aici.

n limba română avem tradus acest acatist în Acatiste, Ed. Christiana și Sfânta Mănăstire Nera, București, 1999, p. 7-21.

Pornografia & comunitarismul pieței de consum

Industria porno nu este venita din neant si nu se adreseaza doar unei singure categorii de oameni, ci ea se bazeaza pe o filosofie materialista satanista, care doreste propagarea trupului ca obiect de inchinare, de venerare iar pe de alta parte are in vizor orice segment de public. Acest lucru este foarte vizibil pe siteurile porno, pentru ca aici apar toti, de la copii pana la ultrabatrani.

Totul este de vanzare! Aceasta e prima fraza pe care trebuie sa o intelegi, pe care ei vor sa ti-o insurubeze bine in minte. Tot ce putem vedea pe net in materie de imagine porno are doua intentii declarate:
1. Imaginile sunt reclame pentru a cumpara productie pornografica.
2. Imaginile porno sunt obiecte de cult in Biserica Satanista.

Daca cititi ce spun satanistii despre filmografia porno si ce spun marile trusturi americane si europene care se ocupa cu exploatarea sexualitatii, adica promotorii industriei porno, despre fenomenul ca atare, veti intelege ca pornografia este rentabila pentru stat si pentru producatorii ei, ca ea se promoveaza datorita unei filosofii materialiste si ca are drept scop stergerea din mentalitatea oamenilor a realitatii pacatului.

Filmul porno este un alter ego al comunitarismului materialist, unde toti se impartasesc in comun din aceleasi surse imagologice si consuma acelasi fel de idee.

Cand mergem la supermarket si toti mancam aceleasi produse, sa constientizam faptul ca pe net, daca aceesam imagini porno consumam iarasi in comun. Adica consumam fara discriminare, intr-un comunism larg al receptarii imaginii.

Daca au reusit sa ne faca sa avem acelasi nivel de raportare la pornografie (si au reusit) atunci planul e in plina derulare. Ei vor mari gradul de realitate al imaginilor, ne vor umple si mai mult de realismul fals al sexualitatii, vom intelege din ce in ce mai mult ca toti suntem niste animele in calduri care nu avem suflete si ca singurul nostru scop, este acela de a ne destrabala -cum?-intr-un party demential, la care fiecare sa ne facem de cap.

Un concert rock e un preambul al viitoarelor orgii life, in piete poate, in stadioane, pe campuri, unde se va considera ca a face sex este totuna cu a manca sau cu a te spala pe fata.

Cifrele de afaceri din industria porno, la nivel mondial, intrec de cateva mii de ori bugetul pe anul 2007 al Romaniei. Cifra de avorturi este iarasi infiorator de mare. Cifra subzistentei ne face inima o rana.

Si cu toate astea vom consuma tot mai multa pornografie, tot mai multa reclama, tot mai multa indecenta, vom suporta din ce in ce mai mult si cei care nu vor putea face fata, vor claca.

Mondializarea placerii va fi tot la fel de pronuntata ca si piata de capital sau de marfuri. Recordmanii vor fi nu cei care vor fi mai sanatosi mintal, ci cei care nu vor fi mai deloc.

Daca suntem pudibonzi in continuare si nu intelegem cum sa ne protejam de substratul filosofic al industriei porno, vom invata al doilea dicton al filosofiei sataniste care ii sta la baza: Daca nu te bucuri de viata esti un fraier!

Bucuria de viata pe care ti-o proclama inseamna a-ti distruge viata prin orice mijloace.

Pornografia este fata underground a lumii noastre, care aduce multi bani la bugetele tuturor tarilor, dar si oglinda noastra reala.

Pornografia ne spune ca suntem manipulabili, ca suntem slabi, ca suntem prosti, ca pentru sex vindem pe oricine, ca nu exista alta bucurie mai mare decat placerea, ca tot ce avem e doar trupul nostru, ca nu avem suflet, ca nu exista Dumnezeu, nici Iad, nici Rai, nici sanatate pe care sa nu o poti trada pentru nebunia placerii sexuale.

Pornografia socializeaza, ne duce spre unde vor conducatorii nostri. Ea este animata de crearea unei societati utopice, care nu are alta implinire decat epuizarea sexuala.

Daca vreti sa nu fim de vanzare, nu va vindeti!

