Importanţa cunoaşterii autorului

Ideea cu „autorul a murit, trăiască opera” aparţine unor teoreticieni ai literaturii, ca Roland Barthes, şi este foarte mult agreată şi apreciată la Facultatea de litere. În ce mă priveşte, am avut polemici serioase când eram în facultate, cu profesoara de seminar, la Teoria literaturii, întrucât nu pot să accept deloc această idee falsă.

Ea porneşte de la o erezie: anume că omul nu este important, faptele lui sunt mai importante decât el, în cazul de faţă, opera lui este singura importantă, omul este un zero, rodul artei sale supravieţuieşte autorului şi trăieşte autonom, nu mai are nevoie de autorul său. Dar autorul său e viu la Dumnezeu şi dacă a căpătat îndrăzneală înaintea Lui, poate să influenţeze drumul prin lume al gândirii sale îngemănate într-o operă, într-un fel sau altul. Teoria aceasta cu independenţa operei de artă presupune două lucruri:

a) Acceptarea gândirii atee care consideră că omul piere definitiv odată cu moartea sa trupească, întrucât numai astfel noi putem să credem că putem face ce dorim cu opera unui om, să-i dăm ce înţeles şi ce interpretare vrem, fără a fi câtuşi de puţin preocupaţi de legătura dintre interpretarea proprie şi adevăr, adevărul lui;

b) Odată ruptura dintre autor şi opera sa produsă, ea rămâne orfană, singură de sine, şi noi o putem transforma, în ce proporţie vrem, în opera minţii noastre, substituind-o autorului ei adevărat. Este aceeaşi manevră prin care se consideră fie că Dumnezeu nu există, fie că El S-a retras în transcendenţă şi noi am rămas să facem ce vrem cu opera Lui, adică cu universul şi cu lumea în care trăim. Este o mostră de doctrină catolico-protestantă, cu reverberaţii evidente inclusiv în teoria literaturii şi în critica artei practicată în Occident.

Nu, pentru a înţelege opera este absolută nevoie de a cunoaşte cât mai bine pe autorul ei, pentru că însuşi contextul vieţii sale, atitudinile şi domeniile pentru care a manifestat interes, pun într-o lumină foarte mare opera, şi dezvăluie onestitatea autorului. A nu cunoaşte viaţa autorului înseamnă a nu cunoaşte adevăratele lui intenţii, dacă subiectele sale consună cu adevărul vieţii sale, cu preocupările sale fundamentale. Dacă nu cunoşti persoana care a creat o operă (de orice natură), oricine te poate minţi hiperbolizând o lucrare proastă, cu care vrea să se susţină de fapt pe sine, sau, dimpotrivă, minimalizând o lucrare foarte bună. În orice caz, manipularea este mult mai uşor de efectuat.

Opera nu este decât o mică parte din personalitatea abisală a unui om. Acest fapt îl recunoşteau şi Eminescu şi Nichita Stănescu, dacă e să ne oprim la scriitorii moderni. A crede că opera poate să trăiască şi trebuie să trăiască şi fără autor, înseamnă a idolatriza arta şi a o pune pe piedestal, a înlocui omul, creaţia lui Dumnezeu, cu rodul creaţiei omeneşti.

Se întâmplă să avem autori sau artişti despre care să nu ştim prea multe, pentru că nu avem documente, dar asta e altceva. Însă, atâta timp cât putem cunoaşte biografia unui autor, este un lucru neapărat să purcedem la cercetarea acesteia, pentru că din această muncă de cercetare va izvorî cunoaşterea omului care a scris, şi abia de aici începe adevărata cunoaştere şi înţelegere a operei.

Drd.  Gianina Picioruș

Despre onestitatea de a fi scriitor şi cărturar (intelectual) ortodox

O perspectivă comparativă cu lumea românească veche, care ar trebui să ne trezească simţul responsabilităţii faţă de credinţa şi Biserica noastră şi al raportării cu onestitate la lumea în care trăim, dar căreia trebuie să îi adresăm în fiecare clipă un mesaj ortodox, din profunzimile fiinţei şi ale trăirii noastre ca oameni cultivaţi, cercetători ai realităţii şi scriitori ortodocşi.

În istoria sa, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor, Miron Costin făcea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,următoarea urare cititorilor săi, care nouă ni se pare o prea frumoasă pledoarie duhovnicească pentru lectură, valabilă pentru toate veacurile şi, prin urmare, şi pentru noi astăzi, din care prima parte socotim că o putem caracteriza ca o rugăciune pentru noi, ca noi să putem să citim şi să ne înţelepţim în linişte, şi mai socotim că, măcar pentru această rugăciune a strămoşilor noştri, avem datorie lăsată cu limbă de foc de a ne sili spre învăţătură: puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cititorule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi ale anilor noştri, cândva, şi mai slobode [liniştite] veacuri, întru care, pe lângă alte treburi, să ai vreme a face iscusită zăbavă şi cu cititul cărţilor, că nu este altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cititul cărţilor; căci, cu cititul cărţilor, cunoaştem pe Ziditorul nostru Dumnezeu, cu cititul, laudă Îi facem pentru toate ale Lui cătră noi bunătăţi [daruri], cu cititul, pentru greşelile noastre, milostiv Îl aflăm [vezi deci lectura ca doxologie, ca nevoinţă şi virtute – n.n.]. Din Scriptură înţelegem minunate şi veşnice faptele puterii Lui. Ea face viaţa fericită, ea agoniseşte nume nemuritor. Însuşi Mântuitorul nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos, ne învaţă, zicând: „Ispitaite pisaniia”, adică „cercaţi Scripturile”. Scriptura depărtate lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.

Lectura este deci o virtute duhovnicească pentru care ni se iartă păcatele! Ea face omul nemuritor, dar nu în sensul pe care cultura şi arta secularizată îl acreditează, anume de agonisire a celebrităţii artistice, a faimei prin care numele cuiva rămâne „nemuritor” în istoria culturii universale, ci în sensul în care, nevoindu-se ca să cunoască Adevărul, să-L cunoască pe Dumnezeu şi faptele puterii Lui, adică tot sensul creaţiei Sale şi al iconomiei Sale dumnezeieşti cu oamenii, fiinţa umană se curăţeşte de patimi şi de păcate şi aşa, cercetând Scripturile, agoniseşte nume nemuritor.

Sfintele Scripturi erau pentru cărturarii noştri creştini, centrul vieţii, izvorul a tot adevărul, de la care pornea orice altă scrisoare sau scriptură sau scriere. (Cei vechi – şi vedem la Grigore Ureche – numeau Sfânta Scriptură, Scrisoare). Model al oricărei scrieri era Scriptura Sfântă, în ideea că scrisul este sfânt: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea , iar scrisoarea este un lucru veşnic. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, este greu a răbda; dar în veci? Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu, zicea acelasi Miron Costin.

Aşa trebuie să scriem şi noi astăzi, cu conştiinţa profundă că scrisul nostru este un dat de la Dumnezeu şi că orice scriem trebuie să fie oglindă a sfinţeniei, iar a scrie minciuni, oricare ar fi considerentele noastre, înseamnă ocară veşnică.

Modul în care înţelege Miron Costin scrierea şi lectura cărţii este o filosofie creştin-ortodoxă şi tradiţional-bizantină pe care creştinii noştri de astăzi ar trebui să o cunoască foarte bine, care ar trebui să le fie foarte familiară, dar care nu le este astfel, pentru că intelighenţia modernă se ruşinează cu ea şi ezită să-i pună în lumină adevărată valoare morală şi intelectuală. În schimb, adesea o exilează de la ochii noştri în ţinuturi îndepărtate şi umbroase ale cunoaşterii, ca pe o persona non grata, sub eticheta de „concepţie medievală” – şi am fost (şi noile generaţii sunt, la rândul lor) îndoctrinaţi cu această etichetare şi cu acest punct de vedere secularist încă de pe băncile şcolii.

Pentru cei care cercetează istoria şi cultura noastră veche, este un fapt limpede şi de nedezminţit – chiar dacă aproape niciodată recunoscut, în ciuda evidenţei – că toţi cărturarii noştri din vechime (nu numai ierarhii Bisericii, ci şi boierii învăţaţi) au fost oameni profund religioşi, care, chiar şi atunci când au studiat în străinătate – precum cronicarii ţării –, şi-au păstrat cea mai curată gândire ortodoxă. Nu de puţine ori, aceşti cărturari erau foarte familiari cu teologia ortodoxă tradiţională şi patristică, erau ei înşişi posesorii unei cugetări teologice de cea mai înaltă ţinută şi de cea mai mare mare profunzime, aşa cum au fost, spre exemplu, stolnicul Constantin Cantacuzino sau fraţii Radu şi Şerban Greceanu.

Mai mult, domnitori precum Fer. Neagoe Basarab – autorul unei opere parenetice (învăţături adresate fiului său, Teodosie) care este în acelaşi timp un tratat de vieţuire creştină-isihastă – sau Sf. Constantin Brâncoveanu, aveau schimburi epistolare cu patriarhii sau cu marii ierarhi şi teologi ai vremii, în care erau discutate probleme de o foarte adâncă subtilitate teologică, probleme tainice ce priveau ritmul intim duhovnicesc al vieţii ori disticţii foarte fine care trasau limita între erezie şi ortodoxie. Sfantul Constantin Brâncoveanu şi-a permis chiar să-l contrazică pe patriarhul Ierusalimului, Dosithei (care a iniţiat editarea în greceşte, dar în tipografiile româneşti ale Sf. Antim Ivireanul, a Sf. Fotie cel Mare, într-un tom imens, Contra latinilor), luând apărarea unui teolog grec ce refuza să recunoască drept ortodox termenul transsubstantiatio, şi nu s-a sfiit să considere că acel teolog, pe nume Cariofil, avea dreptate. Pe aceeaşi temă, un boier ca Nicolae Milescu-Spătarul (care a tradus Vechiul Testament în română pentru ediţia Bibliei de la 1688), scria pentru catolici un manual în latină, pe care l-a numit Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens (Manual Steaua Orientului strălucind în Occident).

Până atât de departe meregea cunoaşterea teologică şi conştiinţa ortodoxă a domnitorilor şi a cărturarilor noştri din vechime! Însă toate acestea se încearcă a se acoperi, începând cu secolul al XIX-lea, de un văl gros al prejudecăţilor raţionalist-ateiste aparţinând acelei părţi a intelectualităţii care priveşte la modelul pedagogic şi filosofic occidental ca la unicul său mesia.