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruș

De ce este adevărul frumos

Un răspuns pentru cei care pun în antiteză frumuseţea cu adevărul lui Dumnezeu

Adevărul este o poezie, o mare poezie. A citi adevărul este ca şi cum ai privi o apă limpede, un răsărit de soare dulce strălucind într-un aer curat care te renaşte şi cu duhul, şi cu trupul, sau o pădure plină de răcoare şi de linişte vorbitoare!

Apropo: oare aţi văzut, v-aţi dat seama până acum, că toate lucrurile din natură, aşa cum le-a creat Dumnezeu, câmpurile, pădurile, munţii, apele, toate, toate, vorbesc, sunt o tăcere care vorbeşte cu noi, care ne predică despre isihie, sunt nişte cuvinte asurzitoare pentru rezonanţa cea mai adâncă a inimii omeneşti?

Da, adevărul este cea mai mare poezie. El este o mireasmă, un tablou mirific, un poem care face să vibreze corzile sufletului. Şi cu cât citim mai mult adevărul, din Sfintele Scripturi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile dumnezeieşti ale Sfinţilor Părinţilor noştri mai vechi sau mai noi, purtători de Duh, care ne transmit Duhul lui Dumnezeu prin cuvintele lor, cu atât mai mult ni se acordează sufletul nostru care se înţepenise prin păcat, care îşi acoperise cu rugina patimilor corzile sale atât de sensibile.

Adevărul este un peisaj dumnezeiesc, mai frumos decât toate peisajele de pe pământ, cu cât mai mult îţi obişnuieşti ochii, îi deprinzi cu contemplarea frumuseţii din cuvintele sfinte. Ele îţi înmiresmează inima, te umplu de linişte, de trilurile liniştirii duhovniceşti, pe care ai vrea să le ai în urechi neîncetat – în urechile minţii – mai mult decât orice alt sunet dulce de pe pământ, care te-ar inunda cu pace.

Când te afunzi în adevăr, frumuseţea te îmbată. El e un izvor care gâlgâie în inima ta şi care te adapă cu viaţă, fără de care simţi că te topeşti, că te stingi ca o lumânare, că pieri încet dar sigur – nimic mai dureros. Pe Hristos-Adevărul şi Creatorul lumii Îl simţi şi ca Persoană, Care te iubeşte şi care te susţine, dar şi ca frumuseţe şi dulceaţă, Care Se ascunde în spatele tuturor lucrurilor de pe pământ, pe care le-a adus şi le ţine în existenţă prin harul Său, şi Care Se simte şi în cuvintele Sale, cu precădere ale Sfintelor Scripturi, dar şi ale tuturor Sfinţilor insuflaţi de El.

Adevărul e numai poezie, numai frumuseţe. Contemplându-l mai des, te umpli de dor după munţii înalţi ai sfinţeniei, după dealurile line ale cuvioşiei, după apele limpezi şi curate ale harului, doreşti cu ardoare să auzi din nou mierlele cele dulci şi bine viersuitoare ale teologiei, privighetorile bunelor vestiri ale zorilor feciorelnici ai vieţii venice. Nu te mai saturi să vezi câmpiile pline de lanuri aurii şi de holdele roadelor duhovniceşti, care aşteaptă secerişul, nu te-ai mai da dus de la umbra fermecătoare a pădurii înţelesurilor dumnezeieşti, care te mângâie şi te alină cu nădejdea întâlnirii prea iubitului Mire, a Celui pe Care Îl simţi, Îl presimţi, mai întâi, în toată frumuseţea şi poezia care te înconjoară.

De aceea am renunţat la poezie, la literatură, la cultură şi Îl caut pe Hristos, pe Începătorul a toată frumuseţea, pe Cel Care ne-a iubit mai înainte de a face lumea, Care a zis: „cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este” (Ps. 49, 12), Care e minunat „mai mult decât zbuciumul neasemuit al mării” (Ps. 92, 6), pe Cel ce este „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44, 3), şi Care, la vremea cuvenită, pe o Cruce ridicată de păcatele noastre, „nu avea nici chip, nici frumuseţe” (Is. 53, 2).

Adevărul, chiar când nu pare că are chip şi frumuseţe, este mai frumos decât toate lucrurile din univers. (Poate că de aceea nici nu putem recunoaşte frumuseţea Lui, pentru că nu este din lumea aceasta.) Nici o politică, nici o filosofie, nici o cultură, nici o artă şi nici un adevăr personal sau vremelnic nu merită să-i jertfeşti slujirea Adevărului veşnic.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Ultragierea Teologiei prin intelecţie

Moda de a fi anti-creştin atinge în mod aberant elitele societăţii, cu efecte vizibile în lipsa verticalităţii şi a idealurilor moral-spirituale în rândul noilor generaţii.

Asist cu consternare la dezvoltarea agresivă a unei mode pe care ne-o vând intelectualii atei, de a ieşi în faţă cu ostentaţie şi a se mândri cu necredinţa lor şi, mult mai mult decât atât, cu ignoranţa totală şi necamuflată în materie de Teologie şi de tot ce ţine de Biserică. Ca şi cum a vorbi despre Dumnezeu ar fi cea mai mare ruşine, ca şi cum ar fi cea mai mare necinste şi înjosire pentru dumnealor. Cu alte cuvinte, o adevărată erezie, a fi credincios şi a cunoaşte învăţătura şi morala biblică şi patristică!

Orice persoană are dreptul să fie şi să se afişeze ca liber cugetător, dacă aşa doreşte. Că mulţi oameni de cultură se declară liberi cugetători şi atei este una, un fapt ce ţine de libera voinţă şi alegere, de liberul lor arbitru, pe care mai înainte de a-l garanta statul, l-a dăruit oamenilor Dumnezeu. Nimeni nu vrea să-i facă pe aceştia credincioşi cu forţa, când Însuşi Dumnezeu nu îi sileşte! Nimeni nu le cere să declare altceva decât ei înşişi cred, nici măcar de dragul revirimentului moral al unei societăţi care se scufundă în egotism, debusolare spirituală şi dezlănţuire furibundă a patimilor celor mai abjecte.

Prin urmare, pot – forţat vorbind – să le „respect” rămânerea în necredinţă. Însă nu pot să mă împac cu ceea ce nu este cu nici un chip acceptabil, din nici un punct de vedere, şi anume cu persiflarea neîncetată a Teologiei şi dispreţul lor necenzurat la adresa a tot ce ţine de Biserică şi de viaţa creştină, începând cu cele mai înalte şi mai sfinte dogme şi norme morale, şi până la ritualuri şi la oamenii înşişi ai Biserici, clerici sau mireni, care, toţi şi toate, au darul să stârnească o iritabilitate nervoasă în aceste persoane.

Ceea ce ne apare de-a dreptul perplexant este că acest gen de intelectuali atei se declară deschis, fără să fie obligaţi, cei mai ignoranţi şi mai prost informaţi oameni de pe pământ, în materie de Teologie, şi aceasta ne-o dezvăluie cu o nonşalanţă uluitoare, ba chiar ca pe un lucru care ar trebui să le facă cinste. Nu le este câtuşi de puţin ruşine că nu ştiu nimic despre Dumnezeu sau despre învăţătura creştină: se laudă nu numai că nu cred, ci că nu ştiu nimic! Nici nu au cercetat niciodată cum stau lucrurile şi, fără a cerceta, sunt convinşi că nici nu au nimic de aflat. Dictonul crede şi nu cerceta, care îi oripilează, ei îl adoptă în acest caz (singular!) fără nici o rezervă.

Nu există nici un alt domeniu de pe suprafaţa Terrei, în afară de Teologie, despre care să aibă o asemenea părere, că nu merită nici măcar o ocheadă în sutele de mii de cărţi teologice care există. Este consternant că numai învăţătura dumnezeiască are parte de acest tratament preferenţial. Domniile lor se declară proşti – să-mi fie iertat cuvântul sau să fie considerat în sensul său etimologic, adică simpli, neînvăţaţi – în privinţa dogmelor şi a moralei creştine, însă fac aceasta cu superbie, neînţelegând penibilul şi ilaritatea pe care le dezvoltă în cei credincioşi care îi citesc sau îi ascultă.

Tot atât de multe ropote de râs am fi stârnit şi noi în faţa lor, dacă am fi intrat pe domeniul de studiu care le este propriu, fără o iniţiere prealabilă. Dacă noi am veni în faţa lor şi am afirma că nu ştim cine este Shakespeare sau Eminescu, să zicem, am fi trimişi, fără drept de apel, la munca de jos. Noi ce să zicem când domniile lor nu ştiu cine este sau despre ce a vorbit Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Grigorie Palama? Şi e o întrebare formulată eufemistic.