Citind istoriile literaturii române sau alte articole şi cărţi pe acest subiect, al scriitorilor din epoca veche, am mereu impresia amară că literatura noastră religioasă joacă rolul de Ovidiu exilat la Tomis, printre barbari. Şi cu toate aceste, ţinem morţiş să ne recuperăm cărturarii din vechime, dar nu ca să le redăm locul pe care îl merită, nu pentru ca să îi evaluăm onest şi să le apreciem înalta filosofie de viaţă creştină şi demnitate morală, ci mai degrabă pentru a ne lăuda că am avut şi noi cărturari şi cultură în Evul Mediu, deşi ne dăm după colţ de ruşine ori de câte ori ei vorbesc despre Dumnezeu sau exprimă concepţii scripturistic-patristice, creştin-ortodoxe, bizantine, despre viaţă, despre societate, despre politică, despre istorie, literatură, artă, cultură, etc., concepţii care nu rimează cu umanismul renascentist al Apusului şi cu sensul evoluţionist-ateist al culturii europene. Şi care e răul aici? E oare acela că nu mergem în acelaşi ritm funest de desacralizare a vieţii cu lumea occidentală?

Se pare că da, dar atunci când Europa Occidentală se întoarce asupra sa cu un ochi critic şi recunoaşte că şi-a pierdut valorile creştine şi că e pe punctul să se auto-distrugă ca entitate spirituală şi morală, aşa cum a existat din Antichitate şi până de curând, prin practicarea unui ateism care dizolvă propria credinţă, dar se deschide tuturor celorlalte culturi şi valori de pe alte continente, care îi sunt străine, riscând să se integreze fie în islamismul asiatic, fie în păgânismul african, fie în masa amorfă a celor ghidaţi de filosofia consumist-capitalistă şi new-age-istă, in cultura coca-cola, fără nici un Dumnezeu şi fără nici o valoare spirituală reală în care să crezi şi pentru care să fii în stare să mori, atunci zic, când minţi luminate din Occident au început să recunoască singure ce enorm pericol paşte lumea lor, tocmai atunci ne trezim şi noi şi se trezeşte şi intelectualitatea românească să înceapă să evalueze corect şi să se mândrească cu „valorile noastre spirituale tradiţionale”, deşi nici atunci în totalitate şi cu sinceritate.

Unde este fair-play-ul unei asemenea atitudini?

Mesajul pentru creştinii de astăzi, de la care am pornit, este însă acela de a nu se speria de cunoaştere şi de lectură şi de a studia cu atât mai vârtos cărţile sfinte şi toate cărţile înaintaşilor noştri, judecând lucrurile în adâncime, nu la suprafaţă, căci vor afla, citind mult şi studiind, adevărata conştiinţă creştină şi adevărata cărturărie, care trebuie să ne caracterizeze pe noi, ca scriitori creştini-ortodocşi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Justeţea penibilului şi impardonabilul incredibilului

Atunci când oamenii nu mai au ruşine de nimeni încep să apară pe stradă monştri. Tot la fel, „când ţara te vrea prost”, incredibilul atinge cote, care nu se pot scuza. Un articol, care pledează cu încredere, pentru oamenii, care nu vor să fie, până la sfârşit, animalele de povară ale demonilor.

Simţul ruşinii nu este o cicatrice din „timpuri imemoriale”, de care trebuie să ne dispensăm cât mai repede. Nu este nicio pată pe cămaşă, de la o muscă, care şi-a făcut treaba mare pe bunătatea noastră de ţoală şi de care ne ferim să vorbim cu alţii.

Când ne simţim penibili în faţa propriei noastre oglinzi, atunci suntem josnici. Dacă roşim, fără doar şi poate, am făcut lucruri de care ne e teamă să vorbim cu gura până la urechi sau să ne mândrim cu ele.

Dacă ne e ruşine mare, groaznică, de noi înşine, înseamnă că mai e ceva de recuperat din biata noastră fiinţă. Cât mai suntem sensibili, chiar şi pentru dementul nostru egoism, pentru avariţia noastră de mare lux, atunci mai avem o şansă reală pentru a fi oameni.

Şi dacă suntem oameni sau încercăm să ne reabilităm, să devenim din pătimaşi raţionali, cu dreaptă cugetare, atunci incredibilul, monstruosul pe care îl auzim, cu care intrăm în contact, nu ne mai miră.

Monştrii apar atunci când nu mai au ce pierde, pentru că au pierdut tot. Şi nu în a pierde ar sta marea durere, ci în a crede, că nu mai poate fi schimbat nimic din ceea ce s-a făcut, din cine suntem. Monstruozitatea este aberaţia care urmează nihilismului.

După ce ai negat tot ce se poate nega şi nu îţi mai pasă de nimic, poţi să faci orice. Însă această virilitate falsă a puterii absolute e una din fantasmele cu care demonii îi conduc pe oameni, spre momentul dramatic de a-şi pune capăt zilelor.

Ca să te sinucizi trebuie să crezi că nu mai crezi în nimic, că nimănui nu îi pasă de tine. Ca să detonezi o bombă într-un mall imens sau într-un stadion ticsit de oameni, trebuie să crezi că realitatea e o joacă fără urmări cauterizante.

Şi ai simţul irealităţii, când parcurgi, treaptă cu treaptă, sinuciderea de sine, omorârea omului interior. Fiecare păcat de care noi glumim spumos, fiecare idee falsă la care ambalăm toate motoarele fiinţei noastre, fiecare modă care ne mănâncă atâta energie, omoară, lin, ruşinea din noi, adică oferă societăţii monştri pe bandă rulantă.

Discrepanţa dintre omul smerit de la ţară, agramat şi lovit de boli şi neajunsuri de tot felul şi orăşeanul care butonează toate posturile, pentru că nu are cui să ţipe că este şi el om, este evidentă în România.

Ştim foarte bine, că instabilitatea emoţională a intelectualului fără credinţă în Dumnezeu, fără certitudini, ia calea psihologului, a psihanalistului (dacă vrea să recunoască, că lucrurile nu merg prea bine cu el) şi că omul credincios, smerit, de multe ori de condiţie modestă, emană o frumuseţe liniştită, de care ai nevoie, ca de o plimbare prin pădure.

Nu spun acum, că toţi care vin la Biserică sunt deodată Sfinţi şi că niciunul dintre ei nu mai are probleme cu doldora. Dimpotrivă, cei care se aproprie de Dumnezeu au şi mai multe probleme şi dacă sunt puţine, ori oamenii, ori dracii, le inventează cât mai multe, ca omul să se simtă întotdeauna în priză.

Însă omul credincios are o nădejde, are certitudini, are o respiraţie frumoasă, venită dintr-o inimă liniştită. Trebuie să savuraţi un astfel de moment de candoare duhovnicească şi îmi veţi da crezare, mie, preotului care a scris aceste rânduri, că e penibil să nu ai certitudini şi stabilitate în viaţa ta personală.

Dacă ruşinea este un martor imparţial al unor realizări porcoase, atunci incredibilul de a fi nesimţit, de a fi infractor, de a fi indecent până în pânzele albe, nu se iartă uşor, chiar dacă se poate uita repede.

Un om care le face pe toate, care răstoarnă pe gât toată murdăria de care poate fi în stare, e un monstru sau un om care se poate înfiora. Dacă nu crede că nu mai are nicio şansă, atunci se poate înfiora de cât de impardonabilă e viaţa lui. Şi această înfricoşare, simţită faţă în faţă cu un dezastru de viaţă, a fost, pentru mulţi, un preludiu al sfinţeniei.

Sfinţenia poate începe de la o simplă constatare: eu sunt urât ca dracul, prin câte am făcut, dar pot să fiu frumos, ca Dumnezeu, dacă mă pocăiesc pentru toate. Însă trebuie să mai avem ruşine, ca să ne venim în fire şi, mai ales, să mai avem timp, ca să ne vedem la idei, între atâtea idei contrafăcute, care ni se bagă în cap prin toate metodele.

În ceea ce mă priveşte, cred că oamenii sunt creaţi pentru ca să devină dumnezei şi nu nişte simple maimuţe dresate, care ştiu toate filmele, toţi politicienii, toate CD-urile de manele pe de rost, dar nu îşi ştiu Dumnezeul şi nu se cunosc nici cât negru sub unghie.

Cred în oameni şi mă rog pentru oameni cu strângere de inimă şi cu multă dragoste, chiar dacă oamenii nu îşi dau mari şanse. Mă rog pentru monştri cu faţă umană ştearsă, depreciată, pentru că eu cred, că harul lui Dumnezeu e mai puternic decât orice virus mediatic şi decât orice imbecilizare sistematică, dictată de sus. Şi, tocmai de aceea, scriu despre normalitatea de a-ţi recunoaşte ruşinea, dar şi despre impardonabilul oricărei existenţe pângărite de monstruozitate.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Suntem oameni pândiţi non-stop de obsesii şi blasfemii

sangeriu

Nonşalanţa noastră vizavi de pericolele ce ne pândesc la tot pasul, multe dintre ele ipotetice, e proverbială. Trecem cu multă indiferenţă şi oboseală posacă pe lângă dureri şi moarte, chiar pe lângă propria noastră moarte posibilă, purtaţi de o indiferenţă plină de groază. Politica ne crizează numai în domeniul portofelului. Dacă nimeni nu se leagă de banii noştri atunci ne e indiferent sau toţi ne sunt potenţiali prieteni. Totul e potenţial important, atunci când găsim o sursă de venit, undeva, în memoria noastră pusă pe căpătuială.

Însă, dacă munca şi viaţa trăită frumos nu ne mai plac, avem un apetit neostoit pentru blasfemii. Paul Cernat, într-un articol din Dilema Veche, scria de curând: „când literatura încetează să mai producă „blasfemii”, înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze”[1].

Ar trebui să extindem această declaraţie aberantă, dar adevărată în practică, şi în ceea ce priveşte televiziunile, internetul sau cutumele vieţii noastre private, în care ne place să băgăm, din plin, miasma ordinară a luptei cu Dumnezeu.

Care sunt izvoarele, motivaţiile obsesiilor noastre? Dacă blasfemiile vin din beligeranţa noastră faţă de acel Cineva, în care nu vrem să credem sau pe Care, mai bine-zis, nu vrem să Îl acceptăm, nu cumva şi obsesiile noastre, sunt fiicele legitime ale acestei mizerabile şi prosteşti lupte cu Dumnezeu?

Oamenii zilelor noastre sunt insubordonaţi ca şi arta[2]. Oamenii vidaţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii „fără rădăcini” (conform titlului unei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu) sunt aceia care renegă, detestă, se ceartă cu ordinea, cu puterea, cu schimbările de climă, cu viaţa şi cu ei înşişi.

Sunt într-un continuu război interior, care se revarsă în afară. Nu îşi găsesc locul, pentru că ei plutesc pe deasupra solului, pe deasupra unei convingeri, a unei munci asidue într-o direcţie anume.

Parazitismul lor experienţial însă, degajă un miros greu, de altercaţie demonică cu sfinţenia, cu adevărul, cu iubirea de oameni, de patrie, de frumos. Niciun cuvânt, nicio realitate nu le mai spune nimic şi încearcă să împroaşte cu noroi tot ceea ce îi depăşeşte, tot ceea ce ei nu înţeleg sau tot ce e prea frumos, încât să fie stâlcit de mâna unui om chinuit de obsesii.