Intelectualii care îşi exhibă ateismul nu se sfiesc adesea să exprime nişte inepţii colosale, care denotă o ignoranţă crasă, incredibilă, incalificabilă, în ceea ce priveşte Teologia şi Biserica. Francheţea lor în a-şi denuda această carenţă gnoseologică este dezarmantă, întrucât nu se percepe din partea unor neaveniţi, ci a unora care se pretind cărturari, cărturarii ţării. Pentru aceştia însă este o mare demnitate să nu ştii nimic despre Dumnezeu şi despre învăţăturile Lui dăruite omenirii.

Morala şi dogma creştină sunt batjocorite în modul cel mai ignobil şi mai indigerabil cu putinţă, pentru orice om cu o urmă de bun simţ, pentru simplul motiv că aceste personalităţi ale culturii nu le apreciază întru nimic. E treaba domniilor lor, ceea ce consideră demn de apreciat sau nu, însă nedumerirea mea persistentă este: de ce se mândresc cu acest lucru atât de mult, de ce fac din aceasta un motiv de glorie, o notă de geniu? E genial să fii prost într-un domeniu, într-atât încât să nu ştii nici cele mai elementare lucruri cu putinţă?

De când e genial să nu ştii ceva, să nu ai habar? Şi, cu toată seriozitatea, nu detectez în această ignoranţă afişată cu superbie luciferică nici cea mai mică urmă de gnoseologie apofatică sau de filosofie oarecare: nu, numai neştiinţă pură şi dezinteres, lovituri cu tifla acolo unde se vrea a se acoperi o mare ne-simţire spirituală. Sper să-mi fie înţeleasă durerea mea şi să nu fiu receptată ca cineva care vrea să demitizeze eroii vremii noastre, dar scuipatul unora dintre ei asupra lui Dumnezeu, asupra Bisericii şi a învăţăturii teologice se aseamănă foarte mult cu atitudinea maneliştilor care nu consideră necesar să ştie şi cine e Wagner, dacă se pricep să cânte în genul lor şi asta le e de ajuns. Suficienţa şi autosuficienţa, chiar dacă manifestată la un nivel mult mai elevat al societăţii, este un alt fel de ochelari de cal, cu lentile aurite, „de firmă”, cum s-ar zice.

Opinia de genul religia e pentru babe şi pentru proşti, care, oricât de infantilă, are mare trecere în mediile intelectualist-progresiste şi este un loc comun în mentalitatea multora, ar fi demnă de pus sub reflecţie dacă, de-a lungul istoriei omenirii, cu adevărat numai babele şi proştii ar fi călcat pragul Bisericilor şi ar fi îmbrăţişat învăţătura Răstignitului Dumnezeu. Oamenii aceştia, cu o minte tăioasă, dar rece, par să ignore cu desăvârşire milioanele (o cifră mică faţă de realitate!) de confraţi cărturari, care, de-a lungul vremii, s-au aşezat sub Cruce şi s-au plecat ei. Au fost toţi tâmpiţi?

Mulţi îşi justifică atitudinea prin aceea că Teologia Sfinţilor Părinţi ar fi inferioară filosofiei şi literaturii, şi de aceea nu ar merita efortul, însă afirmă aceasta fără să fi citi nici măcar un singur Sfânt Părinte, nici un singur Teolog de marcă al Bisericii – dacă Biblia or fi răsfoit-o măcar, deşi nici de asta nu aş băga mâna în foc – şi tocmai ceea ce lor le repugnă mai tare, tocmai asta fac: se pronunţă fără să aibă habar nici de cele mai umile cunoştinţe teologice. Şi nu se sfiesc să ascundă acest lucru, ci o declamă cu mânie proletară împotriva Bisericii, cu iradierea de fericire a muncitorului comunist că nu e intelectual. Aceeaşi mândrie o are acum intelectualul ateu, că e o nulitate în spaţiul teologic.

Dacă tot am adus aminte de comunism, Biserica este singura pe care nimeni nu a reabilitat-o după Revoluţie, singura instituţie care e la fel de hulită şi de repudiată şi astăzi, precum era şi în comunism, căreia i se închide gura frenetic îndată ce încearcă să se apere, căreia i se refuză în mod repetat dreptul de a se apăra, şi despre clerul şi credincioşii căreia, torturaţi în închisori sau ucişi, se vorbeşte separat, ca şi cum nu ar fi din Trupul ei, încercându-se a i se confisca Mucenicii pe care numai ea i-a învăţat să moară pentru adevăr şi dreptate.

Ştim că partizanii mureau în munţi cu Biblia sau cu Psaltirea în mâini, ştim că au fost mulţi preoţi şi credincioşi ai Bisericii care au umplut închisorile şi care, dacă n-au murit muceniceşte, au rezistat supravieţuind prin credinţă. Însă Biserica şi învăţătura creştină pe care au apărat-o nu este respectată nici măcar de ruşinea sângelui lor, dacă nu din alte motive.

Multora le este ruşine să vorbească de rău despre iudaism sau despre evrei, numai din jenă faţă de supravieţuitorii holocaustului, dintr-un minim respect pentru morţii din lagărele naziste. Însă în cazul Bisericii noastre şi al Teologiei ortodoxe, se pare că nici un mort pentru adevăr şi nici un martir al creştinătăţii, nici unul din miliardele (şi iarăşi cred că e o cifră prea mică), începând cu secolul I şi terminând cu istoria recentă a României, nu poate opri buldozerul distructiv al minţilor hulitoare, pornit nimicitor împotriva temeliilor străvechi şi nevăzute ale Sfintei Biserici.

Dacă nu crede în Dumnezeu şi în Fiul Său, măcar pentru a nu jigni memoria unora ca aceştia, care n-au pregetat să moară în condiţii cumplite, Alina Mungiu Pippidi (ca să pomenesc un nume care a făcut vâlvă recent) – şi alţii ca ea – care trece drept o campioană a democraţiei, libertăţii şi drepturilor omului, care zice că e mare anti-comunistă –, n-ar fi trebuit să scrie (a se citi: să dejecteze) acea piesă de teatru infectă! Măcar din respect pentru credinţa altora care au suferit şi au murit în condiţii cumplite, chiar dacă ea în ea însăşi nu află nici un fel de credinţă – şi ce e mai rău decât, cum zice românul, un om care n-are nici un Dumnezeu? – trebuia să nu pună pe hârtie acea bătaie de joc la adresa creştinismului.

Oare, cei ce au murit, au făcut-o pentru ca oameni cu performanţe intelectuale notabile, dar fără scară către cer, să-şi bată joc de tot ce au avut ei mai sfânt şi mai scump fiinţei lor? Să se întrebe aceste personalităţi ale României, cu toată sinceritatea de care sunt în stare, într-un moment de intimitate cu conştiinţele domniilor lor: faţă în faţă cu trecutul şi cu viitorul acestei ţări, cum se află ei înşişi?

Ce exemplu dau pentru cei tineri: de a putea călca în picioare tot ceea ce nu-ţi convine, nici nu înţelegi şi nici nu vrei să cunoşti? De a fi un om care calcă pe cadavre, pentru a fi bine-văzut? Nu credeam să revină o asemenea îndatorire elitelor intelectuale! Ce pretenţii să mai avem, atunci, de la cei simpli? Dar faţă de cei morţi, cum se situează în acest spaţiu al virtuţii şi moralei? Consideră dânşii, cu toată sinceritatea, că morţii din închisorile comuniste, le-ar aplauda, dacă ar auzi astăzi, discursurile şi operele împotriva lui Dumnezeu şi a creştinismului?

Cred că aceste întrebări pot provoca o minimă reflecţie despre ce înseamnă a fi sincer cu tine însuţi, când nu ai crezurile celorlalţi.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Importanţa cunoaşterii autorului

Ideea cu „autorul a murit, trăiască opera” aparţine unor teoreticieni ai literaturii, ca Roland Barthes, şi este foarte mult agreată şi apreciată la Facultatea de litere. În ce mă priveşte, am avut polemici serioase când eram în facultate, cu profesoara de seminar, la Teoria literaturii, întrucât nu pot să accept deloc această idee falsă.