Obsesia puterii macină pe omul, care nu vrea să se cucerească, ci vrea să domine pe alţii, să îi subjuge. Obsesia puterii mănâncă mulţi bani sau îi toacă pe tot felul de bizarerii puerile[3].

Găselniţele sunt întotdeauna profitabile şi au de-a face cu relaxarea egoului sau cu relaxarea sexuală. Sublimarea sexuală este emoţia intelectualizată egoistic, acea vulcanică dorinţă strânsă abil de gât, care e avidă de „pofte dulci”[4].

Idolul sexual se interpune între tine şi Dumnezeu şi nu mai vezi razele Soarelui din cauza minorului astru căzător, care s-a interpus în faţa Acestuia. De fapt, nici astrul cu ochi îmbătători nu e până la urmă iubirea vieţii tale ci e doar una dintre oglinzile întâmplătoare, în care tu îţi priveşti viaţa închisă în sine, viaţa baricadată în propria-ţi făptură.

Întrebările existenţiale se reduc la foarte puţine. De fapt nici nu sunt rostite prea bine în mintea ta, pentru ca să nu ţi se pară prea mare şi acest efort. Efortul de a te gândi, de a te judeca la rece stârneşte frustrări, depresii, enervare.

Am cunoscut oameni, care preferă să nu gândească prea mult (ce să mai spun despre faptul de a se regândi pe ei înşişi?), pentru ca să nu devină prea serioşi pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

În balta anonimatului şi a neputinţei declarate aprioric, fără niciun exerciţiu cât de mic al muncii, concetăţenii timpului meu se simt la cald. Căldura falsei neputinţe şi sloganul fatalităţii fără ieşire a României sunt batistele cu care se şterg la nas cu toţii şi pe care le lasă la vedere, ca să vină şi urmaşii noştri şi să sufere şi ei tot de aceleaşi false obsesii şi incertitudini.

Dar blasfemia e acel banc tupeist, care te face mare în faţa unor lichele de duzină sau înjurătura şi gluma fără perdea, care doreşte aprig, să se răsfeţe cu imaginile crude ale genitalului. În gura omului fără credinţă, aluziile sexuale şi acea necontenită pomenire a dracului, sunt întreaga abordare a realităţii, în cea mai mare parte a timpului.

Dacă tot nu crede în Dumnezeu, de ce ar crede aprigul drăcuitor, că dracul este o entitate benefică pentru el? Şi la ce l-ar putea ajuta şi cum l-ar ajuta, dacă de cele mai multe ori necredinciosul nu prea se simte bine singur şi, mai ales, noaptea, când se sperie foarte repede de tot felul de năluci şi stafii, adică de coloraturi diverse ale diavolilor?

Dacă pornografia este o obsesie îngurgitată mediatic, care descompune din interior fiinţa noastră[5], frica de demoni este o obsesie dobândită, cel mai adesea în copilărie, în cadrul mediului parental, mai mult sau mai puţin credincios.

Obsesia sexuală este obsesia dominării altuia[6]. Obsesia evenimentelor petrecute în întuneric, teama de demoni este obsesia de a nu te lăsa dominat. De la statutul de agresor decazi la cel de agresat. Însă scăparea cu pielea curată nu prea foloseşte la nimic, dacă nu există nicio schimbare în bine în fiinţa ta. De fapt, pentru un necredincios binele nu are amprentă morală, ci financiară, socială, individualistă.

Ce este de făcut? Una dintre căi ar fi plecarea urechii spre bunul simţ, spre o normalitate asumată. Ieşirea din umbrele anonimatului şi ale anarhiei interioare trebuie să se facă printr-un dialog cu faţă umană, în care fiecare să îşi asume părerea celuilalt şi, în acelaşi timp, să îşi declare propria lor experienţă[7].

Atâta timp cât ne înscriem în medii de comunicare online, la care ne logăm ca nişte stafii anonime, purtând diverse porecle, care mai de care mai uluitoare prin stranietatea lor sau nu avem simţul răspunderii, pentru lucrurile pe care le-am greşit, nu putem să ne simţim cu coloană vertebrală.

După o lungă perioadă de declasare interioară, de intrare în sub-existenţă e nevoie de o curăţire interioară, de apropierea de Dumnezeu şi de oameni, de ieşiri în natură, pentru a simţi normalitatea.

Pierdem gustul normalităţii, dacă ne pervertim inima. Normalitatea e o stare de spirit şi nu o idee pedantă sau o banalitate.

Dacă începem să idolatrizăm o idee, o realitate falsificată, noi înşine devenim nişte oameni vandabili, cu un preţ scăzut şi nu nişte persoane.

În limba latină persoană însemna, în primul rând „mască”, dar nu în sensul de grimasă, ci de rolul pe care tu îl ai şi pe care trebuie să îl joci în lume[8].

În limbaj actual, fiecare dintre noi avem un rol, o misiune, ceva de spus în lumea noastră. Dar acest ceva al nostru, trebuie spus bine şi, mai ales, decent. Nu putem să ne scriem toţi visele pe garduri, în graffiti şi nici nu putem crede, că putem face ceva, fără o specializare, fără un stadiu de pregătire.

Specializarea e una dintre coordonatele vieţii postmoderne şi numai cei abili, cei pregătiţi pentru o anume funcţie, pot face faţă, cu brio, aşteptărilor. Dar nu trebuie nici să transformăm specializarea într-o altă luptă de clasă sau într-o închidere în casta noastră, de unde nu ne mai văd, decât cei care ne ştiu parola. Discreditarea celor care sunt neiniţiaţi în domeniul nostru nu este soluţia optimă, pentru a-i face să iubească şi să creadă în ceea ce credem şi iubim noi înşine.

„Reduta ştiinţei” nu este atractivă, dacă nu are cine să-i facă propedeutica. Închiderea între propriile noaste jaluzele creează falsa obsesie a impenetrabilităţii unei profesii, a unei vocaţii.

Personal, nu pot suporta ideea că este intraductibilă, în temeni joşi, o experienţă de viaţă sau profesională, dacă ai realmente cunoştinţă de ea. Putem să transmitem o informaţie oricui doreşte să o afle. Aici ni se observă specializarea reală: când putem să-l facem pe neiniţiat să respire uşurat, că a înţeles, într-un timp record, rezolvarea la problema lui.

Când căutăm oameni duhovniceşti, harismatici, cei mai plăcuţi pentru noi sunt cei care ne dau, într-un timp record, cele mai nebănuite răspunsuri.

Omul nu ştie ce vrea, adeseori nu ştie de ce e bolnav, ce îl interesează şi, în câteva secunde, poate să audă câteva adevăruri despre el, care îi cad drept în moalele capului.

Atunci simte că se face lumină şi pentru el. Oamenii care ştiu să facă lumină şi, mai ales, să facă lumină la secundă, pe nepregătite, aceia ştiu să ne scape de obsesii, învăţându-ne să le citim pe îndelete.

Aşadar: dacă nu avem obsesii, să ne găsim duhovnici, care să ne debusoleze în bine, cu adevărurile mântuitoare ale Bisericii!


[1] Paul Cernat, Blasfemia şi drepturile artei, cf. http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=119/index.htm.

[2] Ibidem.

[3] Acum se transmite pe B1 TV, reality show-ul: „No comment”, unde Monica Gabor şi Irinel Columbeanu îşi despoaie, în mod public, intimitatea, în cel mai prost gust cu putinţa iar banii aceluia sunt fituiţi pe tot felul de gusturi bizare, ale adolescentei Monica, care are doar 18 ani. În gaşca celor care aruncă banii pe orice se înscriu şi maneliştii noştri, numai unul şi unul, în marea lor măsură agramaţi, care se iau la întrecere în a cumpăra, dintr-un snobism grobian, lucrurile cele mai scumpe.

[4] Emil Brumaru, Sonet IX, vol. „Infernala comedie”,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm? current=119/index.htm.

[5] Cristian Bădiliţă, Pisica lui Petrarca si Sfîntul Mitică, în revista Rost (2004), nr. 21-22. Autorul articolului spunea: „Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil”, cf. http://www.romfest.org/rost/nov-dec2004/pisica.shtml.

[6]„Iubirea face legea” din Selecta Andei Adam, nu înseamnă numai că ne putem iubi, ci apetitul sexual e cel care conduce totul şi el e „atotputernic” în orice tip de relaţie, pentru că „nimeni nu poate să-i facă faţă”. Ideologizându-se dominaţia banului şi pansexualismul, societatea contemporană nu pare a mai avea nicio racordare la transcendenţă.

[7] Domnul Adrian Lemeni spunea într-un discurs al său: „Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale”, cf. Lect. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea identităţii creştine din perspectiva unei conştiinţe a dialogului în contextul contemporan, apud.

http://www.culte.ro/ClientSide/agendasecretar.aspx?ID=375.

[8] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Humitas, Bucureşti, p. 984.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Preotul lumii postmoderne: un prestator de servicii sau un părinte harismat?

img_8059.jpg

Când sari din băncile facultăţii în reverenda neagră, care îţi astupă, în primele zile, respiraţia sau te incomodează când mergi, pentru că uneori calci pe ea, nu ai senzaţia că ai intrat într-o lume, care nu te vrea decât lacunar, ci eşti înmiresmat de o bucurie, care tocmai a căzut peste tine, de harul lui Dumnezeu, care te face să vezi numai binele din oameni.

Hirotonia întru preot, aşteptată cu o inocenţă a inimii, face din tine o fiinţă întraripată, dar care merge pe pământ, cu mâini atât de curate, încât Îl ţine pe Domnul în ele şi din mâinile căreia curge har, când sfinţeşte ceva sau când binecuvintează pe creştetul capului.

Prin mâinile episcopului tău a intrat în tine harisma preoţiei, această mare grandoare, în faţa căreia omul smerit se pleacă şi te cinsteşte, sărutându-ţi mâna şi cerându-ţi să te rogi pentru el, iar ceilalţi, duşi de valul unui exhibiţionism maleficios, îţi arată cât de insignifiant e preotul unei lumi, care a făcut din Dumnezeu o fiinţă periferică.

Înveţi repede diferenţa dintre smeritul creştin ortodox şi credinciosul ortodox cu o credinţă diluată, care a făcut din fiinţa lui un bazar, un melanj religios de toate categoriile sau între amatorul de senzaţii religioase şi apaticul, agnosticul, nihilistul religios, răzvrătitul de mare vervă sau segregaţionistul de orice fel.

Vei fi chemat să faci sfeştanii, exorcizări, sfinţiri de case şi de maşini cel mai adesea. Slujba este aceeaşi pentru toţi, dar modul în care te percep unii sau alţii îţi creează tot felul de indispoziţii. Chiar şi cel mai apropiat de Biserică îţi va da, uneori, senzaţia dureroasă, că tu nu eşti decât un antreprenor al harului, care îl serveşti când vrea el, la ora pe care o vrea, pe care te plăteşte mizerabil, cel mai adesea, şi care trebuie să nu îl dezavantajezi cu nimic.