Ea porneşte de la o erezie: anume că omul nu este important, faptele lui sunt mai importante decât el, în cazul de faţă, opera lui este singura importantă, omul este un zero, rodul artei sale supravieţuieşte autorului şi trăieşte autonom, nu mai are nevoie de autorul său. Dar autorul său e viu la Dumnezeu şi dacă a căpătat îndrăzneală înaintea Lui, poate să influenţeze drumul prin lume al gândirii sale îngemănate într-o operă, într-un fel sau altul. Teoria aceasta cu independenţa operei de artă presupune două lucruri:

a) Acceptarea gândirii atee care consideră că omul piere definitiv odată cu moartea sa trupească, întrucât numai astfel noi putem să credem că putem face ce dorim cu opera unui om, să-i dăm ce înţeles şi ce interpretare vrem, fără a fi câtuşi de puţin preocupaţi de legătura dintre interpretarea proprie şi adevăr, adevărul lui;

b) Odată ruptura dintre autor şi opera sa produsă, ea rămâne orfană, singură de sine, şi noi o putem transforma, în ce proporţie vrem, în opera minţii noastre, substituind-o autorului ei adevărat. Este aceeaşi manevră prin care se consideră fie că Dumnezeu nu există, fie că El S-a retras în transcendenţă şi noi am rămas să facem ce vrem cu opera Lui, adică cu universul şi cu lumea în care trăim. Este o mostră de doctrină catolico-protestantă, cu reverberaţii evidente inclusiv în teoria literaturii şi în critica artei practicată în Occident.

Nu, pentru a înţelege opera este absolută nevoie de a cunoaşte cât mai bine pe autorul ei, pentru că însuşi contextul vieţii sale, atitudinile şi domeniile pentru care a manifestat interes, pun într-o lumină foarte mare opera, şi dezvăluie onestitatea autorului. A nu cunoaşte viaţa autorului înseamnă a nu cunoaşte adevăratele lui intenţii, dacă subiectele sale consună cu adevărul vieţii sale, cu preocupările sale fundamentale. Dacă nu cunoşti persoana care a creat o operă (de orice natură), oricine te poate minţi hiperbolizând o lucrare proastă, cu care vrea să se susţină de fapt pe sine, sau, dimpotrivă, minimalizând o lucrare foarte bună. În orice caz, manipularea este mult mai uşor de efectuat.

Opera nu este decât o mică parte din personalitatea abisală a unui om. Acest fapt îl recunoşteau şi Eminescu şi Nichita Stănescu, dacă e să ne oprim la scriitorii moderni. A crede că opera poate să trăiască şi trebuie să trăiască şi fără autor, înseamnă a idolatriza arta şi a o pune pe piedestal, a înlocui omul, creaţia lui Dumnezeu, cu rodul creaţiei omeneşti.

Se întâmplă să avem autori sau artişti despre care să nu ştim prea multe, pentru că nu avem documente, dar asta e altceva. Însă, atâta timp cât putem cunoaşte biografia unui autor, este un lucru neapărat să purcedem la cercetarea acesteia, pentru că din această muncă de cercetare va izvorî cunoaşterea omului care a scris, şi abia de aici începe adevărata cunoaştere şi înţelegere a operei.

Drd.  Gianina Picioruș

Despre onestitatea de a fi scriitor şi cărturar (intelectual) ortodox

O perspectivă comparativă cu lumea românească veche, care ar trebui să ne trezească simţul responsabilităţii faţă de credinţa şi Biserica noastră şi al raportării cu onestitate la lumea în care trăim, dar căreia trebuie să îi adresăm în fiecare clipă un mesaj ortodox, din profunzimile fiinţei şi ale trăirii noastre ca oameni cultivaţi, cercetători ai realităţii şi scriitori ortodocşi.

În istoria sa, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor, Miron Costin făcea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,următoarea urare cititorilor săi, care nouă ni se pare o prea frumoasă pledoarie duhovnicească pentru lectură, valabilă pentru toate veacurile şi, prin urmare, şi pentru noi astăzi, din care prima parte socotim că o putem caracteriza ca o rugăciune pentru noi, ca noi să putem să citim şi să ne înţelepţim în linişte, şi mai socotim că, măcar pentru această rugăciune a strămoşilor noştri, avem datorie lăsată cu limbă de foc de a ne sili spre învăţătură: puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cititorule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi ale anilor noştri, cândva, şi mai slobode [liniştite] veacuri, întru care, pe lângă alte treburi, să ai vreme a face iscusită zăbavă şi cu cititul cărţilor, că nu este altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cititul cărţilor; căci, cu cititul cărţilor, cunoaştem pe Ziditorul nostru Dumnezeu, cu cititul, laudă Îi facem pentru toate ale Lui cătră noi bunătăţi [daruri], cu cititul, pentru greşelile noastre, milostiv Îl aflăm [vezi deci lectura ca doxologie, ca nevoinţă şi virtute – n.n.]. Din Scriptură înţelegem minunate şi veşnice faptele puterii Lui. Ea face viaţa fericită, ea agoniseşte nume nemuritor. Însuşi Mântuitorul nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos, ne învaţă, zicând: „Ispitaite pisaniia”, adică „cercaţi Scripturile”. Scriptura depărtate lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.

Lectura este deci o virtute duhovnicească pentru care ni se iartă păcatele! Ea face omul nemuritor, dar nu în sensul pe care cultura şi arta secularizată îl acreditează, anume de agonisire a celebrităţii artistice, a faimei prin care numele cuiva rămâne „nemuritor” în istoria culturii universale, ci în sensul în care, nevoindu-se ca să cunoască Adevărul, să-L cunoască pe Dumnezeu şi faptele puterii Lui, adică tot sensul creaţiei Sale şi al iconomiei Sale dumnezeieşti cu oamenii, fiinţa umană se curăţeşte de patimi şi de păcate şi aşa, cercetând Scripturile, agoniseşte nume nemuritor.

Sfintele Scripturi erau pentru cărturarii noştri creştini, centrul vieţii, izvorul a tot adevărul, de la care pornea orice altă scrisoare sau scriptură sau scriere. (Cei vechi – şi vedem la Grigore Ureche – numeau Sfânta Scriptură, Scrisoare). Model al oricărei scrieri era Scriptura Sfântă, în ideea că scrisul este sfânt: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea , iar scrisoarea este un lucru veşnic. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, este greu a răbda; dar în veci? Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu, zicea acelasi Miron Costin.

Aşa trebuie să scriem şi noi astăzi, cu conştiinţa profundă că scrisul nostru este un dat de la Dumnezeu şi că orice scriem trebuie să fie oglindă a sfinţeniei, iar a scrie minciuni, oricare ar fi considerentele noastre, înseamnă ocară veşnică.

Modul în care înţelege Miron Costin scrierea şi lectura cărţii este o filosofie creştin-ortodoxă şi tradiţional-bizantină pe care creştinii noştri de astăzi ar trebui să o cunoască foarte bine, care ar trebui să le fie foarte familiară, dar care nu le este astfel, pentru că intelighenţia modernă se ruşinează cu ea şi ezită să-i pună în lumină adevărată valoare morală şi intelectuală. În schimb, adesea o exilează de la ochii noştri în ţinuturi îndepărtate şi umbroase ale cunoaşterii, ca pe o persona non grata, sub eticheta de „concepţie medievală” – şi am fost (şi noile generaţii sunt, la rândul lor) îndoctrinaţi cu această etichetare şi cu acest punct de vedere secularist încă de pe băncile şcolii.

Pentru cei care cercetează istoria şi cultura noastră veche, este un fapt limpede şi de nedezminţit – chiar dacă aproape niciodată recunoscut, în ciuda evidenţei – că toţi cărturarii noştri din vechime (nu numai ierarhii Bisericii, ci şi boierii învăţaţi) au fost oameni profund religioşi, care, chiar şi atunci când au studiat în străinătate – precum cronicarii ţării –, şi-au păstrat cea mai curată gândire ortodoxă. Nu de puţine ori, aceşti cărturari erau foarte familiari cu teologia ortodoxă tradiţională şi patristică, erau ei înşişi posesorii unei cugetări teologice de cea mai înaltă ţinută şi de cea mai mare mare profunzime, aşa cum au fost, spre exemplu, stolnicul Constantin Cantacuzino sau fraţii Radu şi Şerban Greceanu.