Deşi eşti primit cu apelativul de „Părinte”, rareori în mintea celui care te salută astfel tu eşti un Părinte autentic. Se antepune între mine, ca preot, şi credincios, multipla literatură orală despre păcatele preoţilor sau neputinţa lui de a sesiza imediat persoana ta, lăuntricitatea ei.

De fiecare dată eu mă raportez în mod direct la om, la nevoile adânci, reale, ale sale. Îl iau aşa cum este el cu adevărat, în adâncimea lui, fără parafă socială, dezmărginit de păcatele lui, de neştiinţa lui, de conjunctura în care îl găsesc.

Însă el mă priveşte ori ca pe cineva căzut din cer, care nu are nimic de-a face cu adevărul acestei lumi şi care nu ştie decât să facă slujbe ori ca pe un funcţionar ecleziastic, care face slujbe, în  mod exclusiv, pentru că este interesat material iar slujbele mele sunt cerute pentru că aşa e obiceiul sau pentru că aşa s-ar putea atrage norocul în casa lui.

Sunt o fiinţă interpretabilă ca preot. Când merg pe stradă îmbrăcat în reverendă trec, de câteva sute, mii de ori, prin tot felul de abordări ale fiinţei mele.

De la o privire sfioasă asupra mea, de mare cuviinţă, pot trece imediat la o privire arogantă, care mă transformă într-o fiinţă indezirabilă sau devin imediat un bufon sau o sperietoare de care te temi, un sfânt puţin mai încolo, pentru ca să cad, mai apoi, în plasa unei lamentabile indiferenţe.

Cel mai adesea, indiferenţa este stratul subţire, de vopsea, al feţei, sub care stă un ochi foarte atent, care te feliază ca pe un peşte. Acel ochi vrea ca să vadă, dacă în tine e ceva preoţesc. Cu tot ateismul nostru lamentabil avem în străfundul nostru o teamă şi o veneraţie criptică faţă de preot.

Recunoaştem în el sfinţenia lui Dumnezeu, faptul că acest om nu e unul ca toţi ceilalţi. Dacă îl suspectăm sau dacă îl renegăm, dacă aruncăm asupra lui toată responsabilitatea ireverenţelor noastre sau vrem să vedem în fiinţa lui toată sfinţenia de care nu vrem să fim capabili, aceasta se datorează faptului că el e un Părinte harismat, un Părinte care ne facilitează, prin fiinţa lui, o relaţie personală cu Dumnezeu.

Harul care vine prin rugăciunile sale, care sunt rugăciunile Bisericii lui Dumnezeu, este aerul care ne face din nou să ne placă viaţa, să ne placă dinamismul şi frumuseţea ei încântătoare sau, ca să limităm acţiunea lui, la răspunsul unui om venit în treacăt la Biserică, harul acesta ne face bine, ne mai linişteşte, ne aduce pace în casă.

Există însă posibilitatea, ca preotul să se piardă sub avalanşa atâtor responsabilităţi megatonice. Sucombi sub greutatea epitrahilului, dacă uiţi că preotul lui Dumnezeu e cu adevărat preot, când nu se dezice de vocaţia lui. De aici şi îngăduinţa noastră faţă de credincioşi, dar şi lipsa de respect a multora faţă de noi.

Însă credinciosul smerit simte, că harul lui Dumnezeu vine şi prin mâna celui pe care îl ştie, în mod explicit, ca un preot „mai de lume” sau „ca vai de lume”. Nu i se pare că simte harul lui Dumnezeu, ci chiar îl simte, când slujeşte preotul. Are în sine sentimentul că se află în Biserica lui Dumnezeu şi că ea nu e o simplă asociaţie de oameni, ci un trup divino-uman, o lume unică, plină de har, în care harul astupă toate slăbiciunile şi neputinţele noastre, dacă ne smerim şi plecăm capul în faţa lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, preotul nu poate fi aliniat niciodată în rândul unor funcţionari seculari. El e un Părinte care sfinţeşte, pe cei pe care-i educă şi pe care-i conduce. El este un nexus între cer şi pământ la propriu. Societatea postmodernă poate minimaliza funcţia mediatică a preoţilor, poate limita aportul lor direct în societate, restricţionând canalele mass-media pentru segmentul religios.

Însă preotul va fi un factor de coeziune în orice situaţie, care explicit sau underground, umple lumea de harul dumnezeiesc, care se coboară în el sau în cadrul slujbelor sale. El va face întotdeauna slujbe universale, care vor cuprinde în ele rugăciuni pentru toată lumea, pentru toţi viii şi adormiţii planetei.

Chiar şi când nimeni nu mai crede în preot, atunci va crede el că lumea este cuprinsă în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă este o copilă prostuţă şi frivolă.

Preotul va fi mereu un indispensabil. Oricum l-am caracteriza noi şi oricum ar fi el, face minuni pe care nicio ciocolată cu cremă sau un DVDplayer nu le va poate face, deşi sunt amplu mediatizate. El va fi rugul de foc nestins, dintr-o lume tristă, care îşi freacă mâinile, de frig, întru iglu.

Pr. Drd.  Dorin-Octavian Picioruş

Graba de a nu părea diletant

Există cărţi care se spun repede, în grabă, autorii lor având ochii fixaţi la aceia, care le par a fi mai buni decât dânşii, ca nu cumva să le-o ia înainte.

Există oameni, pentru care cartea este o fugă după a o termina, ca sa o pună, în faţă, la index, şi să pară, prin aceasta, oameni voluminoşi în gândire.

Gândirea momentului e o gândire de volum, o gândire cantitativă şi nu una, neapărat, interesantă. E mai puţin interesant daca nu eşti citit, ci e mai interesant, daca există o carte despre tine, cu tine, care să îţi poarte numele şi pe care să o poţi contrapune altor cărţi.

Deşi cărţile nu se bat între ele, nu se duşmănesc, autorii lor se dau în vânt după minimalizarea reciprocă.

Cartea nou scrisă este un alt afront, o bătaie în piept şi mai puternică, o revanşă, existând rânjetul semidoct, nelalocul lui întotdeauna, că această carte e fundamentul fundamentelor. Grija pentru fundamental, oţărirea faptului de a părea impozant cu orice preţ.

Am văzut astfel de grăbiri ale cărţilor, uneori devastatoare pentru sănătatea autorilor sau pentru sănătatea spaţiului gândirii. Inima nu se simte comod când răbufneşte, când caută să îşi  dovedească cu orice chip înţelepciunea, cuantumul de cărţi citite, experienţele. Inima este un organ sensibil, prea sensibil la revanşe. Şi, cu toate acestea, cărţile grabei sunt dozate cu multă fierbere, cu multa înnegurare.

Nu ştiu cum aş putea caracteriza, în două cuvinte, această avalanşă de sentimente, care poartă pe scriitorii unor astfel de cărţi. Nu am încercat niciodată să mă sinucid într-un astfel de mod.

Poate, la tinereţea mea primă, am avut ceva atacuri de invidie productivă, cu marii oameni ai lumii, dar eu mă luptam pe atunci numai cu cei morţi, cu cei din cărţi, şi nu cu unii care ar fi fost atunci, pe scena scrisului.

Pierdere de timp să acuzi. E o pierdere de timp, până la urmă, să şi constaţi fenomenul.

Numai că această constatare nu are de gând sa proclame vreo lege împotriva acestor oameni, vreo pedepsire a lor, ci e o spunere a unui of, pe care nu îl pot accepta, eu, personal.

Cartea grabei este cartea autosuficienţei. Aceasta atitudine a mea poate fi înţeleasă în mod echidistant, ca o luare de poziţie echidistantă împotriva principiului, care stă la baza acestor cărţi şi a modului de a produce cărţi de către astfel de autori. Eu deplâng autorii şi constat imperfecţiunile inerente ale cărţilor.

Un al doilea motiv, pentru care nu cred, că o carte trebuie să apară în grabă, este acela, că ea trebuie să reprezinte un efort al tău de cercetare, de decantare, de cunoaştere de sine, de exprimare de sine. Cartea trebuie să te poarte într-un mod frumos, într-un mod propriu. Ea nu trebuie să fie o gâlgâire de manie, de frică sau de complezenţă, ci o direcţie vizionară, o înrâurire, o fermecare a cititorului.

Doresc cărţi, care să mă umple, care să mă zidească, care să mă informeze, să mă îndrume, să mă facă să mă regăsesc.

Autosuficienţa nu mă poate provoca la studiu, pentru că ea merge mana în mană cu repetiţia sterilă, cu divagaţia fără trimitere infra-paginală, cu rememorările sclerozate, cu textele hot-dog, în care inseram lucruri pe care nu le putem înghiţi, pentru că acele citaţii sunt or prea fierbinţi, or prea îngheţate.

Cartea, care nu l-a parcurs pe scriitor, nu mă va parcurge nici pe mine. Cartea, care nu l-a schimbat pe scriitor, mă va irita sau mă va învăţa lucruri pe care deja le ştiam sau pe care le-aş fi putut afla oricum de la alţii, care sunt tot de teapa scriitorului cu pricina.

Da, cartea nu trebuie sa fie un pamflet plin cu înjurături şi nicio năbădăioasă si ostentativă repetiţie de piruete, care se petrec mereu la fel, în mod previzibil. Cartea trebuie sa îţi permită să respiri, să te înveţe să respiri cu toată fiinţa. O carte care mă introduce în viaţă este cartea, care mă face să o consider prietenul meu.

Dar, daca autorul se grăbeşte sa fie un torent de cultură, fără să fie şi un torent de bun simţ, cartea este o decoraţie decolorată, o ratare ratată, un datul de-a berbeleaca la 60 de ani.

Şi, tocmai când credea că ne-a minţit, cartea grabei este cartea diletantismului profesionist.

O grabă care se termină prost, pentru că nu mă pune pe nicio grabă. Deşi pot zâmbi printre dinţi, o zâmbire ciudată în faţa autorului, cartea care s-a grăbit va fi doar o carte, care nu trebuia să iasă niciodată din sertarul scriitorului.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Căile ocolitoare

I. Eludarea Adevărului scripturistic

Facere 3, 6: „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.”

Există până astăzi ispita de a ajunge la fericire şi nemurire prin alte căi decât prin cea arătată şi poruncită de Dumnezeu: prin plăceri trupeşti – rodul e bun de mâncat –, prin estetică (artă, cultură) – rodul e plăcut ochilor la vedere – sau prin cunoaştere (ştiinţă, filosofie) – rodul dă ştiinţă.

Precum Sfinţilor Protopărinţi li s-a cerut, în Rai, să arate răbdare şi credincioşie, iar diavolul le-a inoculat că există o rută ocolitoare, mai uşor de străbătut, la fel şi omului după cădere şi nouă astăzi, de multe ori, ni se pare prea grea calea Crucii, prea anevoioasă şi căutăm alternative, neînţelegând că iubirea şi ascultarea este singura cale. După cum spunea Fer. Sofronie, ispita demonului a fost şi este „de a folosi tânjirea sa [a omului n.n.] firească spre vecinicia cea neschimbată, sugerându-i gândul de a putea dobândi acea căutată dumnezeire în afara acestui Dumnezeu aspru” [1].

Omului i se deschid în viaţă două căi. Una este cea a unui neîncetat povârniş, a unui urcuş care îţi umple toată fiinţa de răni şi de suferinţă care te aduce de multe ori în pragul insuportabilităţii, descrisă astfel de acelaşi dumnezeiesc Părinte: „Dumnezeu nostru, Acesta necontenit ne trage spre un suiş şi mai înalt, silindu-şi fiii a părăsi etapele trecute în suferinţe. El – este Atotbun, dar niciodată nu pare a fi mulţumit cu măsurile dobândite de noi. Iar durerea pe care omul o cearcă urmându-I pare să nu stârnească în El compătimirea pe care am aştepta-o noi” [2].

În astfel de momente uităm că El a fost pe Cruce, că a asudat sudori de sânge şi nu ne mai gândim decât la noi, că nu mai putem, că am ajuns la epuizare şi că El nu pare să ne audă şi să ne ajute. Iar suferinţa, nevoia, lipsurile şi durerile noastre sunt vizibile pentru cei din jur, care preferă asfaltul neted şi nu drumul pietros şi suişurile periculoase.

Cea de-a doua cale este cea pe care apucă oamenii cărora varianta alternativă li se pare un sado-masochism ilogic. Sunt cei care cred că pomul acestei vieţi pământeşti are un rod bun de mâncat şi care nu vor să dea „vrabia din mână”, răsfăţul unei vieţi uşoare, pentru o viaţă veşnică care zboară până să pună ei mâna pe ea, intangibilă, nepipăibilă.

Mai sunt şi cei care cred că rodul pomului acestei vieţi este plăcut ochilor la vedere, care apreciază plastic viaţa, care se hrănesc nu atât din gustul rodului, cât din vederea lui, nutrindu-se cu deliciile estetice ale existenţei.

Şi mai sunt şi aceia care se hrănesc cu ştiinţa pe care o dă mâncarea din rod, ştiinţa despre ei înşişi ca oameni căzuţi, aparadisiaci, şi despre viaţa în/ pe care o trăiesc, fără ca această ştiinţă să poată să deschidă vreun ochi spre veşnicie, decât în mod speculativ-teoretic şi subiectiv-fantezist.

Când oamenii au conştiinţa adevăratei lor ontologii, ca fiinţe create de Dumnezeu, şi a limitărilor proprii, atunci pot aprecia estetic realităţile vieţii sau se pot afunda în studiul ei, pornind de la un fundament real al observaţiilor şi judecăţilor lor, căci contemplaţia şi cunoaşterea sunt daruri de la Dumnezeu.

Când însă se socotesc pe ei înşişi ca puncte de plecare în cercetarea şi aprecierea existenţei, atunci amprenta narcisist-luciferică a rezultatelor este inevitabilă. Ei descoperă frumuseţea şi adâncul de cunoaştere pe care îl poartă cu sine rodul pomului – şi în rodul respectiv se descoperă mai ales pe sine –, dar la Autorul pomului, la Creatorul lui, la Cel ce are întru Sine unitatea plăcerii, a frumuseţii şi a cunoaşterii, nedivizată, nu se gândesc, pentru că sunt prea absorbiţi de adorarea de sine, de exerciţiile de admiraţie răsfrânte în mii de oglinzi ale aceleiaşi imagini de sine pe care o consideră auto-măgulitoare.

„Omul, simţind înlăuntrul său răsfrângerea, oglindirea Fiinţei Absolute, riscă să cadă într-o exagerată înţelegere de sine şi să caute ceva ce îi depăşeşte măsura. Aflându-se într-o astfel de aberaţie, el năzuieşte să se întărească în viziunea sa, socotindu-o greşit ca fiind adevărul despre sine. Anume aceasta este ce a suferit Adam, iar după el, mulţime din urmaşii săi au repetat şi repetă mai departe acelaşi păcat. (…) Însă fatala nebunie, care ne-a despărţit de dragostea Tatălui, poate şi trebuie să nască în noi o sfântă frică şi o rugăciune cu adânc plâns.” [3]

Cel care crede însă că a descoperit în sine frumuseţe şi cunoaştere, încât să-şi fie suficient, nu e în stare să plângă după Dumnezeu.

Adevărul crud – şi pe care nu suportă să-l audă cei mai mulţi – este că aceia care vor să ajungă nemuritori numai prin artă şi filosofie, dispreţuind Scripturile şi pe Dumnezeu, se consideră superiori „spiritualiceşte” celor ce au ca singur ideal împlinirea poftelor trupeşti, dar nu fac decât să numească produsele speculaţiei şi fanteziei lor „spirituale”, deşi ele nu au nimic de-a face cu spiritualul, cu duhovnicescul adică, ci sunt exact aceleaşi pofte trupeşti detestate în formele lor grosiere de manifestare, însă estetizate sau ideologizate sub aspectul unor teorii ştiinţifice şi/ sau filosofice.

Oamenii care îşi canalizează toată energia creatoare spre zonele estetice sau epistemologice ale vieţii, fără a „îngădui” transcendenţei să se încrucişeze cu orizontala existenţei terestre, cred că Dumnezeu e uşor de jignit şi că dacă L-au invitat afară din viaţa oamenilor, El a şi ieşit. Ei nu înţeleg că operează disecţii monstruoase asupra creaţiei care nu le aparţine, (dar pe care sunt convinşi că pot pune monopol), segmentând dimensiunea vieţii şi împărţind-o arbitrar şi autonomizant în etică, estetică şi filosofico-ştiinţifică, considerând că fiecare dintre ele există şi trebuie să existe independent, cu studiu şi formă de manifestare specifică (artă „pură”, ştiinţă sau filosofie autonome, etc.), împotriva Teologiei care respectă această tridimensionalitate ontologică a fiinţei umane şi a vieţii. Teologia are dimensiunea morală, cea estetică şi cea filosofică, unite în râvna ei iubitoare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a înţelege creaţia Sa.

Primul însă care a efectuat acea operaţie dihotomică a fost diavolul – al cărui nume înseamnă tocmai „cel care desparte” – care a prezentat astfel realitatea încât să pară că e formată din însuşiri disparate, anume din plăcere, frumuseţe şi cunoaştere, fiecare în stare să nască o satisfacţie autonomă. El a secţionat realitatea, aşa cum cineva ar secţiona un om şi i-ar expune membrele, insistând că şi-au păstrat frumuseţea întregului. Anterior, el însuşi s-a secţionat pe sine de Dumnezeu şi de restul creaţiei, având aspiraţii de auto-determinare şi de auto-îndumnezeire. Iar după ce a eşuat, a vrut să-i afilieze şi pe oameni la nefericirea sa.

Diavolul i-a îndemnat pe primii oameni la cunoaştere, la a cunoaşte binele şi răul, învăţându-i însă să cunoască răul şi nu binele, în care ei trăiau plenar. Însă ei au greşit pentru că nu au cercetat şi nu au cunoscut de unde vine îndemnul, ci şi-au îndreptat (li s-a deviat) atenţia către ţinta pe care le-a indicat-o el, către rodul pomului, iar nu către a cerceta natura urâtă şi rea a sfatului demonic primit, pe care puteau să-l ignore dacă păzeau porunca Părintelui lor. La fel şi astăzi – şi oricând în istorie –, el opune în mintea oamenilor dispuşi să îl creadă, porunca lui Dumnezeu care este îndemn la prevedere (priveghere) şi la cunoaştere adevărată, şi cercetarea curioasă şi perfidă a lumii, discursivă şi autonomă (nu pentru că nu ar fi opozabile, ci pentru că vrea să îndemne spre cea din urmă), ascunzându-se în spatele bogăţiei de frumuseţe şi de cunoaştere pe care Dumnezeu a pus-o în creaţie, precum odinioară s-a ascuns în spatele pomului.

Amăgiţi de plăcerile vieţii, de frumuseţea lumii şi a lor înşişi, precum şi de panorama cunoaşterii ce se deschide ca un orizont nesfârşit, oamenii vor să Îl exileze pe Creatorul universului din viaţa lor şi din creaţia Sa, şi să purceadă la exploatarea frumuseţii şi la defrişarea tainei fără scrupule, fără înţelegere şi contemplare duhovnicească a lumii, doar de dragul de a se întări în credinţa că au sporit prin puterile proprii, că au ajuns prin ştiinţă şi tehnică, stăpânii invincibili ai universului, iar prin creaţie artistică, să se „măsoare” cu Dumnezeu.

Dar până nu renunţă la impresia falsă a puterii, prin care crede că poate să adauge universului şi sieşi frumuseţe sau că poate să cunoască fără rest tainele lumii, omul nu se poate apropia de plâns, de pocăinţă, de înţelegerea adevăratei sale firi şi de înveşnicire.

În această lume căzută, şi tocmai pentru că lumea a căzut prin mândrie, Dumnezeu S-a ascuns în smerenie şi în taină. În smerenie a venit şi Dumnezeu-Fiul pe pământ şi tot în smerenie Şi-a îmbrăcat şi cuvintele, Înţelepciunea cea negrăită şi neapropiată. Aşa încât cei smeriţi (iar smeriţi nu inseamnă necunoscători, ignoranţi sau aculturali sau refractari la cunoaştere ci cei care recunosc că fără Dumnezeu nu pot să cunoască nimic, iar enorm de mulţi au fost şi smeriţi, fiind în acelaşi timp mari teologi, gânditori, artişti, oameni de ştiinţă sau de cultură) găsesc calea cea adevărată, cea dureroasă dar dreaptă către Dumnezeu, cea care duce cu adevărat la Dumnezeu şi la veşnicie, la frumuseţe şi înţelepciune nepieritoare, nu drumurile ocolitoare, prin care omul vrea să-şi păstreze „demnitatea” de a nu fi condus de Părintele său, dar care pogoară în Iad şi în moarte veşnică.

Iar smerenia suferitoare e întotdeauna bucurie, frumuseţe şi înţelepciune, plină de har, unitară. Ea înseamnă a nu vrea să-L răneşti pe Cel Care ţi-a dat naştere şi Care te iubeşte fără margini şi a asculta de poruncile Lui, chiar dacă ţie ţi se pare că meriţi sau că e logic să ai sau să cunoşti ceva, sfâşiind şi ucigând creaţia Lui şi propria ta inimă, ca un animal sălbatic, fiind sălbăticit de patimi şi de răutate demonică.

Ea, smerenia, e frumuseţe în toţi cei ce vor să se umple de frumuseţe şi adâncă ştiinţă în toţi cei care vor să cunoască şi să cerceteze cu conştiinţă. Ortodoxul iubeşte adevărul, frumosul şi cunoaşterea fără să le separe între ele, fiindcă e smerit şi nu vrea să omoare frumuseţea creaţiei, dezmembrând-o anarhic.

Din înşelarea amarnică, în care mulţi am căzut şi cădem, Dumnezeu ne-a dat o ieşire smerită, necunoscută de orgoliul lumii: rugăciunea cu adânc plâns, cunoaşterea cu lacrimi, truda căutării adevărate, redescoperirea prin pocăinţă a frumuseţii şi a înţelepciunii dumnezeieşti sădite în toată creaţia şi în noi înşine, ca temelie şi pecete fiinţială. Frumuseţea, desfătarea şi înţelepciunea de care este plină toată creaţia, trebuie contemplate ca una şi ca ceea ce conduce mintea şi sufletul omenesc spre iubirea şi cunoaşterea Ziditorului său, Cel ce este, Fiinţa Însăşi, Tot ce este mai frumos şi mai vrednic de cunoscut şi de dorit pentru om, mai presus de tot universul acesta care are început şi sfârşit, Dumnezeu Însuşi Care satură şi dăruieşte nesăturare, Care potoleşte setea şi umple de dor nesfârşit.

Iar omul e nemuritor doar dacă are un dor veşnic.

II. Câteva gânduri despre calea estetică

În capitolul dedicat lui Dante din „Canonul occidental”, Harold Bloom scrie că „măreţia canonică a lui Dante nu are, până la urmă, nici o legătură cu Sfântul Augustin sau cu (…) adevărurile religiei creştine” şi că „singurul teolog important pentru Dante: Dante însuşi” [4]. Aşezând în scris „cea mai poetică dintre toate idolatriile” [5], Dante „îşi celebrează propria putere de reprezentare” [6].

Ceea ce spune Harold Bloom despre Dante Aligheri este însă valabil pentru orice artist, cu precădere pentru cei geniali, că „nu va recunoaşte că opera lui este ficţiune, ficţiunea lui supremă. El o va considera adevărată universal şi atemporal” [7]. În cazul de faţă, credinţa catolică nu mai are un cuvânt greu de spus în faţa ficţiunii: raiul, purgatoriul şi iadul catolic sunt surclasate de imaginaţia poetului.

În ultimă instanţă însă, Raiul şi Iadul, a căror realitate este revelată de Biserica Creştină, ajung să aibă prea puţină importanţă în faţa virtualităţii, a puterii de a fantaza despre ele. Pentru că ceea ce a adus Renaşterea, sub patronajul înalt al papilor şi a cardinalilor romano-catolici, a fost tocmai înlocuirea tradiţiei şi a revelaţiei Sfinţilor despre realităţile cele mai presus de fire, cu palida imaginaţie umană, exprimată însă foarte fastuos în opere de artă. Biserica Catolică avea însă nevoie de fastuosul uman, pentru că nu mai simţea minunea prezenţei harului în viaţa sa, pentru că se simţea golită interior de orice resursă harică, întrucât a considerat că harul lui Dumnezeu este ceva creat şi l-a îndepărtat, prin urmare, de la sine.

Când Biserica Catolică este lăudată în dauna Bisericii Ortodoxe, pentru „înţelepciunea” sa de a patrona artele frumoase şi a le încuraja, în speţă este lăudată superbia de a îngădui inventarea unei realităţi care să concureze revelaţia evanghelică, invenţie care (culmea!), alegându-şi subiectele (suntem în perimetrul Renaşterii) din revelaţia biblică, o eclipsează în ochii publicului, pentru a propune propria sa viziune, încărcată de concepţii şi de patimi umane. Iar când Biserica Ortodoxă este criticată pentru „lipsa de imaginaţie” şi de voinţă spre deschiderea culturală, este de fapt regretat curentul de evlavie care a stăvilit, mult timp, în ţările ortodoxe, avântul sfidător exprimat inclusiv artistic, de a-L înlocui pe Dumnezeu cu omul, sau aşa cum spune Sfântul Iustin Popovici (acuzând arianismul catolic), pe Dumnezeu-Omul cu omul.

Este evident că ceea ce inventează artistul nu este altceva decât o nouă religie, în care zei sunt personajele (literare sau plastice), iar zeul suprem din panteonul acestei religii este însăşi capacitatea sa de creaţie. Nici măcar artistul însuşi, ca om, ci virilitatea sa creatoare, inspiraţia sa, a cărei sursă o va identifica – metaforic – în muze, în Apolo şi în toţi zeii antichităţii clasice greco-romane, în acei zei pe care mai bine de un mileniu de creştinism, înainte de Renaştere, i-a deconspirat ca demoni. Artistul are pretenţia, prin opera sa, de a „fi întrecut orice altă creaţie a naturii sau a artei”, înlocuind adevărul că „doar Dumnezeu, prin intermediul Bisericii Sale putea crea şi susţine o frumuseţe dincolo de natură şi de artă” [8].

Îndrăgostiţi „veşnici”, într-o lume în care fidelitatea devine o „erezie”, artiştii se închină la iubirile lor în acelaşi mod în care strămoşii lor ortodocşi se închinau la Dumnezeu şi la Sfinţi în icoane, şi ca să fie şi mai limpede, le pictează pe aceste în icoane şi tablouri în locul Sfintelor care trebuia să fie reprezentate acolo sau le oferă ipostaza de călăuzitoare în Rai, precum Dante lui Beatrice, deşi „Dante, ca poet, nu-şi punea problema mântuirii Beatricei” [9]. Faptul că artiştii se închină la propria imagine despre Dumnezeu şi despre iubire ne este sesizat de indiferenţa lor impardonabilă şi incredibilă faţă de adevărata mântuire a celor pentru care îşi proclamau iubirea cea mai arzătoare, mai devoratoare. În asemenea condiţii, Divina comedie nu mai este o „metaforă”, un produs nevinovat al imaginaţiei şi al aspiraţiei umane creatoare, ci o substituire a Evangheliei.

Harold Bloom recunoaşte că, „de la Simon Magul, ereticii îşi ridicaseră iubitele la demnitatea ierarhiilor cereşti, aşa cum Simon însuşi, un prim Faust, o proclamase pe Elena, o prostituată din Tir, la rangul de încarnare a Elenei din Troia” [10]. Criticul american acceptă că, din punct de vedere creştin, lucrurile se prezintă sub forma unei cumplite erezii şi blasfemii. Artistul îşi deifică persoana iubită, o „înnemureşte” în propriul panteon – sau mai degrabă îşi deifică propria lui proiecţie fantezistă, pătimaşă, despre iubire, fără legătură cu Iubirea care este Dumnezeu Însuşi – dar niciodată nu îşi pune problema mântuirii ei sau a lui însuşi. El se mântuieşte şi se înveşniceşte pe sine însuşi şi pe cine vrea el, transportându-se în edenul propriei creaţii mentale, fără a-şi ridica întrebări asupra a cât de logic sau de pertinent este gestul său „artistic”. El ridică metafora la nivel de realitate şi nu se preocupă de urmări. În ultimă instanţă, inventează o altă cale de mântuire, menită să „boicoteze” Calea. „Dante era interesat de realizarea sa poetică, privită ca o cale spre Dumnezeu” [11], ca un drum lăturalnic, din momentul în care Hristos a spus clar: Eu sunt Calea.

Glasul acesta, care îi îndeamnă pe oameni la a inventa subterfugii, făgaşe prin care să evite Calea pe care ne-a spus Dumnezeu să mergem, nu este nou, el a mai răsunat şi în trecut, chiar pe când omul nu părăsise Raiul: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). Omul care îl crede, înţelege că există o altă posibilitate de mântuire, o posibilitate de a se mântui singur, în afara lui Dumnezeu. Un astfel de om este şi artistul sau omul de cultură care crede că, dacă rodul minţii lui este plăcut ochilor la vedere, este automat şi mântuitor, nedându-şi seama că investeşte cu funcţie soteriologică un adevăr inventat, sugerat de o voce care are numai interesul să-l denigreze pe om, să-l clatine din ontologia lui asumată ipostatic şi mântuită de Dumnezeu.

Rodul estetic este expus ca o hrană spirituală veritabilă, aşa cum un fruct de plastic, chiar şi foarte frumos, ar fi socotit apt de a înlocui mâncarea naturală. El trebuie să fie hrană spirituală pentru artist însuşi şi pentru mulţi care îl „culeg” (deşi artistul se are în vedere, în mare parte, numai pe sine însuşi) şi trebuie să aducă nemurirea şi deificarea sa şi a altor „aleşi”, într-un context în care acesta este privilegiat, ca şi creator. Întorcându-ne la Dante, pe care l-am luat drept prototip al artistului „luciferic”, poemul său „nu e nici adevăr, nici ficţiune, ci doar cunoaştere dantescă”, şi pe care „uneori o numim iubire” [12].
Rodul creaţiei sale, Beatrice, „apare iniţial doar poetului ei, Dante, iar prin el vine spre cititorii săi” [13], cititorii fiind doar umili adoratori nu numai ai creatorului artist, ci şi ai creaţiei, ai imaginaţiei sale. Iar „noi nu suntem Dante şi nu putem scrie Divina Comedie, fiind conştienţi în final doar de pierderea suferită. Beatrice este diferenţa între nemurirea canonicităţii şi această pierdere” [14].

Pentru noi, ca cititori sau admiratori ai unei opere, nu există vreun loc aparte în raiul dantesc şi nici în vreun alt paradis fantastic, nu putem decât să conştientizăm frumuseţea pe care n-o avem şi să rămânem adoratorii ei umili de la distanţă. Neputând fi şi noi artişti, pentru că „harul” de creator nu este transmisibil, rămânem cu gustul amar al „impotenţei” creatoare sau al insatisfacţiei existenţiale, cu regretul că nu suntem atinşi de aripa inspiraţiei, ocoliţi de „muze” şi abandonaţi, în final, mortalităţii, de către zeul-autor care nu se coboară să ne smulgă din „latura şi din umbra morţii”, aşa cum o face Hristos. Hristos, izvorul a toată frumuseţea şi Frumuseţea Însăşi, poate însă a dărui frumuseţe oricui o cere de la El. Idolatria artistică însă, nu poate decât să zdruncine conştiinţa celor care vor să atingă perfecţiuni inexistente.

Nemaiavând experienţa harului adevărat, a bucuriei de a trăi viaţa dumnezeiască, pentru că nu credem în ea, ajungem să ne refugiem în surogate umane de frumuseţe şi să ne căutăm nemurirea şi fericirea veşnică în paradise iluzorii. Popularea lor cu personaje este o altă „înşelare a ochiului”, spre a ne face să credem în densitatea umană care s-ar putea propaga în asemenea spaţii virtuale. „Se roagă altcineva Beatricei în afară de Dante, Pelerinul Eternităţii?” [15]. Nu, pentru că a exista la modul imaginar în raiul lui Dante nu este sinonim cu a exista în Raiul lui Dumnezeu.

Şi chiar şi atunci când Dante se roagă Beatricei, ea nu este decât „proiecţia idealizată a singularităţii lui Dante însuşi, a punctului său de vedere, ca autor, asupra propriei opere” [16]. Această ipostază ni se pare că seamănă mult cu cea eminesciană în care „pururi tânăr, ochii mei înălţam visători/ La steaua singurătăţii”. Artistul de geniu se proiectează deasupra lumii, superior ei şi, în acelaşi timp, apt de a se mântui pe el însuşi fără Dumnezeu. „Mândria nu este o virtute creştină, dar a fost întotdeauna o calitate esenţială a marilor poeţi” [17] şi orice artist „porneşte cu mândrie spre paradis” [18], într-o incursiune babilonică individuală.

Cei ce refuză, ca nedemn, gestul de a se prosterna înaintea lui Dumnezeu, dar în schimb, aleargă să se închine artei, rodului plasticizat al imaginaţiei umane – pentru că închinarea la artist le repugnă tot la fel de mult, din cauza egoismului fulminant –, aceştia sunt cei care visează, ei înşişi, în mod invariabil, la ipostaza de „zei”, de prezenţe deificate în panteonul culturii.

Însă, atât creatorului, cât şi admiratorului său închis în ţarcul idolatriei, nu-i rămâne decât dezamăgirea, singurătatea în spaţii debusolant de infinite ale veşniciei nefericite, în afara singurei vieţi adevărate a lui Dumnezeu, pe care El ne-a oferit-o şi nouă.

III. Despre facilul pierderii eternităţii la rulete metaforice

Domnul Gabriel Liiceanu reitera recent la televizor, urmându-l pe Noica, ideea că „dacă trebuie să cauţi o miză a eternităţii, o găseşti în cultură” [19].

Nu există îndoială că intelectualul, omul de cultură care înlocuieşte calea evanghelică, cu propria sa opţiune raţionalist-filosofică, caută eternitatea, nemurirea, deşi nu îl suportă pe colegul său de cursă lungă, teologul. Omul de cultură, literatul, artistul, filosoful a fost întotdeauna şi rămâne obsedat de veşnicie ca unul care n-o are, care se simte prizonier al imanenţei, sugrumat de perspectiva senectuţii şi a morţii, umilit de colbul perisabilităţii care se aşterne indiferent peste toate lucrurile care îl înconjoară şi care ameninţă să transforme în pulbere şi producţiile sale, comorile sale de cultură, mai mult au mai puţin, mai devreme sau mai târziu. El e supărat că Dumnezeu nu îi dă dreptate, că nu păstrează nenimicite în istorie toate creaţiile sale, că nu are siguranţa „înmărmuririi” eterne în palatele gândirii construite cu obstinaţie.

Ar dori ca ficţiunea artei sau a cugetării sale, a operelor sale, să părăsească paginile înnegrite de gânduri şi să devină realitate, o realitate nemuritoare în care el să trăiască, pentru că i se pare frumoasă, pentru că i se pare că i se potriveşte, pentru că e construită de el pentru el singur şi crede că e mai oportună decât Raiul lui Dumnezeu, pentru că îl înfioră îndumnezeirea pe care n-o înţelege şi de care se teme, crezându-se rejectat, dacă el nu are sensibilitate şi atracţie pentru ea.

Ar dori ca H. C. Andersen să trăiască veşnic în basmele sale şi să nu moară nebun, la fel van Gogh, la fel Nietzsche, ar dori ca Eminescu să trăiască pururea în păduri de mesteceni lângă izvoare cristaline şi sub bolţi de tei în floare şi să nu se stingă bolnav şi părăsit de toată lumea. Nu ca Dumnezeu să îi ierte şi să le dăruiască păduri nemuritoare şi lăcaşuri veşnice în Împărăţia Sa, ci ca aceia să rămână veşnic în palatele de cleştar ale plăsmuirii minţii lor. Pentru că, la rândul său, fiecare vrea să trăiască în „nemurirea” lui.

Însă ei nu ştiu sau nu vor să afle sau să admită că tradiţia care a păstrat revelaţiile dumnezeieşti ale oamenilor Sfinţi începând de la Sfântul Adam, apoi Sfânta Scriptură şi revelaţiile dumnezeieşti care au urmat, din cărţile Sfinţilor Părinţi sau din Vieţile Sfinţilor, sunt unicele surse din care a aflat omul despre frumuseţi mai presus de fire şi de la care pornind, a fantazat despre lucruri pe care mintea nu poate să le conceapă fără ajutor supranatural. Înţelepciunea, ca şi sensibilitatea poetică, sunt mari daruri dumnezeieşti, amprente divine în fiinţa umană, dar ele sunt „mirosuri” după care prindem urma veşniciei, „urmele” lui Dumnezeu pe pământ şi în univers, indicii către nemurire, nu configuratoare ale veşniciei. Nu veşnicia are chipul frumuseţii pământeşti sau al frumuseţii ideale umane, ci invers. Însă atunci când afirmăm că trăsăturile dumnezeieşti sunt de fapt ale noastre, atunci suntem cu adevărat lipsiţi de originalitate şi plagiatori, atunci suntem demonici, luciferici.

Ce presupune, aşadar, a aşeza miza nemuririi pe cultură? Nimic altceva, decât a crede că ficţiunile ar putea deveni realitate, că gândurile omeneşti, care par înalte şi sublime, au o şansă să FIE ele ADEVĂRUL. Noi nu ştim care este Adevărul, zic oamenii de cultură neafiliaţi în mod intim la învăţătura Bisericii, (deşi unii dintre ei pot să fie şi să se declare ortodocşi), să dăm deci o şansă tuturor adevărurilor care se bat pentru întâietate, care se înghesuie în panteonul culturii, poate că unul din ele este Adevărul şi am câştigat miza.

Să punem, deci, miza pe cultură, ţintind eternitatea, zic ei (extrapolăm formula Noica – Liiceanu pentru a caracteriza o comunitate de oameni de cultură mult mai largă), fără să-şi dea seama poate, că ne trădează un ingredient esenţial al caracterului lor: incertitudinea. Ei nu cred în gândirea lor şi în propriile producţii mentale la fel cum crede ortodoxul adevărat în Dumnezeul său şi în învăţătura Bisericii sale. Ei invidiază liniştea lui şi se arată dispreţuitori faţă de neclătinarea lui în orice adiere ideatică, deşi nu au decât procente minimale de certitudine. Şi atunci, în mijlocul avalanşei de interogaţii existenţiale, care îi macină interior (uneori până la disperare), vine soluţia aparent liniştitoare de conştiinţe: să mizăm pe adevărul nostru – poate că sorţi nevăzuţi vor extrage din urna morţii veşnice numele noastre pentru a ne face nemuritori şi vom câştiga pariul cu eternitatea.

Făcuse şi Pascal un pariu pe Dumnezeu, care e bun din punct de vedere logic, dar un creştin ortodox nu gândeşte numai în astfel de termeni economici, negustoreşte: nu, noi nu credem în Dumnezeu pentru că am mizat sau am pariat pe Dumnezeu şi aşteptăm să vedem dacă ne iese miza, ci pentru că avem certitudinea absolută că altă miză nu mai există. De altfel, Pascal propunea pariul pe Dumnezeu pentru atei, nu pentru credincioşi.

Domnul Liiceanu înnsuşi mărturisea, în „Jurnalul de la Păltiniş”, că Noica, confruntat cu perspectiva morţii, după ce făcuse de multe ori apologia seninătăţii socratice în faţa celui mai mare vrăjmaş al omului, se purta cu totul aiurit şi neliniştit: „Pe el, care făcuse apologia bătrâneţii ca fiind punctul absolut de acumulare al vieţii, din care este firesc să se răsfrângă sensurile ei cele mai adânci, pe el care se mirase cum de nu a învăţat omenirea cultă, de şapte mii de ani încoace, să moară, pe el care mă uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce făcea sau simţea altfel decât se face sau se simte îndeobşte, l-am descoperit tremurând, pălăvrăgind, chicotind, ameninţând şi plângând – bătrâneşte şi omeneşte deopotrivă.” [20].

Altfel spus, Noica însuşi a infirmat, cu pilda vieţii lui, că miza pe cultură ar fi câştigătoare. Cu toate acestea ucenicul, plăcându-i modelul paideutic patristic, considera însă că nu i se potriveşte poposirea în regăsirea de sine a fiului, ieromonahul Rafail Noica, ci căutarea nesfârşită şi peregrinările fără ajungere undeva, dorinţa de „glorie a spiritului asistată de Dumnezeul culturii” [21].

Credincioşii ortodocşi, conştienţi de darul credinţei lor, nu mizează pe Dumnezeu, pentru că a miza înseamnă a crede că ar mai fi şi alte „numere” câştigătoare şi că eternitatea se câştigă la loteria hazardului, hazard care el însuşi exclude credinţa în Dumnezeu şi în pronia Sa, şi atunci am fi sofişti şi absurzi. Creştinii ortodocşi cred în mod absolut în Dumnezeu şi nu îşi pun viaţa şi soarta veşnică în mâinile unor raţionaliste îndoieli carteziene care să formuleze paradoxal certitudini, ci în realitatea vieţii duhovniceşti exprimată de formula patristică: iubesc, deci exist. Iubesc pe Dumnezeu, iubesc pe oameni şi toată creaţia, deci exist. Şi iubesc, pentru că Dumnezeu este Iubire, iar noi suntem chipul Lui şi toate potenţele creatoare ale fiinţei noastre nu sunt decât actualizarea acestui Chip, după cuvintele Sfântului Iustin Popovici.

Trebuie să spunem aici că multe nume mari, de oameni ai culturii sau ai ştiinţei, care se revendică a fi ai lui Hristos şi ai Bisericii, sunt adesea confiscate pentru domeniul exclusiv al culturii de-transcendentalizate, din simplul motiv că ei n-au fost teologi cu diplomă sau cu operă şi, din modestie, nu au făcut din credinţa lor intimă un motiv de expunere publică repetată, ceea ce face ca urmaşii să le distorsioneze adevărul vieţii şi să le amintească doar în treacăt apartenenţa şi adeziunea la credinţă.

Un singur exemplu de confiscare a adevărului în detrimentul credinţei şi al teologiei, deosebit de grăitor pentru istoria şi cultura noastră, e că toţi marii gânditori din ceea ce se numeşte Evul Mediu românesc, deci şi cronicarii, sunt numiţi exclusiv „cărturari” şi „filosofi”, iar operele lor, „filosofice” şi „umaniste”, deşi este strigător la cer de evident că aceste opere sunt grele de teologie, de morală şi de conştiinţă creştin-ortodoxă. „Divanul” lui Dimitrie Cantemir este o operă curat teologică şi nu filosofică, cum s-a încercat a se acredita, iar puritatea dogmatică ortodoxă a cosmologiei sale este de necontestat; la fel şi poemul „Viaţa lumii” al lui Miron Costin, este un poem teologic, şi în intenţia declarată a autorului şi în elaborare. Dar când dimensiunea ortodoxă, etică şi teologică, a gândirii lor este remarcată, acest lucru se face aproape întotdeauna cu o pronunţată nuanţă peiorativă, depreciativă.

Mai mult decât atât, în viziunea domnului Virgil Cândea, segmentul modern al culturii noastre se comportă subversiv şi sabotor faţă de secolele trecute de cultură creştină, întemeiată pe Evanghelie: „Cultura românească, în tot ce are ea specific şi major este o cultură creştină, întemeiată pe Evanghelia înţeleasă ca Scriptură sacră şi mesaj. Se poate reconstitui această cultură de cel puţin şapte secole prin documente şi izvoare narative. Perioada precedentă ne este accesibilă prin monumente şi inscripţii, sau prin mărturii străine. Ultimul secol, al secularizării şi înstrăinării de tradiţie, nu este relevant pentru identitatea creştină a culturii romaneşti. (…) Subliniind rolul Evangheliei în cultura românească, nu vom trece sub tăcere modul în care acest rol a fost afectat, ca şi în alte parţi ale lumii, de progresul secularizării în epoca modernă. Există o opinie necritică privind daunele spirituale provocate de ateismul oficial din România în perioada. În realitate, secularizarea culturii elitelor din România începe cu cel puţin un secol înainte, ea se afirmă în timpul revoluţiei din 1848. Dupa această dată, reformele politice, culturale, educative, operate sub influenţa ideilor apusene, provoacă o ruptură dramatică în cultura românească. Partea ei tradiţională, creştină, inspirată de Evanghelie se refugiază în Biserică şi monahism dar, deşi covârşitor majoritară, nu are putere in politica oficiala. Aceasta va fi obţinută în deceniile următoare de o minoritate educată în Occident (liberală), apoi de altă minoritate educată în URSS (comunistă), amândouă adversare Tradiţiei creştine, deşi din atitudini politice iremediabil adverse. Cazul este tipic pentru varietatea acţiunilor şi chipurilor subversiunii în lumea de azi.” [22]

Artiştii de marcă, oamenii de cultură moderni, care şi-au exprimat aderenţa la credinţa ortodoxă, sunt oarecum împinşi spre periferia culturii, „certaţi” pentru lipsa de „deschidere”, pentru rămânerea într-un „cerc închis” al religiei şi al Bisericii. Ca să nu mai vorbesc despre membrii clerului bisericesc, care sunt „excluşi” de la cultură şi întotdeauna de la a fi citaţi în lucrările cărturarilor atei, chiar dacă unii dintre ei, precum Fer. Dumitru Stăniloae, a gândit dumnezeieşte, în studii nenumărate şi în volume groase.

Personal, mai e un motiv pentru care nu-mi plac mizele: pentru că cei care mizează sau pariază pe ceva, rămân hipnotizaţi, cu ochii ţintă la jocul în care au intrat şi nu-i mai interesează nimic din jur, aşteptând să vadă numai dacă miza se dovedeşte câştigătoare. Sunt în stare să piardă totul, poate, dar nu sunt în stare să se dezlipească de masa de joc mai înainte de a se da verdictul, fără să-i mai intereseze câştigul, pentru că ar înţelege fulgerător, că a paria e o pierdere de vreme, că a te obişnui să pariezi înseamnă a începe să pierzi chiar înainte de a câştiga ceva.

Iar când e vorba de eternitate, mi se pare de-a dreptul neserios să faci pronosticuri, în speranţa că unul din ele s-ar putea să-ţi fie favorabil, doar pentru că îţi place să asculţi foşnetul frumos al gândurilor tale pe hârtie şi să te îmbeţi cu apa rece a ideilor.

Iată însă că, după o singură vizită la Sfântul Munte Athos, împreună cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu revine în faţa noastră, pe ecrane, pentru a ne mărturisi că, luând contact cu ritmul isihast al vieţii monahale athonite, şi-a perceput ”vidul interior”, „caleidoscopicul vieţii”, „vâltoarea” patimilor în care se zbate sufletul său. [23] Ne spune domnia sa, cu sinceritate zdrobitoare, vorbindu-ne nouă şi mulţimii anonime de privitori, ca în faţa propriei conştiinţe: „Mi-am simţit neputinţele, destrămările…” [24]

Deşi domnul Gabriel Liiceanu mai păstrează, încă, viziunea căilor, a cărărilor divergente prin care se poate ajunge la lumina veşniciei, începe să recunoască, după o viaţă de trudă în câmpul culturii, într-un ceas mai tardiv al vieţii domniei sale (Dumnezeu Singur ştie care ceas este acesta), că există o cale lină, o cale în care te aduni şi nu te risipeşti, o cale pe care ajungi să te simţi ca monahii de la Sfântul Munte, cu o existenţă ritmată de porunci (pentru că ritmul vieţii duhovniceşti a fost deosebit de impresionabil pentru cei doi erudiţi vizitatori), iar nu cadenţată [25] de năzuiri năvalnice şi de entuziasmul proiectelor concepute fără să te consulţi cu Dumnezeu, fără a te „investi într-un orizont care e mai real decât persoana proprie” (Andrei Pleşu) [26].

Ideea că miza vieţii tale trebuie să o joci toată pe o carte, rămâne însă, mai departe, ca un cui sfredelitor în conştiinţa domnului Liiceanu. Domnia sa afirma, cu acelaşi prilej, că la Sf. Munte, „pariul Ortodoxiei se joacă într-o variantă exemplară”.

Din punct de vedere raţional, logica domniei sale este impecabilă. La fel şi din punct de vedere moral-uman sau al moralităţii raţionale. A vrea să nu te abaţi de la crezul vieţii tale, este un lucru ce demonstrează verticalitate, determinare demnă de toată admiraţia, dar pusă exclusiv în felul acesta, problema demonstrează o tezaurizare în contul raţiunii şi al moralei autonome, a atitudinii ortodoxe, a credinţei înseşi, care însă nu este un pariu cu nimeni, nici măcar cu tine însuţi. Pentru că tocmai aceasta este esenţa credinţei: ea are certitudini inexplicabile raţional („Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point.” – Pascal), prin ea trăiesc oameni care au un ritm perplexant, indelebil, pentru cei cu care vin în contact, oameni care nu aşteaptă, în modul cel mai paradoxal cu putinţă, să fie câştigători, care deznădăjduiţi definitiv că ar putea fi în stare de vreun lucru bun, nădăjduiesc mai presus de nădejde în mila lui Dumnezeu.

Ei, adevăraţii ortodocşi (care se mai numesc şi Sfinţi), au pierdut dorinţa de câştig şi nu mai au decât marele dor de a pierde cu adevărat totul, de a redeveni nimic, pentru că din nimic creează Dumnezeu: „Întorcându-ne întru nimic [prin pocăinţă] – noi devenim materialul din care Îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri” [27].

Efortul creştinilor ortodocşi este distructiv, nihilist, nimicitor pentru că este o strădanie infernal de grea şi de covârşitoare, de a nărui încrederea în sine, construcţia babilonică a propriei deveniri. Din acest punct de vedere, Ortodoxia ar trebui, în mod logic, să fie captivantă pentru tinerii sau pentru toţi intelectualii care aleg filosofiile negativiste, anarhice, sataniste, doar că ortodoxul mută perspectiva negaţiei de la Dumnezeu către sine însuşi, fapt pentru care iţi trebuie un curaj, o vitejie mult mai mare decât dau dovadă „titanii” luptei cu Dumnezeu, căci conflictul cu sine atinge cote insuportabile, devenind adesea feroce. Devenirea întru fiinţă ortodoxă înseamnă anihilare de sine de cea mai sângeroasă speţă, ucidere de orgoliu şi nimicire de mândrie până la ultima picătură. Devenim fiinţe atunci când trăim grozăvia perspectivei des-fiinţării noastre prin păcat. Anularea de sine a ortodoxului este cea care îi permite lui Dumnezeu să Se manifeste întru el creator, pentru că numai El este Creator, iar noi, ontologic, nu ne putem crea nici pe noi înşine, nici nimic altceva.

Aşa încât Ortodoxia nu trăieşte în mediul pariurilor, precum o face cultura. Nici nu vede căi multiple de desăvârşire, pentru că înţelege să existe doar o singură cale: coborârea în iadul fericitei deznădejdi smerite. Restul nu depinde de om, restul, adică învierea şi înălţarea, înveşnicirea, e darul lui Dumnezeu.

[1] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 311.
[2] Ibidem.
[3] Idem, p. 309.
[4] Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 85 şi 67.
[5] Idem, p. 75.
[6] Idem, p. 78.
[7] Idem, p. 64.
[8] Idem, p. 78.
[9] Idem, p. 79.
[10] Idem, p. 74. (Simon Magul debita multe aberaţii şi erezii halucinante pe seama acelei femei, subiect despre care se poate vedea şi opera Sfântului Irineu de Lyon, Adversus haereses.)
[11] Idem, p. 79.
[12] Idem, p. 81.
[13] Idem, p. 80.
[14] Idem, p. 81.
[15] Idem, p. 85.
[16] Idem, p. 68.
[17] Idem, p. 81.
[18] Ibidem.
[19] În cadrul talk-show-ului cu Andrei Pleşu, Altfel, de la Realitatea TV, 24 septembrie 2006.
[20] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş (Un model paideic în cultura umanistă), ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 258.
[21] Idem, p. 103. A se observa că „Dumnezeul (culturii)” e scris cu „d” mare, ca să fie într-un fel ridicat pe aceeaşi treaptă cu Singurul Dumnezeu Adevărat.
[22] Acad. Virgil Cândea, Evanghelia în cultura românească, http://www.crestinismortodox.ro/Evanghelia_in_cultura_romaneasca-160-1121.html.
[23] Conform aceleiaşi emisiuni, Altfel, amintite mai sus, din data de 29 octombrie 2006.
[24] Ibidem. Ne cerem scuze pentru că citatele noastre sunt foarte aproximative, dar nu întotdeauna cu totul identice cu cele afirmate, pentru că în acelaşi timp notam şi ascultam ce se discuta mai departe. Însă nu am suprasolicitat interpretarea lor şi nici nu le-am distorsionat în vreun fel, ci ele exprimă cu cea mai mare acurateţe şi precizie cele ce s-au spus cu acest prilej.
[25] Andrei Pleşu: „Monahii dau ritm vieţii. Noi avem cadenţe, dar nu ritm…” (Ibidem).
[26] Ibidem.
[27] Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 179.

Drd. Gianina Picioruş