Mai mult, domnitori precum Fer. Neagoe Basarab – autorul unei opere parenetice (învăţături adresate fiului său, Teodosie) care este în acelaşi timp un tratat de vieţuire creştină-isihastă – sau Sf. Constantin Brâncoveanu, aveau schimburi epistolare cu patriarhii sau cu marii ierarhi şi teologi ai vremii, în care erau discutate probleme de o foarte adâncă subtilitate teologică, probleme tainice ce priveau ritmul intim duhovnicesc al vieţii ori disticţii foarte fine care trasau limita între erezie şi ortodoxie. Sfantul Constantin Brâncoveanu şi-a permis chiar să-l contrazică pe patriarhul Ierusalimului, Dosithei (care a iniţiat editarea în greceşte, dar în tipografiile româneşti ale Sf. Antim Ivireanul, a Sf. Fotie cel Mare, într-un tom imens, Contra latinilor), luând apărarea unui teolog grec ce refuza să recunoască drept ortodox termenul transsubstantiatio, şi nu s-a sfiit să considere că acel teolog, pe nume Cariofil, avea dreptate. Pe aceeaşi temă, un boier ca Nicolae Milescu-Spătarul (care a tradus Vechiul Testament în română pentru ediţia Bibliei de la 1688), scria pentru catolici un manual în latină, pe care l-a numit Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens (Manual Steaua Orientului strălucind în Occident).

Până atât de departe meregea cunoaşterea teologică şi conştiinţa ortodoxă a domnitorilor şi a cărturarilor noştri din vechime! Însă toate acestea se încearcă a se acoperi, începând cu secolul al XIX-lea, de un văl gros al prejudecăţilor raţionalist-ateiste aparţinând acelei părţi a intelectualităţii care priveşte la modelul pedagogic şi filosofic occidental ca la unicul său mesia.

Citind istoriile literaturii române sau alte articole şi cărţi pe acest subiect, al scriitorilor din epoca veche, am mereu impresia amară că literatura noastră religioasă joacă rolul de Ovidiu exilat la Tomis, printre barbari. Şi cu toate aceste, ţinem morţiş să ne recuperăm cărturarii din vechime, dar nu ca să le redăm locul pe care îl merită, nu pentru ca să îi evaluăm onest şi să le apreciem înalta filosofie de viaţă creştină şi demnitate morală, ci mai degrabă pentru a ne lăuda că am avut şi noi cărturari şi cultură în Evul Mediu, deşi ne dăm după colţ de ruşine ori de câte ori ei vorbesc despre Dumnezeu sau exprimă concepţii scripturistic-patristice, creştin-ortodoxe, bizantine, despre viaţă, despre societate, despre politică, despre istorie, literatură, artă, cultură, etc., concepţii care nu rimează cu umanismul renascentist al Apusului şi cu sensul evoluţionist-ateist al culturii europene. Şi care e răul aici? E oare acela că nu mergem în acelaşi ritm funest de desacralizare a vieţii cu lumea occidentală?

Se pare că da, dar atunci când Europa Occidentală se întoarce asupra sa cu un ochi critic şi recunoaşte că şi-a pierdut valorile creştine şi că e pe punctul să se auto-distrugă ca entitate spirituală şi morală, aşa cum a existat din Antichitate şi până de curând, prin practicarea unui ateism care dizolvă propria credinţă, dar se deschide tuturor celorlalte culturi şi valori de pe alte continente, care îi sunt străine, riscând să se integreze fie în islamismul asiatic, fie în păgânismul african, fie în masa amorfă a celor ghidaţi de filosofia consumist-capitalistă şi new-age-istă, in cultura coca-cola, fără nici un Dumnezeu şi fără nici o valoare spirituală reală în care să crezi şi pentru care să fii în stare să mori, atunci zic, când minţi luminate din Occident au început să recunoască singure ce enorm pericol paşte lumea lor, tocmai atunci ne trezim şi noi şi se trezeşte şi intelectualitatea românească să înceapă să evalueze corect şi să se mândrească cu „valorile noastre spirituale tradiţionale”, deşi nici atunci în totalitate şi cu sinceritate.

Unde este fair-play-ul unei asemenea atitudini?

Mesajul pentru creştinii de astăzi, de la care am pornit, este însă acela de a nu se speria de cunoaştere şi de lectură şi de a studia cu atât mai vârtos cărţile sfinte şi toate cărţile înaintaşilor noştri, judecând lucrurile în adâncime, nu la suprafaţă, căci vor afla, citind mult şi studiind, adevărata conştiinţă creştină şi adevărata cărturărie, care trebuie să ne caracterizeze pe noi, ca scriitori creştini-ortodocşi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş